EXPLORAREA ANALIZATORILOR

Analizatorii sunt sisteme anatomo-funcţionale complexe ce au rolul de

a recepţiona, conduce şi transforma excitaţiile primite din mediul înconju-
rător. Funcţiile analizatorilor sunt indisolubil legate de activitatea sistemului
nervos central.
După localizarea segmentului receptor analizatorii se împart în două
categorii: - analizatori externi - vizual, acustic, cutanat, gustativ şi olfactiv
- analizatori interni - vestibular şi motor sau kinestezic
Din punct de vedere structural unui analizator i se descriu trei
segmente - periferic sau de recepţie - transformă o formă de energie în influx
nervos
- intermediar sau de conducere - reprezentat de nervi periferici și
fascicule nervoase specifice din SNC, care conţin un număr variabil
de neuroni
- central sau de integrare (proiecţia corticală) - reprezentat de arii
sensitive de pe scoarţa cerebrală.
Funcţionarea normală a oricărui analizator este condiţionată de
integritatea anatomică a tuturor componentelor sale.

ANALIZATORUL VIZUAL (OPTIC) - are rolul de a recepţiona, conduce şi

analiza undele electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 323 şi
597 mµ.
Segmentul periferic al analizatorului este reprezentat de retină,
segmentul de conducere este reprezentat de căile optice, iar segmentul central
este reprezentat de scoarţa cerebrală occipitală.
Analizatorul vizual este cel care pune organismul uman în relaţie cu
mediul extern prin transformarea excitantului specific, lumina, în senzaţii
vizuale. Procesul are loc în două etape şi anume transformarea energiei
luminoase în energie chimică şi apoi transformarea acesteia în energie
nervoasă.

Structura ochiului

Mușchii care acţionează asupra globului ocular

 Senzaţiile care compun funcţia vizuală sunt:

o Senzaţia de lumină sau simţul luminos reprezintă

facultatea retinei de a percepe cel mai slab stimul luminos posibil, permiţând
ochiului să aprecieze luminozitatea obiectelor și să se adapteze la variaţii
luminoase diferite. Senzaţia apare în urma excitării celulelor senzoriale
retiniene de către un stimul luminos care atinge valoarea prag. Deasupra
acestui prag intensitatea senzorială creşte odată cu intensitatea stimulului
până la o anumită limită, peste care senzaţia devine supărătoare (ebulisare).
Rezultă deci că senzaţia luminoasă este eficace între două limite, pragul
minimal (sau pragul luminos absolut) şi pragul de ebulisare.
Senzaţia de lumină depinde şi de starea de adaptare a ochiului,
realizată în mod reflex prin acţiunea muşchilor constrictori şi dilatatori ai
pupilei, muşchi care reglează diametrul pupilar în funcţie de intensitatea
stimulului luminos. Se obţin astfel mioza (micşorarea diametrului pupilar) şi
midriaza (mărirea diametrului pupilar).
Determinarea senzaţiei de lumină se face cu ajutorul unor aparate
numite adaptometre (Goldman, Hartinger), aparate care permit notarea
pragurilor de percepţie ale unei excitaţii luminoase şi înregistrarea acestora,
obţinându-se astfel o curbă de adaptare care indică starea de sensibilitate a
retinei.

Adaptometru Goldman Weekers

 Curba de adaptare

Cea mai importantă tulburare a senzaţiei luminoase constă din

scăderea sau pierderea vederii în condiţii de iluminare redusă (crepuscul)
numită hemeralopie sau hesperanopie (orbul găinilor). În acest caz
subiectul este privat de posibilitatea orientării în obscuritate, fără afectarea
vederii în lumină puternică.

Hesperanopie – scăderea adaptării în porţiunea centrală a imaginii

O altă formă de tulburare a senzaţiei luminoase este nictalopia,

manifestată printr-o vedere mai bună în lumină slabă şi prin scăderea vederii
în lumină puternică. Această tulburare este însoţită şi de fotofobie şi de lipsa
perceperii culorilor.
 o Senzaţia de formă sau simţul morfoscopic reprezintă
proprietatea de a percepe și deosebi formele obiectelor în spaţiu. Ea este un
fenomen complex bazat pe integrarea psihică a imaginilor pe care obiectele
din jurul nostru le formează pe retina sensibilă. Această senzaţie cuprinde
două componente: vederea centrală, exprimată prin măsurarea acuităţii
vizuală, şi vederea periferică, exprimată prin măsurarea câmpului vizual.
Acuitatea vizuală (AV) reprezintă facultatea de discriminare a
regiunii maculare a retinei, proprietatea acestei zone de a distinge forma și
dimensiunile obiectelor în spaţiu și de a deosebi detaliile acestora. Pentru
recunoaşterea formei obiectelor este necesar ca :

imaginea să aibă o dimensiune minimă, pentru a putea fi văzută cu
ochiul liber, numită şi minimum vizibil sau perceptibil – diametrul
aparent al celui mai mic punct care poate fi recunoscut pe un fond
luminos uniform. Limita inferioară la care poate fi perceput un obiect
este imaginea care impresionează o singură celulă cu con.

să fie posibilă distincţia minimă spaţială între două puncte, numită şi
minimum separabil. Pentru ca ochiul să deosebească imaginile a două
puncte diferite este nevoie ca distanţa dintre celulele impresionate să
aibă cel puţin dimensiunea unei celule cu con. În caz contrar imaginea
percepută va fi ca o pată confuză.
AV normală, egală cu unitatea, este considerată vederea care permite
distingerea separată a două puncte îndepărtate între ele printr-un unghi de 1
minut, la distanţă de 5 m, distanţă la care se consideră că radiaţiile luminoase
plecate de la un obiect ajung paralele la nivelul ochiului.
Materiale necesare – optotipul. El reprezintă o înşiruire de litere
(optotip Monoyer), litere E (optotip Snellen), cifre, semne (inele sau pătrate
deschise - optotip Landolt) sau desene de diferite dimensiuni. Imaginile opto-
tipului sunt astfel concepute încât fiecare parte componentă a lui să fie văzută
sub un unghi de 1 minut atunci când optotipul este privit de la distanţă de 5
m. În dreptul fiecărui rând este înscrisă distanţa de la care trebuie citit în mod
normal rândul respectiv.

Diferite modele de optotipuri

Principiul acestei examinări este reprezentat de determinarea mini-

mului separabil. Optotipurile sunt constite astfel încât semnele cele mai mici,
de pe ultimul rând, să fie văzute de la distanţa de 5 m (considerată ca „infinit
oftalmologic”, distanţă de la care nu mai este necesară acomodarea), iar gro-
simea semnelor corespunde unei deschideri angulare de 1 minut. Fiecare rând
corespunde unei valori de la 0,1 la 1 acuitate vizuală.
Tehnică de lucru – examinarea se face la lumina zilei, separat pentru
fiecare ochi, cu subiectul plasat la o distanţă de 5 m de optotip. Se începe
citirea cu literele sau simbolurile din primul rând de jos. Examinarea corectă
se face cu spatele la lumină.
Este măsurată întâi AV a ochiului cu vedere mai scăzută, celălalt ochi
fiind exclus printr-un opercul semitransparent, care asigură o luminozitate
egală pentru ambii ochi. AV este reprezentată de rândul la care subiectul
distinge corect toate semnele.
 Calcul – pentru exprimarea AV se foloseşte formula:

AV = d / D

unde d - distanţa de la care persoana examinată citeşte optotipul, distanţă

care este constantă, de 5 m
D - distanţa de la care litera din rândul respectiv trebuie citită de o
persoană cu AV normală (ochi emetrop).
De exemplu dacă pacientul așezat la 5 m (d = 5 m) citește literele din
primul rând al optotipului, care trebuie să fie văzute de la 50 m, conform
formulei acuitatea vizuală va fi 5/10 (d/D) = 1/10. Pentru următoarele rânduri
ale optotipului acuitatea vizuală va fi 5/40 (1/8), 5/30 (1/6), 5/20 (1/4), 5/15
(1/3), 5/10 (1/2), 5/7,5 (2/3)și 5/5 (1).
Acuitatea vizuală de aproape este mai puţin standardizată. Pentru
apreciere se folosesc optotipuri pentru aproape sau proxoptipuri, alcătuite din
fragmente de texte cu caractere din ce în ce mai mici.
Interpretare – AV este considerată normală şi egală cu 1 (ochiul
emetrop) atunci când subiectul citeşte fără greşeală sau cu un procent de
greşeli de maximum 20% literele sau simbolurile situate pe rândul al zecelea.
Dacă subiectul examinat nu vede nici unul din rândurile indicate
atunci el este apropiat de optotip, la început cu un metru, apoi din ce în ce
mai mult. În acest caz numărătorul fracţiei după care se calculează AV se
modifică în mod corespunzător (4/50 la 4 m, 3/50 la 3 m, 2/50 la 2 m, 1/50 la
1 m).
La majoritatea oamenilor, chiar în cazul în care AV este identică la
ambii ochi şi este egală cu 1, cu mijloace de investigare mai sofisticate se poate
pune în evidenţă faptul că unul dintre ochi are AV mai bună. Acest lucru este
foarte important în activitatea sportivă, la sporturi cum sunt tirul, ochiul cu
AV mai bună purtând denumirea de ochi conducător.
Modificările de AV apar în general prin vicii de refracţie şi sunt
reprezenta-te de miopie, hipermetropie şi astigmatism.
 Măsurarea acuităţii vizuale

Vicii de refracţie

Câmpul vizual (CV) corespunde porţiunii din spaţiu care se

proiectează pe retina sensibilă a unui ochi imobil. Cu ajutorul lui subiectul se
orientează în spaţiu, poate aprecia distanţele, existenţa şi morfologia
elementelor mobile şi fixe din jurul său. Explorarea CV permite cercetarea
sensibilităţii retinei, localizarea topografică a leziunilor de căi optice şi apre-
cierea sediului şi întinderii alterărilor scoarţei cerebrale occipitale.
 Limitele fiziologice ale CV pentru lumina incoloră variază între 80°° -
90°° temporal, 60°° - 80°° inferior, 45°° - 55°° superior şi 55°° - 60°° nazal.
Pentru lumina colorată limitele sunt mai reduse cu circa 10° pentru albastru,
cu circa 20° pentru roşu şi cu circa 30° pentru verde. CV scade de asemenea
de la centru spre periferie.
Câmpul vizual este binocular și monocular. CV binocular prezintă o
zonă centrală de aproximativ 60° în care câmpurile vizuale se suprapun, iar
temporal de fiecare parte o zonă de aproximativ 30° în care vede numai
ochiul de partea respectivă.

Câmp vizual binocular

Limitele câmpului vizual monocular (ambii ochi). Izopter

 CV monocular este în practică limitat faţă de câmpul absolut (întreaga
retină sensibilă aptă de a răspunde la o excitaţie luminoasă), el fiind limitat
perigeric de proeminenţele regiunilor învecinate ale ochiului.
Curba care uneşte punctele câmpului vizual se numeşte izopter. În
condiţii fiziologice se poate pune în evidenţă o zonă lipsită de percepţie
vizuală numită pata oarbă a lui Mariotte, localizată de partea temporală a
punctului de fixaţie, între 12° - 18° pe diametrul orizontal. Ea corespunde
proiecţiei papilei nervului optic, regiune lipsită de elemente sensibile (sco-
tomul fiziologic).
Materiale necesare – perimetru (Goldman, Maggiore, Etienne,
Forester) sau campimetru. Perimetrul este format dintr-un arc metalic în
formă de semicerc gradat, mobil în diferite meridiane sau dintr-o cupolă
hemisferică de material plastic cu diametrul de 60 cm, iar campimetrul este o
tablă neagră, pătrată, cu latura de 2 m, pe care examinatorul prezintă teste
albe de mărime variabilă.

a b c
Modele de perimetre – a. clasic, b. perimetrul Holdman. Campimetru (c).

Indiferent de tipul aparatului acesta este prevăzut cu un suport pe care

se sprijină bărbia subiectului examinat şi cu un sabot explorator, care poate fi
reprezentat de o plăcuţă metalică de culoare neagră sau de un spot luminos,
cu posibilitatea de a schimba culorile în ambele cazuri.
 Tehnică de lucru – determinarea CV se poate face prin mai multe
metode, toate subiective, care au la bază semnalarea momentului în care
subiectul examinat percepe un obiect sau o sursă luminoasă care se apropie
treptat de ochi.
 Metoda digitală sau prin confruntare este o metodă apro-
ximativă, dar uşor şi rapid de efectuat, care se aplică în general la copiii mici
şi la bolnavii imobilizaţi în poziţie clinostatică. Examinatorul se aşează în faţa
subiectului la distanţă de 60 cm şi apreciază câmpul vizual pe rând la fiecare
ochi, celălalt fiind acoperit cu o lentilă neagră (de exemplu se acoperă ochiul
drept al examinatorului şi ochiul stâng al subiectului). Subiectul se uită direct
în ochii examinatorului, cu ochiul drept în ochiul stâng şi cu ochiul stâng în
cel drept.
Examinatorul mişcă încet degetul arătător al mâinii sale stângi
dinspre extremitatea stângă a ochiului spre cea dreaptă, pe meridianul
orizontal, iar subiectul semnalează momentul în care percepe apariţia dege-
tului. Se repetă apoi operaţiunea şi pentru meridianul vertical, şi apoi şi
pentru cel oblic. Se procedează similar şi pentru celălalt ochi.

Determinarea câmpului vizual – metoda digitală

Interpretare – se consideră CV normal în cazul în care şi subiectul şi

examinatorul percep în mod similar apariţia degetului.
  Metoda perimetrică utilizează perimetrul, aparat în care su-
prafaţa curbă a retinei se proiectează tot pe o suprafaţă curbă. Subiectul
examinat se aşează cu bărbia sprijinită pe suportul aparatului, după ce în
prealabil i s-a acoperit unul dintre ochi cu o lentilă neagră. Ochiul examinat
îşi centrează privirea pe punctul alb de pe arcul metalic, acesta fiind punctul
de fixaţie.
Examinatorul se aşează în faţa perimetrului şi începe mişcarea
sabotului explorator. Examenul curent implică examinarea meridianului
orizontal (0 - 180°), a meridianului vertical (90º - 270°) şi a celui oblic (45º -
225° şi 135º - 315°). Subiectul trebuie să semnaleze momentul în care percepe
apariţia sabotului.

Perimetrie

Perimetria poate fi realizată în două moduri: dinamică şi statică. În

perimetria dinamică sau cinetică ochiul explorat rămâne imobil în punctul de
fixaţie, iar sabotul sau spotul luminos explorator se mişcă pe arcul sau pe
cupola aparatului, de la periferie spre centru.
În perimetria statică testul rămâne imobil, dar se modifică intensita-
tea sa luminoasă care explorează pragul de percepţie, mergând de la infrali-
minar la liminar. Se determină astfel pragul caracteristic al unui punct dat al
CV, determinând intensitatea luminoasă a stimulului prag. Determinarea se
poate face în lungul unui meridian (perimetria statică meridiană – Harms)
sau pe paralela de 15° (perimetrie statică izopterică – Ourgaud şi Audibert).
Subiectul trebuie să semnaleze momentul în care vede testul, căruia examina-
torul îi măreşte progresiv intensitatea luminoasă. Metoda se utilizează în
special pentru diagnosticarea scotoamelor centrale şi paracentrale.
Interpretare – se apreciază limitele pentru culoarea albă şi apoi şi
pentru culorile cromatice (roşu, albastru, verde). Îngustarea limitelor CV
poate apare în mod fiziologic după o stimulare luminoasă intensă şi de lungă
durată a retinei, prin epuizarea pigmenţilor celulelor receptoare retiniene.
 Campimetria constă din studierea CV pe o suprafaţă plană.
Metoda produce o deformaţie tangenţială (proiecţia unei suprafeţe curbe pe o
suprafaţă plană), pe care ecranele plane o impun în mod special periferiei CV.
Examinatorul prezintă, de la periferie către centru, succesiv, în diferite
meridiane, teste albe de mărime variabilă. Se notează pe tablă momentul când
subiectul, plasat la 1 sau 2 m în faţa centrului tabloului, vede aceste teste.
Interpretare – campimetria are valoare în mod special pentru studiul
porţiunii centrale şi paracentrale a câmpului vizual. Prin această metodă pot
fi puse în evidenţă defectele vederii centrale, cuprinse între 0° şi 30°. Explora-
rea campimetrică se poate face la lumină fotopică, mezopică sau scotopică,
după o prealabilă adaptare de 15 minute în camera obscură.
Modificările patologice ale CV se numesc scotoame patologice, iar
modificările simetrice şi superpozabile ale CV la ambii ochi se numesc hemi-
anopsii.
 Scotoame patologice. Hemianopsia omonimă

o Senzaţia de culoare sau simţul cromatic reprezintă facul-

tatea retinei de a percepe diferitele radiaţii monocromatice ale spectrului
vizibil, emise sau reflectate de obiectele din jur.
Culorile se împart în culori cromatice (culori spectrale) şi culori
acromatice (alb = amestecul culorilor cromatice ; negru = absorbţia tuturor
culorilor cromatice şi cenuşiu = amestecul de alb şi negru). Obiectele sunt
văzute colorate în măsura în care ele reflectă mai mult anumite radiaţii
monocromatice şi le absorb pe celelalte.
La lumina zilei sensibilitatea retinei este maximă pentru culorile
galben şi verde, medie pentru culoarea albă şi minimă pentru culorile
extremităţilor spectrului vizibil (roşu, violet). În lumină crepusculară sensi-
bilitatea maximă a retinei este pentru culoarea albastră.

Diagrama vederii cromatice după Helmholtz

 Mecanismul de formare a senzaţiei cromatice are la bază legile
amestecului culorilor:
- pentru orice culoare există o alta cu care amestecată se obţine
senzaţia de alb. Aceste două culori se numesc culori complementare (ex. rosu
cu albastru-verzui, portocaliu cu albastru, etc)
- dacă se amestecă două culori care se află mai aproape una de
alta decât culorile complementare se obţine o culoare de tonalitate situată
între culorile de amestec
- orice culoare din natură poate fi obţinută prin amestecul a trei
culori, variind cantitatea, luminozitatea și saturaţia. Aceste culori sunt
numite clasic fundamentale și sunt reprezentate de roșu, verde și albastru.
Diversele senzaţii colorate se obţin prin amestecul celor trei culori
fundamentale, roşu, verde şi albastru, iar transmiterea spre scoarţă a
mesajelor colorate se face împerecheat alb - negru, roşu - verde, galben -
albastru.
Materiale necesare - lanterne colorate
- lânurile lui Holmgreen
- tabele pseudo-izocromatice
- anomaloscop.
Tehnica de lucru – este diferită în funcţie de metoda aplicată.
 Metode de denumire - se cere subiectului să precizeze culoa-
rea pe care o percepe. Se utilizează în acest scop lanterne colorate sau
prevăzute cu ecrane de diferite culori, luminate prin transparenţă. Subiectul
examinat se aşează la o distanţă de 5 m de sursa de culoare.
 Metode de confuzie - sunt metode cu putere selectivă mică,
care se realizează cu ajutorul lânurilor lui Holmgreen sau a tabelelor pseudo-
izocromatice.
Lânurile lui Holmgreen sunt jurubiţe de lână de culori, tonalităţi şi
intensităţi coloristice diferite. Subiectul primeşte un eşantion din aceste
lânuri şi trebuie să aleagă apoi toate eşantioanele de aceeaşi tonalitate.
 Lânurile lui Holmgreen

Tabelele pseudo-izocromatice (Stilling, Ishihara, Polack, Rabkin) sunt

alcătuite din planşe reprezentând diferite semne ale căror culori, ca şi
culoarea fondului, sunt situate pe aceeaşi linie de confuzie. Aceste culori, uşor
de recunoscut pentru persoanele cu simţ cromatic normal, nu pot fi descifrate
de subiecţii cu anomalii de percepere a culorilor. Ele sunt folosite în special
pentru conducătorii auto sau în transporturi.

Planșa 1 Planşa 13
- și cei cu vedere - cei cu vedere
normală şi cei cu normală ar trebui
defi-cienţe ar să vadă numărul
trebui să vadă 73
numărul 12 - majoritatea celor
cu deficienţe de
percepţie a culo-
rilor nu pot citi
numărul sau îl vor
citi incorect
Planşa 2 Planşa 14
- cei cu vedere - cei cu vedere
normală ar trebui normală şi
să vadă numărul daltoniştii nu ar
8 trebui să poată
- cei cu anoma-lie vedea nici un
roşu-verde ar număr
trebui să vadă 3 - cei cu deficienţă
- daltoniştii nu pe roşu-verde ar
văd nici un trebui să vadă
număr numărul 5
Planşa 3 Planşa 15
- cei cu vedere - cei cu vedere
normală ar trebui normală şi
să vadă numărul daltoniştii nu ar
29 trebui să poată
- cei cu anoma-lie vedea nici un
roşu-verde ar număr
trebui să vadă 70 - cei cu deficienţă
- daltoniştii nu pe roşu-verde ar
pot vedea nici un trebui să vadă
număr numărul 45
Planşa 4 Planşa 16
- cei cu vedere - cei cu vedere
normală ar trebui normală ar trebui
să vadă numărul să vadă numărul
5 26
- cei cu anomalie - cei cu protanopie
roşu-verde ar şi protanomalie
trebui să vadă 2 puternică vor
- daltoniştii nu ar vedea 6, iar cei cu
trebui să poată protanomalie
vedea nici un moderată vor
număr vedea ambele, dar
6 este clar decât 2
- cei cu deutanopie
şi deutanomalie
puternică vor
vedea 2, iar cei cu
deutanomalie
moderată vor
vedea ambele, dar
2 este clar decât 6
Planşa 5 Planşa 17
- cei cu vedere - cei cu vedere
normală ar trebui normală ar trebui
să vadă numărul să vadă numărul
3 42
- cei cu anomalie - cei cu protanopie
roşu-verde ar şi protanomalie
trebui să vadă 5 puternică vor
- daltoniştii nu ar vedea 2, iar cei cu
trebui să poată protanomalie
vedea nici un moderată vor
număr vedea ambele, dar
2 este clar decât 4
- cei cu deutanopie
şi deutanomalie
puternică vor
vedea 4, iar cei cu
deutanomalie
moderată vor
vedea ambele, dar
 4 este clar decât 2
Planşa 6 Planşa 18
- cei cu vedere - cei cu vedere
normală ar trebui normală vor putea
să vadă numărul trasa linia pururie
15 şi cea roşie între
- cei cu anomalie cei doi X
roşu-verde ar - cei cu protanopie
trebui să vadă 17 şi protanomalie
- daltoniştii nu ar puternică o vor
trebui să poată trasa doar pe cea
vedea nici un purpurie, iar cei cu
număr protanomalie
moderată le vor
trasa pe ambele,
dar cea purpurie e
mai uşor de urmat.
- cei cu deutanopie
şi deutanomalie
puternică o vor
trasa doar pe cea
roşie, iar cei cu
deutanomalie
moderată le vor
trasa pe ambele
dar cea roşie e mai
uşor de urmat.
Planşa 7 Planşa 19
- cei cu vedere - majoritatea celor
normală ar trebui cu deficienţă de
să vadă numărul vedere pe roşu-
74 verde pot trasa
- cei cu anomalie linia şerpuitoare
roşu-verde ar între cei doi X
trebui să vadă 21 - majoritatea celor
- daltoniştii nu ar cu vedere normală
trebui să poată şi daltoniştii sunt
vedea nici un incapabili a
număr urmări linia
Planşa 8 Planşa 20
- cei cu vedere - cei cu vedere
normală ar trebui normală vor trasa
să vadă numărul linia albastru-
6 verde între cei doi
- majoritatea X
celor cu deficien- - majoritatea celor
ţe de percepţie a cu deficienţe de
culorilor nu pot percepţie a culo-
citi numărul sau rilor nu vor putea
îl vor citi incorect urmări linia sau
vor urmări una
diferită de cea
 normală
Planşa 9 Planşa 21
- cei cu vedere - cei cu vedere
normală ar trebui normală vor trasa
să vadă numărul linia portocalie
45 între cei doi X
- majoritatea - majoritatea celor
celor cu deficien- cu deficienţe de
ţe de percepţie a percepţie a culo-
culorilor nu pot rilor nu vor putea
citi numărul sau urmări linia sau
îl vor citi incorect vor urmări una
diferită
Planşa 10 Planşa 22
- cei cu vedere - cei cu vedere
normală ar trebui normală vor trasa
să vadă numărul linia unind
5 albastrul-verde şi
- majoritatea galbenul-verde
celor cu defi- - cei cu deficienţe
cienţe de percep- pe roşu verde vor
ţie a culorilor nu trasa linia unind
pot citi numărul albastrul-verde cu
sau îl vor citi pururiu
incorect - daltoniştii nu pot
trasa nici o linie
Planşa 11 Planşa 23
- cei cu vedere - cei cu vedere
normală ar trebui normală vor trasa
să vadă numărul linia unind purpu-
7 riul şi portoca-liul
- majoritatea între cei doi X
celor cu defi- - cei cu deficienţe
cienţe de percep- pe roşu - verde
ţie a culorilor nu vor trasa linia
pot citi numărul unind pururiu cu
sau îl vor citi albastrul-verde
incorect - daltoniştii nu pot
trasa nici o linie
Planşa 12 Planşa 24
- cei cu vedere - și cei cu defi-
normală ar trebui cienţe si cei cu
să vadă numărul vedere normală
16 pot trasa linia
- majoritatea şerpuitoare între
celor cu deficien- cei doi X
ţe de percepţie a
culorilor nu pot
citi numărul sau
îl vor citi incorect
Tabel pseudo-izocromatic Ishihara
  Metode de amestec sau de egalizare a culorilor - utilizează
amestecul de culori spectrale, cărora subiectul trebuie să le obţină egalizarea
după ecuaţia lui Rayleigh (roşu + verde = galben), cu ajutorul spectroscopului
cu vedere directă sau anomaloscop.
Privind în aparat se observă o plajă circulară, împărţită în două plaje
semicirculare. Plaja inferioară este luminată în galben, în timp ce plaja
superioară este luminată printr-un amestec de radiaţii roşii sau verzi. Cu
ajutorul unor vize se poate varia calitatea cromatică a celor două plaje. După
proporţia de culori spectrale utilizate pentru a obţine anumite egalizări se
poate stabili gradul şi tipul de deficienţă de percepere a culorii.

Anomaloscop

Anomaloscopie
 Interpretare – anomaliile simţului luminos se numesc discromat-
opsii şi se manifestă în general prin confuzia culorilor. În unele cazuri poate
apare lipsa totală de percepţie a culorilor, respectiv acromatopsia.
Discromatopsiile pot fi congenitale sau dobândite. Cele congenitale
apar mai frecvent la sexul masculin (8%, faţă de 0,4% la sexul feminin) li pot
fi grupate în:
- tricromazie anormală – deficienţa în percepţia unei din cele trei
culori fundamentale (protanomalie - pe culoarea tolie, deutanomalie - pe
culoarea verde, tritanomalie - pe culoarea albastră).
- dicromazie – absenţa percepţiei pentru una din cele trei culori
fundamentale (protanopie sau daltonism – pentru roșu, deuteranopie –
pentru verde, tritanopie – pentru albastru).
Discromatopsiile dobândite apar în corelaţie cu alte tulburări oculare
funcţionale (scăderea acuităţii vizuale, tulburări de adaptare). Acestea pot fi
unilaterale și evoluează în raport cu afecţiunea care le-a generat.
Valorificare – cunoaşterea stării fiziologice a analizatorului vizual are
importanţă deosebită atât pentru clinică, cât şi pentru activitatea sportivă. În
anumite sporturi sau ramuri sportive reducerea AV sau a CV poate determina
reducerea performanţelor sportive. În alte sporturi, cum sunt planorismul,
paraşutismul, este obligatorie AV = 1, fără corecţie.
În anumite sporturi este necesară o vedere bună atât pentru aproape,
cât şi pentru distanţă, corecţia optică cu ochelari de vedere fiind interzisă (de
exemplu polo pe apă, hochei pe gheaţă, box, alpinism). De asemenea sunt
sporturi în care nu sunt permise anomaliile de simţ cromatic (paraşutism,
planorism, fotbal).
Afecţiunile analizatorului vizual incompatibile cu practicarea sportului
de performanţă sunt :
• miopia peste 5 dioptrii. La tinerii în creştere valoarea miopiei
este scăzută la 4 dioptrii
• strabismul cu unghi de deviaţie de peste 5°
 • cataracta congenitală.
Prin practicarea îndelungată a exerciţiilor fizice se pare că se modifică
dimensiunile CV, în sensul creşterii acestuia, mai ales pentru culoarea verde
(A.N. Crestovnicov). Explicaţia ar consta în intensificarea activităţii siste-
mului nervos vegetativ simpatic la sportivi.

ANALIZATORUL ACUSTIC- are rolul de a percepe calităţile sunetului

(înălţime, tonalitate, intensitate), direcţia de propagare sau distanţa dintre
subiect şi sursa sonoră. De asemenea el participă, împreună cu alţi anali-
zatori, la menţinerea echilibrului, la păstrarea în spaţiu a poziţiei corpului şi
capului şi are o deosebită importanţă în realizarea limbajului articulat.

Structura urechii

Auzul este rezultatul unei stimulări mecanice vibratorii de o anumită

frecvenţă, intensitate şi înălţime, numită sunet. Stimulul adecvat al analizato-
rului acustic este sunetul cu frecvenţa cuprinsă între 16 şi 20000 Hz şi cu
intensitatea de 1 decibel. Valoarea maximă a intensităţii sunetului după care
apare senzaţia de durere se numeşte prag auditiv superior, iar valoarea
minimă audibilă se numeşte prag auditiv inferior.

Structura cohleeii

Materiale necesare - diapazoane

- audiometru
Tehnica de lucru - este diferită în funcţie de metoda folosită pentru
explorare.
 Metoda acumetriei fonice sau examenul cu voce se
poate executa cu voce şoptită sau cu voce de conversaţie. Se plasează subiectul
examinat la o distanţă de 6 m (pentru examenul cu voce şoptită) sau la 10 m
(pentru examenul cu voce de conversaţie) de examinator, cu urechea de
examinat îndreptată către examinator, în timp ce cealaltă ureche este
astupată. Se pronunţă cuvinte ce conţin sunete de diferite tonalităţi, cu voce
şoptită sau cu voce de conversaţie. Se începe cu sunetele de tonalitate joasă
(vocalele o, u) şi apoi se continuă cu sunetele de tonalitate înaltă (vocalele a,
e). Subiectul examinat trebuie să reproducă cuvintele fără ezitare. Exami-
narea se face pentru ambele urechi.
 Metoda acumetriei instrumentale sau examenul cu
diapazon, se poate face în două moduri:

Diapazoane

• proba Weber - se testează percepţia osoasă simultan la

nivelul ambelor urechi. Se plasează mânerul diapazonului pus în vibraţie pe
vertexul subiectului.

Interpretare - în mod normal sunetul trebuie auzit în mod egal la

nivelul ambelor urechi.
• proba Rinne (sau Weber lateralizat) - testează percepţia
osoasă şi aeriană la aceeaşi ureche. Se plasează iniţial mânerul diapazonului
pus în vibraţie la nivelul mastoidei şi se menţine până în momentul în care
subiectul nu mai percepe sunetul. În acest moment se plasează diapazonul în
dreptul urechii şi se menţine la acest nivel până când încetează în totalitate
perceperea sunetului.

Interpretare - în mod normal sunetul provenit prin transmisie osoasă

este perceput timp de 20 sec, iar sunetul provenit prin transmisie aeriană este
perceput încă 20 sec, deci conducerea aeriană este dublă ca durată compa-
rativ cu conducerea osoasă.
 Metoda audiometrică - studiază funcţia auditivă cu aju-
torul audiometrului (prin mijloace electroacustice). Examinarea poate fi
efectuată cu sunete pure, emise la nivelul organului auditiv (audiometrie
totală liminală), cu sunete a căror intensitate se află deasupra pragului
auditiv (audiometrie supraliminală) sau cu ajutorul cuvintelor (audiometrie
vocală).

În principiu se conectează o cască de ureche la un oscilator electronic

capabil să emită tonuri de la frecvenţa cea mai joasă şi până la frecvenţa cea
mai înaltă. Aparatul de audiometrie este calibrat astfel încât nivelul 0 (zero) al
inten-sităţii sunetului la fiecare frecvenţă să fie atât de slab încât abia să poată
fi auzit de o persoană cu auzul normal. Intensitatea sunetului poate fi crescută
sau scăzută în raport cu nivelul 0 pentru fiecare ton
Pentru testarea auzului se explorează 8 – 10 tonuri, în aşa fel încât să
se acopere aproape tot spectrul auditiv. Curba fiziologică a auzului înscrisă
grafic se numeşte audiogramă (fig. 76) şi oscilează între 5 şi 10 decibeli.

Audiograma normală

Audiometrul este prevăzut atât cu casca de ureche, în vederea testării

conducerii aeriene a sunetului, cât şi cu un vibrator electronic, în vederea
testării conducerii osoase a sunetului de la mastoidă la cohlee.
Interpretare - în cazul în care puterea unui ton trebuie crescută cu un
anumit număr n de decibeli faţă de nivelul 0 pentru ca subiectul să poată auzi
tonul respectiv este vorba despre o „scădere a auzului de n decibeli” pentru
acel ton. Pierderile de auz se determină pentru fiecare ton în parte,
obţinându-se astfel audiograme în care se notează pierderile de auz pentru
fiecare ton în parte.
 Valorificare - metoda acumetriei fonice poate depista diminuările de
auz pentru sunetele joase, respectiv surditate de transmisie, şi diminuările de
auz pentru sunetele înalte, respectiv surditate de percepţie.
Metoda acumetriei instrumentale oferă posibilitatea precizării cu
aproximaţie a gradului de diminuare a auzului, cât şi natura acestei
diminuări. În acest scop se utilizează diapazoane de diverse tonalităţi şi se
începe testarea cu diapazoanele cu tonalitate joasă. Metoda audiometriei
stabileşte diagnosticul de fineţe al tulburărilor de auz.
În practica exerciţiilor fizice, în mod special în sportul de performanţă,
funcţia auditivă prezintă o importanţă deosebită, o percepţia bună a vibra-
ţiilor sonore permiţând aprecierea corectă a distanţelor şi direcţiei surselor de
zgomot. De asemenea percepţia auditivă permite executarea exerciţiilor fizice
cu acompaniament muzical.
Funcţia auditivă contribuie la realizarea unor senzaţii complexe, a unor
simţuri specifice, în sporturi cum sunt schiul, patinajul sau înotul.
Leziunile urechii medii, ale timpanului sau ale urechii interne, soldate
cu tulburări de auz, şi mai ales tulburările de auz datorate unor zgomote
foarte puternice, duc la apariţia unor stări de iritabilitate nervoasă, soldate cu
cheltuieli energetice crescute, tulburări care în final pot degenera în adevărate
tulburări de comportament.

ANALIZATORUL VESTIBULAR - are rol esenţial în menţinerea echili-

brului în repaus şi mişcare. El furnizează informaţii privitoare la natura miş-
cării organismului şi a poziţiei sale în spaţiu, asigurând ţinuta şi stabilitatea
corpului uman, controlând poziţia verticală statică, alergarea sau schimbările
de poziţie, alimentând în permanenţă S.N.C. cu informaţiile necesare evitării
pierderii echilibrului.
Echilibrul, ca noţiune pur fizică, este starea de repaus a unui corp aflat
sub acţiunea unor forţe care se anihilează reciproc şi perfect unele pe altele.
Din punct de vedere fiziologic noţiunea de echilibru nu poate fi definită ca o
stare de repaus permanent, deoarece noţiunea se referă la un corp viu ale
cărui componente se găsesc în permanentă activitate. Menţinerea poziţiei de
echilibru este posibilă numai dacă intervin o serie de contracţii musculare
perfect coordonate, care să menţină centrul de gravitaţie al corpului deasupra
planului de susţinere. În plus, în mişcare echilibrul va fi obţinut prin armo-
nizarea perfectă a activităţii musculare care reglează deplasarea în funcţie de
energie, timp şi spaţiu, asigurând permanent, între două atitudini deter-
minate, o perfectă echivalenţă a forţelor prezente. Deci noţiunea de echilibru
este legată de aceea a unei coordonări a contracţiilor musculare.
Activitatea musculară care asigură funcţia de echilibru este coordonată
cu ajutorul sensibilităţii superficiale şi profunde, a vederii şi a labirintelor
vestibulare.
Rolul labirintului vestibular este acela de a informa centrii nervoşi
vestibulari despre felul cum este orientat capul în fiecare moment şi despre
mişcările pe care le execută, el participând astfel la declanşarea reacţiilor ce
au ca scop menţinerea capului în poziţie normală şi păstrarea permanentă a
câmpului vizual.

Structura urechii interne – aparatul vestibular

 Labirintul osos și labirintul membranos

În starea de echilibru există o activitate nervoasă spontană stabilizată,

cu deosebire a canalelor semicirculare, care prevalează asupra activităţii
aparatului otolitic.
Ori de câte ori activitatea nervoasă vestibulară este dereglată prin exci-
taţii supraliminare apare ameţeala sau vertijul labirintic, senzaţie subiectivă
şi conştientă care exprimă iritaţia formaţiunilor neurosenzoriale şi care este
integrată cortical.
În plus excitaţiile anormale ale crestelor ampulare ale canalelor semi-
circulare provoacă şi tulburări care interesează musculatura globilor oculari şi
se obiectivează prin apariţia nistagmusului, sau tulburări care interesează
aproape toate grupele musculare ale corpului. Aceste tulburări pot fi obiecti-
vate şi folosesc ca bază în realizarea metodele testare a analizatorului vesti-
bular.
Nistagmusul spontan este un simptom obiectiv care constă din
mişcări ritmice, simultane şi involuntare ale globilor oculari. În stare normală
stimulii vestibulari din dreapta şi din stânga se compensează şi nistagmusul
nu apare. În stare patologică aceşti stimuli devin inegali şi se creează o
ruptură a sinergismului funcţional, astfel încât impulsurile diferite ajunse la
nivelul nucleilor oculomotori provoacă un dezechilibru funcţional al muşchi-
lor globilor oculari, care are ca expresie apariţia nistagmusului spontan.
 Nistagmusul prezintă o mişcare rapidă într-un sens şi una lentă în
sensul opus, mişcare care durează atât timp cât crestele ampulare sunt exci-
tate. Excitarea fiecărui canal în parte duce la apariţia nistagmusului în planul
canalului respectiv – orizontal, vertical sau rotator. În cazurile în care un
singur labirint vestibular este lezat nistagmusul este unilateral, are aceeaşi
direcţie pentru ambii ochi, iar secusa rapidă poate fi observată întotdeauna
spre canalul hiperexcitat, hipervalent sau hipertonic. Secusa lentă este întot-
deauna de aceeaşi parte de care deviază sau cade subiectul examinat.

Nistagmus orizontal

Nistagmus vertical

Nistagmus rotator

Utricula şi sacula percep poziţia capului în spaţiu, excitarea lor ducând

la apariţia reflexelor labirintice, prin care capul revine la poziţia normală.
Pentru redresarea întregului corp după poziţia capului intervin în continuare
reflexele musculare tonice. La om intervenţia acestor reflexe este mai redusă,
importanţa majoră având-o reflexele de redresare optică.
Materiale necesare - scaun rotator
Tehnica de lucru - este diferită în funcţie de modalitatea în care se face
aprecierea funcţiei vestibulare. Există mai multe tipuri de examinare:
 Examinarea tulburărilor spontane vestibulare - se
poate face prin:
• Nistagmusul spontan – subiectul examinat este pus să ur-
mărească cu privirea mişcarea degetului examinatorului, fără a-şi deplasa
capul. Testarea se face de la o distanţă de circa 50 cm.

Interpretare - apariţia nistagmusului în acest caz este patologică.

• Tulburările de echilibru – pot fi segmentare, cu devierea
membrelor, sau pot fi generalizate, cu tendinţă de cădere. Aceste tulburări pot
fi puse în evidenţă prin:
Proba Romberg – subiectul examinat este aşezat în po-
ziţie ortostatică, cu picioarele apropiate şi cu braţele pe lângă corp. Iniţial
testarea se face cu ochii deschişi, ulterior se comandă şi închiderea ochilor.
Interpretare – în cazul apariţiei unor oscilaţii de la poziţia verticală
reflectivitatea este diminuată. Oscilaţiile apar de partea urechii lezate şi în
sensul componentei lente a nistagmusului.
 Proba este şi mai sugestivă când este executată cu un picior plasat
înaintea celuilalt, în acelaşi plan, şi cu braţele întinse orizontal în faţă. În acest
caz proba se mai numeşte şi Romberg sensibilizat.

Proba Romberg

Poziţia picioarelor în proba Romberg și variantele sale

Proba Weil-Babinski sau proba stelei – se execută într-o

cameră cu dimensiuni de cel puţin 6 / 6 m. Subiectul, care iniţial a privit cu
atenţie camera, este pus să facă de 5 ori drumul dus – întors, cu spatele, de la
un perete la altul, având ochii acoperiţi. În general în timpul mersului
subiectul deviază de la traseul rectiliniu, deviaţia lui având aproximativ
aspectul unei stele.
 Interpretare – în cazurile în care unghiurile de deviaţie sunt sub 90° în
5 asemenea drumuri proba este considerată normală.
 Examinarea tulburărilor vestibulare provocate se
poate efectua în două moduri:
• Proba rotatorie Barany – este folosită în general pentru
determinarea integrităţii canalelor semicirculare. Subiectul este plasat într-un
scaun rotator, de care este legat pentru a nu cădea în timpul rotaţiilor. Se
recomandă subiectului să stea cu ochii închişi şi cu capul înclinat la 30°. Se
porneşte apoi scaunul, care se roteşte de 10 ori timp de 20 sec.
Rotaţia scaunului este oprită apoi brusc, subiectul este dezlegat şi este
ridicat în ortostatism pentru a se verifica efectele rotirii.

Interpretare – efectele rotirii scaunului pot fi:

- apariţia nistagmusului, cu componenta lentă de partea de care
s-a efectuat rotaţia
- tendinţa de cădere
- menţinerea senzaţiei de rotaţie în direcţie opusă celei în care a
avut loc rotaţia în scaun. Senzaţia se menţine atât timp cât se
menţine şi nistagmusul (10 - 20 sec)
- apariţia senzaţiei de ameţeală (vertij vestibular)
Acestea sunt manifestări care apar în mod normal. În cazuri patologice
fenomenele sunt foarte violente, manifestate prin greţuri, vărsături, vertij
puternic, mergând până la pierderea conştienţei. Tot în cazuri patologice
fenomenele pot lipsi în totalitate.
 • Proba calorică – este folosită pentru investigarea aparatului
vestibular separat pentru fiecare ureche. Proba se realizează prin introducerea
pe rând, în fiecare ureche, a câtorva picături de apă rece de la frigider. Apa va
produce răcirea conductului auditiv extern şi a endolimfei, răcire care duce la
creşterea densităţii endolimfei. Aceasta va induce mişcări uşoare ale fluidului
prin canalele semicirculare, mişcări care vor stimula canalele şi care vor da
subiectului senzaţia de rotaţie şi care vor duce la apariţia nistagmusului.
Valorificare – antrenarea funcţiei vestibulare în timpul exerciţiilor
fizice duce la creşterea stabilităţii, la atenuarea reflexelor vegetative şi
somatice. Funcţia vestibulară se poate ameliora prin practicarea unor sporturi
ca înot, box, gimnastică, în mod special probele de paralele şi sol, schi şi
patinaj. Ameliorarea funcţiei vestibulare este deci produsă de sporturile care
cer o stabilitate maximă a corpului pe o suprafaţă minimă de sprijin. Aceasta
este explicaţia pentru care cea mai mare stabilitate în lumea sportivilor de
performanţă o prezintă halterofilii şi patinatorii de la probele de patinaj
artistic.

Toţi analizatorii, deci toate simţurile, concură spre realizarea unor

simţuri specifice diferitelor ramuri sportive. Astfel:
 Hochei pe gheaţă - sport care solicită analizatorul vizual, res-
pectiv vederea centrală şi cea periferică, şi analizatorul vestibular. În urma
informaţiilor sosite de la aceste nivele apar cu timpul simţul pucului şi simţul
crosei, la realizarea cărora mai participă şi menţinerea unei poziţii corecte de
alunecare şi o coordonare perfectă a mişcărilor.
 Schi - sport care solicită analizatorii vizual, vestibular şi mio-
artrokinetic, în mod special în cazul probelor de schi alpin. În urma practi-
cării îndelungate a acestui sport apare simţul zăpezii, simţ la apariţia căruia
fiecare dintre analizatorii amintiţi contribuie în mod particular. Astfel, este
necesară recunoaşterea obstacolelor, a denivelărilor şi aprecierea distanţelor,
ceea ce presupune o bună vedere în profunzime. De asemenea este necesară o
bună poziţie a segmentelor şi un grad echilibrat de încărcare a schiurilor în
timpul virajelor.
 Tir - sport în care stabilitatea posturii este esenţială şi este asi -
gurată de analizatorii vestibular şi vizual. Importanţa analizatorului vizual
este atât de mare pentru obţinerea performanţei în tir încât sunt recomandate
exerciţii de privire la distanţă pe suprafeţe albastre sau verzi pentru odihnirea
sistemului de acomodare a ochiului. De asemenea înainte de probe este
recomandată purtarea de ochelari roşii, timp de 20 de minute, în camere slab
luminate, în vederea refacerii rodopsinei (M. Popescu, Th. Paladescu).
 Lupte - sport în care solicitarea maximă este la nivelul anali-
zatorilor vestibular, mioartrokinetic şi cutanat. Cu ajutorul acestuia din urmă
sunt sesizate modificările de tonus muscular ale adversarului şi pot fi anti-
cipate mişcările acestuia.
 Haltere - sport în care intervin cu precădere analizatorii mio-
artrokinetic, vestibular şi cutanat. Cu ajutorul lor sportivul sesizează poziţia
corectă a membrelor şi drumul halterei, ceea ce duce la realizarea simţului
muscular cu pragul de sensibilitate proprioceptivă cel mai scăzut.
 Box - în cursul practicării îndelungate a acestui sport scade
progresiv sensibilitatea receptorilor de presiune şi de durere. Fenomenul este
reversibil treptat după încetarea activităţii sportive.
 Jocuri sportive - în cazul jocurilor sportive sistemul nervos este
în permanenţă bombardat cu informaţii ce provin de la nivelul analizatorilor,
informaţii pe baza cărora apar simţuri specifice, în funcţie de dominanta
caracteristică: simţul porţii, simţul mingiei, simţul fileului, simţul coşului.
Solicitarea crescută la nivelul unora dintre analizatori se poate exterioriza
uneori prin apariţia unor modificări spontane (nistagmusul spontan evident
al jucătorilor de baschet).
 Gimnastică - simţul aparatului, simţ muscular deosebit de
evoluat, este elaborat în timp de mulţi ani prin colaborarea zonelor corticale
cu muşchii şi cu analizatorii, cei mai solicitaţi dintre aceştia fiind cel vesti-
bular (mai ales la probele bârnă şi sol) şi cel mioartrokinetic. La gimnaşti se
înregistrează, după o perioadă de pregătire intensă, scăderea nistagmusului
postrotativ la proba Barany (comparativ cu alte discipline sportive).