Amurg violet

~de George Bacovia

Amurg de toamnă violet ...

Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orașul e tot violet.
Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;
Mulțimea toată pare violetă,
Orașul tot e violet.
Amurg de toamnă violet ...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orașul tot e violet.

~COMENTARIU LITERAR~

George Bacovia (1881-1957), este creatorul unei atmosphere

lirice originale, fiind poetul orașului de provincie, al toamnelor
pluvioase și reci, al verii toride care descompune cadavrele sau al
amurgurilor triste.
Uneori, poetul sugerează anumite stări sufletești prin diferite culori
(negru,alb galben, violet, cenușiu, roșu), care invadează peisajele în
mod obsesiv, devenind materiale și dense.
O astfel de poezie este și „Amurg violet”, inclusă în volumul de
debut al autorului („Plumb”, 1916).
Alcătuită din trei catrene, poezia pivotează pe două versuri-refren:
”Amurg de toamnă violet” și „Orașul tot e violet”. Acestea ocupă
pozițiile 1 și, respective, 4 ale fiecărei strofe, creând o stereotipie care ar
putea sugera monotonia vieții.
Titlul este alcătuit din doi termini. Primul dintre aceștia („amurg”)
este un motiv al liricii bacoviene, apărând și în titlurile altor poezii.
Etapă crepusculară a zilei, amurgul conține sugestia sfârșitului, este
timpul unei lumi care glisează spre mormânt, sub greutatea destinului de
plumb.
 În primul vers-refren, amurgul este asociat cu toamna, anotimp al
agoniei naturii, care adduce pustiul cosmic
Cel de al doilea termen („violet”) creează impresia unui tablou
ireal, venit de dincolo de lume.
Culoare a morții și a neantului, violetul creează universal cromatic
al unei lumi de fantasme.
Considerată a fi pastel, poezia „Amurg violet” prezintă un tablou
stilizat la maximum, alcătuit din doar trei elemente: plopii, mulțimea și
turnul medieval.
În prima strofă, cei doi plopi văzuți în depărtare („în fund”)
sugerează singurătatea și pustiul.
Prezentați metaphoric („Apostoli în odăjdii violete”), cei doi arbori
de hotar par a oficia „liturghia de apoi” pentru lumea care poartă
pecetea morții.
În strofa a II-a, apare mulțimea amorfă caracterizată prin două
epitete: „lume leneșă, cochetă”. Uniformizată prin culoarea extincției
(„Mulțimea toată pare violetă”), lumea „leneșă” alunecă pe nesimțite
în moartea perpetuă.
Rezultă că amurgul nu este doar al zilei, ci și al oamenilor, este
„târziul” celor care nu-și mai pot schimba destinul. „Întoarsă” cu fața
spre apus, mulțimea se va retrage, treptat, din timpul curgător, lăsând
locul fantomelor.
Strofa a III-a este dominată de imaginea turnului medieval, în
interiorul căruia se proiectează eul liric: „Din turn, pe camp, văd
voievozi cu plete”.
Este un univers al fantomelor („Străbunii trec în pâlcuri violete”),
în care culoarea este asociată atât dimensiunii spațiale, cât și celei
temporale.
„Amurg violet” este alcătuită din trei catrene, având rimă
îmbrățișată, cu schema a b b a.
Ritmul este iambic, iar măsura versului este de 8 silabe (în
versurile 1 și 4) și de 11 silabe (în versurile 2 și 3).