CÂNTAREA

ROMÂNIEI
de Alecu Russo
C

realizat de Cumpanici Mădălina și Croitor Valeria CON2002G

• Poemul în proză "Cântarea
României" al lui Alecu Russo ocupă
în literatura română un loc aparte,
atât prin controversele generate de
paternitatea operei, cât şi prin
conţinutul şi forma de expresie.
Obligatorie în manualele şcolare de
dinainte de 1989, însă comentată
doar din perspectiva caracterului
"revoluţionar", ignorată din ce în ce
mai mult după revoluţie, "Cântarea
României" este, în acelaşi timp, şi o
stranie teologie a istoriei, caz rar
când revoluţiile moderne sunt
atribuite voinţei divine. Despre
autorul acestei viziuni şi despre
operă în sine vom discuta în cele ce
urmează.
• Alecu Russo s-a născut pe 17 martie 1819 la Chişinău, în familia lui Iancu Rusu, boier de
viţă veche, dar cu o situaţie materială destul de modestă. Copilăria şi-a petrecut-o la
Prodăneştii Vechi, un sat "răsfirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului". Cea
mai mare plăcere a micului Alecu era, conform propriilor sale mărturisiri, să asculte
poveştile minunate ale "moşnegilor", fapt care se va vedea în interesul deosebit pe care, la
maturitate, autorul îl va manifesta faţă de creaţia literară populară.
 "Cântarea României" apare în franceză

În anul 1839, Alecu Russo se stabileşte în principatul Moldovei, concentrându-şi eforturile spre creaţia literară, o creaţie care, mai ales în domeniul teatral, se
dovedeşte militantă şi critică la adresa realităţilor din societatea românească a vremii. Piesa care î-a creat cele mai mari probleme a fost comedia "Jicnicerul
Vadră", jucată în 1846, care i-a înfuriat pe reprezentanţii regimului "tiranic" al domnitorului Mihail Sturza. Russo este exilat la mănăstirea Soveja, cu acest
prilej el descoperind minunata baladă "Mioriţa".
Integrat demult în grupul revoluţionarilor paşoptişti, Alecu Russo participă cu entuziasm la revoluţia de la 1848 din Moldova. Reprimarea timpurie a acesteia îl
obligă pe autor să ia calea exilului, stabilindu-se în cele din urmă la Paris. În capitala Franţei, Alecu Russo publică în revista "România viitoare" versiunea
franceză a "Cântării României". Textul nu a fost asumat prin semnătură de către Russo, fapt care va face ca o bună bucată de vreme să existe intense controverse
asupra paternităţii acestei opere. Varianta românească a "Cântării" a apărut în 1855 în revista "România literară" a lui Vasile Alecsandri.
Revenit în Moldova în 1851, Alecu Russo se implică activ în viaţa culturală şi politică tot mai efervescentă a Principatelor Dunărene. Modest, jertfind totul în
numele "ideii", Russo preferă să stea în linia a doua, dar să vadă idealurile românilor îndeplinite. Trece la cele veşnice la nici 40 de ani, pe 5 februarie 1859.
Titlul -> Cântarea României
• Titlul cultivă un profund sentiment patriotic,
sugerează un elogiu dedicat patriei, frumuseții si
bogăției acesteia. Titlul Cântarea României, insistă
pe noţiunea de cântare, şi cu „explicarea şi
comentarea titlului din mai multe perspective
posibile” (cântarea semnificând, în plan religios,
un cântec de laudă), permite punerea în evidenţă a
unor idei interesante.
STRUCTURA
• Structurat în patru compartimente, Lumea cuvântului, Lumea textului, Lumea cărţilor şi Dincolo de cărţi,
studiul fragmentelor începe cu referinţe la titlul Cântarea României.
• Paralela cu Cântarea cântărilor .
• Aspectul melodic al frazei, armonia interioară sunt obţinute şi prin intermediul organizării sintactice a
discursului. Şirul de propoziţii coordonatoare juxtapuse, ce constituie prima frază din versetul 4, denotă
o fluenţă remarcabilă:

„Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate

pe coastele dealurilor, limpede şi senin ceriul tău; munţii se înalţă
trufaşi în văzduh; râurile, ca brâie pestriţe, ocolesc câmpurile;
nopţile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul…”.
 Idei sugestive

• Poemul ,,Cântarea României” impresionează prin profunda și tulburătoarea lui vibrație

lăuntriă , prin intensitatea ideilor și sentimentelor exprimate.
• Toate elementele acestui încântător tablou farmecă deopotrivă în timpul nopții si al zilei
prin armonie sonoră și prin colorit ("nopțile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul").
• „Pentru ce zâmbetul tău e așa de amar, mândra mea țară?...”.
• Prezența imaginilor artistice realizate printr-un limbaj poetic adecvat prin intermediul
unor epitete ("pădurile și dumbrăvile spânzurate", "se înalță trufași", "limpede și senin
cerul" etc.) sau al unei comparații ("râurile, ca brâie pestrițe").
• Lirismul textului care, în final, atinge cote maxime prin interogația retorică "Pentru ce
zâmbetul tău e asa de amar, mândra mea țară?...“
• Tiparele stilistice specifice: fraza retorică, interogativă sau exclamativă, apostrofa,
antiteza, formațiuni lexicale și gramaticale arhaizante etc.
• Începând cu versetul 13, se realizează dezvoltarea temelor schițate la început. Toată
partea centrală a poemului este dominată de evocarea alegorică și lirică a istoriei patriei,
prezentată în câteva din momentele ei cruciale: perioada dacică, războaiele daco-romane,
etnogeneza, năvălirea popoarelor migratoare, luptele antiotomane.
• Prezența masivă a imaginilor auditive, îndeosebi în evocarea tablourilor de luptă, unde au
adesea stridenta alamurilor în fortissimo.
• Textul se pare că a fost tradus în limba română de Nicolae Bălcescu,
de aceea a fost atribuit de unii cercetărori acestuia. Contribuţia lui
Bălcescu însă este a unui traducător, şi nu de autor.

Imaginile par a fi o meditaţie pe tema fortuna labilis şi aduc aminte de

„deşertăciunea deşertăciunilor“ din Ecleziastul: „şi oase peste oase de
morţi acoperă pământul...”. De aici imaginile, ce vor fi reluate de
Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, sugerându-se imensa năvală de
popoare asupra neamului nostru: „pe fiecare din acele morminte era un
semn deosebit... pe una, o cruce roşie plecată, pe alta un turban
însângerat cu semiluna înfiptă pe dânsul... mai departe o suliţă
tătărască sfărâmată... şi acolo stau mormane grămădite, după seminţii
şi lege, oasele neamurilor care se întâmpinaseră pe acest câmp de
bătaie“. Mesajul patriotic este rostit de doi supravieţuitori simbolici:
„Fală şi mândrie ţie, ţara noastră, binecuvântată şi cuvântâtoare de
Dumnezeu... feciorii hunilor s-au încumătat să te supuie... şi tu ai fost
peştera ciolanelor lor... potopul Asiei a vrut să înghită lumea... şi tu ai
fost stavila lumei.“Cântarea României are o puternică forță
emoțională. Aceasta se datorează nobleții mesajului, profundei
sincerități a autorului și găsirii unor surse expresive de mare
autenticitate si originalitate în limbajul cronicăresc și în folclor.
• Este primul poem în proză din istoria noastră literară, care a fost scris în limba franceză la
Paris şi publicat în România viitoare, revista revoluţionarilor români, exilaţi după înăbuşirea
mişcărilor de la 1848 din principatele româneşti.

Poemul este o vibrantă imagine a istoriei naţionale în metafore, personificări, metonimii,

simboluri şi alegorii.

Textul cultivă un profund sentiment patriotic şi un vădit mesaj pe linia programului Daciei
literare. A vorbi de România, într-un moment când ea nu exista, însemna a da glas şi expresie
idealurilor generaţiei de la 1848, adică dobândirea independenţei şi unităţii naţionale.

Folclorul – Am putea spune că opera scrisă de Alecu Russo devine o operă fundamentală de cercetarea a folclorului. Anume prin dorința
autorului, binele pe care îl dorește țării sale care se văd foarte bine în cuvintele următoare: "Deșteaptă-te pamânt român! Biruie-ți durerea, e vremea
să ieși din amorțire, semeție a domnitorilor lumii!..." , sustragem ideea importanței folclorului și iubirii față de patrie și neam.
Natura –Al. Russo şi-a petrecut copilăria în mijlocul naturii fermecătoare a Moldovei şi a oamenilor simpli de la ţară, de la care a auzit primele
poveşti şi cântece populare. Devotamentul, dragostea pentru ţară şi poporul ei viteaz au încolţit în inima scriitorului în acei ani idilici ai copilăriei
sale. Acest lucru iese în evidență extrem de mult, deoarece în opera studiată, acesta reușește să descrie pământurile într-un mod irepetabil.
Istoria - In acest poem Alecu Russo povestește istoria patriei noastre.După o perioadă de pace, deasupra țării se adunau "nori întunecoși",
Bătălia care urma aducea când înfrangere, când izbândă. Autorul nu uită să amintească de valoarea sângelui vărsat al eroilor noștri. Cu tristețe,
aduce aminte și de perioadele de pace, dar rele din cauză că boierii îi robeau pe cei mai săraci.Pe pământul patriei noastre erau multe bătălii pentru
că mulți erau cei care vroiau bogăția pământurilor noastre. Sunt amintiți mai ales turcii care au fost fugăriți de vitejii noștri.Când o parte din
pământ era înstrăinat, poporului nostru nu i-a lipsit nădejdea întregirii. Concluzionând faptul că opera este și o importantă sursă istorică pentru
multe generații.
 GENUL/SPECIA LITERARĂ

• Specia literară în care poate fi încadrată opera: poem în proză,întrunind liricul și epicul,la care se adaugă paradigma
speciei,dinamica temei și ideilor,convertite de autor într-un text simbolico-alegoric,stilul complex,implicațiile
biblice,tonalitatea profetică etc.. Opera comunică îndemnul autorului către români de a lupta cu toate puterile pentru
ieșirea din situția grea în care poporul se află. Scriitorul aduce ca argumente frumusețea și bogăția României, opera
fiind apreciată ca o scriere patriotică, care în anii Revoluției de 1848 s-a constituit într-un adevărat manifest
mobilizator
  REPERE CRITICE: Cântare "ţării celei dragi"
Vorbind despre "Cântarea României", Nicolae Iorga se exprima astfel: "E o scurtă ochire asupra
trecutului ţării, în toată vitejia şi durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloşilor
timpului de faţă şi cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simţire tot atât de aleasă pe cât
de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranţe dau
acestei scurte bucăţi o valoare pe care unii n-au atins-o şi n-o ating, şi nimeni, în curgerea vremurilor, n-
a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia şi îmbărbăta maica în suferinţă, "ţara cea dragă", şi în
acelaşi timp, pentru întâia oară se caută în desfăşurarea evenimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un
rost filosofic". Într-adevăr, "Cântarea României" este o metaforă integratoare, prin care Alecu Russo îşi
sublimează tot ce crede şi speră pentru ţara sa, extraordinar poem în proză care aminteşte în multe
locuri de miresmele scrierilor biblice.
Cu siguranţă, mulţi au reţinut acest fragment: "Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi
dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede şi senin cerul tău; munţii tăi se înalţă trufaşi în
văzduh; râurile, ca brâie, pestriţe, ocolesc câmpurile; nopţile tale încântă auzul, ziua farmecă văzduhul."
Sau pe acesta: "Dunărea bătrână, biruită de părinţii tăi, îţi sărută poala şi îţi aduce avuţii din ţinuturile
de unde soarele răsare şi de unde soarele apune; vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său
de naştere; râurile cele frumoase şi spumegoase, pâraiele cele repezi şi sălbatice caută neîncetat lauda
ta." Vorbe inspirate, care ne evocă pasaje din "Cântarea Cântărilor".
Se ştie că, în primă versiune, cea franceză, Cântarea României apare la Paris, în 1850, în revista România
viitoare, fără semnătura autorului. Peste un an, în 1851, Nicolae Bălcescu, cel care traduce în română textul
lui Alecu Russo, îl publică, însoţindu-l de o Precuvântare, în care afirmă că poemul a fost descoperit într-o
mănăstire din munţi, într-un „morman de cărţi şi hârtii” şi că ar aparţine unui călugăr, „hrănit în singurătate
prin cetirea bibliei şi a psalmilor lui David, cărţile cele mai frumoase şi mai liberale din lumea veche şi
nouă”. Opera a fost retipărită apoi într-o nouă versiune de către însuşi autorul ei, în România literară din
1855. De aici şi confuziile privind paternitatea scrierii, atribuită de către unii critici lui Nicolae Bălcescu şi
de către alţii lui Alecu Russo. Amplele dispute pe marginea acestui subiect implică un şir de argumente pro
şi contra apartenenţei acesteia la opera prozatorului din Moldova. Între primele, amintim scrisoarea lui
Vasile Alecsandri, adresată Polixeniei A. Spiro-Paul, sora vitregă a lui Alecu Russo; afirmaţia lui Al.
Odobescu, în care se susţine că „…acea frumoasă poemă naţională… s-a născut din imaginaţia vie şi
patriotică a lui Al. Russo şi a luat forma curat română şi expresivă sub pana lui N. Bălcescu”; mai multe
demonstraţii ce confirmă evidentele afinităţi stilistice între Cântarea României şi alte scrieri aparţinând lui
Alecu Russo (Amintiri, Poezia poporală etc.).
Repere bibliografice
1. Alecu Russo: Biobibliografie / Alcăt. E. Scurtu; Red. resp. E. Harconiţă. - Ed. a 2-a, adăug. - Balţi,
2004.
2. Gheorghe Vrabie, Cântarea României: noi contribuţii (II), în Revista de lingvistică şi ştiinţă literară,
1991, nr. 6.
3. Carte de comentarii literare- Cântarea României de Al. Russo,Capitolul 4.134
4. https://ro.wikipedia.org/
CONCLUZII PROPRII

Poemul constituie un adevărat manifest revoluţionar ce cheamă masele să continue lupta pentru
idealurile revoluţiei de la 1848. Autorul îndeamnă cu înflăcărare pe feciorii ţării să-şi oţelească braţele
pentru încercarea de pe urmă, surparea orânduirii crude şi nedrepte. Parafrazând parcă o doină populară,
expresia vieţii, încercărilor şi speranţelor omului muncii, autorul plânge durerea plugarilor oprimaţi şi
proclamă dreptul celor asupriţi la lupta cea sacră. De la verset la verset, topindu-se într-un refren zbuciumat
şi îndurerat, zbor răscolitoare interogaţii, atingând cele mai ascunse coarde ale sufletului cititorului:
„Pentru ce gemi şi ţipi, ţară bogată? ...Pentru ce faţa ta e îmbrobodită? ...Pentru ce curg lacrimile tale?”.
A. Russo aude dangătul lanţurilor căzânde, vede braţele încordându-se şi hotărârea înscrisă pe feţele
oprimaţilor. Poemul abundă în imperative impetuoase, ce, repetându-se în mai multe versete, se topesc într-
un apel tumultos şi energic, patetic şi solemn, scăldat în speranţa mântuirii:
„Cinge-ţi coapsa, ţară română... şi-ţi întăreşte inima... miază-noapte şi miază-zi, apusul şi răsăritul,
lumina şi întunericul... s-au luat la luptă... urlă vijelia de pe urmă... duhul Domnului trece pe pământ”.
Opera lui A. Russo va rămâne nemuritoare. Ea a adus în literatură adevăratul patriotism, dragostea de
ţară şi popor.