ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS.

SERIES PHILOLOGICA

ION BARAC - AUTOR DE SCRIERI RELIGIOASE

Prof. univ. dr. MIRCEA POPA

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

This literary essay presents Ion Barac’s religious work and his relationship
with some important reviews, as well as some important moments of his literary
activity in the general context of Romanian culture.

Orientat fundamental spre aceeaşi literatură de succes la publicul larg, cu un

caracter „popular” pronunţat, pe care o cultivă Vasile Aaron este şi Ion Barac,
celălalt poet reprezentativ al epocii. El s-a născut la Alămor lângă Sibiu la 1776
(sau 1777 cu arată G. Bogdan - Duică) într-o familie de preoţi înrudită se pare cu
Nestor Ioanovici, episcop al Aradului. A făcut studii la Colegiul reformat din Aiud,
apoi la Cluj unde a terminat dreptul. A început mai întâi ca dascăl „normalnicesc” la
Avrig (1801), când îşi dă la tipar prima operă, pe Arghir, care îi aduce o faimă atât
de categorică, încât un alt cărturar al vremii, Radu Tempea, îl cheamă la Braşov ca
învăţător la şcoala românească din Schei, dându-i şi fiica de soţie (1802). Din
1805 i se oferă şi postul de translator magistratual al oraşului Braşov, funcţie pe
care o deţine până la moarte, adică la 10/22 iulie 1848, fiind înmormântat la 12/24
iulie a.c. în cimitirul „bisericii cu mari din Braşov”.
Funcţia de translator magistratual pe care a deţinut-o timp de 43 de ani i-a
dat posibilitatea să ajute pe foarte mulţi români, „scoţându-i din nevoile şi asupririle
lor”, după cum se spune în necrologul publicat de fiul său în Foaie pentru minte...,
dar să şi profite de frumosul comerţ cu cărţi pe care saşii îi practicau la Braşov
spre a se pune la curent cu literatura europeană. El va traduce pentru prima oară
pe Hamlet la noi, va contribui la traducerea şi tipărirea Psaltirii de la Braşov din
1820, se va lupta pentru înfiinţarea unei Casine româneşti aici, pentru editarea
primului ziar românesc de aici, Foaia duminecii (Foile duminecii) (1837) al cărui
redactor a fost, ca şi pentru promovarea teatrului în limbă naţională, scop în care
va localiza şi traduce un mare număr de piese străine. Meritele lui cărturăreşti vor
104
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

trece dincolo de hotarele ţării fiind chemat ca profesor la Iaşi, odată cu înfiinţarea
Seminarului de la Socola, dar refuză pe motiv că misia lui literară îl ţine legat de
Braşov.
Şi într-adevăr, lucrând neobosit întru “deprimarea cea desfătată” mai ales
“între ceasurile nopţii /ce/ mi-au deşteptat ochii de la dormitare scârţiirea
condeiului”, deoarece ziua era ocupat cu slujba, el a închinat “fiilor patriei”mai mult
de treizeci de cărţi diverse, cu scopul “de a lumina şi limba noastră /.../prin
tălmăcirea şi darea la lumină a cărţilor de mai multe feluri urmând celorlalte naţii
luminate şi cu toate bibliotecile îmbogăţite“.Urmând un scop înalt patriotic şi moral,
Barac aşează de obicei în fruntea cărţilor sale câte o prefaţă plină de miez, în care
abordează cu curaj diverse probleme teoretice de prozodie sau de istorie a
poeziei, rezolvându-le cu argumente de bun simţ, luate din arsenalul clasic şi chiar
dacă nu se poate lăuda “cu stihurile cele după moda mai nouă alcătuite “, cum
spune el, e convins că ceea ce a scris “pe nimenea nu aţâţă la spre pornire
ticăloasă, sau spre năravuri deşartă, ba încă multe pilde moraliceşti, adică năravuri
bune poate culege cetitorul dintr-însa şi ca într-o oglindă poate să scoată folosul”
(Prefaţa la Loreli de Marmontel).
Regăsim în aceste cuvinte câteva din mobilurile acţiunii lui Barac în
perimetrul literar românesc. El a încercat mai întâi să aclimatizeze la noi o serie de
genuri literare mai puţin cultivate până atunci, precum idila (vezi articolul teoretic
Pentru idile din Foile duminicii), epopeea, cântecul liric, povestirea în versuri,
fabula, poemul, adresându-se mai întâi literaturii antichităţii, apoi celei a timpului
său. Din această cauză el a fost înainte de toate un foarte activ traducător şi
prelucrător, scoţându-şi subiectele din cele mai diverse medii, epoci şi scriitori. A
trecut însă şi la prelucrarea mai liberă a unor subiecte, în poemul Arghir şi Elena în
poeziile de un sentimentalism preromantic din Foile duminecii şi în altele rămase
în manuscris, care vorbesc de un scriitor liric cu suficiente resurse creatoare,
slujind poezia cu un devotament fără margini, deoarece e convins “că fieştecare
naţie întru atâta îşi răsfaţă idiotismurile limbei sale, gramaticeşti şi retoriceşti, încât
toată desfătarea şi bucuria îşi întemeiază într-aceasta, răsuflând tot omul atunci
din lucrurile sale de obşte. Poezia slujeşte cuvântările istoriilor, care au lipsă de
florile cele mai frumoasă, feţe zugrăvitoare la altiţăle şi la luciul duhului cuvintelor,
prin care se împodobesc istoriile, cuvintele şi laudele vrednicilor, persoanelor de
care vă vorbeşte. Mai vârtos poezia adaogă ajutor cuvântătoriu, înalţă spunerea
afară a cugetului şi răspică auzul spre poftă, îndulcindu-l atât spre cele iroiceşti,
cât şi despre măririle cele mai înalte cu mulţimea hazului cuvintelor. Eleghiile cele
mai jalnice le porneşte spre lacrămi; traghediile cu jalnică măiestrie le face mult

105
CULTURA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

simţitoare, satirele le umple de îndrăzneală a zugrăvi prihanele si obrăzirile cele

mai amari; epigramelor le revarsă glumeţele stihuri spre înţelesul cel cugetat, şi
comediile din firea cuvântării le îmbărbătează cu cuvintele cele mai alese spre
podoaba priveliştilor; şi mai vârtos poezia, prin cuvinte legate, scoate inima dintru
făptura omenească afară, ca când să zboare după sunetul încătro să aude glasul
cel înfocat şi dulce răsfăţat” (Prefaţă la Istoriile lui Odisefs)
Iluminismul predominant al sfârşitului de secol găseşte în Barac un
receptacol deschis în sensul că va căuta prin toate mijloacele să scrie cât mai pe
înţelesul şi gustul poporului, inaugurând astfel ceea ce s-a numit mai târziu
“direcţia poporană” a scrisului transilvănean. Pe el nu-l atrage însă filologia şi
istoria, ci farmecul scrisului frumos, al epopeii şi al basmului, beletristica. Barac
este printre cei dintâi în scrisul transilvănean care îşi vor concentra întreaga lor
atenţie asupra scrisului artist, asupra literaturii de fantezie. Modelele şi le va căuta
în literatura antichităţii (Homer, Ovidiu, Iosif Flavie, Xenofon) şi în clasicismul
apusean, trecut prin filtrul lui Gessner, Klopstok, Kotzebue, Kleist. Obsesia
clasicismului îl mână înspre formele consacrate ale geniului: epopee, tragedie,
dramă, fără să scape din vedere publicul căruia urmau să-i fie adresate. Din
această cauză cele mai multe sunt adaptări sau prelucrări în “stil popular” şi pe
înţelesul oricui. Odiseea lui Homer devine în versiunea lui Barac un fel de poveste
versificată de numai 6 părţi din 20 câte avea modelul maghiar al lui Dugonics pe
care l-a prelucrat. Totul este aici concentrat şi prescurtat, redus la esenţa acţiunii
principale, cu eliminarea detaliilor nesemnificative. Invocaţia către muză, devine şi
ea mai românească, mai adecvată textului:
Mai arată-te isteaţă,
Musa mea cea cântăreaţă!
Precum te-ai mai arătat,
Când cântai jalea cea mare
A Troadei-întunecare
Încă una n-ai cântat.
Nu mi-ai cântat la ureche,
În limba noastră cea veche
Rămasă de la romani.
Derege-ţi coardele tale
De-mi cântă cu mare jale
Nişte patimi de mulţi ani.
Odiseea lui Homer îşi găseşte la Barac şi titlul potrivit stilului său de
povestitor: Patimile cele mai minunate ale vestitului şi viteazului craiului celui
106
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

grecesc din Itaki, Odisefs, scoase de după istoriile cele vechi ale Troadei şi în
stihuri româneşti alcătuite. (prima versiune, de 15 părţi, datează din 1816; a 2-a,
de şase, este mai târzie). Alături de ea, o altă încercare de epopee ne dă Barac în
prelucrarea Risipirii Ierusalimului după scriitorul latin Iosif Flavie prin intermediul
maghiar al lui Nagy Ferencz A Pártos Jerusálem, Pojon, 1799. Textul abundă în
lupte sângeroase, în cruzimi şi scene de atac care se repetă până la insanitate.
Puţinele versuri care au ritm şi cadenţă sunt strivite de o mare aglomeraţie de
amănunte neinteresante, tocmai din cauză că scriitorul se ţine prea mult de textul
tradus. Tipărirea cărţii în 1821 la Braşov nu s-a bucurat de nici un ecou. Poate din
această cauză au rămas netipărite şi prelucrările din Ovidiu ( Deucalion şi Phirra),
din Shakespeare (Amlet, prinţul de la Dania, o tragedie în cinci perdele după
Sakespeer, s-a producătluit în crăescul teatru al curţii, tradusă după adaptarea
germană a lui Fr.C.Schroder), Chateaubriand (Atala sau dragostea celor doui
indieni în pustiile Luiziane, o traghedie în trei perdele, tradusă din maghiară),
Marmontel (Loreti sau Graiuri moraliceşti într-o singură istorioară Loreti din
manuscrisele lui Marmontel, scoasă şi acum în stihuri alcătuită de Ioan Barac,
maghistratual translator al Braşovului, 1828), Aeneas Silvius Piccolomini (Lucreţia
sau Amorul prin care s-au alunecat şi s-au ofticat Lucreţia din cetatea Luna din
Italia, din care i s-a tras şi moartea. În stihuri alcătuită pre limba românească de
Ioan Barac, translator din Braşov 1826), Gessner (Întâiul corăbiariu, carele au
scornit corabia pre mare şi cu îndrăzneală au trecut marea la Melida ce au iubit-o
în vis, pre nevăzute. În stihuri alcătuite de Ioan Barac, maghistratual translator al
Braşovului în 1 august 1828), Kotzebue (Cetăţuia pe drumul ţării şi Pustnicul din
insula Fromentera, piese de teatru, 1840), Wieland (Bunătatea şi înalta milostivire
a craiului Chiru al Perşilor şi jalnica moarte a craiului Abradata şi Crăiesei Pantea,
o ştenă jalnică şi simţitoare, 1838), Johan Leonard Rost (Patimile cele mari şi
minunate ale unei madamoizelle cu numele Cartigam, care fusese fiica unui Paşă
turcesc anume Ibrahim de la Anadol şi ia căzuse în robia creştinilor când au bătut
pe turci şi i-au scos din Ţara ungurească, din Buda capitala ţării, unde lăcuise
Paşa turcesc mulţi ani, apoi fu botezată Hristina în Pariz şi făcută grafiţă 1845,
tradusă prin intermediul maghiar al lui Mészaros Ignac), cât şi alte bucăţi mai mici
şi mai nerealizate, din tot felul de scriitori, cum ar fi: Constanţia, fiica regelui de la
Portugalia, dramă în trei acte I.F.Castelli, tradusă prin intermediul lui Lung Adam;
Mirele cel umblat şi procopsit, comedie într-un act tradusă din nemţeşte prin
intermediar maghiar; Adelaida , tradusă din nemţeşte; Abradat şi Pantea,
Vânătorul de la Matra sau Cazimir şi Leonora şi La miezul nopţii sau Terezia cea
săracă, prelucrări din germană prin intermediar maghiar; Pruncii părăsiţi după
L.Schiemann; Vicleşugul fetesc şi vicleşugul femeiesc, după o comedie de Bartsai
107
CULTURA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

László, în care este satirizat scriitorul latinizat Samuil Körösi-Crişan, cel care l-a
tradus prost pe Gessner în româneşte etc.
Lor trebuie să li se adauge Traghedia lui Samnson în cinci perdele, o
prelucrare după Fr.W.Weikern, tipărită după moartea autorului (1864) şi nişte
versuri ocazionale de tipul: Jalnice moralitaturi pentru boala holerei, La moartea lui
Nestor Ioanovici şi balada Moartea Polixeniei Radak , o domniţă născută de
baron Radac în ţara Ardealului, întâmplată în anul 1803 în stihuri alcătuită , al cărui
izvor se află în cartea Báro Radák Poliksena halálárol keszitettversek, apărută la
Cluj în 1804. Originea operei Naşterea, viaţa şi perirea lui Iuda Iscarioteanul nu
trebuie căutată la Abraham a Santa Clara, cum arată G. Bogdan-Duică, ci în
literatura noastră apocrifă, unde legenda circula în manuscrise încă din sec. al
XVII-lea. Se confirmă astfel, o dată în plus, legătura lui Barac cu tradiţia cărţilor
populare pe teren autohton.
Partea de rezistenţă a operei lui Barac nu trebuie căutată în aceste
traduceri, prelucrări şi localizări din literatura universală, ce-şi aveau fără-ndoială,
rolul lor într-o epocă de pionerat artistic, dar nu definitoriu totuşi pentru posibilităţile
de manifestare ale poetului, ci căreia se înscriu opere ca: Arghir şi Elena, Halima
sau 1001 de nopţi (celebra colecţie de povestiri araviceşti, din care apar, începând
cu anul 1836 opt volume, prelucrate după ediţia lui Habicht, von der Hagen şi
Schall, dar şi Galland, pe care a împodobit-o, când a crezut de cuviinţă, cu „stihuri
sau versuri prea-frumoase”), Cei trei gheboşi sau trei bărbaţi şi o muiere, istorie
comică (apărută în 1843, apoi la Ciurcu în 1889), Toată viaţa, isteţiile şi faptele
minunatului Tilu Buhoglindă ceale de râs şi minunate la cetire spre trecerea de
vreme în zilele sau ceasurile omului cele de odihnă, după limba nemţească
tălmăcite şi acum tipărită, Braşov, Ion Gött, 1840; a doua ediţie în 1846), Naşterea
şi toată viaţa minunatului Piticot de un cot şi cu barbă cu tot. Din limba nemţească
scoasă şi în stihuri alcătuită de Ion Barac, maghistratual translator pentru trecerea
de vreme mai vârtos în serile ceale mai lungi de iarnă , Braşov, Tip. Ioan Gött,
1842, O paradigmă a leneşului Pipelea Gâscariu (publicată postum, la Arad în
1916). Aici talentul scriitorului se pune mai accentuat în evidenţă şi chiar dacă
pleacă de la modele şi izvoare străine, reuşeşte în unele cazuri să depăşească
simpla transpunere şi să ajungă la adevărate creaţii personale. E cazul lui Arghir şi
Elena,unde aportul artistic al lui Barac este considerabil. Plecând de la sugestia
unui basm versificat de scriitorul maghiar Albert Gyergyai, Argirus historiája (1794),
basm care se găseşte în nenumărate variante româneşti, - de unde se pare că s-a
inspirat şi scriitorul maghiar, - Barac realizează o operă notabilă de adaptare şi
valorificare în versuri a folclorului românesc. E vorba de basmul întâlnit în varianta
românească de tipul Prâslea cel voinic şi merele de aur sau în aceea a baladei
108
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

Soarele şi Luna, căruia atât Barac cât şi Gyergyei îi aduc numeroase corective,
cele ale lui Barac fiind legate de cunoaşterea şi aprofundarea mai multor variante
româneşti, care îl ajută să suprime unele scene, să înlocuiască altele sau să
adauge unele detalii elocvente. „Ţara zânelor” despre care se vorbeşte în basm
este Ardealul, iar Arghir este identificat în tradiţia populară românească cu Traian
cel care a cucerit Dacia alias Ileana. Prin aceasta basmul a primit şi o coloratură
naţională specifică, asigurându-i popularitatea şi interesul cititorului, care găseşte
în operă o naţiune vie şi sprintenă, o spiritualitate arhaico-populară autentic
românească. Basmul are ca punct de plecare furtul poamelor din grădina craiului
Acleton. Nereuşind fii mai mari să-l prindă pe hoţ, încearcă şi Arghir, care
descoperă în grădină o prea frumoasă zână care-i cade dragă. Se duce în
căutarea ei, având fel de fel de peripeţii, căci Zâna locuieşte într-o ţară greu de
găsit, Cetatea Neagră. Descoperind-o, cei doi tineri se căsătoresc, având o nuntă
ca în basme.
Basmul are cursivitate şi frumuseţe, lucru care l-a atras şi pe Eminescu, care
dorea să-l versifice. Iată cum îi descrie Barac pe cei doi eroi ai săi:
O, minune cu mirare!
Ce trupşor voinicesc are:
Umblă şi calcă domneşte
Şi se uita vitejeşte.
La trup de mijloc subţire
Şi înalt la a sa fire,
Oacheş, negru pe la gene;
Împodobit la sprâncene;
Stat de crin,albă făptură,
Râvnită căutătură,
Faţa-i varsă rumeneţe,
La trăsuri e tot blândeţe.
Floarea vârstei acum creşte
Şi frumos înmugureşte.
Nici Ileana nu este mai prejos:
Păr de aur străluceşte,
Pre pământ ce şi-l târeşte.
Precum luna cea ivită
E noua şi ne-plinită
Aşa-i fruntea cea suită
Cu sprâncene cercuită.

109
CULTURA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

Cei trei fraţi gheboşi reia o temă din Sindipa, cu circulaţie în literatura
universală, tratată şi la noi de Anton Pann în O sezătoare la ţară. Versiunea lui
Barac are o cursivitate şi o ritmică plăcută.
Tot din folclorul universal vine (prin intermediul maghiar al lui Ludás Mathyi
de Fazekas Mihaly), povestea lui Pipelea Gâscariul pe care Barac o împrumută
pentru caracterul ei demofil, antifeudal, eroul său răzbunându-se pe cei înstăriţi,
nedrepţi şi lacomi.
Till (celebra carte despre Till Eulenspiegel) şi Piticot (şi în parte şi Halimaua)
satisfac nevoia de exotism şi burlesc a scriitorului, făcând legătura cu aşa numita
literatură de tip popular carnavalesc organizată pe principiul râsului şi cultivată atât
în colegii cât şi cu prilejul unor sărbători populare în toată Europa medievală.
Având la bază un realism de tip grotesc, ele cultivă invectiva parodia, travestirea,
fanfaronada şi degradarea care trimite la o anumită literatură a pieţii născută din
joc şi persiflare, care transformau carnavalul intr-un prilej de satiră, de bufonadă şi
defulare a mulţimilor. Barac şi în parte Aaron (cu Leonat şi Dorafata), se
încadrează prin unele reminiscenţe şi reflexe ale unor opere cunoscute de acest
tip, unei tendinţe europene mai largi. În sprijinul acestei idei se poate aduce poezia
manuscrisă Cântecul bucătarului, în care se construieşte, după modelul
arcimboldian, un portret grotesc al iubitei, realizat cu ajutorul unor comparaţii din
domeniul culinar: „Tu nap dulce de zahăr/Ca dulceaţa din pahar/Ale tale
mâinişoare/Cele moi şi rotunjoare/Ca cârnatul cel grăscior/Mai îndesat şi
grosşor/Faţa ta cea roşioară/Ca şunca cea bunişoară/Ochii tăi aprinşi spre
mine/Ca plăcinta coaptă bine” etc. O altă construcţie barocă, în genul
bodogoneriilor şi arcimbolderiilor literaturii populare a Evului Mediu, ne oferă Barac
în poemul rămas în manuscris O! Servinul meu iubite!, în care se evocă împărăţia
populară utopică a belşugului material, opulenţa paradisiacă a unei lumi dispărute,
comparabilă doar cu veacul de aur al lui Saturn. În acel timp „omul nu ştia de
foame/Că erau destule poame/De tot felul de mâncări;/Laptele curgea pe
vale/Porumbi fripţi zburau în cale/Nu le trebuia frigări//Din pomi curgea dulce
miere/Dulceţuri fără plăcere/Toate gata le avea;/Legume nesămănate/Avea
destule bucate/Nu cumpăra ce să bea” etc.
Acest gen de lucrări, ca şi cultivarea cu ostentaţie a filonului folcloric popular
de tip orăşenesc sau rural, a unor motive de aţâţător senzualism şi erotism ( Filis
adormită, Moaşa Eva, Cercul timpului ) în care artificiosul şi livrescul se întâlnesc

110
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

cu o mitologie populară de factură barocă şi manieristă care redistribuie accentele

dintre spaţiu şi sentiment printr-un metaforism alegoric de bună factură,
antrenează scrisul lui I. Barac şi în alte direcţii literare decât cele cunoscute până
acum. Opera sa devine astfel mult mai importantă decât se bănuia.
Trei scrieri cu caracter religios ale lui Ion Barac
Ioan Barac a fost în egala măsură atras şi de creaţia ocazională,
encomiastică, elogiind în 1811 instalarea în scaunul vlădicesc de la Sibiu a
episcopului Vasile Moga, a cărui alegere o compară cu răsărirea Soarelui (Febu)
după o perioadă de întunecime. Alegerea ca episcop a lui Vasile Moga este privită
de el ca un adevărat eveniment benefic pentru toată naţia românească: „Ne-am
deschis organul minţii/ Vioarele cunoştinţii/Cântând faptele credinţii/Iată darul
folosinţii./...Eparhia neunită/Din Ardeal aşa numită/Cincisprezece ani jelită/Fără
păstori văduvită.//De atunci fu deodată/Ca o văduvă lăsată/Şi pân-acum
înoptată/Iar acum mângâiată./Eparhia cea jelită/S-au făcut acum slăvită/Şi cu mult
mai fericită.” În continuare, el trece în prim plan calităţile celui ales şi îl îndeamnă
să-şi întoarcă „poveţele“ spre norod, deoarece poporul fără păstori este sortit
decăderii („tot în noapte şi în ceaţă”). Alegerea sa a fost clerului “spre bucurie”, iar
credinţa sa tare se va revărsa asupra tuturor .
Barac a publicat apoi o Psaltire în 1820, căreia i-a scris o frumoasă prefaţă
în versuri, pe care o reproducem aici. Dar o rescriere total necunoscută a sa este
cea în care exprimă jalea familiei episcopului Nestor Ioanovici din Arad, răposat la
puţină vreme după instaurarea sa în scaun, episcop cu care Barac este înrudit şi
ca atare a exprimat şi sentimentele sale personale. Toate aceste lucrări sunt
demne de a fi integrate în circuitul religios, firesc, întrucât exprimă momente
importante din lupta bisericii răsăritene pentru afirmare, supravieţuire şi
consolidare sub toate raporturile.
Gratulaţie episcopului Vasile Moga
Este a doua scriere tipărită a lui Barac după Arghir si Elena (1801) şi s-a
tipărit la Braşov în tipografia lui Ioan Gött la 1811. Titlul său complet este
Gratulaţie întru cinstea preasfinţitului domn Vasile Moga, episcopului neunit în
M(arele) Prinţipat al Ardealului, sfinţit în Carloviţ la 23 aprilie, anno quando
pecunia mox fatis agitatur inquis sacra papirus opis sin ubi salvitur aes (adică: anul
în care s-au suit banii prea tare) Braşov, 1811. Exemplarul, tipărit în chirilică, este
foarte rar astăzi, noi descoperindu-l abia la Biblioteca Astra din Sibiu, unde poartă
numărul de inventar 129. Versurile sunt scrise cu „chronosticon”, ceea ce
111
CULTURA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

înseamnă că socotind literele mari din partea a doua a titlului, adică de la anno, se
obţine anul în care a fost redactată gratulaţia, respectiv 1811, aşa cum de altfel ne
atrage atenţia însuşi poetul într-o notă de la sfârşitul odei sale, care sună în felul
următor: „Acesta este stih hronosticon în care să cuprinde leatul făcându-să
socoteală din toate slovele ce să ţin în seamă la numerile ceale illiriceşti.”
Gratulaţia este concepută sub forma unui dialog între muze şi poet şi poartă
amprenta crezului luminist al scriitorului transilvănean preocupat de ridicarea
culturală şi materială a neamului său, căci după o „văduvie”de cincisprezece ani,
în care clerul neunit, ortodox, din Transilvania n-a avut conducător spiritual, recte
episcop, acum soarele cel mare a răsărit din nou pentru locuitorii de religie greco-
ortodoxă. După ce au zăcut atâta timp „Fără păstoriu şi povaţă/Fără nici o
dimineaţă/Tot în noapte şi în ceaţă”, poetul cere episcopului (Febului cel mare) să
fie cu luare aminte la supuşii săi, pentru ca razele calde ale învăţăturii şi culturii să
pătrundă peste tot.
Psaltirea fericitului prooroc şi împărat David
Versurile din Prologul pe care îl publicăm aici i-au fost ocazionate de apariţia
la Braşov, în 1820, într-o nouă ediţie (la realizarea căreia a contribuit şi el)a
Psaltirii lui David.
Cu titlul complet Psaltirea fericitului prooroc si împărat David. Cu molitvele la
toate catismele, cu cântările lui Moise, cu psalmii cei aleşi şi cu pripealele lor; cu
pashalia, paraclisul Preacestii şi scara psalmilor, acum într-acest chip tipărită în
zilele prea înălţatului împărat al Austriei, Franţisc cel dintâiu, lucrarea s-a tipărit
întâia oară la Braşov în 1807, mai având pe copertă însemnarea „Cu toată
cheltuiala dumnealor fraţilor curii Constantin şi Ioan Boghici. În Privilegheata
Tipografie din Braşov prin tipograful Ioan Hennig, 1807.” Pe ultima filă a lucrării se
preciza: „Prin osteneala diortosirii smeritului întru preoţii ierei Ioan Ştefanovici,
paroh din Braşov şi Ioan Barac, dascăl normalicesc”. Însemnarea dovedeşte că
Barac a avut aici rol de editor şi corector (traducător?) alături de preotul ortodox
local, Ioan Ştefanovici. Cum el era nou venit pe acea vreme la Braşov în calitate
de dascăl normalicesc, e firesc ca munca traducerii să fi fost girată de autoritatea
clericală locală a lui Ştefanovici, căreia bogaţii negustori braşoveni Constantin şi
Ioan Boghici să-i fi adresat rugămintea să preia traducerea Psaltirii, ca un act de
cultură cu care ei voiau să-şi cinstească memoria numelui. La celelalte ediţii însă
rolul lui Barac a crescut, întreaga muncă de traducere, corectură şi revizie,
revenindu-i doar lui, aşa cum se poate vedea din noua ediţie a Psaltirii din 1816,

112
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

când pe copertă apare doar formularea: „Cu cheltuiala dumnealui curiu Constantin
Boghici. În Privilegheata Tipografiei din Braşov, prin Tipograful Friedrich Herfurt,
1816”. Pe ultima filă apare ca „Diortositoriu” doar numele lui Ioan Barac precedat
de versurile: „N-aş vrea s-auz cu ruşine /Ponos de la oarecine /Să zică că nu prea
bine/S-au diortosit de mine./Ioan Barac, translator”. În jurul unei litografii,
înfăţişându-l pe David, se găsesc şi alte versuri, care credem că-i aparţin lui Barac:
„Cânt în tot locul /Pre David prorocul /Aşa mă învaţă să cânt cu dulceaţă.//Fericit
bărbatul,/ Ce nu umblă în sfatul /Cu necredincioşii/Şi cu păcătoşii.”
Următoarea ediţie este cea din 1820, folosită şi de către noi aici, deoarece
Barac adaugă ediţiei acesteia un Prolog în versuri, pe care l-am reprodus mai sus
(Cf. B.R.V., III, poziţia 1082, f. 339-340).
Alte ediţii ale Psaltirii lui Barac au mai apărut în 1833 (Tip. Francisc de
Şobeli) şi 1849, ceea ce ne determină să-l socotim şi un important editor şi
prelucrător de carte veche şi religioasă. Cartea de faţă este, după Arghir şi
Gratulaţie lui Vasile Moga, a treia operă tipărită pe care şi-a aşezat numele. Este
important de amintit că el a contribuit de asemenea la editarea Psaltirii în versuri a
lui Pralea, apărută la Braşov în 1827, cu o prefaţă de doctorul Vasile Popa.
O altă carte religioasă „diortosită” (editată) de Barac a fost Ceaslovul, apărut
la Braşov în 1803, din care se cunosc şi ediţiile a II-a, Braşov, 1805 şi a III-a,
Braşov,1809 (Cf. Daniela Poenaru, Contribuţii la bibliografia românească veche,
Târgovişte, 1973, p. 140-141 (poziţiile 155 şi 755, p. 268). O nouă ediţie a
Ceaslovului apare la Braşov în 1826, având pe copertă următoarea însemnare:
„diorthositu-s-au această prea sfântă carte, care şapte laude cântă, de Ioan Barac,
translator maghistratual din Braşov”. Alte ediţii mai sunt amintite a fi apărut la
Braşov în 1839, 1842 şi 1844 (cf. Bibliografia românească modernă, I, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Encicolopedică, 1984)
Jalea famelii rămase la moartea Prea Sfântului domn Nestor Ioanovici,
episcopul eparhiei diecezană neunite a Aradului în anul 1830 se păstrează în ms.
B.A.R. nr. 208, f. 71-76v, fiind una din scrierile mai puţin comentate ale lui Barac.
La graniţa dintre panegiric şi oraţia funebră, opera i-a fost prilejuită de moartea
unchiului său, episcopul Nestor Ioanovici al Aradului, de puţină vreme instaurat în
funcţie şi în ajutorul căruia întreaga familie îşi pusese mari speranţe, acum total
spulberate. Încă cu un an înainte, în 1829, Barac făcuse o vizită la Arad unchiului
său, drept pentru care face cerere către magistratura oraşului să-i aprobe lipsa de

113
CULTURA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

la serviciu, propunând a fi înlocuit în slujba de translator de un oarecare Popp,

acelaşi care-l suplineşte şi în cursul anului 1830, când are loc decesul episcopului.
Prezenţa sa la Arad ne este confirmată şi de legăturile pe care poetul le
stabileşte acum cu profesorul Al. Gavra din localitate, cel care proiecta tocmai
acum înfiinţarea unei ortăcii tipografice, ce avea în vedere un plan vast de
tipărituri. În anunţul publicat pentru ortăcie în 1833 figurează şi o serie de
manuscrise ale lui Barac, între care Rătăcirile lui Ulisse, Lucreţia, Pipelea,
Corăbierul cel dintâiu, Loreti şi câteva fragmente din Metamorfozele lui Ovidiu,
precum aflăm din anunţul său la Precognitele Ateneului, lucrări pe care Barac le-a
cedat cu această ocazie sau i le-a trimis ulterior (vezi pentru aceasta Iosif Pervain,
Alexandru Gavra, întemeietor al „Societăţii bibliograficeşti” (1833) şi al revistei
„Ateneul românesc” 1835), în Studii de literatură română, (Cluj, Dacia, 1971, p.
237-272).

114