Ochiul recepționează excitațiile vizuale sub forma senzației de intensitate luminoasa și sub

forma senzației de culoare. Senzația de intensitate luminoasă depinde de energia radiațiilor

luminoase, care cad în unitatea de timp pe unitatea de suprafață a retinei, deci energia
radiațiilor emise de o sursă luminoasă.
Senzația de lumină depinde de fluxul de energie radiantă ce cade pe retină, dar și de culoarea
acesteia. Ochiul are o sensibilitate diferită pentru diferitele culori, respectiv pentru diferitele
lungimi de undă. Ochiul uman are sensibilitatea maximă pentru lungimea de undă ʎm =
500nm, în timp ce pentru radiațiile luminoase cu ʎy 375nm și ʎv 750 nm nu mai are aproape
nici o senzație de lumină, chiar dacă fluxul de energie radiantă este mare.
Stimulul necesar pentru a produce o anumită senzație trebuie definit ca o luminanță în candele
pe unitatea de suprafață și în funcție de aria pupilară. Trebuie subliniat că, și atunci când
mărimea pupilei este menținută constantă, cantitatea de lumină care ajunge la ochi nu este
identică cu cea care ajunge la retină, pentru că are de străbătut diversele medii optice ale
ochiului și variază de la individ la individ după capacitatea mediilor optice de a absorbi sau
transmite lumina.
De asemenea, cantitatea și caracteristica pigmentului retinian vor influența cantitatea și
caracteristica luminii care ajunge la fotoreceptori. Această lumină trebuie, în limita
posibilului, determinată, deoarece reprezintă energia care va stimula conurile și bastonașele.
Lumina solară este transmisă prin mediile oculare aproape la fel ca printr-un strat de apa de
aceeași grosime. Factorul de grosime joaca un rol important care se exprimă prin legea
Lambert: „atunci când grosimea mediului traversat crește, intensitatea transmisă descrește
urmând o curbă exponențială”. În această descreștere intervine și coeficientul de stingere în
funcție de lungimea de undă. Puterea de absorbție a unei soluții variază cu concentrația sa
după legea Beer.
Absorbția energiei radiante este importantă, căci lumina nu poate acționa decât atunci când
este absorbită.
Din spectrul vizibil numai o mică fracțiune este absorbită de la 375 nm la 760 nm (8%).
Practic aceste radiații traversează mediile oculare fără a avea efecte nocive și ajungând la
retină provoacă reacții senzoriale.
Dar de o parte și alta a spectrului vizibil sunt absorbite și o parte din radiațiile ultraviolete și
infraroșii. Această absorbție, cu reacții diferite, este legată de prezența în mediile oculare a
albuminelor, care datorită mărimii lor moleculare absorb energia radiantă.
Un factor important care trebuie reținut, este că intensitatea acestor radiații (transmisia și
absorbția radiațiilor) variază direct exponențial cu energia emisă. Anumite limite nu pot fi
formulate numai în funcție de lungimea de undă, ci și de cantitatea de energie care acționează
asupra structurilor oculare.
Intensitatea luminii ce ajunge la ochi depinde de distanta fata de sursa de lumina si unghiul de
incidenta a luminii pe suprafata corneei. Lumina se propaga de la surse de emisie in linie
dreapta, in toate directiile. Energia ei scade proportional cu patratul distantei pana la obiectul
care o receptioneaza. Astfel, ochiul situat la distanta de 10 m de sursa de lumina primeste
numai a suta parte din energia pe care ar primi-o la un metru.
Intensitatea este direct proportionala cu cosinusul unghiului de incidenta. Aceasta pierdere de
energie in functie de unghiul de incidenta al razelor fata de suprafata se datoreaza reflexiei.
Reflexia este minima atunci cand razele luminoase se situaeaza pe normala la suprafata. La un
unghi de 600 raza incidenta pierde 50% din energia efectiva.
Aceste caracteristici, distanta si unghiul de incidenta au importanță în legătură cu alterarile
produse de expunerea ochiului la fascicule intense de lumină vizibilă sau la radiatii infrarosii
si ultraviolete.
Iluminarea imaginii retiniene (LR) a unui camp total de luminanță L este dată de relatia
LR=0,36 S2 tʎ L
In care S2 reprezinta suprafata pupilara si tʎ factorul de transparența . Ludvigh si Mc. Carthy
(1983) au determinat la persoane tinere acest factor de transparenta si au dedus ca el este mai
mic de 0,1 pentru lungimile de unda sub 400 nm si de aproximativ 0,7 pentru lungimile de
unda de peste 800 nm. Pentru lungimile de unda scurte raportul intre iluminarea campului
pupilar si iluminarea retinei este de 0,36 x 0,1=0,036 (4%). Deci numai 4% din energia
luminoasă cu lungimea de undă ajunge să impresioneze retina. Pentru lungimile de undă
lungă relatia devine 0,36x0,7=0,25 (25%).
Un alt factor de limitare al spectrului vizibil este construit de aberația de sfericitate. Radiațiile
galbene focalizează pe retină, cele cu lungimi de undă scurtă focalizează înaintea retinei. Cu
aceste radiații nu se poate obține o imagine retiniană clară și lumina apare difuză la nivelul
retinei. La albina, la care exista ochi compusi ce nu necesita focalizarea luminii se constata o
mai buna utilizare a radiatiilor ultravioletr. Eficacitatea mai mare a radiatiilor cu lungime de
unda scurta la unele specii de animale este determinata de absorbtiae mai mica prin mediile
oculare (crustacee) si in special la insecte, la care spectrul este coborat până la 254 nm
(Drosophila).
In ceea ce priveste actiunea radiatiilor infrarosii, efectele termice sunt produse in special prin
radiatii infrarosii situate peste 770 nm, dar si alte radiatii pot provoca leziuni termice , datorita
faptului ca tesuturile pigmentare absorb toata energia radianta incidenta si o transforma in
caldura.
Atunci cand energia incidentă la nivelul ochiului este slabă, absorbtia si dipsersia in mediile
oculare neutralizeaza suma efectelor convergenței dată de cornee si cristalin. Dar daca sursa
de energie este mica, iar intensitatea sa este mare, refringenta mediilor concentraza intr-un
focar mic numeroare radiatii. Energia calorica absorbita de epiteliul pigmentar lezeaza atat
conurile si bastonasele, cat si coroida. Astfel se explica scoitomul central si gaura maculara
aparute in timpul eclipselor solare. In ultimul timp se descriu leziuni retiniene postoperatorii
prin interventii prelungite sub microscop operator.
Din contra, daca sursa de energie este intensa, radiatiile focalizeaza la nivelul postului
posterior al cristalinului, unde pleaca divergent spre retina. Leziunea maxima va fi
cristaliniana asa cum se observa la suflatorii de sticla, turantori, dar dupa un timp mai
indelungat, de 5-10 ani. Se produce o exfoliere a lamelor zonulare ale cristaloidei, apoi
coagularea proteinelor cristaliniene, care lucraza spre opacifierea lentilei.
Radiatiile infrarosii cu mare lungime de unda nu sunt penetrate si nu sunt periculoare pentru
ochi, chiar daca au intensitati mari. Leziunile sunt intotdeauna superficiale si limitate la
pleoape, conjunctiva si cornee. Arsurile oculare sunt produse prin radiatii infrarosii cu
lungime mai scurta de unda. Ele se manifesta prin coagulare, edem, vasodilatatie, hemoragii si
midriaza paralitica, apoi prin depigmentare si atrofie.
Iradierile prelungite intense cu UV determina in cornee edem, necroza parenchimului cornean
acolo unde pleoapele sunt descoperite, descuamări ale endoteliului, iar umoarea apoasa se
tulbura cu aparitia de exsudat. Leziunile sunt întâlnite in special la nivelul epiteliului anterior
al corneei. După o perioada de latență de 6 ore apar granulații acidofile in nucleul unor celule
si edem al celulelor bazale. Apoi granulațiile eozinofile confluează, scapă din nucleu și se
agregă în masă în citoplasmă.
Aria centrala a corneei descuamate in timp ce unele celule isi modifica granulatiile, fibrele
colagene se îmbibă, este invadat ca si epiteliul lezat prin leucocite polinucleare si eozinofile.
După 60 de ore incepe repararea. Limbul corneean devine vascularizat si aduce elemente
nutritive. După 7-10 zile de iradiere de la întreaga structură histologica revine la normal.
Ochiul are proprietatea de a-si modifica sensibilitatea receptorilor in funcție de intensitatea
luminii. Adaptarea la o iluminare slaba se efectuează prin 3 mecanisme:
- Modificări ale diametrului pupilar cu dilatarea pupilei pana la 8mm, mecanism ce
creste de 20-30ori cantitatea de lumina care pătrunde in ochi;
- Creșterea sensibilității retinei, adică o scădere a pragului de intensitate si a pragurilor
pentru minimum separabil, cat si pentru perceperea diferențelor de intensitate la
luminări slabe. Aceasta este adaptarea la obscuritate; ea este exploatată în clinică si
face obiectul acestui capitol;
- Al treilea mecanism consta in adaptarea neuronala in lungul caii optice. Aceasta
modulație de frecventa este analizata electrofiziologic.

Adaptarea la întuneric

Fenomenul a fost studiat pentru prima data de Aubert in 1865. Este un fapt bine
cunoscut ca la trecerea de la lumina la întuneric la început nu se vede nimic, apoi
treptat încep sa fie vizibile obiectele din mediul înconjurător, la început estompat, apoi
din ce in ce mai clar. Studiul adaptării receptorilor retinieni la întuneric arata ca la
început se adaptează conurile care sintetizează mai repede fotopigmentul si își măresc
sensibilitatea in primele cinci minute de 20-50 de ori. Ca urmare, obiectele încep sa fie
percepute, deși încă neclare. Daca subiectul rămâne în continuare in întuneric, începe
adaptarea bastonașelor care se face mai încet datorita fenomenelor de convergenta si
sumație a receptorilor periferici. După 20 de minute de obscuritate sensibilitatea la
lumina a receptorilor periferici este de 6000 de ori mai mare decât inițial.
Aceasta sensibilitate se măsoară, ca si pentru alte senzații, prin intermediul pragurilor.
In acest caz se va determina pragul luminos absolut care reprezintă cea mai mica
cantitate de lumină ce poate fi perceputa in obscuritate. Aceasta determinare se face in
clinica cu ajutorul adaptometrelor, aparate care arata o creștere a pragului luminos
absolut in funcție de timpul de obscuritate. Adaptometrele furnizează date cu privire
la valoarea funcțională a fotoreceptorilor si in special al bastonașelor.
 Curba de adaptare la lumina este influențată de o serie de factori, extrinseci si
intrinseci:
Factori extrinseci: a) Preadaptarea. Ebluisarea pregatitoare inflenteaza curba de
adaptare. Sensibilitatea retinei depinde de numarul de fotoni absorbiti de pigmentul
vizual, deci variaza cu cantitatea de pigment inca nedescompus. In loc sa se inceapa
măsurarea de la iluminarea obișnuită camerei, ochiul este întâi expus la o preadaptare
cu un înalt nivel de iluminare. Pentru fovee influențează mai mult intensitatea decât
durata preadaptarii. La periferie, preadaptarea cu o lumina scăzută, dar de lunga
durata, duce la dispariția angulației. Distribuția spectrala a luminii de preadaptare are
si ea un rol. Lumina albastra scade adaptarea bastonaselor, lumina roșie scade
adaptarea conurilor. Iluminarea intermitentă influențează puțin adaptarea. S-a
constatat ca iluminarile scurte si repetate, mai intense decat pragul, au efect tranzitoriu
asupra sensibilității, influentand putin adaptarea. De aceea, semnalizatoarele
intermitente ale autovehiculelor în cursul nopții, deși reprezintă intensități puternice,
nu influențează adaptarea.
b) Compoziția spectrala a stimulilor. Curbele trasate cu teste colorate arata ca pragul
terminal este cu atât mai jos cu cat lungimea de undă ce stimulează retina este mai
scurta. Deci, cu cat lungimea de unda este mai scăzută, cu atât radiația are energie mai
mare.
Intervalul fotocromic este mai mare pentru lungimile de undă scurtă și mic pentru
lungimile de undă lungă.

Factori intrinseci. a) Diametrul pupilar regleaza cantitatea de lumina care patruunde

in ochi, influentand nivelul curbei de adaptare si angulatia. Normal, pupilaeste in
midriaza (6mm in timpul somnului). Mioza medicamentoasa sau patologica
antreneaza o crestere a pragurilor.
b) Topografia retitiana. Stimuland o zona retiniana limitata de obtin doua feluri de
trasee:
- daca se stimuleaza foveea, se obtine un traseu monofazic, pur fototopic, unde dupa
cinci minute este obtinut pragul terminal absolut;
- daca se stimuleaza retina extrafoveala, se obtine un traseu bifazic, dar cu cat
stimularea este mai periferica cu atat pragurile se ridica, caci sensibilitatea receptoilor
diminueaza.
c) Variatiile intrainviduale. Prgul este identic la acelasi subiect. Unele variatii pot
exista in portiunea curbei care urmeaza punctului angular alfa, dar ele devin mici la
nivelul pragului terminal. Curba de adaptare se modifica odat cu varsta. Se admite o
diminuare cu 0,10 UL psb pe decada. Aceasta diminuare este data de mai multi
factori: diminuarea diametrului pupilar, opacifieri ale mediilor oculare, imbatranirea
celulelor fotoreceptoare. Leziunile degenerative retiniene dau o crestere globala a
curbei de adaptare , cu disparitia uneori a punctului de angulatie.

Modificari patologice ale curbei de adaptare

Apar in:
- hemeralopia carentiala (avitaminoza A);
- anomalii functionale congenitale (hemeralopia esentiala, boala Oguchi);
- degenerescente corioretiniene (retinopatia pigmenara);
 - afectiuni oculare avansate (glaucom, retinopatie diabetica, leucemica, ocluzie venoasa
retiniana, poliglobulii);
Hemeralopia caremtiala
Apare la o carenta prelungita de vitamina Asi este variabila in functie de stocurile
hepatice.Atat timp cat rezervele hepatice nu sunt epuizate, concentratia sanguina de
vitamina A si pragul retinian de rodopsina ramane constant. La animale utilizand
electroretinograma ca test al pragului, s-a putut constata ca aceasta variaza linear cu
logaritmul concentratiei de rodopsina. Experimental, la sobolanii supusi la o carenta de
vitamina A (forma alcool care impiedica sinteza rodopsinei), dar administrand forma
acida, care nu determina aparitia altor tulburari de avitaminoza, s-a constatat ca nivelul de
opsina diminueaza , iar celulele senzoriale degenereaza. La microscopul electronic
discurile segmentului extern se tumefiaza si apar vezicule ce preced degenerescenta
corpului celular.
Mecanismul adaptarii la obscuritate
Rolul bastonaselor este evidentiat prin trei elemente.
a) conurile si bastonasele au comportament elativ independent: conurile asigura vederea
fotopica, bastonasele asigura vederea scotopica in exclusivitate. La iluminar slabe
sensibilitatea bastonaselor este mult mai mare decat a conurilor. Aceasta nu este
datorata concentratiei mai mari in pigment (concentratia fiind aceeasi cu a conurilor),
ci faptul ca sunt grupate in „baterie” si pot actiona in mod sinergic.
Din contra, conurile actioneaza individual si au ca scop vederea detaliilor spatiale.
b) in timp ce lungimile de unda scurta sunt percepute atat de conuri cat si de bastonase,
rosul nu este perceput decat de conuri. Aceasta face sa se atribuie bastonaselor curba
eficientei luminoase scotopice.
c) bastonasele nu participa la vederea culorilor deoarece la o luminanta slaba, vedrea este
acromatica. Intervalul fotocromatic arata diferenta iintre pragul absolut al bastonaselor
si pragul absolut al conurior.
Interpretarea fotochimica a vederii scotopice. Este admis ca etapa initiala a vederii este o
etapa fotochimica. Problema este de a identifica substantele cromofore. Existenta pigmentului
retinian este cunoscuta din 1877. Retina are o coloratie purpurie si substanta extrasa a fost
numita purpura retiniana sau rodopsina, care expusa la lumina devine galbena, apo alba. Prin
analiza spectrala a luminii reflectate de catre fundul de ochi, Rushton (1957) a putut masura,
pe viu, concentratia purpurei vizuale in diferite regiuni ale retinei. El gaseste ca aceasta
concentratie este paralela cu densitatea bastonaselor. Deci, rodopsina este pigmentul
bastonaselor. Deoarece ele sunt mult mai numeroase (130 de milioane) fata de conuri (7
milioane) se intelege de ce rodopsina da coloratia retinei. Dispozitia pigmentului in
fotoreceptori. Microscopia electronica a aratat atat la nivelul bastonaselor cat si al conurilor,
dispunerea pigmentului in structuri transversale (saci membranosi). Studii in lumina
polarizata arata ca moleculele de rodopsina sunt dispuse la suprafata sacilor membranosi si
grupurile cromofore ale moleculelor sunt etalate in planul sacilor, adica in unghi drept cu
lumina incidenta. Aceasta organizare, foarte regulata, a fotopigmentilor, este indispensabila
vederii, altfel nu poate apare un potential receptor. Expunerea la lumina are si un efect
mecanic asupra segmentului extern. Ea creste lungimea segmentului de la 40µ in obscuritate
la 60 µ in lumina fara a-si modifica diametrul.
Spectrul de absorbtie al rodopsinei. Atunci cand se atribuie unei substante un efect
fotobiologic, trebuie sa existe o concordanta perfecta intre spectrul de actiune al acestei
substante si spectrul ei de absorbtie. Efectul fotobiologic al rodopsinei este sensibilitatea la
lumina a bastonaselor, al caror spectru de actiune nu este altul decat curba de eficacitate
luminoasa scotopica. Astfel rodopsina are maximum de absorbtie la 502 nm cu absorbtie nula
in rosu si foarte slaba in violet. Se constata ca fara o diferenta de 8nm, spectrul coincide cu
curba de vizibilitate scotopica. Aceasta diferenta se datoreaza faptului ca mediile oculare,
galbui, absorb lungimea scurta de unda si daca facem corectia necesara, spectrul de absorbtie
total al ochiului are maximum la 507 nm.
Adaptarea la lumina
Dezadaptarea
Daca dupa o adaptare completa la obscuritate, subiectul este expus la lumina, mai mult sau
mai putin vie un timp oarecare, adaptarea sa va dispare in functie de dezadaptare, care este
fenomenul invers al adaptarii.
Cunoasterea acestui fenomen este foarte importanta in numeroase profesii, unde munca se
efectueaza in luminante atenuate (adica in obscuritate) si unde subiectii pot fi admisi pentru
un timp intr-o ambianta mai luminoasa (miner, radiolog).
In timpul adaptarii la lumina se produc fenomene in sens invers celor care au loc la intuneric:
- mioza care apare la 0,2-0,5 secunde si atinge maximum in cateva minute;
- se produce o scadere a sensibilitatii retinei;
- fenomen Purkinje, constand in deplasarea maximului de luminozitate catre capatul
rosu al spectrului de 565nm;
- decolorarea purpurei vizuale;
- schimbarea reactiei retiniene de la alcalin la acid, iar la unele specii apar si modificari
de structura.
Se disting doua faze in adaptarea la lumina:
- prima faza este foarte rapida (alfa adaptare) care actioneaza asupra intregii retine,
chiar daca stimularea este localizata si care are la baza un mecanism nervos;
- a doua faza, relativ mai lenta (beta adaptare), care ramane limitata la regiunea
retiniana stimulata si corespunde epuizarii pigmentului fotosensibil. Ochiul se
adapteaza mult mai repede la lumina decat la intuneric. In primele 20-30 secunde se
produce o scadere mare a sensibilitatii, fiind urmata apoi de o scadere mai lenta pe o
perioada de 10 minute. In mod practic se poate considera aceasta ca adaptare completa
la lumina, desi o scadere a sensibilitatii se mai produce pana la 30 minute . Se pot
stabili curbe care sa arate evolutia adaptarii in functie de timp, pentru luminante
ridicate cunoscute. Adaptarea la lumina, ca si cea la intuneric, este un fenomen
retinian fara inflenta asupra celuilalt ochi.
Ebluisarea
Este o jena vizuala tranzitorie si dureroasa, insotita de o diminuare a functiei vizuale si
provocata printr-un exces de lumina in raport cu stadiul de adaptare a ochiului. A fost
mult studiata data fiind importanta pe care o prezinta pentru automobilisti in cursul noptii.
Se distinge o ebluisare simultana si una succesiva.
Ebluisarea simultana. Este data de o luminanta foarte puternica. Ea provoaca jena vizuala
si diminueaza functia vizuala. Se produce initial un soc vizual dureros, care corepunde
reflexului de aparare, contractiei pupilare si reactiei nervoase cu sediul cortical. Pe de alta
parte regiunea retiniana ebluisata este puternic luminata si actioneaza asupra zonelor
vecine, mai putin luminate, diminuand functia vederii. Chiar atunci cand ebluisarea nu are
loc in centrul campului vizual, deoarece subiectul are tendinta dea nu fixa lumina
puternica, vederea este mult perturbata, intrucat persista un oarecare timp imaginea
consecutiva sub forma unei umbre ce se proiecteaza in regiunea retiniana in prealabil
orbita.
Jena vizuala apare cu atat mai intens cu cat sursa luminoasa a fost mai puternica, mai
stralucitoare, cu cat este mai aproape de axa vizuala si cu cat luminanta fondului este mai
slaba. Este un prag de ebluisare dat de formula:
J (jena vizuala)= Ωm x Lns : OLtf , in care:
Ω este unghiul solid ocupat de sursa;
O= unghiul pe care-l face directa sursei luminoasecu directia privirii;
Ls = luminanta sursei;
Lf = luminanta fondului;
m,n,t sunt exponentii variabili in functie de experiment.
Se considera ca dupa Pethebridge si Hopkinson ca valori pentru jena vizuala (J):
J=3000=ebluisare intolerabila;
J=600= ebluisare de inconfort;
J=120= ebluisare acceptabila;
J=20= ebluisare perceptibila.
In realitate nivelul de ebluisare difera in functie de subiect (oboseala, intoxicatie acolo-
tabagica), diametrul pupilar (midriaza medicamentoasa favorizeaza ebluisarea).
Diminuarea performantelor vizuale. Ebluisarea antreneaza o ridicare a tuturor pragurilor.
A fost studiata ebluisarea mai ales in functia pragului luminos diferential:
E = 31,4 EØ2
in care:
E = luminarea suprafetei pupilare prin sursa ebluisanta in lucsi;
Ø = unghiul format de directia sursei ebluisante cu directia privirii.
Acest val luminos ce apare in timpul ebluisarii se explica prin difuzarea luminii excesive
in mediile oculare si prin interactiunea nervoasa care se face prin celulele retiniene de
asociatie. Aceasta diminueaza in mod considerabil contrastul si impiedica distingerea
obiectelor. Timpii de reactie sunt crescuti dupa ebluisare, fapt care necesita, dupa aceea,
un timp mai indelungat pentru a reactiona in fata unui pericol. Ebluisarea, ca si adaptarea,
este de natura retiniana. Ebluisarea unui ochi ramane fara efect asupr celuilalt. Ebluisarea
provocata prin mai multe surse constituie suma ebluisarii tuturor surselor. Dintre culori
galbenul este cel mai putin ebluisant. Lumina galbena lipsita de radiatii cu lungimi de
unda scurta (verde si albastru) determina o reducere a jenei vizuale si o crestere neta
vizibilitatii cu aproximativ 10%.
Ebluisarea succesiva. Se refera la fenomene ce au loc dupa suprimarea sursei de ebluisare
si readaptarea ochiului la vederea dinaintea ebluisarii. Apare la inceput un scurt episod de
cecitate, apoi o recuperare treptata a functiilor vizuale care corespund regenerarii
fotopigmentilor.