1.

TRAUMATISMELE MUSCULARE

Datorită poziţiei sale muşchiul este supus traumatismului mai frecvent decât osul sau
articulaţia, leziunile musculare fiind produse prin: forţe externe – agent traumatic, sau forţe
interne – responsabile de tulburarea coordonării contracţiilor musculare.
Apărute ca urmare a necoordonării între acţiunea musculaturii agoniste şi antagoniste sau
a desincronizării acţiunii diferitelor unităţi neuro-musculare determinate de solicitări peste
posibilităţile momentane ale muşchiului /oboseală, sau contracţiei musculare excentrice oprite
brusc, suferinţele musculare se instalează în timpul, imediat după efort sau la distanţă. După
Dr.G.Dumitru ele sunt clasificate în:
 suferinţele musculare acute funcţionale :
 crampa musculară de efort;
 contractura musculară.
 accidentele musculare:
 accidente musculare extrinseci:
 plaga musculară;
 contuzia musculară.
 accidente musculare intrinseci:
 elongaţia;
 ruptura fibrilo-fasciculară;
 ruptura musculară – parţială / totală.
 suferinţa musculară apărută la distanţă de efort:
 este reprezentată de miopatia de efort.
 suferinţe musculare determinate de repetarea în timp a efortului:
 sindroamele cronice de compartiment;
 nodozităţile musculare.

Diagnostic. Anamneza urmăreşte să identifice forţele responsabile de producerea

traumatismului, modul lor de acţiune, factorii favorizanţi şi semnele subiective. Examenul
clinic se face în clino şi ortostatism fiind reprezentat de inspecţie, palpare, examen
funcţional. Palparea se va face în diferite poziţii funcţionale şi urmăreşte să determine
condiţiile de apariţie şi iradiere a durerii provocate. Examenul funcţional se raportează la
mişcările active, mişcările pasive şi mişcările active cu rezistenţă.

Simptomatologia, tratamentul şi evoluţia unei afecţiuni sunt dependente direct de

gradul de afectarea anatomică, biochimică şi histologică a structurilor implicate. Pe baza
acestui criteriu Dr.G.Dumitru propune următoarea clasificare:

 stadiul 0 – lezare reversibilă a fibrei musculare, fără afectarea ţesutului

conjunctiv de susţinere. Se caracteri-zează clinic prin: durere moderată,
contractură musculară, diminuarea moderată a forţei. Vindecarea este până la
„restitutio ad integrum” în câteva ore.
 stadiul I – lezare ireversibilă a câtorva fibre musculare, fără afectarea ţesutului
conjunctiv de susţinere. Se impune regenerarea fibrelor lezate.
 Simptomatologia este aceeaşi ca în gradul 0, dar de intensitate mai mare.
Vindecarea este până la „restitutio ad integrum” în 3-5 zile.
 stadiul II - lezarea ireversibilă a unui număr limitat de fibre musculare
asociată unei uşoare dezorganizări a ţesutului conjunctiv de susţinere
(hematom intramuscular absent). Clinic: durere şi impotenţă marcată, care nu
întrerupe însă brusc activitatea. Vindecarea nu este până la „restitutio ad
integrum”, dar cicatricea rezultată este de bună calitate în 8-10 zile.
 stadiul III – lezare ireversibilă a unui număr mare de fibre musculare, cu
interesare majoră a ţesutului conjunctiv de susţinere (hematom intramuscular
prezent). Clinic: durere, cu întreruperea bruscă a efortului şi impotenţă
funcţională. Vindecarea nu este până la „restitutio ad integrum”, cicatricea
rezultată este întotdeauna imper-fectă şi se realizează, în condiţiile unui
tratament corect, în 3-12 săptămâni.
 stadiul IV – corespunde rupturii sau dezinserţiei musculare şi beneficiază de
indicaţie chirurgicală.

Aprofundarea aspectelor fiziopatologice se impune în condiţiile în care se urmăreşte o

atitudine terapeutică corectă, bine fundamentată ştiinţific, care să asigure recuperarea până la
„restitutio ad integrum” a structurilor afectate şi o reintegrare cât mai rapidă a sportivului
accidentat în activitatea de antrenament şi competiţională. În opinia aceluiaşi autor
histopatologia lezională şi evoluţia către vindecare a accidentelor musculare se prezintă
astfel:
 faza vasculo – exudativă;
 faza celulară (granulomatoasă);
 faza de reparaţie
 regenerarea musculară;
 formarea ţesutului cicatriceal;
 faza de remodelare.

După Dr.Hurme şi Dr.Kalimo succesiunea fenomenelor histologice în regenerarea

musculară se prezintă astfel:

- ziua 0 – se rup fibrele musculare, se contractă iar focarul lezional

se umple cu sânge;
- ziua I – se continuă necroza fibrelor afectate, în interiorul
membranei bazale, cu depăşirea zonei afectate iniţial cu 1-2 mm. şi
se repară membrana ruptă cu constituirea uneia care va delimita
zona afectată de cea indemnă.
- ziua II – se fagociteză porţiunea necrozată a fibrei musculare,
proliferează fibroblaştii şi se formează în zona centrală matricea
colagenică.
- zile III-IV – se continuă fagocitarea detritu-surilor concomitent cu
transformarea celulelor satelite în mioblaşti şi proliferarea ţesutului
conjunctiv.
 - zile V-VI – mioblaştii fuzionează în sarcoblaşti şi începe retracţia
ţesutului conjunctiv.

Crampa musculară de efort

Cârcelul sau crampa musculară de efort este definit ca şi contracţie musculară

involuntară, spasmodică, dureroasă a muşchiului scheletic care apare în timpul sau imediat după
efortul fizic. Urmare a solicitărilor mai intense şi/sau de durată mai mare decât cele cu care
subiectul este obişnuit cârcelul de efort este o reacţie de alarmă a muşchiului aflat în „pericol”,
motiv pentru care cel mai indicat gest este încetarea efortului.
Simptomatologia este marcată de durere şi impotenţă funcţională, determinate de
contracţia puternică şi involuntară a muşchiului. Atitudinea indicată este alungirea pasivă, lent şi
susţinut, a muşchiului afectat, masaj şi echilibrare hidroelectrolitică. Profilaxia crampelor de
efort este asigurată prin alimentaţie corectă, stretching şi lucru pentru rezistenţă.

Contractura musculară

Contractura musculară este o tulburare funcţională manifestată printr-o tetanizare reflexă

la nivelul unui muşchi aflat în activitate. Factorii etiopatogenici incriminaţi sunt reprezentaţi de
acumularea de metaboliţi acizi în muşchii obosiţi/prost recuperaţi după traumatisme anterioare,
condiţii de frig şi umezeală, deshidratare apărută în urma unui efort de lungă durată.
Subiectul acuză durere - difuză, cu intensitate progresiv crescătoare pe parcursul
desfăşurării efortului, care cedează uşor fără a dispare la repaus. Examenul clinic evidenţiază la
inspecţie tumefiere difuză moderată, şi la palpare o „coardă” musculară consecutiv cu durerea
provocată. Examenul funcţional – nu evidenţiază o impotenţă funcţională propriu-zisă, ci un grad
de impotenţă funcţională relativă - antalgică. Contracţia voluntară la fel ca şi alungirea pasivă a
muşchiului sunt dureroase.
Prognosticul este pozitiv, evoluţie este favorabilă către vindecare, contractura cedând în
3 – 4 zile fără tratament şi permiţând reluarea oricărui tip de efort după 7 – 10 zile, cu condiţia
respectării principiului progresivităţii.
Tratamentul constă din repaus segmentar (48h), termoterapie caldă – pernă electrică,
săculeţ cu sare încălzită, gel termolabil, masaj – manevre blânde, relaxante, iar pentru
alcalinizarea Ph-ului administrarea de lichide bicarbonatate. La indicaţia medicului sportivul
poate lua medicaţie miorelaxantă. Din a 3a zi sportivul începe un program bine definit de
stretching, pregătit prin termoterapie şi în care stretchingul static se asociază celui izometric,
finalizându-se prin crioterapie (2-3 min). Din ziua a 4a până în ziua a 10a, când se poate relua
antrenamentul, sportivul trebuie să urmeze un program susţinut de stretching, dublat de
alimentaţie şi echilibrare hidroelectrolitică corespunzătoare. Medicaţia se administrează la
indicaţia medicului.
Plaga musculară

Plaga musculară este un traumatism acut sângerând în care leziunile şi tulburările locale
sau generale sunt consecinţa întreruperii continuităţii tegumentare. În sport este foarte rar
întâlnită ca entitate. Kinetoterapia are implicaţii reduse în acest caz, acţiunea sa fiind doar la
nivel de elasticitate cicatriceală.
Contuzia musculară

Contuzia este definită ca strivire a părţilor moi respectiv piele, ţesut adipos, muşchi prin
lovire sau presare. Contuzia musculară este o leziune musculară, consecinţă a contactului brutal
între masa muşchiului şi un corp dur. În funcţie de violenţa impactului contuziile se clasifică în
benign şi grave.
Contuzia musculară benignă este urmarea unui traumatism de intensitate slabă, cu acţiune
unică sau repetată (microtraumatism). Hematomul, chiar şi mic, este rar întâlnit, reacţia vasculară
locală fiind moderată. Răsunetul funcţional imediat este reprezentat de durere minimă la efort.
Clinic: la inspecţie se evidenţiază uşoară modificare de culoare şi volum (aspect
pseudotumefiat), iar la palpare „cartonaj” muscular (indurare localizată şi dureroasă a
tegumentului) şi „balotare musculară” diminuată care accenuează durerea sau o poate declanşa.
MP sunt normale. Durerea discretă la MAL şi se intensifică la MAR, ceea ce determină uşoară
impotenţă funcţională.
Contuzia gravă este consecinţa zdrobirii fibrelor musculare între agentul traumatic şi
planul dur al osului. Se caracterizează prin dilacerarea fibrelor musculare prin formarea unui
hematom intramuscular voluminos. Răsunetul funcţional imediat este marcat de durere vie de tip
claudicaţie. La inspecţie se evidenţiază edem, hematom/echimoză instalate relativ rapid la
palpare: edem, „cartonaj” dureros al regiunii, diminuarea până la pierdere a „balotării musculare”
şi impotenţă funcţională – MP posibile dar foarte dureroase, MAL şi MAR imposibile.
Recuperarea contuziilor parcurge toate cele patru faze. Contenţia, de la 24 h pentru
contuzia benignă la 72- 120 h pentru contuzia gravă, se asociază crioterapiei (15 min x 3-5/ zi).
Kinetoterapia se bazează pe posturare, stretching, contracţii izometrice, MP, MAL asociate
fizioterapiei (unde scurte pulsate, ionizări, DD). La indicaţia medicului se administrează
medicaţie antialgică, antiinflamatorie, antiflogistică. Scoaterea sportivului din activitate se face
pe o perioadă variabilă de la 7 zile (contuzia benignă) la 25 zile (contuzia gravă). Dacă
contuziile benigne complicaţiile de regulă nu există, în cele grave sunt variabile, mergând până la
osificare posttraumatică.
Complicaţiile şi sechelele sunt urmarea compresiei locale care induce în zona respectivă
ischemie musculară cu apariţia în timp a retracturii musculare. Edemul care se infiltrează între
fasciile musculare determină o diminuare a elasticităţii cu hipomobilitate care induce în timp
hipotrofie, ce poate merge până la atrofie musculară.

Elongaţia

Întinderea musculară reprezintă forma cea mai uşoară de leziune musculară produsă prin
mecanism endogen. Afectarea este preponderent funcţională, şi este expresia solicitării fibrelor
musculare peste pragul lor de elasticitate. (Dr.G.Dumitru) Se caracterizează prin păstrarea
continuităţii ţesutului muscular, leziuni microscopice localizate în perimisium şi interesează în
special formaţiunile intracelulare.
Tabloul clinic este dominat de durere apărută brusc la începutul sau în timpul efortului,
precis localizată, intensă, descrisă ca o senzaţie de arsură şi ameliorată de repaus. Examenul
clinic la inspecţie nu evidenţiază nimic, segmentul se prezintă normal, dar la palpare se poate
constata prezenţa unei banzi musculare în tensiune. La examenul funcţional mişcările pasive sunt
permise pe toată amplitudinea mişcării, cu posibila apariţie a durerii la ultimele grade de mişcare,
iar mişcările active sunt posibile, dar limitate antalgic ca amplitudine. „Balotarea” este normală.
Evoluţia este favorabilă în condiţiile impunerii repausului segmentar. Întinderile musculare se
vindecă fără sechele şi în timp scurt (5 – 10 zile). Neglijarea sau al tratamentul incorect al
elongaţiilor duc la apariţia rupturilor musculare.
Atitudinea imediată cea mai indicată este suspendarea efortului şi repaus cu contenţie
compresivă şi aplicaţii locale reci (comprese reci, pungă cu gheaţă, pungă cu gel etc.). Acestea
reduc riscul hemoragiei în cazul leziunilor vasculare şi ameliorează durerea. Nu sunt indicate
pulverizaţii cu Kelen, efectuate în scop antalgic. În primele 24 ore sunt contraindicate aplicaţiile
calde, deoarece există posibilitatea favorizării hemoragiei locale, şi masajul, care ar putea
amplifica leziunile locale. După 24 ore de la accident, pentru a grăbi vindecarea se pot folosi
mijloace care activează circulaţia locală cum ar fi aplicaţiile calde sau proceduri electroterapice.
Tratamentul recuperator se bazează pe stretching, contracţii izometrice, MP, MAL
asociate fizioterapiei (diapuls, laser, ionizări, DD etc), şedinţa fiind pregătită prin termoterapie şi
finalizându-se cu crioterapie. Medicaţia este administrată numai la indicaţia medicului.
Exerciţiul fizic se reia numai după dispariţia completă a durerilor şi numai pe
amplitudinea nedureroasă a mişcării. Se indică acordarea unei atenţii speciale încălzirii
muşchiului lezat.
Ruptura musculară fibrilo-fasciculară

Rupturile musculare fibrilo-fasciculare sunt reprezentate de ruperea unui număr

important de fibre musculare ale unuia sau mai multor fascicule musculare, cu apariţia unei
hemoragii locale. Caracteristică este întreruperea bruscă a acţiunii motrice performate. Momentul
accidentului este clar definit. Examenul clinic este marcat de durere vie, sincopală, precis
localizată şi diminuă la imobilizarea reflexă a segmentului. La examenul local se constată
anomalie de contur, existenţa tensiunii musculare şi apariţia unei echimoze declive. La palpare se
evidenţiază o durere vie şi existenţa unei depresiuni (ancoşă) în masa musculară, cu margini
dure, care dispare la puţin timp după accident datorită edemului, sau hematomului local.
Balotarea este diminuată şi sensibilă. MAR sunt posibile dar foarte dureroase şi limitate major, la
fel ca şi MP.
Evoluţia este dependentă de corectitudinea diagnosticului şi de un tratament corect şi
complet. Tratamentul inadecvat şi repausul insuficient explică complicaţiile şi rata mare a
recidivei.
Atitudinea terapeutică imediată constă din suspendarea efortului, bandaj compresiv cu
imobilizarea segmentului lezat - de preferat pe atelă pneumatică, aplicaţii locale reci (pungă cu
gheaţă). De cele mai multe ori este suficient repausul. Tratamentul recuperator trebuie corect
individua-lizat, respectând cele patru etape ale recuperării leziunilor musculare în succesiunea
solicitărilor. În cazul tratamentului necorespunzător sau al reintegrării prea rapide în activitate
pot apare recidiva, mărirea hemato-mului, calcifierea musculară heterotopă şi chiar ruptura
musculară.

Ruptura musculară

Este leziunea musculară care survine în mod excepţional sub acţiunea forţelor interne şi
apare frecvent la tineri cu musculatura puternică, dar insuficient antrenaţi, prin dezvoltarea la un
moment dat a unei contracţii musculare foarte puternice. Practic este produsă de un agent
vulnerant extern foarte brutal care acţionează asupra muşchiului în tensiune sau de un efort
exagerat realizat de un muşchi obosit sau incomplet/incorect pregătit pentru efort. Muşchii cei
mai frecvent afectaţi sunt drepţii abdominali, cvadricepsul şi bicepsul brahial.
Ruptura musculară parţială defineşte întreruperea continuităţii muşchiului la nivelul mai
multor fascicole musculare, fără afectarea epimisiumului. Ruptura musculară totală se
caracterizează prin întreruperea completă a continuităţii la nivelul unui muşchi, funcţie de sediul
leziunii diferenţiindu-se ruptura în plină masă musculară (corpul muşchiului) şi dezinserţia
musculo-tendinoasă. Examenul clinic este marcat de durere, cu caracter sincopal, care se menţine
vie, puternică şi permanentă putând genera chiar şoc traumatic, şi de impotenţa funcţională
totală. La inspecţie imediat după accident se evidenţiază o ancoşă încadrată de tumefacţiile
globuloase datorate retracţiei capetelor rupte ale muşchiului lezat. La palpare se pune în evidenţă
soluţia de continuitate. Mobilizările pasive ale segmentului sunt posibile dar generează durere.
Balotarea este abolită. MAL şi MAR sunt imposibile.
Atitudinea terapeutică imediată este decisivă în evoluţia acestui tip de leziune, cea mai
indicată fiind intervenţie chirurgicală prompt. Primul ajutor constă din analgezie, imobilizare cu
posturare în poziţie de scurtare a muşchiului, apropiind astfel capetele lezate şi diminuând
hemoragia locală, şi transportul urgent la spital pentru tratament chirurgical.
Evoluţia este strict dependentă de rapiditatea şi corectitudinea instituirii tratamentului,
cea mai benefică abordare fiind intervenţia chirurgicală rapidă (maxim 2 săptămâni) cu
imobilizare în poziţie scurtată timp de 21 zile. Dacă tratamentul a fost corect şi complet
reintegrarea în activitate se face în aproximativ 12 săptămâni.
Complicaţiile şi sechelele sunt generate de hemoragia difuză dintre fibrele şi fasciculele
musculare colageno-formatoare, care determină hipomobilitate şi vindecare cu cicatrici fibroase.
Acestea stau la baza apariţiei hipotrofiei musculare de imobilizare. O altă complicaţie este
reprezentată de miozita calcară, determinată de organizarea şi impregnarea hematomului cu
săruri de calciu. Aceasta va sta la baza existenţei durerilor la contracţia musculară, urmată de
lipsa de solicitare locală şi implicit de atrofie de neutilizare.

Miopatia de efort

Miopatia de efort reprezintă ansamblul leziunilor musculare indirecte, generate de lucru

muscular intens şi/sau prelungit, cărora le lipseşte caracterul de accident. Dr.G.Dumitru
Instalarea se face insidios, suferinţa manifestându-se la 24-36 ore după încetarea efortului.
Simptomatologia este slab reprezentată şi constă din sensibilitate dureroasă de intensităţi
variabile cu debut tardiv, tumefacţie regională şi micşorarea unghiului de repaus al articulaţiei în
mişcarea căreia este implicat muşchiul respectiv. Funcţional se constată scăderea forţei
musculare (atât cea statică cât şi cea dinamică) şi amplitudinii de mişcare (MAL).
Tratamentul fizical-kinetic este reprezentat de stretching – în special cel static cu durate
mari (1-3 min), electroterapie – ultrasunete, TENS, laser etc. Medicaţia antiinflamatorie, blocanţi
de calciu etc. se administrează numai la indicaţia medicului.