Amurg violet

Simbolismul, în cultura universală, a fost primul curent modernist, apărut în a doua jumătate
a secolului 19. Precursorul acestui curent este considerat Charles boudelaire, căruia îi aparține
volumul de poezii “Florile răului”, operă care a provocat un tumult copleșitor. Acest curent are ca
prim principiu utilizarea simbolurilor, sugerarea ideilor și nu prezentarea lor directă. Alte principii ale
simbolismului sunt cel a muzicalității, sinestezia (asocierea simțurilor), corespondența și misterul.
Poemul “Amurg Violet” îi aparține lui George Bacovia, care a fost un scriitor român format la
școala simbolismului francez. Poezia reflectă simbolismul prin motive cromatice care se repetă
abundent, iar prin aceasta repetiție se creează impresia de muzicalitate. Muzicaliatea se redă prin
repetarea primului și a ultimului vers, în toate cele 3 strofe: „Amurg de toamnă violet” și „Orașul tot
e violet”. Viziunea poetică redă o aură de mister și se transmit viziuni halucinante, stări vagi și difuze.
Titlul este, de asemenea, unul simbolic, culoarea violet reprezentând o culoare intensă, a
haosului, iar amurgul o trecere de la lumină la întuneric, implicit de la viață la moarte, de la prezent la
trecut.
Temele și motivele simboliste regăsite în poezie sunt: motivul anotimpurilor, nevroza,
conștiința sfârșitului, singurătatea și sentimentul de blazon. Discursul liric este obiectiv, exceptând
sfârșitul poeziei, unde se remarcă verbul „văd”, care indică prezența eului liric.
Opera se deschide cu motivul plopului, care apare și în lirica eminesciană, unde exprimă
singurătatea, dar aici reprezintă o dedublare a ființei, ca un decor schițat pe o pânză, într-un plan al
depărtării „Doi plopi în fund, apar în siluete”. Acești plopi joacă rolul unor sacerdoți care îndeplinesc
parcă un ritual funebru, învăluiți în culoarea halucinantă a amurgului, care se proiectează asupra
lumii: „Apostoli în odăjdii violete”.
De la planul îndepărtat din prima strofă, se trece la cel apropiat, al lumii: „ Pe drum e-o lume
leneșă, cochetă”. Culoarea pare să înceapă a contamina orașul, “lumea leneșă” creionează o imagine
de mișcări lente, stagnante, iar cuvântul “cochet” evidențiază încercarea de a păstra aparențele,
superficialitate, o impresie de plăcere a oamenilor de rând. Timpul parcă se pierde, se topește în
atemporal.
Ultima imagine a acestei poezii aduce în prim plan perspectiva eului liric printr-un verb al
percepției „văd”, ilustrând un prezent fără trecut și fără viitor. Se cristalizează locul simbolic, centrul,
în care este situat poetul, care contemplează asupra lumii, deasupra mulțimii “Turnul”, ca o poartă
către cer. Spațiul asupra căruia proiectează poetul este reprezentat de „câmp”, dând impresia de
infinit. Se creionează viziuni halucinante în care violetul cuprinde întreg spațiul “ străbunii trec în
pâlcuri violete”. Cuvântul străbunii reflectă trecutul care se revarsă în prezent, precum o clepsidră.