Traumatismele musculare

Traumatismele musculare
• Mușchiul este supus
traumatismului mai frecvent
decât osul sau articulația.
• Cele mai frecvente
traumatisme musculare se
produc la nivelul membrelor.
 Etiopatogenie
• Leziunile musculare pot fi produse prin acțiunea forțelor
externe şi a unor forțe interne.
1.Forțele externe
• Aceste forțe determină tipuri lezionale, în funcție de
mecanismul direct sau indirect care a determinat
producerea lor. Astfel:
 Mecanismele indirecte
• Mecanismele indirecte ce pot fi implicate determină, în timp,
efecte musculare. Astfel:
 denervarea mușchiului prin leziune de nerv, determină atrofia
musculară;
 ischemia mușchiului prin leziune musculară, determină
retractura musculară;
 leziunea musculară secundară unei fracturi osoase care impune
imobilizare, va determina în timp hipotrofie musculară.
• Atrofia și retractura musculară sunt noțiuni anatomopatologice
cu rezultat fiziopatologic, care explică elementele funcționale
care apar clinic și anume:
 scăderea forței musculare;
 scăderea rezistenței musculare;
 scăderea coordonării;
 deficitul de elasticitate musculară.
 2. Forţele interne
 Forțele interne implicate în producerea leziunilor musculo-
tendinoase sunt responsabile de tulburarea coordonării
contracțiilor musculare.
 Cele mai multe leziuni apar ca urmare a:
 necoordonării între acțiunea musculaturii agoniste și
antagoniste;
 desincronizarea acțiunii diferitelor unității neuro-musculare
din care este alcătuit un mușchi;
 contracția musculară excentrică, oprită brusc atunci când se
efectuează împotriva unei încărcături superioare forței
dezvoltate de mușchiul respectiv.
 Factorii favorizanți
Factorii favorizanți ai leziunilor musculare sunt:
1) factori care scad elasticitatea musculară
 Scăderea elasticității musculare poate să apară
în:
• condiții nefavorabile de mediu cu temperatură
scăzută și umiditate mare;
• stări de oboseală musculară;
• după imobilizări prelungite;
• vârsta înaintată.
2) factori care tulbură coordonarea contracțiilor musculare
Pot apărea în:
• condițiile efectuării unor eforturi intense fără o pregătire prealabilă;
• afecțiuni neurologice responsabile de desincronizările dintre unitățile
neuromusculare;
• oboseală acută care, scăzând capacitatea funcțională a sistemului
nervos, scade controlul contracției musculare.
 Prin mecanism edogen se pot produce următoarele tipuri de tulburări
funcționale sau modificări lezionale musculare:
• contractură musculară;
• întinderi musculare;
• rupturi musculare;
• tendinite, tenosinovite;
• rupturi de tendon.
 Aspecte clinice
Diagnosticul la locul accidentului, în traumatismele musculare se bazează
pe anamneză şi pe examenul clinic:
a. Anamneza urmărește să stabiliească:
• forțele responsabile de producerea traumatismului, modul lor de acțiune;
• factorii favorizanți;
• semnele subiective.
b. Examenul clinic se face în clinosostatism și ortostatism și folosește:
• inspecția;
• palparea;
• examenul funcțional.
Palparea se va face în diferite poziții funcționale pentru a determina
condițiile de apariție și extensia durerii provocate.
Examenul funcțional va avea în vedere:
• mișcările pasive;
• mișcările active;
• mișcările active cu rezistență.
 Contractura musculară
Definiție
În acest caz nu este vorba de o leziune
musculară, ci de o tulburare funcțională
manifestată printr-o tetanizare reflexă,
bruscă, la nivelul unui mușchi aflat în
activitate.
 Ea apare datorită:
• acumulării de metaboliți acizi în mușchii
obosiți;
• în condiții de frig și umezeală;
• în timpul unui efort de lungă durată care
determină deshidratare.
 Prim ajutor
 Se recomandă:
• aplicații locale calde;
• metode blânde de masaj;
• administrarea de lichide bicarbonatate.

Evoluţie
• Contractura musculară de efort are o evoluție
favorabilă cedând în 3-4 zile fără tratament.
• După 7-10 zile cu musculatura afectată se poate
relua orice tip de efort, respectând însă principiul
progresivității.
 Întinderile musculare
Definiție
 reprezintă forma cea mai ușoară de leziune musculară produsă
prin mecanism endogen.
 În cazul întinderilor musculare, continuitata țesutului muscular nu
este întreruptă, leziunile fiind microscopice.
 În general leziunile sunt localizate în perimisium.
 Întinderea musculară se poate confunda, mai ales la început, cu
ruptura fibrilară.
Examen Clinic
 Durerea domină tabloul clinic, fiind:
 Intensă;
 Brusc apărută în timpul efortului;
 Precis localizată;
 Descrisă ca o senzație de arsură;
 Ameliorată de repaus.
 La inspecție, segmentul se prezintă normal, dar la palpare se
poate evidenția o bandă musculară în tensiune.
 Examenul funcțional
• Mișcările pasive sunt posibile pe toată amplitudinea
mișcării putând să apară însă durere pe ultimele grade de
mișcare, când se întinde mușchiul afectat.
• Mișcările active sunt posibile, dar limitate antalgic ca
amplitudine.
Primul ajutor
Acesta constă în:
• Punere în repaus a segmentului corporal implicat;
• Aplicații locale reci.
Evoluție
• Întinderile musculare se vindecă fără sechele și în timp
scurt (2-10 zile).
• După 24 de ore de la accident, pentru a grăbi vindecarea,
se pot folosi mijloace care activează circulația locală, cum
ar fi aplicațiile calde sau proceduri electroterapeutice.
 Rupturile musculare fibrilare
Etiopatogenie
• Se produc de obicei prin întinderea excesivă a fibrelor musculare peste limitele de
elasticitate momentană a mușchiului respectiv.
Examen Clinic
• Simptomatologia rupturilor musculare este asemănătoare cu cea descrisă la
întinderile musculare fiind însă mai intensă.
• Durerea este mai violentă, apare brusc ca o lovitură de bici la nivelul mușchiului și
este însoțită de senzația auditivă a unui pocnet în momenul ruperii fibrelor
musculare.
• Palparea mușchiului pune în evidență sediul leziunii prin durerea provocată.
Durerea provocată este limitată de obicei la o zonă restrânsă, ca o linie
perpendiculară pe axul longitudinal al mușchiului.
 Examenul funcțional
• Contracția voluntară a mușchiului afectat, atunci când este
posibilă, produce durere și determină impotență funcțională
antalgică;
• Mișcările pasive sunt posibile și normale.
Primul ajutor
• Se recomandă imediat după accident și constă în:
 Aplicații reci 15-30 minute ;
 Bandaj compresiv utilizând fașa elastică;
 Imobilizare în poziție antalgică a segmentului lezat;
 Administrare de antialgice per os.
Evoluție
• Timpul necesar recuperării complete a mușchiului este
dependent de numărul fibrelor rupte. De regulă 2- 4
săptămâni sunt suficiente pentru o vindecare completă.
• Imobilizarea segmentară se va menține 10-14 zile. Ea nu
trebuie prelungită prea mult pentru că favorizează hipotrofia
musculară.
 Rupturile musculare fasciculare
Etiopatogenie
 Aceste rupturi musculare se produc mai rar prin mecanism endogen. Ele constau în
ruperea completă a fibrelor unui fascicul muscular.
Examenul clinic
 Durerea este foarte intensă;
 La examenul local se poate evidenția:
 Imediat după accident - o presiune în masa musculară;
 La scurt timp după accident se poate observa apariția unei eschimoze declive.
Primul ajutor
 Constă în:
• Aplicații locale reci;
• Bandaj compresiv;
• Imobilizarea segmentului lezat, de preferat pe atelă pneumatică;
• Transportul accidentatului la un serviciu de ortopedie, deoarece unele rupturi
fasciculare beneficiază de tratament chirurgical.
• De cele mai multe ori este suficient repausul.
 Rupturile musculare totale
• Sunt traumatisme care survin în mod
excepțional sub acțiunea forțelor interne.
Examenul clinic
• În acest caz durerea este vie, puternică și
permanentă, putând genera chiar șocul
traumatic.
• Impotența funcțională este totală.
• Mobilizările pasive ale segmentului, pun
în evidență tumefacții mobile
corespunzătoare capetelor rupte ale
mușchiului.
 Primul ajutor
 Se are în vedere:
 Ameliorarea durerii;
 Diminuarea hemoragiei printr-un mijloc adecvat
de hemostază;
 Transportul urgent la spital pentru tratament
chirurgical.

 De obicei, rupturile musculare se produc la

tineri cu musculatura puternică, dar insuficient
antrenați , prin dezvoltarea la un moment dat a
unei contracții musculare puternice.
 Mușchii cei mai frecvent afectați sunt:
 Drepții abdominali;
 Cvatricepsul;
 Bicepsul brahial.
 Tendinitele
Definiție
 Tendinitele sunt reacțiile inflamatorii posttraumatice sau prin
suprasolicitare, localizate la nivelul tendoanelor musculare.
 Când inflamația cuprinde și sinoviala respectivă ele devin
tenosinovite.
 La tineri se descriu două tipuri mai frecvente:
 Tendinita de creștere - este o formă de tendinită fără
antecedente traumatice, explicabilă prin dezvoltarea mai
rapidă a masei musculare în comparație cu tendonul pe care îl
suprasolicită;
 Tendinitele secundare ale unor
traumatisme sau microtraumatisme
repetate, apărute în urma folosirii
intensive a unui mușchi într-o
mișcare repetată.
 Cele mai frecvente tendinite în
sport sunt:
• Tendinita abductorilor la fotbaliști;
• Tendinita achiliană la baschetbaliști;
• Tendinita mușchilor epicondilieni la
tenismeni.
 La adulți, se întâlnesc:
• Tendinite posttraumatice;
• Tendinite de efort;
• Tendinite care evoluează în cazul
unor afecțiuni reumatice.
 Examen Clinic
Tendinitele se manifestă prin:
• Dureri pe traiectul unui tendon;
• Dureri exacerbate de mișcare;
• Crepitații la rularea tendonului afectat sub degete;
• Limitarea antalgică a mișcărilor care solicit tendonul respectiv.
Primul ajutor
De departe cele mai eficiente procedee sunt:
• Crioterapie prin masaj cu gheață, cu efecte antalgice și antiinflamatorii
foarte bune;
• Repaus muscular segmentar până la amendarea completă a fenomenelor
dureroase;
• Medicație antiinflamatorie;
• Electroterapie: ultrasunet și curenți interferențiali.
 Ruptura de tendon
 Apare fie prin mecanism endogen, fie sub acțiunea unor forțe
traumatice externe.
 Ruptura de tendon se poate produce la nivelul unui tendon normal sau,
mai frecvent, la un tendon uzat ce prezintă elasticitate scăzută. Ruptura
de tendon poate fi parțială sau totală.
Examenul clinic
 Semnele clinice constau în:
 Durere violentă apărută brusc în timpul unui efort sau după o lovitură;
 Impotență funcțională: segmentară sau totală;
 Hematom nearticulat, care se poate constitui în ruptură traumatică.
 Tendoanele cele mai vulnerabile
sunt:
• Tendonul achilian;
• Tendonul cvadricipital;
• Tendonul bicipital brahial;

Primul ajutor

 Se imobilizează segmentul în
poziție antalgică;
 Se transportă accidentatul la un
serviciu de chirurgie pentru
sutură;
 Pe timpul transportului, se pot
folosi aplicații locale reci în scop
antalgic și vasoconstrictor.
 Complicații și sechele ale
traumatismelor musculo-tendinoase
Sechelele traumatismelor musculare decurg din modificările
locale posttraumatice.

Contuzia musculară prin compresie, induce în zona respectivă

ischemia musculară care determină în timp retractura musculară.
• Edemul care se infiltrează între fibrele musculare determină o
hipomobilitate care va induce hipotrofie sau chiar atrofie
musculară.
Ruptura musculară poate determina:
• o hemoragie difuză colagenoformatoare , care determină
hipomobilitate și vindecare cu cicatrici fibroase. În ultima instanță
se ajunge tot la hipotrofie musculară de imobilizare.
• un hematom care se poate organiza și impregna cu săruri de
calciu, determinând miozită calcară cu dureri la contracția
muculară și atrofie de neutilizare.
• Ruptura de tendon determină hematom în zona lezională
care va modifica punctul de inserție al tendonului pe os și se
realizează:
• fie o alungire de tendon cu scădere de forță musculară
responsabilă de hipotrofie;
• fie o scurtare de tendon care determină o retractură
musculară cu hipotrofie, atrofie în timp.

Recuperarea sechelelor musculare apărute după o

imobilizare, se realizează numai prin kinetoterapie precoce.
Obiectivele kinetice sunt:
• refacerea forței și rezistenței musculare prin contracții
izometrice și izotonice cu rezistență a mușchilor slăbiți;
• combaterea atrofiei musculare prin exercitii de mobilizare
pe fond de oboseală, in scopul hipertrofiei musculare;
• refacerea flexibilității prin exerciții de întindere musculară
(stretching).