Actorul și vocația nemuririi
Loredana MARIAN
Continuitatea dramaturgiei elene, pe traiectoria ei
milenară, este o dimensiune ce probează clar faptul că
eternitatea ‒ valoare glorificată și slujită de acest popor
prin civilizația și meditația lui ‒ se arată a fi, prin
excelență, destinul teatrului grecesc.
Un argument în plus îl oferă articolul Dimitris Horn:
o legendă remarcabilă, publicat în cotidianul
„Kathimerini”, ediția jubiliară din 25 ianuarie 1998.
Găsim aici, asamblate într-un medalion biografic și
profesional, confesiuni și aprecieri emoționante la adresa
unui actor caracterizat prin sensibilitate artistică și
aspirație spirituală. Convins că „prezența artistului nu se
identifică cu directa lui înfățișare”, Dimitris Horn a
promovat și accentuat uniunea subtilă cu publicul,
atemporală și aspațială, „jucînd” idei și sentimente a
căror forță, universal valabilă, nu mai ține de lumea
materială. Cu toate acestea, ca o admirabilă expresie a
căutării de imortalizare a operei, se conturează acțiunea
de anvergură a creării Fundației Goulandri-Horn. Omul
de teatru și-a desăvîrșit prin acest gest opera culturală,
organizînd în 1980 vastul „album cu fotografii, interviuri
și material de arhivă despre viața lui Dimitris Horn” ‒
așezămînt cultural care reflectă, cu rigurozitatea
epilogurilor și cu calitățile marilor manifestări,
metamorfozele sufletești ale actorului, aduse de
patruzeci de ani de interpretare teatrală (1941-1983).
Pentru un om al cărui țel suprem este „dezlegarea
enigmei vieții din interiorul Artei”, actul existențial în
sine înseamnă autorevelarea ‒ uneori dureroasă ‒,
descifrarea propriului ego în fața auditoriului:
„Indispensabilă este această legătură, adesea sfîșietoare,
cu publicul... Artistul ‒ emițător, publicul ‒ receptor.
Dacă îl rupi pe unul de celălalt, rămîn tăcerea
mormîntală, inexistența...”.
Moartea soției sale, Anna Goulandri, care și-a notat
confesiunile în limbajul culorilor și al formelor, l-a
determinat să se plaseze într-un unghi discret al vieții;
după agitația agorei, dorește și impune el însuși, cu
distincție, o distanță necesară. Fără a fi o reacție
depresivă (Dimitris Horn a fost întotdeauna o fire
generoasă, spontană, dinamică, extravertită), retragerea
în cercul apropiat al prietenilor și al familiei este aici
atitudinea demnă și senină a epicureului ‒ adept al
religiei sărbătorii, religia împărțirii pașnice a bunurilor
pămîntești alături de semeni.
„Cronica ‒ Revistă de Cultură”, XXXI (1998), nr. 42 (martie), Iași, p. 22 („Spiritul elen ‒ sinteze europene”).
Marele om de cultură Apostolos Doxiadis (regizor,
scenarist, scriitor), care și-a asumat și atribuția de
consilier al programelor Fundației Goulandri-Horn, arată
că solitudinea este universul compensator al artistului
autentic. Horn este un „veteran al scenei”, care a cîștigat
toate marile bătălii ale vieții lui: „O, ceea ce am vrut să
joc în viața mea am jucat!” ‒ era replica lui cînd i se
propunea întoarcerea pe scenă.
Totuși, departe de a deveni stereotipul „idolului
îmbătrînit” în nostalgiile vremurilor glorioase, Dimitris
Horn a trăit în prezent. Teatrul, cinematograful, cariera
au fost un reper permanent al evocărilor și anecdotelor
amuzante cu care își delecta interlocutorii. Arta lui de a
trăi plenar, axată pe fericirea de factură stoică a lui hic et
nunc, este strîns legată de un optimism fundamental.
Ironia fină, satira, sarcasmul și parodia, figuri ale
comediei, dezvăluie un umor eclatant, atitudinea unui
filosofic modus vivendi susținut nu de teorii abisale, ci
de necesități practice. Este optica omului „așezat în
inima frumuseții lumii”, cum spune André Bonnard, dar
și în realitatea deprimantă. Umorul l-a făcut
invulnerabil, a fost masca lui sacră.
„Fenomen” pentru unii, „legendă” pentru alții,
Dimitris Horn a fost Actorul însuși. Profesiunea lui de
credință conturează experiența Artei ca revelație divină,
prin intermediul căreia insul de excepție este transportat
pe tărîmul performanțelor, tărîm fantastic pentru
neinițiați, dar, într-o accepție înaltă, acel tărîm e tocmai
Realul Absolut, fiindcă numai sacralitatea este veșnică:
„Arta trezește omul. Trebuie să o cauți și să o slujești
stăruitor, ca pe Adevărul Suprem... Uluitoare e cînd își
revarsă lumina!”.
Fie că a jucat Shakespeare, Pirandello, Ibsen,
Schiller, Molière sau Gogol, în roluri clasice sau în
comedii muzicale, alături de strălucitoarea Elli Lambeti
(împreună cu care a semnat numeroase interviuri în
periodicul „Ikones”) sau de Melina Merkouri, charisma
lui Dimitris Horn emană din convingerea lui că fără Har
ființele sînt simple creaturi biologice. Doar atunci cînd
Harul locuiește în noi devenim oameni. Și cînd acesta se
revarsă peste unii ‒ puțini aleși ‒, minunea apare în toată
puterea ei.
...Astfel că moartea (actorul s-a stins la 15 ianuarie
1998) nu eclipsează cu nimic evoluția luminoasă a
dramaturgiei elene și nu frînge cu nimic înaltul zbor al
gîndirii corifeilor ei.