EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE

VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
TRAGEDIA ROMANĂ PRECLASICĂ Şl LUCIL1US
I
mitizaţi, pe urmele vulgatei şi naraţiilor exaltante ale războaielor întreprinse de
contemporanii autorilor. Metavalorile şi codul socio-cultural roman se regăsesc
frecvent în praetextae.
Umanizarea personajelor şi acţiunii apărea şi mai limitată, după părerea noastră, în
tragedia palliată, unde substanţa mitică era, fireşte, mai bogată decât în praetextae.
Cum am semnalat mai sus, când am prezentat operele lui Livius Andronicus, Naevius
şi Ennius, tragedia palliată şi-a ales libretele greceşti mai cu seamă din piesele
elenice, care trataseră aşa numitul ciclu troian, adică aventurile fiilor Ilionului şi ale
vrăjmaşilor greci ai acestora. Dar troienii erau consideraţi a fi fost străbunii romanilor.
Unii tragediografi romani au alcătuit subiectele lor cu relativă fidelitate faţă de libretele
greceşti, pe când alţii s-au inspirat liber din arhetipurile elenice şi au practicat chiar
contaminarea a două sau trei conţinuturi de piese create de poeţii grecilor. Universul
lor era convenţional grecesc, implicând, după cum am arătat mai sus, o romanizare
parţială a intrigii tragice, a ţării tragediei palliate. Savantul polonez Boleslav Bilinski, în
mai multe lucrări, a propus o "grilă" de lectură insolită a tragediilor preclasice romane,
în care a decelat o simbolistică politică cifrată: tragicii romani ar fi recurs la mitul elenic
pentru a exprima codificat problemele epocii lor, cât şi propriile opţiuni. Chiar şi
subiectele ar fi fost alese în funcţie de concepţiile romane de actualitate în vremea
redactării palliatelor.
Primii tragediografi au fost prezentaţi într-un alt capitol. Ne referim desigur la Livius
Andronicus, autor numai de tragedii praetextae, ca şi la Naevius şi Ennius. Dar au fost
ei singurii tragediografi romani? Fără îndoială că nu. Alţi autori i-au urmat şi au
întreprins o activitate literară mult mai specializată în direcţia tragediei, în acest mod,
tragedia se desparte de epos, se autonomizează şi se conturează mai clar.
Pacuvius
Marcus Pacuvius provenea dintr-o familie probabil oscă şi s-a născut la Brundisium,
în sudul Italiei şi în 220 î.e.n., ca nepot de soră a lui Ennius, care l-a adus la Roma şi
s-a îngrijit de educaţia sa. Pacuvius a frecventat cercul Scipionilor şi mai ales pe Scipio
Aemilianus. S-a întors până la urmă în Italia meridională, unde a murit foarte bătrân,
pe la 131 î.e.n.
Pacuvius a practicat pictura şi a scris sature, eterogene ca mesaj, dar conţinând aluzii

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
politice. însă activitatea sa literară s-a concentrat mai ales în sfera tragediei. Ni s-au
păstrat patrusprezece titluri de tragedii, dintre care unul desemnează o praetextă. Din
aceste patrusprezece tragedii şi poate din altele, ale căror titluri n-au fost conservate,
provin 434 versuri sau fragmente de vers, mai cu seamă în senar iambic, dar şi în alţi
metri, ca septenarul trohaic. Cum am arătat de fapt, Pacuvius privilegiază ciclul troian
şi în acest sens titlurile tragediilor sale palliate sunt relevante. Sunt mai ales de
menţionat 'Judecata armelor", Armorum iudicium, (care a avut loc pentru moştenirea
armelor lui Ahile, între Uiise şi Aiax; acest ultim erou grec a sfârşit prin a se
108
PACUVIUS
sinucide), Niptra (în care Ulise este rănit la picior de o săgeată aruncată de Telegonus,
fiul eroului şi al Circei); Teucer (unde se evocă întoarcerea din războiul troian la
Salamina a lui Teucer, până la urmă exilat, pentru că venise în patrie fără fratele lui,
adică Aiax), Subiectele pot fi parţial reconstituite pe baza fragmentelor conservate.
Dar Pacuvius a scris şi tragedia praetextă cu titlul Paulus, din care ne-au rămas doar
patru versuri. Această piesă era consacrată lui Aemilius Paulus, învingător al
macedonenilor şi exponent marcant al cercului Scipionilor.
în tragediile palliate, Pacuvius s-a slujit mai ales de libretele oferite de piesele lui
Euripide şi lui Sofocle. Dar tragediograful roman modifică anumite detalii de ordin
tehnic, amplifică dimensiunile lirico-muzicale, cum am mai arătat, ia distanţă şi faţă de
unele elemente din structura pieselor greceşti. Astfel s-a remarcat, în legătură cu
privilegierea patosului de către Pacuvius, că, în blestemul lansat de Telamon împotriva
lui Aiax, tonul adoptat cândva de Sofocle fusese mult mai moderat decât cel asumat
de urmaşul lui roman. în fragmentul referitor la episodul respectiv 6. De altfel Pacuvius
crează personaje noi şi făureşte diferite digresiuni, inexistente în modelele sale.
în sfârşit, Pacuvius vehiculează ideologia Scipionilor, când formulează elogiul
înţelepciunii, sapientia, ştiinţei teoretice, doctrina, în tragedia Antiopa, pe care n-am
menţionat-o mai sus. Pacuvius asumă opţiuni raţionaliste şi, deşi format într-un cerc
cultural-politic mai ales stoic, contestă într-un fragment destinul orb: "filosofii pretind
că soarta este nebună şi nesimţitoare". Respinge această concepţie şi afirmă credinţa
în hazard. Pacuvius crede ferm în demnitatea umană, iar, în Judecata armelor, Ulise
propagă idei umanitare.
De altminteri personajele tragediilor pacuviene apar întotdeauna ca demne. Bilinski

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
opina însă că personajele mitologice din tragediile palliate ar camufla oameni ai epocii
scriitorului. în orice caz personajele pacuviene sunt structurate şi după modelul eroilor
vulgatei referitoare la primordiile Romei. Este cert că Pacuvius a contribuit la
decantarea tiparelor tragediei praetexte. Se pare că tragediograful, care - să nu uităm
- era şi pictor, privilegia descripţiile naturii. Limba lui Pacuvius se prezintă ca preclasică
şi este presărată cu arhaisme. După model arhaic, el făureşte şi cuvinte noi, recurgând
la procedeul, frecvent utilizat de preclasici, al compunerii, încât în piesele sale
proliferează vocabulele compuse. Pacuvius recurge şi la cuvinte osce. în general,
limba lui Pacuvius ne apare astăzi ca aspră, rudimentară şi stângace. Cu toate că a
influenţat pe Lucreţiu şi pe Vergiliu, îndeobşte autorii clasici l-au ironizat7.
Âccius
Cel mai important tragediograf arhaic a fost însă Lucius Accius. S-a născut jumătate
secol după naşterea lui Pacuvius, adică în 170 î.e.n , la Piaurum, în Umbria, într-o
familie de liberţi, adică de foşti sclavi, care fuseseră colonizaţi aici Această familie
beneficia de o bună situaţie materială. Accius a venit de tânăr la Borna, a intrat în
"colegiul poeţilor* dar n-a frecventat cercul cultural - politic ai Scipionilor, căruia
dimpotrivă i s-a opus, de aitfei categoric A fost totuşi
.__ 109----------------
TRAGEDIA ROMANĂ PRECLASICĂ Şl LUCILIUS
îndrumat, pe făgaşurile teatrului, de Pacuvius. Pe de altă parte, Accius s-a învederat
ostil nu numai Scipionilor, ci şi tribunilor plebei, elementelor favorabile revendicărilor
populare în general, cum a subliniat Boleslav Bilinski. Accius a fost un longeviv, încât
chiar şi Cicero a avut prilejul de a-l cunoaşte. Nu se ştie exact când a murit, însă a
atins cel puţin vârsta de optzeci şi patru de ani. Ştim de asemenea că Accius era
orgolios şi susceptibil.
Accius a scris lucrări didactice, o epopee intitulată semnificativ 'Anale", Annales,
poeme erotice, dar şi-a concentrat activitatea literară mai cu seamă în domeniul
tragediei. Cum arată Quintilian, mărturisea ei însuşi că, în domeniul tragediei, şi-a
expus ideile proprii prin intermediul personajelor lui (Inst. Or., 5, 13, 43). Ni s-au
păstrat, sub formă de fragmente izolate, dintre care puţine depăşesc un singur vers,
ajungând totuşi uneori până ia şapte versuri sau chiar mai mult, cam şapte sute de
stihuri, ce provin din câteva zeci de tragedii. Ne-au rămas de asemenea fragmente
din operele didactice, care atestă preocupări de erudiţie, inclusiv filologică. Accius a

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
scris aproximativ patruzeci-cincizeci de tragedii, dintre care două praetextae, încât se
pare că a fost cel mai fecund şi mai original tragediograf preclasic.
Accius a fost mai puţin înclinat să se inspire din Euripide, ca predecesorii săi; şi-a
căutat modelele în tragediile lui Sofocle şi chiar ale lui Eschil. Dar şi libretele oferite de
aceşti doi ultimi .poeţi tragici au fost original prelucrate de Accius. S-a demonstrat că,
în tragedia sa Antigona, Accius a pus în scenă situaţii deosebit de patetice, pe care
Sofocle se mulţumise să le evoce ponderat într-o naraţiune 8. Se pare că uneori Accius
a recurs la contaminarea celor trei mari tragici greci Unii cercetători îi atribuie chiar
crearea unor tragedii complet originale, fără libret tragic, în definitiv inspirate direct din
Iliada lui Homer.
Universul tragediilor lui Accius
Accius a privilegiat şi el ciclul troian, căruia i-a consacrat treisprezece tragedii.
Subiectele acestor tragedii abordează sosita lui Filoctet, judecata armelor lui Ahile,
nebunia lui Aiax, nenorocirile îndurate de femeile troiene, după căderea cetăţii lor, în
tragedia Achilles. în tragedia Diomedes, înfăţişează lupta între Diomede şi Hector,
abordată de Homer în Iliada. Totuşi Accius tratează şi arte subiecte, provenite din
toate marile mituri greceşti şi anume din ciclul teban, ca în tragedia Antigona, din
legenda lui Pelops şi a urmaşilor lui, care comportă un lung şir de crime, legendă
tratată în şapte piese, din anumite mituri referitoare la Hercule şi la Prometeu - căci
una dintre tragedii se numea Prometheus etc. Accius a alcătuit şi două praetextae,
impregnate de elan patriotic: Brutus (privitoare la căderea regalităţii, din care posedăm
două fragmente mai lungi conservate de Cicero, în De diuinat, 1, 22 şi 44) şi Decius
(consacrată patriotismului consulului Publius Decius Mus, care în lupta împotriva
gallilor şi samniţilor, se avântase în mijlocul bătăliei şi căzuse ucis, deşi biruise).
Accius proiecta poate să realizeze un şir de tragedii, dedicate ciclului roman al
Eneazilor, adică urmaşii romani ai lui Enea. Astfel mentalităţile romanilor se regăsesc
plenar în teatrul lui Accius.
Accius exaltă caracterele energice, încât la Ulise apreciază vitejia mai mult decât
isteţimea. Pledează pentru "libertate", libertas, mai ales în Brutus, şi vehiculează o
ideologie antitiranică, corelată de fapt ostilităţii, pe care o manifesta faţă de şefii
popularilor, faţă de Gracchi şi tribunii plebei. Pe de altă parte, Accius pare a asuma un
anumit scepticism religios, de coloratură epicureică, când afirmă: "iată zeii nu conduc
lumea. Desigur nici regelui suprem al zeilor nu-i pasă de

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
no
UNIVERSUL TRAGEDIILOR LUI ACCIUS
oameni" (Antigona, fragment 5). Ca şi Pacuvius, Accius practică descripţii destul de
izbutite. El se exprima foarte colorat, atestând o predilecţie marcată pentru atrocităţi,
pentru scenele sângeroase. Accius privilegia pateticul şi violenţa chiar în măsură mai
mare decât Pacuvius. Astfel, ne apare ca unul dintre cei mai caracteristici exponenţi
al expresionismului roman arhaic. De aceea s-a afirmat că îndrăgea imaginile
"hugoliene", uneori aproape suprarealist construite 9. A fost de asemenea înrâurit de
retorică, am spune de o retorică expresionistă, care tindea să se difuzeze în această
vreme. De aceea a promovat, în tragediile sale, un stil grandilocvent, de altfel bazat
adesea pe aliteraţie, figură de stil privilegiată de poezia arhaică. Limba sa era desigur
arhaizantă. Versurile sunt construite în diverşi metri, îndeosebi în senari iambici.
Tragediile lui Accius au fost reprezentate în teatrele romane şi în secolul I î.e.n., chiar
după moartea lui Caesar. Desigur ni se pare stranie "grila" de lectură bilinskiană a
tragediilor lui Accius, întemeiată pe un sociologism foarte marcat, care purcede de la
Plehanov şi de la ideea că intertextualitatea între două literaturii - în speţă cea greacă
şi cea romană - este direct proporţională cu similitudinile manifestate în raporturile
sociale dintre civilizaţiile purtătoare ale artelor ce intră în contact unele cu celelalte.
Am menţionat că, după Bilinski, opera antitiranică a lui Accius era de fapt dirijată
împotriva şefilor facţiunii popularilor. Dat fiind că această ideologie antitiranică ar
echivala cu o mască "democratică" purtată tocmai pentru a combate ideologia cu
adevărat democratică a Gracchilor şi a susţinătorilor lor 10. Apare aici desigur o
exagerare, dar nu este mai puţin adevărat că Accius pare sâ-i fi detestat nu numai pe
Scipioni ci, sub flamurile unui conservatorism politic bizar, şi pe exponenţii popularilor.
Tragedia după Accius
Dar ce s-a întâmplat cu tragedia după Pacuvius şi Accius? Gustul pentru teatru nu a
dispărut după epuizarea secolului de aur al Republicii. Vechile tragedii au continuat
să fie reprezentate, cu un anumit succes, în primele două treimi ale secolului I î.e.n.
De fapt am şi semnalat acest fenomen. Pe de altă parte, tragedia tinde să devină mai
rafinată. Apar noi poeţi tragici, precum Gaius Titius şi Gaius lulius Caesar Strabo, care
încearcă să împletească tragicul cu comicul, ca în drama romantică a secolului al XlX-
lea. însă noile tragedii se prezintă mai ales ca un divertisment literar. S-a produs totuşi
o eclipsă - temporară de altfel - a tragediei, întrucât, cum am arătat în alt capitol, spaţiul

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
ludic a fost în mare parte ocupat de atellană şi de mim. Dar mai târziu, în timpul lui
August şi al Imperiului, tragedia literară cunoaşte o evidentă resuscitare. Abia
începând din secolul al lll-lea e.n., tragedia tinde să dispară din constelaţia genurilor
literare romane,
111 _
TRAGEDIA ROMANĂ PRECLASICĂ Şl LUCILIUS
Lucilius şi evoluţia sature!
Cum am arătat într-un alt capitol, satura constituise cândva un spectacol complet,
muzical, coregrafic, etc. Dar Ennius transformase satura într-o specie nedramatică în
versuri a literaturii culte. Totuşi exponentul cel mai important al saturei preclasice, al
doilea creator sau inuentor al acestei specii literare, ca să ne exprimăm astfel, a fost
Lucilius. Lucilius a început prin a practica varietatea metrică, pe care a substituit-o
ulterior prin uniformitatea hexametrului dactilic, vers nobil, rezervat speciilor de poezie
elevată. Or, o asemenea modificare a metricii ilustra tendinţa de a transforma satura
dintr-o specie literară modestă, familiară sau umilă, cum spuneau romanii (genus
humile dicendi), într-una "înaltă", "nobilă". S-a declanşat astfel un proces, care va
conduce la satira tragică a lui luvenal. Pe de altă parte, în măsură mai mare decât
Ennius, Lucilius a recuperat vocaţia persiflantă a saturei dramatice, umorul incisiv şi
chiar coroziv, care însă n-a atins nivelul realizat ulterior în operele lui Persius şi
luvenal. Lucilius a avut tendinţa de a preface invectiva în centrul de greutate al saturei,
dar n-a făurit satira, în accepţia ei modernă. Transformarea saturei în satiră va fi
operată mai târziu de către Persius şi luvenal.
Viaţa şi opera lui Lucilius
Gaius Lucilius Suessanus s-a născut la Suessa Aurunca, orăşel situat la limita dintre
Laţiu şi Campania, în jurul anului 180 î.e.n. Nu era cetăţean roman, ci aliat (socius) de
drept latin. Aparţinea unei familii înstărite, de mari proprietari de pământ, încât a primit
o educaţie aleasă, greacă, inclusiv filosofică, dar şi latină, adică nutrită din comediile
şi tragediile arhaice. A luat parte la asediul Numanţiei, în 133 î.e.n., în cadrul forţelor
militare comandate de Scipio Aemilia-nus De altfel a frecventat asiduu cercul
Scipionilor, Statutul său de italic, numai jumătate roman şi necetăţean, explică în parte
propensiunea lui Lucilius spre deriziune, spre invectivă Lucilius trebuie să fi resimţit
anumite frustrări încă din copilărie şi din prima tinereţe. La bătrâneţe, s-a retras la
Neapolis (azi Neapoli), unde a murit în 102 î.e.n *

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
Opera lui Lucilius rezidă în treizeci de cărţi de sature, din care s-au păstrat aproape o
mie patru sute de versuri, conservate de şaizeci de autori antici diferiţi. Ultimii editori
ai saturelor lui Lucilius, susţin că nu se pot restabili conţinuturile diferitelor cărţi,
Succesiunea fragmentelor din ediţiile moderne nu reproduce ordinea în care figurau
versurile respective în ediţiile antice. Comentatorul modern nu poate recrea opera,
pornind de la două-trei versuri izolate pentru a
* Aceşti autori arhaici de care ne ocupăm trăiau mult. Dacă nu cumva, cel puţin în
cazul unora dintre ei, izvoarele referitoare la biografiile lor, nu le-au lungit artificial
viaţa, după cum vulgata despre primordii prelungise domniile regilor Romei.
112 —
VIAŢA Şl OPERA LUI LUCILIUS
completa golurile dintre fragmente. însă, din versurile care ne-au rămas, rezultă că
saturele lui Luciiius constituiau mai ales un jurnal intim şi o cronică vie a vremii,
alcătuită spre sfârşitul vieţii autorului ei, poate între 132 şi 106 î.e.n. Prevalează o
dizertatJe intimistă şi versificată; ea abordează subiecte serioase, însă le tratează cu
umor suculent, într-un stil ce conservă, din satura orală şi dramatică, o spontaneitate,
care se vrea reală11.
Modelele lui Luciiius trebuie căutate desigur în satura anterioară poetului, mai ales în
cea practicată de Ennius, dar şi în atellana proliferară, în teatrul şi în oralitatea italică,
întrucât Luciiius vorbea multe limbi italice. De asemenea comedia plautină t-a slujit ca
model lui Luciiius. Pe de altă parte, se pare că Luciiius s-a inspirat şi din comedia
greacă veche, îndeosebi din parabaza acesteia. Exponenţii acestei comedii, ca de
pildă Aristofan, utilizau un anumit discurs, numit parabaza (de la verbul grecesc
parabafno, "merg alături"), pe care ÎI rostea şeful corului (corifeul). Acest corifeu
înainta pe scenă şi expunea opiniile şi emoţiile autorului comediei, resentimentele
personale şi opţiunile lui politice. O asemenea parabaza apare şi în Gărgăriţa, lui
Plaut, în care se realizează la un moment dat o topografie amuzantă a Romei, cu
diversele ei cartiere şi fauna" umană ce le popula. Deriziunea muşcătoare,
incandescentă, practicată astfel, prefigura satirele lui luvenal, însă şi accente din
operele lui Frangois Villon şi Eugene Sue 12
. Concomitent Luciiius s-a putut inspira şi
din diatriba cinico-stoică, unde intervenea un dialog filosofic între maestru şi discipolii
lui, o conversaţie liberă, provenită din conferinţele populare ale cinicilor şi stoicilor.
Aceste conferinţe populare comportau o predicaţie morală şocantă, chiar agresivă, o

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
polemică aprigă - cu un interlocutor surprins, uneori vexat -, în vederea destabilizării
valorilor tradiţionale. Diatriba cinico-stoică devenise ea însăşi o specie literară,
întemeiată pe o expunere critică a problemelor, care implica un dialog cu un
interlocutor sau obiector imaginar.
Tematica şi stilul saturelor iui Luciiius
Tematica saturei "noi" a lui Luciiius apare ca foarte variată şi presupune de asemenea
conversaţia, chiar polemica înpotriva interlocutorului imaginar şi a unor cititori. Luciiius
se referă la consilii ale zeilor, ce pedepsesc un muritor, la un proces, dar descrie şi o
călătorie a sa de la Roma în Italia meridională şi în Sicilia, reprobă luxul şi belşugul în
care trăiau opulenţii vremii, abordează probleme de literatură şi de gramatică, chiar
de ortografie, evocă campaniile militare ale lui Scipio Aemilianus şi iubirile târzii ale
poetului însuşi. O adevărată poetică explicită a speciei literare practicată de autor,
adică o poetică a saturei, legitimează opţiunea lui artistică. Adesea Luciiius reprobă
moravurile noi, pătrunse fa Roma, în pofida contactelor avute cu cercul Scipionilor, şi
elogiază vechile obiceiuri romane, fundate pe fidelitatea faţă de Cetate: "să luăm, pe
lângă acestea, în considerare mai întâi interesele patriei, apoi cele ale rudelor şi, în
ultimul rând, pe ale noastre* (w. 1137-l338). Astfel Luciiius pledează frecvent pentru
mentalităţile tradiţionale ale Republicii.
Pe de altă parte, Luciiius atacă parvenitismul, lăcomia de bani, snobismul. Abundă şi
aluziile la generalii romani necinstiţi. Datorită originilor sale, poetul dispreţuia financiarii
bogaţi, care apăruseră în Italia, şi chiar aristocraţia pur romană a Capitalei. Cu toate
că se apropiase de stoicism şi de gândirea eienică,
113-
TRAGEDIA ROMANĂ PRECLASICĂ Şl LUCILIUS
Lucilius era totuşi un conservator. Sau altfel spus, poezia luciliană pendulează între
umanismul scipionic şi conservatorismul tradiţionalist, auster. In ultimă instanţă
Lucilius încercă o sinteză, întemeiată pe definirea unei "virtuţi romane", uirtus romana,
ca excelenţă specifică omului cinstit şi italicului patriot. Fireşte, Lucilius şarjează, încât
ironia sardonică, la care recurge, este exagerată, în virtutea practicării unui
expresionism acuzat. Totodată înseşi structurile invectivei, asumate de poet,
determinau acuzarea, în orice caz potenţarea austerităţii, severităţii şi reprobării
moralizatoare a unor defecte ale oamenilor şi ale societăţii, însă Lucilius nu practică
îndeobşte ironia amară a lui luvenal. De altfel anecdotele savuroase abundă în

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
fragmentele saturelor luciliene. Se realizează astfel, sub egida expresionismului italic
şi preclasic, o sinteză între "severitate", seueritas, şi "oţetul italic".
Spontaneitatea ostentativă, la care apelează poetul, exclude cizelarea stilistică,
rafinarea expresiei. De aceea Horaţiu va spune că Lucilius îşi scria scria versurile prea
rapid: două sute înainte de cină, alte două sute după aceea (Sat., 1, 10, w. 60-61).
Scriitura luciliană aminteşte de altfel de stilul atellanelor şi implica atât prozaism, cât
şi prolixitate. Cum am arătat mai sus, se pare că Lucilius a început prin a alcătui
versurile saturelor în septenar trohaic, senar iambic şi distih elegiac, pentru a ajunge,
în ultima parte a operei sale, la practicarea exclusivă a hexametrului dactilic. Insă
versificaţia nu este îndeobşte îngrijită. Limbajul saturelor este preclasic, uneori
arhaizant.
Lucilius a fost apreciat tn antichitate, pentru vigoarea mesajului său, ca precursor ai
pregnantului filon satiric şi parasatiric al literaturii latine, care se va manifesta mai cu
seamă pe timpul Imperiului. Pe vremea lui Quintilian, unii literaţi preferau pe Lucilius
tuturor celorlalţi poeţi 13. Cum este şi normal, arhaizanţii l-au îndrăgit în mod deosebit.
BIBLIOGRAFIE: Pierre GRIMAL, Le thââtre â Rome, în Actes du IX-e Congres de
l'AssociationGuillaumeBude (Rome, 13-l8avrll 1973), Paris, 1975,1, pp. 260-276;
Lesiecledes Scipions. Rome et l'hellănisme au temps des guerres puniques, ed. a 2-
a, Paris, 1975, pp. 75-84; Istoria literaturii latine de la origini până la destrămarea
Republicii, ed. a 2-a, Bucureşti, 1972, pp. 217-266; Rene MARTIN - Jacques
GAILLARD, Les genres HttSraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, II, pp. 17; 41 -42; 136-
l39; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 42-54;
108-l21; Rome et nous. Manuel d'iniHation â la litterature et â la civilisation latines,
Paris, 1977, pp. 42-43; 74-75; N. TERZAGHI, Lucilio, Torino, 1934.
114
NOTE
1. Citatul provine din Pierre GRIMAL, Le theâtre â Rome, în Actes du IX-e Congres
de l'Association
Guillaume Budâ (Rome, 13-l8 avril 1973), Paris, 1975, I, pp. 249-305, de fapt p. 265.
Pentru distanţările tragediei romane de modelul grecesc, ibid., pp. 260-270 şi
Naissance d'une litterature latine, în Rome et nous. Manuel d'initiation â la littârature
et â la civilisation latines, Rome, 1977, p. 43.
2. P. GRIMAL, Le thăătre â Rome, p. 265 relevă că dimensiunile considerabile ale

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
"platoului" pe care
se desfăşurau reprezentaţiile dramatice romane permiteau concentrarea pe scenă a
unor grupuri numeroase şi chiar a unor mulţimi, mai mult sau mai puţin angajate în
acţiunea dramatică.
3. Vezi, P. GRIMAL, Le theâtre a Rome, pp. 267-270.
4. Cum interpretează diferenţa respectivă, Rene MARTIN - Jacques GAILLARD, Les
genres litte-
raires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, II, p. 49.
5. Pentru valenţele tragediei praetexte, vezi P. GRIMAL, Le thââtre â Rome, pp. 274-
276.
6. Cum arată P. GRIMAL, Le thââtre â Rome, p. 273.
7. Pentru detalii, vezi Boleslav BILINSKI, Contrastanţi ideali di cultura sulla scena di
Pacuvio,
Wroclaw, 1962; Eugen DOBROIU, Pacuvius, în Istoria literaturii latine de la origini
până la destrămarea Republicii, ed. a 2-a, Bucureşti, 1972, pp. 217-234.
8. Este vorba mai ales de înmormântarea lui Polinice şi de descoperirea lui Haemon
de către
Creon, cum a reliefat S. SCONOCCHIA, L'Antigona di Accio e l'Antigona di Sofocle,
în Rivista di Filologia, seria a 3-a, 100,1972, pp. 273-282; vezi şi P. GRIMAL, ie thââtre
â Rome, p. 273.
9. Aceste alegaţii au fost enunţate de R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, II, p. 50.
10. Pentru Accius, vezi Boleslav BILINSKI, Accio ed i Qracchi: Contributio alia storia
della tragedia
romana, Roma, 1958; Gabriela CREŢIA, Accius, în Istoria literaturii latine de la origini
până la destrămarea Republicii, pp. 237-248; P. GRIMAL, Naissance d'une litterature
latine, în Rome et nous, p 43; R. MARTIN - J, GAILLARD, op. cit., II, pp. 50-51.
11. Vezi R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 138-l39 (care se reclamă de la
Francois CHARPIN,
ultimul editor al satureior luciliene. Este încă cert că Luciiius n-a fost primul autor latin
de sature nedramatice).
12. Cum remarcă R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 137-l38.
13. Pentru detalii, vezi Felicia VANŢ-ŞTEF, Luciiius, în Istoria literaturii latine de la
origini până la

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
destrămarea Republicii, pp. 253-266; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 136-
l39; dar şi, desigur, N. TERZAGHI, Lucilio, Torino, 1931, passim.
— 115
IX. ÎNCEPUTURILE ISTpRIOGRAFIEI Şl CATO CEL BĂTRÂN
Apariţia şi trăsăturile istoriografiei
Istoriografia nu constituia la Roma o ştiinţă exactă, ci era literatură, istorie
evenimenţială, dar şi comedie umană, care descifra mesajele trecutului, în esenţă,
cum s-a arătat, istoriografia romană reprezenta discurs asupra trecutului 1.
Dar când şi cum a apărut istoriografia în literatura latină? Scrierea istoriei a emers
târziu, ia sfârşitul secolului al lll-lea î.e.n., când poezia dispunea de anumite state de
serviciu şi când comedia plautină începuse să-şi realizeze strălucitele ei performanţe.
Acelaşi pragmatism, care îi determinase pe romani să nu abordeze istoriografia, să
făptuiască acte glorioase şi nu să scrie despre ele, i-a împins în cele din urmă s-o
asume, să scrie opere istorice. Mai multe motive concrete i-au decis pe romani să-şi
nareze istoria. în primul rând Roma tindea să se deschidă unor moravuri şi discursuri
mentale noi, cum am arătat în capitolele anterioare. însă romanii considerau că trebuie
conservată esenţa vechilor moravuri sau măcar o parte din ea şi că trebuiau elogiaţi
cei ce le ilustraseră. în al doilea rând, unii aliaţi italici ai Romei ezitaseră să sprijine
Roma, în cursul celui de al doilea război punic, sau chiar trădaseră în vremea invaziei
lui Hannibal. Era aşadar necesară cimentarea patriotismului italic şi trebuia afirmată
supremaţia Romei în interiorul peninsulei, ca dat mai vechi decât timpurile propriu zis
istorice, în al treilea rând, trebuia combătută propaganda cartagineză şi antiromană în
lumea elenistică, în faţa publicului mediteraneean. Mai mulţi istorici greci din Sicilia
îmbrăţişaseră cauza punică şi o susţinuseră activ în operele lor. în al patrulea rând,
romanii înşişi erau surprinşi de reuşita lor istorică, de masiva expansiune a cetăţii lor
şi îşi puneau întrebări asupra obârşiei ce o aveau, căutau oglinda virtuţilor italice .
De fapt chiar din condiţiile şi motivaţia apariţiei istoriografice decurg anumite trăsături
ale artei scrierii istoriei - pentru că este vorba de o artă -, trăsături, care
116
APARIŢIA Şl TRĂSĂTURILE ISTORIOGRAFIEI
se menţin multă vreme. Le vom enumera şi chiar numerota: 1) vocaţia educa-tiv-
patriotică şi moralizatoare. încă înainte de reflecţiile lui Cicero asupra istoriei, de fapt
istoriografia era o "călăuză" sau o "educatoare" a vieţii, o magistra uitae, iar scriitorii

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
stabileau un diagnostic asupra trecutului; 2) romanocentrismul, ca să-l numim astfel,
adică ideea fundamentală, promovată de aproape toţi istoricii Cetăţii, că romanii
constituiau un popor ales, centrul universului, "cel dintâi popor, princeps populus, cum
va spune Titus Livius. Operete istoriografice vor cuprinde mai ales istoria Romei şi a
Italiei, sortite însă a fi dominate de către romani; 3) spiritul partizan, nu numai în
favoarea Romei, ci şi a anumitor facţiuni şi familii - precum Fabia, Claudia, cea a
Scipionilor - de care erau legaţi primii istorici; 4) tendinţa nu spre adevărul absolut, ci
către verosimilitate şi integritate în prezentarea faptelor, care ţinea seama de
concordanţele între feluritele mărturii, utilizate de istoriografi; 5) antropocentrismul,
concepţia că omul îşi făureşte istoria. Chiar impactul destinului şi al zeilor se exercita
prin intermediul modelator şi modificator al omului; 6) coloratura puternic literară,
necesară convingerii şi educării, coloratură datorată retoricii şi poeziei; 7) autonomia
stilistică, deoarece, în pofida retorizării, istoricii privilegiau un stil specific în majoritatea
speciilor, practicate de ei, indiferent de opţiunile stilistice ale oratorilor şi poeţilor. Multă
vreme istoricii au operat cu un limbaj arhaizant, greoi, pe care Cicero îl va critica; dar
Salustiu îl va transforma şi îl va folosi cu o artă strălucită.
Istoriografia romană ca federaţie de specii literare
într-adevăr, istoriografia romană constituia o federaţie de "genuri", "genres", cum zic
francezii; dar noi am spune mai degrabă în româneşte o federaţie de speeii, de forme
literare. Aceste specii şi-au avut arhetipurile lor, atât latine, cât şi greceşti.
Deocamdată le putem enumera ştcaracteriza pe scurt.
Romanii au scris, în diverse etape istorice, "anale", annales, sau analistică. De fapt
analele narau pe scurt anumite evenimente mai vechi, la care în principiu autorii lor
nu putuseră asista (SERV., Ad Verg. Aen., 1, v. 373), riguros, pe ani şi în ordine strict
cronologică. Arhetipul a fost exclusiv roman şi a rezidat în cronica pontificală, în
analele alcătuite de şefii religiei romane. O altă specie a fost "istoria", historia - dar
termenul era adesea utilizat la plural - în înţeles restrâns, căci acest cuvânt putea
dobândi la istoricii romani patru sensuri. Se înfăptuia în realitate o naraţie, într-o ordine
cronologicâMmai liberă, a unor evenimente la care istoricul putuse lua parte (SERV.,
Ad Verg. Aen., 1, v. 373), adică o cronică a unor fapte mai recente. Arhetipul era
grecesc. De asemenea, considerăm specie literară şi istoriografică specifică res
gestae, literalmente "fapte petrecute", când
117

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
ÎNCEPUTURILE ISTORIOGRAFIEI Şl CATO CEL BĂTRÂN
această sintagmă era întrebuinţată tot într-un înţeles mai restrâns. Ne referim la o
cronică a unor evenimente recente, dar care cuprindea şi o evocare, mai mult sau mai
puţin amplă, a faptelor mai vechi, deci o "arheologie". Se adaugă istoria universală,
care înfăţişa istoria lumii, în vreme ce specii istoriografice anterioare narau istoria
Romei. Această specie a apărut târziu, în secolul I î.e.n. şi a fost slab reprezentată în
peisajul istoriografie roman. Desigur arhetipul trebuie căutat tot la greci. Toate aceste
specii implicau o istorie panoramică, prezentau evenimentele continuu, continuo, cum
s-ar spune în latineşte.
Au existat însă şi alte specii de istoriografie. Ne referim la epitomă, breviar,
compendiu, rezumat al evenimentelor istorice, care sunt prezentate concentrat, foarte
succint, operând "pe alese", carptim, după o formulă salustiană, ce va fi menţionată
mai jos. De fapt epitoma putea acţiona atât "pe alese", întrucât efectua o selecţie, cât
şi continuo, deoarece evoca o masă de fapte înfăţişate în fluxul lor necontenit.
Arhetipul trebuie căutat în relatările scurte, condensate, ale anumitor evenimente,
relatări care figurau în arhivele magistraţilor. Alte specii istoriografice zugrăvesc
faptele istorice numai "pe alese", în virtutea unei selecţii, şi nu într-o manieră
panoramică. De pildă monografia, care fusese intens practicată de greci şi era
consacrată unui grup de evenimente bine determinate, selectate din trecut. Memoriile
sau autobiografia implicau nararea de către autor a propriei vieţi sau doar a unor
evenimente din existenţa lui. Arhetipurile sunt de căutat în literatura greacă, la "nivelul
buletinelor victoriilor realizate de regii elenistici, hypomne'mata, şi al autobiografiilor
justificative. Dar şi la Roma ar fi putut inspira această specie istoriografică notele
memorialistice afişate de pontifi şi commentarii, dările de seamă şi rapoartele
magistraţilor, notele şi instrucţiunile date ulterior de împăraţi. în sfârşit o ultimă specie
istoriografică o reprezenta biografia, nararea vieţii unui alt personaj decât autorul,
personaj care se distinsese în viaţa politică sau culturală. Arhetipurile erau
numeroase, căci la greci precedaseră biografia encomiile, laudele "biografice" sau
"prebiografice", aduse învingătorilor la jocurile sportive, la diverse întreceri în general.
Biografiile ele însele se dezvoltaseră în peisajul literaturii elenistice. Dar şi romanii
cunoscuseră, cum am mai văzut, specii de literatură orală, care evocau viaţa unor
personaje, neniile, laudaţiile funebre, carmina conuiualia, epitafele de toate tipurile, ca
şi arborii genealogici ai familiilor nobile.

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
Totuşi aceste specii se întâlnesc destul de rar în stare pură. Uneori în aceeaşi operă
se amalgamează tipare caracteristice mai multor specii istoriografice, dintre care unele
tind să se impună în măsură mai mare decât altele. în orice caz contactele între specii
au fost totdeauna fertile. De altfel, am constatat că se configura o bază comună
ilustrată de trăsăturile generale ale istoriografiei. Multe dintre speciile, mai sus
menţionate, au fost "inventate" sau create la sfârşitul secolului al ll-lea î.e.n. sau în
cursul veacului următor. Este cazul res gestelor, historiei, istoriei universale, epitomei,
biografiei, memoriilor. Mai vechi sunt analele, care inaugurează de fapt activitatea
istoriografică, şi monografia 3.
118
ISTORIOGRAFIA ROMANĂ CA FEDERAŢIE DE SPECII LITERARE
Cele dintâi anale au fost de altfel redactate în greceşte, dar de autori romani. Au
intervenit două motive în favoarea opţiunii pentru dulcea limbă a Helladei. în primul
rând limba prozei era încă foarte rudimentară, întrucât, cum am arătat, romanii nu
aveau încă în proză experienţa, pe care începuseră s-o dobândească în poezie. în al
doilea rând trebuia combătută în faţa publicului mediteranean mai ales greco-elenistic,
propaganda activă, procartagineză şi antiromană, pe care o întreprindeau de mai
multe decenii anumiţi istorici greci din Sicilia. Pe de altă parte publicul roman cultivat
cunoştea limba greacă. Primii analişti, pe care îi anima un puternic suflu patriotic, au
exploatat în favoarea cauzei romane datele vulgatei referitoare la primordiile Romei,
ca şi legendele anumitor ginţi celebre. Din primele cronici istorice, alcătuite în limba
greacă şi ulterior în latină, nu s-au păstrat decât fragmente.
Fabius Pictor şi analiştii de limba greacă
Creatorul, inuentor, al analisticii, "părintele istoriografiei latine", cum îl numesc unii
cercetători moderni, a fost Quintus Fabius Pictor, participant ia cel de al doilea război
punic. Acest analist nu numai că avea o bogată experienţă a faptelor istorice recente,
ci, în plus, cunoştea temeinic arhivele ginţii Fabia, cronica pontificală şi poemul lui
Naevius.
La sfârşitul celui de al doilea război punic, a alcătuit o operă analistică, Intitulată
probabil "Acţiunile romanilor", din care s-au păstrat aproape treizeci de fragmente.
Aceste anale începeau cu sosirea lui Enea în Italia, cu regii albani şi romani, inclusiv
Romulus. Ultimul fragment conservat se referă la bătălia de la Trasimen (217 î.e.n.),
câştigată de Hannibal asupra romanilor. Fabius Pictor riposta propagandei

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
procartagineze, exalta faptele Romei şi ale Fabiilor, ginta căreia aparţinea, într-un stil,
care a fost caracterizat drept teatral. învedera un anumit interes pentru moravurile
diferitelor popoare.
Lucius Cincius Alimentus, fost prizonier al lui Hannibal, constituie al doilea analist
roman. S-au conservat şapte fragmente din analele sale, redactate în greceşte, ca şi
mai multe aluzii la ele. Cincius Alimentus se referea de asemenea la Romulus şi la
începuturile legendare ale Romei. Filoelen, el nu era un partizan al Fabiilor, ci al ginţii
Claudiilor.
Dar Cincius Alimentus fusese magistrat roman. Este semnificativ faptul că toţi primii
analişti aveau experienţa gestiunii Cetăţii. Istoriografia, la începuturile sale, exprima
gândirea şi experienţa oamenilor politici şi militarilor de primă importanţă. însuşi fiul
Africanului şi tatăl adoptiv al lui Scipio Aemilianus, numit şi el Publius Cornelius Scipio,
a scris anale în limba greacă. Se pare că acest analist prefigura apariţia historiei, ca
specie istoriografică, dat fiind că insista asupra celui de al doilea război punic.
Pentru a anihila propaganda antiromană întreprinsă de istoricul elen Antisthenes din
Rodos, care, prin intermediul unui personaj al lui, generalul roman Poiiblios (desigur
Scipio Africanul), profetiza zdrobirea Romei de o mare coaliţie a Orientului elenistic,
alcătuiesc, în vremea lui
119-
ÎNCEPUTURILE ISTORIOGRAFIEI Şl CATO CEL BĂTRÂN
Terenţiu, anale în limba greacă doi foşti magistraţi şi senatori romani, Aulus Postumius
Albinus şi Aulus Acilius Glabrio, din operele cârora ne-au rămas fragmente.
Primii istoriografi de limba latină
Cato începuse să scrie istoriografie în limba latină, cum vom vedea mai jos. Diversele
grupuri politice romane de presiune, îndeosebi cele tradiţionaliste, aveau nevoie de
exaltarea trecutului pentru propaganda lor. Pe de altă parte, adversarii Romei fuseseră
învinşi în Orient, de acum înainte pratic dominat de romani, iar publicul elenistic putea
şi trebuia să citească texte compuse în limba latină. Evantaiul speciilor istorice se
deschide aproape brusc, în vreme ce istoriografii împrumută de la Cato procedeul
discursului, cuvântării atribuite personajelor din operele lor, ca şi o limbă aspră,
arhaizantă, stângace, în mare măsură încă bazată pe parataxă. Limbajul primilor
istorici de limba latină este de factură net expresionistă. Se constituie astfel, în virtutea
autonomiei stilistice a istoriografiei latine, o limbă standard a analiştilor şi chiar a altor

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
istorici, dar nu şi a unor memorialişti şi biografi. Totodată sporeşte sensibil interesul
istoricilor pentru erudiţie, pentru instituţii şi problemele sociale.
Masiv înrâurit de Cato s-a vădit afi Lucius Cassius Hemina, autor de annales, în cel
puţin cinci cărţi, care se extindeau de la întemeierile aşezărilor Italiei până în 146 î.e.n.
S-au păstrat aproape patruzeci de fragmente care evidenţiază, pe lângă interesul
pentru fundarea altor oraşe decât Roma, preocupări pentru dezvoltarea moravurilor,
pentru religie şi chiar etimologie. Lexicul şi structura frazelor comportă o limpede
coloratură arhaizantă. Mai rapid sunt relatate începuturile Romei de către Lucius
Calpurnius Piso Frugi, exponent al unei familii plebeiene, familie care dobândise
relativ recent accesul la consulat. Opera lui Piso, Annales, în şapte cărţi, din care au
rămas fragmente, cuprindea legende amuzante, precum cele relative la Romulus, însă
şi un pregnant cult al virtuţilor străbune. Piso practica şi el o limbă arhaizantă, greoaie
şi uscată.
în vremea Gracchilor *, trăiesc şi scriu alţi analişti, influenţaţi de Polibiu şi aşadar
preocupaţi de decelarea cauzelor profunde ale fenomenelor. însă şi aceşti cronicari s-
au exprimat într-o limbă arhaizantă şi stângace şi au fost doar simpli povestitori, cum
îi va califica mai târziu Cicero. S-au ilustrat ca analişti Gaius Sempronius Tuditanus,
consul în 129 î.e.n., autor de anale, care prezentau abundent începuturile legendare
ale Romei, Gnaeus Gellius şi Gaius Fannius. Analele lui Gellius conţineau cel puţin
treizeci şi trei de cărţi şi denotau de asemenea preocupări intense pentru relatarea
legendelor străvechi. Fannius activase iniţial ca partizan al Gracchilor, dar
* Pentru a prezenta unitatea genului istoriografie şi a avea o imagine completă a
evoluţiei începuturilor lui, ilustrate de autori, din operele cărora nu dispunem decât de
fragmente, vom depăşi limitele secvenţei istorice tratate aici (până în 133 î.e.n.) şi vom
prezenta opere de scriitori care au trăit şi publicat la sfârşitul secolului II î.e.n. şi în
veacul următor.
------l20
PRIMII ISTORIOGRAFI DE LIMBA LATINA
sfârşise prin a abandona cauza lor. Analele sale traduceau optica politică a
"popularifor" moderaţi, care militau pentru anumite reforme favorabile plebei.
Concomitent Lucius Caelius Antipater încearcă să continue strădaniile lui Cato şi
alcătuieşte o monografie consacrată celui de aJ doilea război punic. Din cele câteva
zeci da fragmente conservate, rezultă efortul de a colora naraţia, de a-i conferi patos,

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
ca şi recursul lai digresiuni vibrante. Antipater este totuşi încă un arhaizant.
Dezvoltarea Istoriografiei preclasice
Cum am arătat, aproape brusc emerg noi specii istoriografice, după încheierea gestei
politice a Gracchilor. Astfel Publius Sempronius Asellio, născut pe la 160 î.e.n., fost
militar, rudă şi prieten al Gracchilor, scrie "Cărţi ale lucrurilor înfăptuite", Rerum
gestarum libri, din care s-au conservat fragmente, h esenţă, Asellio inaugurează, într-
o operă în patruzeci de cărţi, specia res gesteior. După o relativ scurtă "arheologie",
Asellio trece, de la cartea a doua sau a treia, la prezentarea istoriei contemporane.
Dar în ce mod? Discipol al lui Cato şi Polibiu, Asellio reprobă metodologia analiştilor,
comparată de el cu cea a poveştilor pentru copii, şi afirmă interesul său pentru
cauzalitatea profundă a fenomenelor, pentru consilium, "planul" sau scopul faptelor
săvârşite (fragmentele l-2). Istoricul crede că numai în acest fel poate fi cu adevărat
impulsionat patriotismul roman. Concomitent el polemizează cu Antipater şi respinge
nararea patetică a faptelor. Fără îndoială, astfel cronica istorică devine mai profundă,
dar Asellio se exprimă şi el arhaizant, tern şi greoi.
Totodată, sub impactul personalizării vieţii politice romane, al afirmării pregnante a
unor mari personalităţi, care nu avuseseră cum să se impună înainte de Gracchi, apar
şi memoriile. Care este însă inuentor-u\ memorialisticii? însuşi Gaius Gracchus,
tribunul reformator al plebei. Dar, din memoriile sale nu ni s-au păstrat decât două
fragmente. Curând se afirmă şi alţi memorialişti. Marcus Aemilius Scaurus (162 - după
90 î.e.n.), aristocrat ruinat şi fost general în războiul purtat de romani împotriva lui
lugurtha, redactează trei căiţi de memorii, unde îşi justifică o existenţă mult discutată
şi exaltă, într-un stil cenuşiu, arhaizant, vechile virtuţi romane. S-au păstrat fragmente,
ca şi din memoriile lui Publius Rutilius Rufus (156-87 î.e.n.), Socratele roman, cum a
fost numit, orator, jurist şi om politic. A scris "Despre viaţa sa", De uita sua, în cei puţin
cinci cărţi A polemizat cu Scaurus şi a demascat uneltirile ţesute împotriva sa, care îi
pricinuiseră exilarea de la Roma Practică o limbă arhaizantă şi efectuează incursiuni
într-o istorie mai veche a Romei. Un alt literat şi om politic, Quintus Lutatius Catulus
(150-87 î.e.n), în memoriile sale, încearcă să-şi scoată în evidenţă succesele
înregistrate în timpul războiului desfăşurat împotriva cimbrilor şi teutonilor, umbrite,
după părerea sa, de către Marius.
Un rol deosebit în expandarea memoriilor l-a jucat vestitul om politic şi dictator Lucius
Cornelius Sulla Felix De fapt, prin opera sa "Comentarii despre faptele proprii",

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
Commentarii de rebus sws, Suila se erijează în al doilea inuentor al speciei, orientate
acum spre politica majoră. Din fragmentele păstrate şi din alte date, rezultă că acest
memorii, în douăzeci şi două de cărţi, se extindeau până la moartea lui Sulla, căci
ultima secvenţă se datorează unui libert al autorului.
121
ÎNCEPUTURILE ISTORIOGRAFIEI Şl CATO CEL BĂTRÂN
Totodată Sulla abandonează stilul arhaizant, care nu va mai marca în viitor scriitura
memoriilor, Pierderea textului acestor memorii este deosebit de regretabilă.
In acelaşi timp Lucius Cornelius Sisenna, mort în 67 î.e.n., literatul care a introdus la
Roma "novelele* greceşti, crează historia, ca o cronică a evenimentelor recente.
Historiae, cum se numea opera sa, probabil extinsă pe douăzeci şi patru de cărţi,
prezenta, fără 'arheologie", perioada 9l-78 î.e.n. Din cele 137 de fragmente conservate
rezultă că Sisenna exalta personalitatea şi înfăptuirile lui Sulla. Personajelor li se
atribuie discursuri şi îndeobşte scriitura lucrării reliefează gustul umorului şi al
pitorescului, înclinarea spre un patos de factură asianistă. Stilul arhaizant, dar colorat
şi relativ şlefuit, al lui Sisenna pregăteşte elaborarea unei scrieri cu adevărat artistice
a istoriei.
Eforturi în acelaşi sens, adică în vederea scoaterii istoriografiei din preistoria ei, a
depus şi Quintus Claudius Quadrigarius, care continua practica analisticii. în douăzeci
şi trei de cărţi, din care s-au păstrat câteva zeci de fragmente, unde se stăruie asupra
unor evenimente mai recente, Annales ai lui Quadrigarius conturează apologia Romei
şi a lui Sulla. Deşi arhaizant, Quadrigarius se exprimă într-un stil colorat, pe ritmuri
poetice. Dar cum scriu ceilalţi analişti? Valerius Antias, izvor privilegiat al lui Tftus
Livius, se exprimă într-un stil cenuşiu, arhaizant, cum reliefează cele câteva zeci de
fragmente conservate din opera sa foarte amplă, Annales, în cel puţin şaptezeci şi
cinci de cărţi. Aceste anale se întind'de la 600 î.e.n. până la moartea lui Sulla, pentru
a evidenţia elogiul virtuţilor străbune, pe baza reproducerii, de altfel necritice, a
vechilor legende. Lucius Lucceius este numele altui analist, a cărui cronică ajunsese
până la epoca lui Sulla.
în specia res gestelor se ilustrează Gaius Licinius Macer. in vreme ce cei mai mulţi
istoriografi asumau punctul de vedere patrician şi afpoi aristocratic, când interpretau
istoria romană, Macer, fost tribun al plebei, apără optica popularilor. Concepţiile sale
raţionaliste rezultă şi din "arheologie", situată, într-o formă concentrată, la începutul

Partea sase
 EUGEN CIZEK ISTORIA LITERATURII LATINE
VOL I
SOCIETATEA „ADEVĂRUL" S.A. 1994
acestor res gestae. într-adevăr Macer conferea o interpretare raţionalistă mitului
lupoaicei primordiale, care i-ar fi alăptat pe Romulus şi Remus. Stilul său, destul de
colorat, implica abandonarea parţială a arhaismelor.
Totodată Marcus lunius Brutus (85-42 î.e.n.), celebrul cezaricid, se manifesta ca
inuentor-ul eprtomei. Brutus a abreviat analele lui Gaius Fannius, în ceea ce Cicero a
calificat ca "epitoma Fanniilor", epitoma Fannianorum (Ad Att., 12, 5, 3), în 47 î.e.n.
Mai târziu, în 45 îe.n. sau chiar anterior, Brutus a întocmit şi o epitoma a monografiei
lui Caelius Antipater (CIC, Ad. Att, 13, 8) şi se pare că proiecta să-l abrevieze, să-l
"epitomeze", şi pe Polibiu. Prin urmare gusturile lui Brutus par să fi fost suficient de
eclectice. Se exprima într-un stil sobru şi selecta mai ales faptele cu adresă
moralizatoare. în orice caz, epitoma se structurează, în opera sa, la nivelul unui
rezumat destul de mecanic al unei singure lucrări istorice anterioare. în acelaşi timp,
personalizarea crescândă a vieţii politice favorizează expansiunea biografiei. Pe
urmele lui Varro, inuentor-u\ speciei, alcătuiesc biografii de personalităţi ilustre Titus
Ampius Balbus şi Gaius Oppius, iar Marcus Tullius Tiro, libert şi secretar al lui Cicero,
prezintă viaţa marelui scriitor şi om politic 4.
Oratoria şi dreptul
în secolul al ll-lea î.e.n., s-au afirmat mai mulţi oratori importanţi, ca Scipio Africanul,
Laelius, prieten cu Scipio Aemilianus şi personaj al dialogurilor ciceroniene, şi Servius
Sulpicius Galba, strămoş al împăratului cu acelaşi nume. Ulterior au strălucit mai cu
seamă Tiben'us şi Gaius Gracchus. Aceşti oratori trebuiau să cunoască dreptul, amplu
comentat de diferite personalităţi politice, care porneau, în analizele lor, prin excelenţă
de la Legea celor douăsprezece table.

Partea sase