I.

FOTOMETRIE

I.1. Generalităţi. Ochiul ca receptor de radiaţii luminoase

I.1.1. Generalităţi
Fotometria este partea opticii care studiază caracteristicile energetice ale luminii şi
senzaţiile luminoase produse de aceasta. Ea stă la baza tehnicii iluminatului şi a
măsurătorilor fotometrice.
În sens mai larg, fotometria include atât măsurătorile efectuate în domeniul vizibil,
cât şi în domeniul ultraviolet şi în cel infraroşu.
Fotometria operază cu două sisteme de mărimi şi unităţi:
- mărimi şi unităţi energetice, care caracterizează lumina din punctul de vedere
al energiei transportate;
- mărimi şi unităţi fotometrice, care caracterizează lumina din punctul de vedere
al senzaţiei luminoase pe care aceasta o produce.
Metodele de măsurare ale mărimilor cu care operează fotometria se împart şi ele în
două categorii:
- metode subiective – când receptorul de radiaţii luminoase este ochiul uman;
- metode obiective – când se folosesc alţi receptori fotosensibili (emulsii
fotosensibile, fotoelemente, termoelemente, etc.)

I.1.2. Ochiul ca receptor de radiaţii luminoase

Senzaţia de luminozitate produsă de lumină asupra ochiului se manifestă prin:
- senzaţia de intensitate, care este dependentă de energia care cade pe unitatea de
suprafaţă a retinei;
- senzaţia de culoare – ochiul percepe diferit radiaţiile monocromatice diferite,
adică are o sensibilitate spectrală.
Sensibilitatea ochiului este diferită de zero pentru lungimi de undă cuprinse în
intervalul dintre lungimea de undă a radiaţiilor roşii, respectiv violete (violet <  < roşu) şi
depinde de fluxul de energie radiantă incidentă. Din acest punct de vedere, vederea
umană se poate clasifica în mai multe categorii:
- vedere transfotopică – la fluxuri de energie radiantă foarte mari;
- vedere fotopică (diurnă) – la fluxuri de energie radiantă mari;
- vedere scotopică (crepusculară) – la fluxuri de energie radiantă mici;
- vedere transscotopică – la fluxuri de energie radiantă foarte mici;
Ochiul are proprietatea de adaptare, devenind mai sensibil la lumină slabă şi mai
puţin sensibil la lumină intensă.
Capacitatea de percepere a radiaţiei de către ochi este diferită la lungimi de undă
diferite, în sensul că ochiul uman percepe diferit două surse de lumină de aceeaşi putere,
dar cu lungimi de undă diferite. De exemplu, dacă se iluminează două jumătăţi ale unei
suprafeţe albe cu două radiaţii monocromatice de lungimi de undă diferite dar care emit
acelaşi flux energetic, se constată că ochiul percepe cele două radiaţii ca şi cum ele ar
avea fluxuri energetice diferite. S-a constatat că ochiul uman prezintă o sensibilitate
maximă la radiaţia vizibilă cu lungimea de undă 0 = 555 nm pentru vederea diurnă. În
cazul vederii crepusculare, această valoare se deplasează spre lungimi de undă mai mici ~
500 nm). Dacă în experienţa de mai sus, una din cele două radiaţii (radiaţia de referinţă)
are lungimea de undă 0 = 555 nm şi fluxul energetic e0 iar cealaltă are acelaşi flux dar o
lungime de undă diferită, , se constată că ochiul este cu atât mai puţin sensibil la această
radiaţie (prin comparaţie cu radiaţia de referinţă) cu cât lungimea de undă  diferă mai
mult faţă de 0. Cu cât ochiul este mai puţin sensibil la o anumită radiaţie de lungime de
undă , cu atât va trebui mărit mai mult fluxul energetic  al acestei radiaţii, faţă de
fluxul radiaţiei de referinţă pentru a da aceeaşi senzaţie luminoasă.
Sensibilitatea diferită a ochiului uman la radiaţii de lungimi de undă diferite se
poate exprima printr-o mărime fizică numită sensibilitate spectrală relativă a ochiului,
V, definită prin relaţia:
 (3. )

Sensibilitatea spectrală relativă reprezintă deci raportul dintre fluxul energetic al

radiaţiei de referinţă, de lungime de undă 0 = 555 nm, la care ochiul prezintă
sensibilitatea spectrală maximă şi fluxul energetic al unei radiaţii de lungime de undă 
care produce aceeaşi senzaţie
luminoasă ca şi  vizuală.
Cum la 0 ochiul are
sensibilitatea maximă, este
evident că, întotdeauna e este
mai mare decât e0 deci V este o
mărime adimensională, cu valori
cuprinse între 0 (în afara Figura 3. 1

domeniului spectral vizibil) şi 1 (la lungimea de undă 0). Reprezentarea grafică a

variaţiei sensibilităţii spectrale relative în funcţie de lungimea de undă este prezentată în
figura 3.1, unde se constată că, pentru aşa-numitul observator normal (rezultat din
medierea unui mare număr de măsurători), sensibilitatea ochiului este maximă pentru
lungimea de undă 0 = 555 nm (culoarea vede-gălbui) scăzând practic la zero în regiunea
violetă, pentru   450 nm şi în regiunea roşie, pentru   700 nm. Curba punctată
reprezintă sensibilitatea spectrală relativă a ochiului la vederea crepusculară, de unde se
poate constata că, în acest caz, intervalul spectral de sensibilitate se micşorează, iar
maximul sensibilităţii se deplasează spre lungimi de undă mai mici (efect Purkinje).
Din punct de vedere al opticii geometrice, ochiul este un sistem optic ce dă
imagini reale (figura 3.2.a). El este format din următoarele elemente: globul ocular, de
formă aproximativ sferică, format dintr-un ţesut exterior, numit sclerotică şi unul interior,
numit coroidă, pigmentată cu un pigment negru; în partea anterioră se găseşte corneea
transparentă, C, de formă sferică. Aceasta, împreună cu cristalinul, Cr, o lentilă
biconvexă nesimetrică, cu raze de curbură variabile şi cu indicele de refracţie mediu 1 egal
1
Indicele de refracţie al cristalinului scade de la centru (1,406) spre exterior (1,386).
cu 1,400, formează camera anterioară a ochiului, umplută cu un lichid numit umoarea
apoasă, A, având indicele de refracţie egal cu 1,336. În faţa cristalinului se găseşte
pupila, P, care este o diafragmă cu deschidere variabilă, ce reglează fluxul luminos ce
pătrunde în ochi. Umoarea sticloasă, S, este un lichid cu indicele de refracţie egal cu
1,336, ce umple camera posterioră a globului ocular. Imaginea se formează pe retină, R,
situată în partea dinapoi a globului ocular şi în structura căreia se află celule fotosensibile,
numite, după forma lor, conuri şi bastonaşe. Primele sunt specializate pentru vederea
diurnă, fiind mai puţin sensibile dar adaptate pentru vederea cromatică, în timp ce
celelalte sunt foarte sensibile la fluxuri de lumină slabe (vedere scotopică) dar mai puţin
adaptate pentru vederea în culori.
Porţiunea retinei care conţine ce mai mare densitate de celule fotosensibile se
numeşte pata galbenă, cu diametrul de circa 2mm şi, în special regiunea centrală a
acesteia, numită fovea centralis, cu diametrul de 0,2÷0,4 mm). Conurile şi bastonaşele
conţin iodopsină şi rodopsină, substanţe care sub acţiunea luminii suferă modificări
chimice, excitând astfel nervul optic.
P Cr În mod obişnuit (neacomodat), ochiul formează
R
C S
a) pe retină imaginea unor obiecte situate la distanţe
mari (teoretic, la infinit). Pentru ca obiectele mai
apropiate să formeze o imagine tot pe retină, este
necesar ca ochiul să se acomodeze, ceea ce se
2 mm
realizează instinctiv, prin contracţia muşchiului
F1 ciliar care măreşte curbura cristalinului,
b)
V F2
r modificându-i astfel în mod convenabil
15 mm Figura
20 mm3. 2 convergenţa. Distanţa la care se poate afla un
obiect astfel ca el să poată fi văzut clar prin
acomodarea ochiului este cuprinsă între două limite: distanţa minimă (punctum
proximum), de 20÷25 cm pentru un ochi normal şi distanţa maximă (punctum remotum),
la infinit.
 Pierderea elasticităţii cristalinului (de regulă, odată cu înaintarea în vârstă) duce la
apariţia presbitismului, care se corectează prin lentile specifice, pentru vederea de
aproape sau la distanţă.
Există însă şi alte defecte ale ochiului, care se manifestă chiar la vârste mici.
Astfel, dacă convergenţa ochiului neacomodat este prea mare, focarul imagine al
cristalinului este situat înaintea retinei; punctum proximum şi punctum remotum se
apropie, situându-se la aproximativ 5 cm, respectiv aproximativ 1 m. Defectul, numit
miopie, se corectează cu lentile divergente. Dacă convergenţa ochiului neacomodat este
prea mică, focarul imagine al cristalinului este situat în spatele retinei; punctum
proximum se îndepărtează la distanţe mai mari de 25 cm, iar punctum remotum poate
deveni virtual. Defectul, numit hipermetropie, se corectează cu lentile convergente.
Capacitatea de separare a ochiului, numită acuitate vizuală, este determinată de
densitatea celulelor fotosensibile, deci de distanţa medie dintre acestea. În fovea centralis,
conurile se găsesc la distanţe de aproximativ 2,5 m. Pentru ca două puncte să dea
imagini distincte, acestea trebuie deci să se formeze la o distanţă de cel puţin 5 m una de
alta.
Câmpul vizual al ochiului are o deschidere de aproximativ 120 pe verticală,
respectiv 150 pe orizontală.
Pentru studiul simplificat al ochiului ca instrument optic se foloseşte modelul
ochiului redus (figura 3.2.b), considerat ca un dioptru sferic cu indice de refracţie n =
1,33, rază de curbură r = 5 mm, vârful V la 2 mm în spatele corneei, centrul pe faţa
posterioră a cristalinului, cu distanţe focale de 15 şi respectiv 20 cm.