I.

Componentele specializate ale sistemului osteo-articular

Funcțiile sistemului osteo-articular sunt: furnizarea suportului pentru organism, protejarea

organelor vitale și facilitarea mișcărilor articulare.

Țesuturile musculo-scheletale au excelente procese de regenerare și reparare, ele se

adaptează și suferă modificări de compoziție ca răspuns la creșterea sau scăderea presională.

Scheletul

Morfologia osoasă – există trei tipuri de os: plat, scurt și lung, forma exterioară a osului
este adaptată funcției pe care o îndeplinește.

Constituția scheletului – arhitectura osoasă este simetrică în raport cu un ax central format

de coloana vertebrală pe care se articulează membrele superioare și inferioare prin intermediul
centurilor.

Osul - țesut dinamic cu o varietate de funcții și are capacitatea de a se remodela în funcție de

modificările stimulilor interni sau externi.

Este compus din două tipuri de materiale: colagen 35% care asigură flexibilitatea și sărurile
de calciu și fosfor 65% care asigură duritatea osului.

Din punct de vedere microscopic, osul este clasificat în os imatur (primar-cu formare
rapidă) și os matur sau lamelar (cu o formare mai lentă).

Proprietățile biomecanice și rezistența osului

 Osul cortical este mai dur decât osul spongios.

 Solicitarea la întindere: are loc elongația osului și micșorarea ariei transversale;
 Solicitarea la compresiune: are loc scurtarea osului și creșterea ariei transversale;
compresiunea determină fractura oblică.
 Solicitarea la forfecare: deformarea este angulară;
 Solicitare la torsiune;
 Rezistența la oboseală: dacă osul este suprasolicitat se va adapta până într-un anumit
punct, apoi se va necroza. Și invers, dacă este solicitat insuficient, acesta va deveni
fragil.

1
  Forțele suportate de scheletul osos: rolul contracțiilor musculare este de a proteja osul
de impactul de deplasare, iar șoferul care vede accidentul va fi mai protejat, prin
contracția musculară, decât cel care doarme.

Modificările mecanice osoase datorate procesului de îmbătrânire

Osul devine mai puțin rezistent și mai puțin deformabil la vârstnici. Odată cu înaintearea
în vârstă, osul suferă modificări geometrice, legate de creșterea diametrului cortical și a celul
endostal, ceea ce duce la expansiunea diafizei și a canalului medular. O altă modificare este
dată de pierderea comenzii contractile a mușchilor, în momentul accidentării aceștea fiind
relaxați.

Mecanismele de remodelare

Osul are capacitatea să-și modifice dimensiunile, forma și structura ca răspuns la

necesitățile mecanice.

Legea lui Wolff arată cum resorbția osului apare la scăderea presiunii, iar hipertrofia sa
apare la creșterea presiunii. Astfel imobilizarea sau scoaterea gravitației scad rezistența și
duritatea osului. În acest caz implanturile ortopedice metalice modifică presiunile osoase,
determinând resorbția osului de sub implant sau deasupra lui, motiv pentru care indepărtarea
plăcii poate determina o fractură. Însă specialiștii au găsit o soluție pentru această problemă și au
confecționat implanturi din titan, care este mai apropiat ca și elasticitatea de țestulu osos.

Creșterea osoasă

Creșterea în lungime: fenomen care depinde de cartilajele de creștere din regiunea

metafizară a osului. Cartilajul de creștere sau de conjugare se diminuă în grosime odată cu
creșterea vârstei.

Creșterea în grosime: fenomen care se realizează prin intermediul periostului, care este o
membrană osteoformatoare ce învelește piesele osoase. Această osificare periostică se
realizează pe toată durata vieții, astfel încât oasele nu se măresc, ci îșî păstrează aceeași formă,
dar sunt permanent înlocuite, prin procese de resorbție și formare osoasă.

Formarea osului, condiții generale și condiții locale

Condiții generale: metabolice (sărurile minerale, vitamina D); endocrine (STH și

tiroidienii); reglarea cerebrală;

Condiții locale: vascularizația (arterele nutritive-centrale și arterele periferice-tendoane,

mușchi, ligamente); imobilizarea (densificarea și construcția osoasă), electricitatea (exploatearea
potențialului osteogenic).

2
 Mecanismele de vindecare (formarea calusului)

1. Impactul – inițierea fracturii;

2. Inflamația – formarea hematomului, necroza la capetele fragmentelor, infiltrat
inflamator. Țesutul de granulație înlocuiește treptat hematomul, iar fibroblaștii produc
collagen și osteoclastele mănâncă osul necrotic;
3. Formarea calusului moale – vascularizație crescută + formare de neocartilaj =
apariția țesutului cartilaginous care unește fragmentele osoase;
4. Formarea calusului dur – calusul este transformat în os imatur=fractură vindecată
din punct de vedere clinic;
5. Remodelarea lentă – de la osul imatur la osul lamelar și formarea canalului medular.

Cartilajul hialin acoperă capetele osoase care formează suprafețele articulare. Grosimea lui
este mai mare în zonele de presiune. Fiind lipsit de vase nu se poate regenera, dar în schimb
rezistă bine la agresiuni, este lipsit de inervație, motiv pentru care acesta nu doare. Hrana îi vine
prin vasele osului subcondral și prin lichidul sinovial. Structura lui în straturi, cu fibre
colagene arcuate, îi conferă proprietățile de: compresibilitate, elasticitate și porozitate, care
stau la baza rolului său fiziologic.

Cartilajul este alcătuit din condrocite, colagen, acid hialuronic, săruri minerale și apă.
Principala proprietate mecanică a fibrei de colagen este rezistența la întindere. Apariția
artrozei determină modificări metabolice importante ale cartilajului.

Mecanismul lezional și repararea cartilajului

Necroza – apare imediat după traumatism;

Faza vasculară – vasodilatație puternică cu o creștere a permeabilității vasculare,

hiperemie și extravazare de celule fagocitare.

Reparația se realizează prin formarea unui țesut de granulație, bogat vascularizat. În cazul
cartilajului nu se poate aplica această schemă întru-totul deoarece acesta este avascular.

Leziunile superficiale ale cartilajlui nu se pot regenera, însă cele profunde perforează
osul subcondral și vor fi invadate de țesutul de granulație, bogat vascularizat, de origine

3
 medulară. Dacă condițiile locale sunt favorabile, țesutul de reparație, inițial fibrocartilaginos,
devine cartilaj hialin, mai mult sau mai puțin organizat.

Factorii care influențează reparația: dimensiunile reparației (cele mici se repară

bine, iar cele mari produc plaje fibroase în urma vindecării) și starea cartilajului din
vecinătate (un cartilaj vecin sănătos îl va proteja pe cel lezat, deoarece acela sănătos va
prelua din încărcările articulare).

II. Elemente de bază în recuperarea posttraumatică

Parametrii generali și cei locali ai organizării programului de kinetoterapie

Parametrii generali – tipul deficienței (fiecare deficiență are mijloacele ei), durata bolii și
a recuperării (tipul afecțiunii indică durate diverse de recuperare), vârsta (indică tipul de
program terapeutic, jocuri sau gimnastică), capacitatea fizică generală (intensitatea
programelor se calculează în funcție de capacitatea fiecărui pacient, se va folosi max. 50% din
aceasta), profesiunea (indică intensitatea programului terapeutic).

Parametrii locali

a). Scopurile recuperării

În mare programele se alcătuiesc pentru două grupe mari de deficienți: 1. În care

pacienții nu rămând cu leziuni definitive (scopul este de a îmbunătăți funcția până la normal),
2. În care se încadrează acei pacienți care rămân cu leziuni definitive (scopul este de a forma
niște mecanisme de compensare, care să înlocuiească organele sau funcțiile pierdute).

Obiectivul principal al recuperării: ridicarea precoce a bolnavului în ortostatism și

oferirea posibilității de mișcare.

Mobilizarea segmentelor, contracția musculaturii scheletice, modificarea presiunii

intratoracice și intraabdominale au efecte importante asupra organismului: optimizarea
circulației sângelui, mobilizarea picioarelor la marginea patului au efect de pompă musculară

4
evitând acumulările de sânge în porțiunile declive. Pe când imobilizarea la pat agravează
situația generală a pacientului favorizând instalarea stazei venoase, edeme, tulburări
trofice ale membrelor, iar simpla ridicare în ortostatism influențează favorabil circulația
venoasă de întoarcere, presiunea venoasă crește.

Obiectivele secundare sunt legate de prevenirea tulburărilor posttraumatice sau

postoperatorii locale (edemul, hipotrofia musculară și redoarea articulară) ce contribuie la
încetinirea procesului de vindecare.

Edemul – poziție declivă, drenaj veno-limfatic, contracții active (pompa musculară care
facilitează circulația de întoarcere);

Hipotrofia musculară – contracții izometrice înglobate în FNP sau nu;

Lupta contra redorilor articulare – mobilizări articulare precoce;

b). Caracteristicile morfofuncționale ale segmentului interesat – privind orientarea

programului de recuperare în funcție de tipul afecțiunii;

c). Tulburările de percepție – mișcările vor fi realizate cu vizualizarea lor de către pacient;

d). Tipul intervenției chirurgicale efectuate – programul de recuperare va fi în funcție de

evoluția postoperatorie, dacă aceasta a fost normal se vor urma etapele:

- în primele 24 h: poziție proclivă, fără nici un exercițiu;

-după 24 h: gimnastică generală și respiratorie, contracții izometrice;

-după 48 h: dacă segmentul nu este imobilizat în ghips se încep mobilizările pasive și active;

-după 9-14 zile: se scot firele și se poatea încerca mișcările active cu rezistență;

-după cicatrizarea plăgii: programe mai complexe.

În cazul în care în cursul evoluției postoperatorii apar unele complicații locale

(hemartroză, hematom, infecții, necroze, flebotromboze etc.) fie generale (stări febrile,
complicații pulmonare, urinare, digestive, cardiovasculare), etapele se modifică în raport cu
gravitatea complicației.

5
 Caracteristici generale ale ședinței de tratament kinetoterapeutic

Durata unei ședințe: 10min (încălzirea)+25min (partea fundamentală)+10min

(încheierea). Programele au exerciții adaptate fiecărui caz în parte, conform caracteristicilor
bolnavului afectat. Programele trebuie presărate cu exerciții respiratorii.

Testările funcționale: pe lângă metodele bilanțului articular și muscular, de mare

importanță este reantrenarea bolnavului la efort, spre finalul perioadei de recuperare, acesta va fi
supus unei probe contracronometru, care constă în parcurgerea unui traseu cu o serie de
obstacole pe parcurs.

Principiile aplicării exercițiului fizic terapeutic

1. În primul rând să nu faci rău – nu știi nu te bagi!

2. Durerea – în general contrindică tratamentul prin mișcare sau reducerea lui, mai ales
dacă durerea este de tip inflamator. De asemenea durerea poate crește sau scade de la o
ședință la alta. Pragul durerii poate fi depășit uneori, mai ales în cadrul redorilor
articulare.
3. Precocitatea tratamentului – începerea recuperării trebuie făcută cât mai precoce
posibil pentru că întârzierea produce prelungirea duratei de tratament. După ce efectele
anesteziei au trecut, se indică începerea mobilizărilor extremităților segmentului lezat și
întregului organism.
4. Gradarea efortului – se pornește de la limita inferioară a capacității fizice și solicitările
funcționale vor crește zi de zi doar dacă nu prezintă alte simptome de neadaptare. Se știe
bine că depășirea nivelului funcțional de moment este cea mai mare greșeală în
kinetoterapie, putând să întârzie vindecarea. În mod normal, efortul trebuie să urmeze o
curbă ușor ascendentă, atât pe parcursul ședinței cât și pe parcursul întregii perioade de
tratament. Experiența terapeutului își spune cuvântul în momentul când acea curbă
ascendentă a efortului este la limita superioară a posibilităților funcționale de moment.
Trecerile de la ușor la greu, de la simplu la complex reprezintă reguli de bază în
recuperare.
5. Continuarea tratamentului până la recuperarea integrală – programul
kinetoterapeutic trebuie să fie efectuat până la recuperarea calităților fizice pierdute

6
 (mobilitate, stabilitate, forță, viteză, coordonare). De reținut că întreruperile au ca urmare
nu numai prelungirea duratei de recuperare, ci și un important regres funcțional
fiziologic.
6. Individualizarea tratamentului – afirmația ”tratăm bolnavul și nu boala„ ne sugerează
numeroase caracteristici legate de: varietatea localizării și a tipului de afecțiune,
varietatea reacțiilor organismului, varietatea capacităților fizice și psihice a pacienților.

Instituirea tratamentului trebuie să țină seama de o serie de factori:

*Factori legați de persoana bolnavului – înainte de toate bolnavul trebuie cunoscut temeinic și
tratamentul trebuie individualizat pe baza datelor personale. Tratamentul prin mișcare solicită
organismul în totalitatea lui, chiar și atunci când exercițiile fizice sunt folosite analitic. Efectul
unei contracții musculare se repercutează asupra tuturor marilor funcții. De ex. Bolnavii obișnuiți
cu practica exercițiului fizic răspund incomparabil la tratament în comparație cu bolnavii
sedentari. Posibilitățile intelectuale ajută bolnavul să înțeleagă procesele de vindecare. Sexul,
vârsta își spun și ele cuvântul prin caracteristicile lor.

*Factori legați de natura intervenției chirurgicale – în funcție de tehnica intervenției este și

procesul terapeutic. Ex. Atunci când intervenția chirurgicală interesează doar sistemul osos,
vindecarea este în general totală, iar recăpătarea calităților fizice este rapidă, în schimb
intervenția chirurgicală asupra articulațiilor, determină o recuperare mai anevoioasă și uneori
chiar incompletă.

*Factori legați de calitatea tratamentului – calitatea tratamentului aplicat este un factor

determinant al duratei recuperării, în sensul scurtării sau prelungirii timpului necesar.

7
 III. Tipuri de afecțiuni ale aparatului locomotor

1. Fracturile

Întreruperea totală sau parțială a continuității osoase, cu sau fără deplasarea fragmentelor,
închise sau deschise.

Mecanismul de producere: direct (nivelul la care acţionează agentul traumatic-cominutive) și

indirect (apare la distanţă de locul în care a acţionat agentul traumatic: prin flexiune, tracțiune,
compresiune, torsiune).

Tipuri de fracturi: ale oaselor sănătoase (accident traumatic, traumatisme repetate), de

oboseală (suprasolicitare, încarcare repetată) și patologice (osteoporoză, Paget, metastaze etc).,
în lemn verde. Fracturi complete (oblică, transversă, cominutivă-mai multe traiecte, spiroidă,
parcelară) și fracturi incomplete (în lemn verde, fisură, compresiune).

Tabloul clinic: durere intensă, echimoză, deformare locală, scurtarea segmentului.

Vindecarea fracturilor și formarea calusului

Calusul se formează ca răspuns la mișcare și nu la imobilizare!

1. Distrucția osoasă și formarea hematomului: leziunea vaselor, hematomul, necroza;

2. Inflamația și proliferarea celulară: un țesut fibrocelular înlocuiește cheagul sangvin
(hematomul);
3. Formarea calusului fibros: osteoclastele elimină fragmentele necrozate din focar, iar
apoi se formează calusul fibros ca niște punți care unesc fragmentele osoase;
4. Consolidarea calusului fibros: osteoblastele formează os nou care va umple golurile
rămase între fragmente;
5. Remodelarea calusului definitiv: focarul sudat cu o manșetă osoasă este remodelat prin
procesul de resorbție;

Factori participanți la procesul de consolidare osoasă

8
 Tipul de os (spongios mai rapid, cortical mai greu), vârsta, stabilitatea focarului de
fractură, prezența aerului, părților moi intracalus, calitatea osului, prezența vascularizației
optime. Mai sunt în recuperarea posttraumatică.

Complicațiile fracturilor

 Imediate: leziuni cutanate, deschiderea focarului, contuzia, leziuni: musculoperiostale,

vasculare, nervoase;
 Secundare: sindromul ischemic, embolia, deplasările, neurologice(consolidarea calusului
peste un trunchi nervos);
 Tardive: întârzierile de consolidare, pseudoartrozele aseptice(absența definitivă a
consolidării), calusul vicios, infecția tardivă, [congestia pulmonară, este dată de staza
pulmonară, infecția urinară, escarele]- produse de imobilizarea prelungită la pat.

Recuperarea fracturii de la nivelul articulației gleznei - bimaleolare

Articulația gleznei este alcătuită de capetele osoase distale ale gambei, peroneul și tibia
împreună cu talusul, care sunt unitre prin capsula articulară și ligamentele: colateral lateral,
colateral medial. Are atât rol static în păstrarea echilibrului cât și rol dinamic în
manifestarea mersului.

Fractura bimaleolară constă în întreruperea continuității osoase la nivelul maleolei interne

și externe a gleznei.

Mecanismul de producere constă în înversia exagerată a piciorului, ligamentul colateral

lateral fiind lezat total producând o entorsă gravă. Dacă acesta nu se va rupe, va ceda maleola
externă, fiind fracturată prin smulgere (fractură unimaleolară). Dacă traumatismul continuă,
astragalul eliberat în partea sa externă, va împinge maleola internă și o va detașa în totalitate
provocând fractura bimaleolară.

Alte mecanisme: răsucirea gleznei, împiedicarea, traumatism direct.

Complicațiile fracturilor

9
 Imediate generale: șocul traumatic, sindromul de strivire, tromboză venoasă și embolie
pulmonară, grăsoasă. Locale: flictene și escare, rupturi muscurale, hemartroză, complicații
vasculare, nervoase, interpoziția de părți moi.

Tardive generale: osteoporoza generalizată, escarele,tromboza venoasă cronică,

bronhopneumonia de decubit. Locale: întârzierea consolidării, pseudoartroza, calus vicios
sau hipertrofic, necroză aseptică vasculară, reacția ischemică Volkmann, osteoporoza algică.

Programul de recuperare al fracturii bimaleolare

 Obiective: eliminarea durerii, a inflamației, a edemului; stimularea circulației sangvine,

creșterea tonusului muscular, promovarea: mobilității, stabilității, forței,-echilibrului,
abilității; reeducarea mersului, a propriocepției.
 Principii: nu face rău, prezența durerii, precocitatea tratamentului, gradarea intensității,
volumului tratamentului kinetic, continuitatea și individualizarea tratamentului în funcție
de pacient.

Faza I, primele 45 zile postoperator, faza aparatului gipsat;

Obiective: prevenirea edemului, menținerea tonicității, troficității musculare, favorizarea

circulației venoase de retur.

 Exerciții active ale articulațiilor degetelor și a membrelor neafectate; contracții izometrice

pe MI afectat pentru menținerea tonusului și troficității musculare;
 Posturări antideclive pentru facilitarea circulației venoase și limfatice;

Faza II, primele 30 de zile după scoaterea ghipsului (obligatoriu efectuarea radiografiei).

 Masaj de drenaj limfatic, mobilizări pasive și active ale articulației afectate, streching pe
musculatura gambei;

Faza III, 30-60 zile (reluarea mersului cu încărcarea progresivă).

Obiective: creșterea mobilității articulare, tonifierea musculaturii MI, reluarea mersului cu

încărcare progresivă.

10
  Masajul gambei, mobilizări pasive și active ale articulației afectate, streching pe
musculatura gambei, bicicleta ergonomică, mers cu cârja;

Faza IV, 60-90 zile (reeducarea mersului).

Obiective: reeducarea mersului normal, tonifierea musculaturii MI afectat, creșterea mobilității

articulare, reeducarea echilibrului, stabilității, propriocepției;

 Mobilizări pasive și active cu rezistență, mersul pe diferite trasee aplicative, pedalatul la

bicicletă, mersul pe covor rulant;

Faza V, 90-120 zile , reintegrarea pacientului în activitatea socială

Obiective: antrenarea propriocepției, tonifierea musculaturii membrelor inferioare, antrenarea

sistemului radio-respirator;

 Exerciții proprioceptive cu diverse obicte ajutătoare, tonifierea musculaturii membrelor

inferioare cu aparatul Stot Pilate.

2. Entorsele ligamentare

Leziunea structurilor capsulo-legamentare articulare prin întinderea sau ruptura (parțială sau
totală) a ligamentelor, capsulei. Există și posibilitatea smulgerii unei inserții ligamentare osoase,
cartilajul poate fi și el afectat dacă suprafețele articulare sunt comprimate.

Mecanismul de producere al entorselor este cu preponderenţă un mecanism indirect,

acţionează fie în sensul exagerării amplitudinii unei mişcări fiziologice, fie prin producerea unei
mişcări anormale.

Clasificarea entorselor

Gradul I (benignă), întindere a aparatului capsulo-ligamentar al articulaţiei. Sunt prezente:

stabilitate, durerea spontană, durere la palpare, tumefacție, hipertermie locală.

Caracteristici: durere spontană, durere la palpare, durere accentuată de unele mișcări, G stabil

11
 Nu se imobilizează articulația, se apică gehață, o fașă elastică pentru combaterea edemului,
poziție proclivă, administrare de miorelaxante.

Gradul II (medie), ruptura parţială a aparatului capsulo-ligamentar. Sunt prezente în plus

hidartroza, limitare a mișcăre.

Caracteristici: durere precoce, tumefacția G, hidartroza, echimoza, mers șchiopătat.

Se imobilizează articulaţia într-un aparat gipsat, se adaugă o medicaţie antalgică,

antiinflamatorie şi decontracturantă.

Gradul III (gravă), rupturi totale ale aparatului capsulo-ligamentar. Uneori apar şi
dezinserţii ligamentare, cu smulgerea unui fragment osos. Periarticular, ţesutul subcutanat
prezintă rupturi vasculare, ce dau naştere la echimoze superficiale. Sunt prezente instabilitatea,
mișcările anormale în var sau valg, anterior-posterior.

Caracteristici: hemartroză, mobilitate anormală, instabilitate articulară.

Se impune intervenția chirurgicală.

A. Patologia ligamentară a genunchiului

Articulația genunchiului este cea mai mare din corpul uman, aceasta conferă stabilitate
pasivă prin intermediul ligamentelor și activă prin intermediul musculaturii periarticulare.
Datorită faptului că este mai puțin acoperit de țesuturi moi, genunchiul este mai predispus la
traumatisme.
Mecanismul cel mai frecvent de lezare a ligamentelor genunchiului constă în mișcarea
combinată de flexie cu valgus și rotație externă.
Leziunile traumatice posibile ale structurilor genunchiului
 Părți moi: tegumente (contuzii, plagi); tendoane, meniscuri și mușchi (întinderi, rupturi,
dezinserții); vasculo-nervoase (rupturi, compresii);
 Fisuri, fracturi: epifizelor femurale, peronale, rotulei, platou și spine tibiale;
 Leziuni articulare: plăgi, entorse, luxații, leziuni meniscale;
 Afecțiuni reumatismale degenerative: gonartroza, condromalacie rotuliană, leziuni
degenerative ale cartilajului;

12
Entorsa genunchiului

Cuprinde leziuni capsulo-ligamentare, care merg de la o simplă întindere cu deșirarea unor

fibre ligamentare, până la ruperea aparatului capsulo-ligamentar.

Clasificare în funcție de elementele anatomice lezate:

Triada internă – ruptură LCM, dezinserția sau leziunea meniscului medial, ruptura LIA sau
LIP.

Triada externă – ruptură LCL, dezinserția sau leziunea meniscului extern, ruptura LIA sau
LIP.

Pentada internă – leziuni capsulo-ligamentare periferice interne, ruptura ambelor LI, leziuni
meniscale uni sau bi-lateral, invaginarea în articulație a LCM.

Pendata externă – leziuni capsulo-ligamentare periferice externe, ruptura ambelor LI,

lezarea meniscului lateral, a mușchilor popliteu, biceps femural.

Mecanisme de producere a entorselor genunchiului:

 Abducție, flexie, rotație externă a gambei (mișcare de pivotare), produc leziuni ale
formațiunilor capsulo-ligamentare interne și o ruptră a LIA;
 Addcuție, flexie, rotație internă – leziunea LCL;
 Mișcările de varus sau valgus forțate;

Factorii favorizanți ai producerii entorselor sunt: malformațiile congenitale, oboseala,

execuții greșite, suprafața de joc necorespunzătoare, factori constituționali etc.

Diagnosticul

Examenul clinic constă în: inspecție (aspectul articulației), palpare (a elementelor intra și
perarticulare), somatometrie (lungimi și perimetre), modificări de mobilitate (testarea laxității).

Examenul paraclinic constă în efecuarea: RMN, radiologie, artroscopie, tomografie etc.

Complicațiile pot fi: redoare articulară, retracția ligamentară, laxitate ligamentară.

13
 Ligamentoplastia – înlocuirea ligamentului lezat cu unul preparat dintr-o altă regiune a
corpului (patelar, semitendinos, biceps femural, gracilis).

Anamneza – istoricul afecțiunii: modul de producere, gradul de încărcare in momentul

accidentului. Primul simptom al unei leziuni este de cracment articular, ceea ce poate însemna o
subluxație, următorul de hemartroză (există o leziune ligamentară), tumefacția și durerea
(semnifică producerea recentă a traumatismului).

Testele de instabilitate: semnul sertarului anterior, testul pivot shift (rotație internă a
MI+valgus forțat).

Leziunile mici, ușoare sunt tratate conservator: repaus, medicație antiinflamatorie, aparat
ghipsat femuro-gambier (3-6 săptămâni), orteză45o, kinetoterapie.

Complicațiile ligamentoplastiei imediate pot fi: supurația, ruptura neoligamentului,

tromboflebita, hemartroza; tardive pot fi: gonartroza, redoare articulară, hiperlaxitatea
neoligamentului, sindromul de împingement.

Tratamentul de recuperare funcțională după ligamentoplastie

Protocol de recuperare după Shelbourn și Nitz

 Obiective: scăderea durerii, a inflamației, întărirea musculaturii periarticulare, întărirea

și prevenirea deteriorării neoligamentului, precum și a structurilor stabilizatoare
secundare a G, redobândirea: mobilității articulare, a forței musculare, a stabilității
articulare, a abilității controlate.
 Principii: primum non nocere, prezența durerii, precocitatea tratamentului (prevenirea
imobilizării prelungite), gradarea exercițiilor kinetice, continuitatea tratamentului și
individualizarea lui în funcție de pacient, efectuarea exercițiilor în lanț kinetic închis.

Faza I, (aproximativ 14 zile) începe după producerea leziunii, înainte cu câteva zile de operație:

 În prima săptămână se vor efectua mobilizări pasive cu creșterea gradelor de amplitudine

de la zi la zi 45-60-90o;
 Mobilizări ale rotulei și inceperea încărcării articulației G. ziua-7, în limita durerii;

14
  În a doua săptâmână se crește gradul mobilizării pasive, insistând pe extensie și se incepe
mobilizarea activă;

Faza II, (2 săptămâni post operatorii):

 Imediat după operație se încep mobilizările pasive care vor continua până la externarea
din spital, crescând gradele de amplitudine de la zi la zi; se urmărește extenstia toatală a
genunchiului și flexia de 90o;
 Se inițiază exerciții de izometrie pe mușchiul cvadriceps activ între 90-30o și prin flexia
șoldului menținută;
 Extensii active ale G 90-30o din așezat la marginea patului;
 Pe sfârșitul fazei se încep alunecările pe perete, alunecări ale călcâiului, flexii active
asistate. Se folosesc cârjele pentru deplasare.

Faza III, (3-5 săptămîni) – se renunță la cârje:

 Ridicări ale gambei în lanț inchis, minigenuflexiuni, încărcări 35-50% din greutatea MI,
urcarea unei trepte, pedalări, înot;
 Se insistă pe extensia completă și pe flexia normală a G, capacitate dobândită după 5
sătămâni;

Faza IV, 5-24 săptămâni:

 Evaluarea forței la diferite unghiuri, cu extensia blocată, iar dacă se atinge o forță de
minim 70%, se va introduce un program de: alergări laterale, dans in 8, sărituri la coardă,
antrenament de agilitate;
 În săptămâna 10, se va executa o evaluare a stabilității LIA;
 În săptămâna 16 se va evalua iar forța, dacă a atins minim 80%, se va relua activitatea
sportivă.

Protocolul de recuperare al clinicii Campbell. Conține 5 etape.

1. Etapa I post-operatorie (0-2 săpt.): reducerea durerii, inflamației, obținerea mobilității G.

2. Etapa II (2-4 săpt.): obținerea forței musculare, a stabilității, prin incărcări articulare.

15
 3. Etapa III (4-6 săpt.): accentuarea extensiei prin posturare, continuarea exercițiilor
izometrice și izotonice.
4. Etapa IV (8-10 săpt.): fandări, forme ușoare de alergare, obținerea abilității.
5. Etapa V (10-12 săpt.): instituirea unui program de jogging, reîntoarcerea la sport.

Protocolul de recuperare după reconstrucția ligamentului încrucișat posterior (LIP),

durează aproximativ 6-9 luni și este împărțit în 5 faze, care vor dura în funcție de: vârsta
pacientului, condiția fizică, succesul operației.

 Obiective: protejarea grefei LIP (printr-o orteză mobilă care se fixează în extensie
completă), eliminarea durerii, a edemului, redobândirea: mobilității, forței, stabilității,
abilității.
 Principii: utilizarea exercițiilor în lanț chinetic deschis (0-70o) și în lanț kinetic închis (0-
45o)

Faza I, se încurajează flexia pasivă și extensia activă a G. 0-90o, se realizează exerciții

izometrice ale cvadricepsului, streching-ul ischio-gambierilor.

 Ridicări ale membrului inferior cu G extins, flexia pasivă extensia activă a gambei la
marginea patului, extensii ale coapsei din decubit ventral.

Faza II, creșterea anverugurii mișcărilor 0-120o, mersul cu cârje este încurajat la mersul fără
cârje care necesită: indoloritatea, grade medii de control al cvadricepsului, de mobilitate, de forță
musculară, de stabilitate.

 Minigenuflexiuni 0-45o, presă uni-bi-laterală, bicicletă ergonomică.

Faza III, progresia exercițiilor de stabilitate musculară, inițierea exercițiilor ce presupun,

echilibru, abilitate.

 Squat la perete, squat într-un singur picior, fandări, step-up înainte și lateral, alergaări
ușoare, înot.

16
Faza IV, se face trecerea de la mers la alergare ușoară care necesită: mers normal 0-120o, lipsa
edemului, a durerii, capacitatea de a sări într-un picior. Se vor continua exercițiile de promovare
a forței musculare, a stabilității și coordonării.

Faza V, întoarcerea la activitatea sportivă care necesită: efectuarea unui test de săritură în care să
se constate că săritura atinge minim 90% din capacitatea membrului opus neoperat.

B. Recuperarea postmeniscectomie

Leziune a formațiunilor fibrocartilaginoase (producând un dezechilibru articular complex al

membrului inferior) care au rolul de a crea congruența între condilii femurali și platoul tibial, de
a permite o mai bună alunecare a epifizelor osoase, de a crea o repartiție mai bună presiunilor.

Mecanismul de lezare poate fi: flexie urmată de o extensie puternică, asociată cu o rotație a
G în timp ce tibia este fixată la sol (torsiune), cel mai des se întâmplă în ridicarea din
hiperflexie. Leziunea mai poate fi produsă și în contextul unei entorse, când sunt prezente
leziuni ale ligamentelor colaterale sau încrucișate.

Simptome: durere violentă, impotență funcțională, hidartroză (efuziune de lichid seros în

interiorul articulației) sau hemartroză, atrofia cvadricepsului.

Tratamentul în leziunea de menisc este, observarea (nici un tratament – când un menisc

este rupt, dar nu produce simptome jenante, mai ales dacă se acompaniază cu ruptura LIA-fiind
prioritară), sutura meniscului (numai când există un traiect și o localizare convenabilă) și
meniscectomia (simptome - durere, blocaje ale G), care constă în excizia meniscului lezat cu
principiul de a elimina doar partea ruptă.

Sigur că sunt leziuni de menisc traumatice care pot surveni pe un genunchi stabil sau instabil
și leziuni de menisc netraumatice, fiind vorba de leziuni degenerative, artrozice.

Leziunea meniscului și meniscectomia cresc riscul de apariție a artrozei.

Complicațiile postmeniscectomiei: apariția artrozei, necroza condilului femural, persistența

durerilor poate confirma restanța unei părți de menisc lezat intraarticular.

17
 Rolul sau obiectivele kinetoterapiei în recuperarea postmeniscectomie: facilitarea vindecării
printr-un tratament activ și complex, având în vedere păstrarea integrității părților neafectate,
facilitarea regenerării țesuturilor afectate, redobândirea funcțională globală, reînceperea
activității sportive în condiții de maximă siguranță.

Protocol de recupereare post-meniscectomie și în sutura de menisc

Obiective: 1-7 zile - controlul durerii și al tumefacției, atingere flexiei de 900, prevenirea
hipotoniei cvadricepsului, reluarea mersului; 8-14 zile – reintegrarea psiho-socială, iar
pacientul este nevoit să continue programul de kinetoterapie până la dobândirea
mobilității, forței și stabilității fiziologice. În cazul suturii mersul va fi fără încărcare pe
membrul operat și se va urmări ”atingerea„ mișcărilor G de 450(în primele 2 săpt.).

Prima săptămână: durerea și tumefacția vor fi controlate prin poziție proclivă,

administrarea antalgicelor, fizio-terapie, crioterapie și fașă elastică pentru sutura de menisc,
permisivitatea de a călca cu toată greutatea pe membrul afectat este de a 2-a zi, iar în cazul
suturi nu se calcă pe piciorul operat. De a doua zi, după ce durerile și tumefacția s-au
ameliorat se va începe kinetoterapia:

 Contracții izometrice ale cvadricepsului, flexia coapsei pe bazin 450 menținere 6 s.

cu G în extensie;
 Abducția coapsei 450 cu G în extensie din decubit lateral și dorsal;
 Bicicletă ergonomică pedalând doar cu piciorul sănătos, iar în cazul suturii cu
ambele picioare;
 Flexia 900 pasivă și extensia activă la marginea patului (ajutat cu membrul
neoperat). Pentru sutură același exercițiu, doar până la 450;
 Pentru sutură se efectuează antrenarea adductorilor având rolul de a scădea
durerea anterioară a G: din DD, adducția cu o minge între genunchii flectați;
 Pentru sutură, mișcări de întindere a musculaturii posterioare a coapse și a gambei;

A doua săptămână: contracții izometrice, ridicarea membrului inferior la 600, flexia și

extensia pasivă, pasivo-activă.

18
 Fiecare zi trebuie să cuprindă exercițiile enumerate, însă într-un mod progresiv. Pentru
munca de birou reintegrarea se poate face după 7 zile, iar ptr un job cu activitate fizică intensă
după patru săptămâni. Kinetoterapia se va continua până la recuperarea integrală a funcțiilor
pierdute.

În cazul suturii de menisc, amplitudinea de mișcare va crește în săpt 3-4 flexia G va fi de

600, iar în săpt 4-6 se va atinge maxim 900, iar restul exercițiilor vor fi continuate în mod
progresiv. După 6 săptămâni poate să înceapă să calce pe membrul operat. Kinetoterapia va fi
continuată până la redobândirea funcțiilor motrice fiziologice. Restricții: alergarea cu schimbare
de direcție, pivotări, flexie maximă.

În concluzie diferența recuperatorie funcțională între meniscectomie și sutura meniscului

constă în faptul că la sutura de menisc G trebuie protejat mai bine, existând posibilitatea să se
deterioreze sutura în cazul unor mișcări de amplitudine ridicată, sau în cazul încărcărilor
articulare precoce.

3. Luxațiile

Reprezintă o deplasare totală sau parțială(subluxație), închisă sau deschisă (tegument

lezat), a extremităţilor osoase ce vin în contact într-o articulaţie, ce are drept consecinţă
modificarea permanentă a raportului dintre ele.

Mecanismul de producere: direct, în cazul căderilor pe articulaţie; indirect, mult mai

frecvent, când traumatismul acţionează la distant de articulaţie.

Apariţia luxaţiilor este favorizată de exagerarea amplitudinii fiziologice din articulaţii

(hiperlaxitate), de dezechilibrul de forţa dintre muşchii antagonisti şi cei agonisti, de lipsa de
antrenament specific sau de o încălzire insuf icientă înainte de antrenament sau concurs.

Anatomie patologică: produce leziuni ligamentare, capsulare, osoase (mai rar), de părți moi.

Tablou clinic: durere, impotență funcțională, atitudine vicioasă+deformarea

articulației=caracteristici ale luxației.

19
 Cel mai frecvent apar complicațiile nervoase provocate de compresiunea unui nerv de către
o extremitate osoasă, care poate da parestezii, paralizii temporare. Mobilizarea pasivă este
respinsă de către pacient.

Ca regulă generală, orice luxaţie trebuie redusă în primele 6 ore de la producerea ei, pentru
a se reduce uşor şi pentru a nu apărea complicaţii postreducere. Manevrele de reducere
ortopedică trebuie să urmeze drumul invers al deplasării capului articular luxat.

A. Luxația de umăr

Se produce prin mecanism de abducție și rotație externă forțată a brațului. Se asociază

cu pareza sau paralizia nervului circumflex, fractură subcapitală de humerus, leziuni ale
coafei rotatorii brahiale.

B. Luxația de cot

Se produce prin mecanism de hiperextensie forțată a brațului prin cădere cu sprijin pe

mână. Afecțiunile asociate sunt: compresii vasculo-nervoase, fracturi locale care pot duce la
retracția ischemică Volkmann.

C. Luxația de șold

Este întotdeauna consecința unui traumatism violent prin compresiunea în ax a femurului,

șoldul fiind flectat. Este mecanismul „tabloului de bord” characteristic accidentelor rutiere,
luxație în plan postero-superior. Se constată întreruperea vascularizației capului femural,
producând necroza și paralizia sciatică.

D. Luxația – disjuncția acromio-claviculară

Disjuncţia acromio-claviculară constă în ruperea ligamentelor ce stabilizează acestă

articulaţie, cu separarea secundară a celor două oase, mecanismul fiind căderea directă pe umăr
sau pe mâna întinsă.

20
 Ca și simptome, durere la nivelul umărului, mai exact la nivelul articulaţiei acromio-
claviculare şi dificultatea, până la imposibilitate, de a ridica braţul deasupra capului, umărul este
mai căzut.

În cazul apariţiei deplasării claviculei, apare o deformare caracteristică dată de ridicarea pielii
de către aceasta (clapă de pian).

Intervenția chirurgicală are rolul de a refaci anatomia umărului și stabilitatea articulației A-

C. Se recoltează un tendon de la nivelul G, grefa este plasată la nivelul umărului pe sub procesul
coracoid și prin claviculă, printr-un tunel intraosos. Prin refacerea ligamentelor coraco-
claviculare se poate obține o mai bună vindecare, cât mai identică cu anatomia și fiziologia
umărului. După intervenția chirurgicală se va aplica umărului operat o orteză de abducție și o
pungă de gheață, la nivelul articulației umărului.

Programul de recuperare post operator este esențial pentru vindecarea corectă și completă a
țesuturilor moi și pentru integrarea autogreferi.

Pacientul va începe cu mobilizarea precoce a cotului şi a pumnului, precum şi cu exerciţii de

tonifiere a musculaturii umărului. La început i se vor permite doar exerciţii pasive de
amplitudine mai mică, iar după vindecarea ligamentelor şi scoaterea implanturilor va putea face
şi mişcări active de amplitudine mai mare.

Etapa 1 (1-6 săpt.), imobilizare în orteză cu MS în rotație externă 6-8 săptămâni, necesară pentru
păstrarea mobilității normale.

 Din DD, mobilizări passive și autopasive (toate tipurile de mișcări – în limita

suportabilității simptomelor), contracții izometrice;

Etapa 2 (7-12 săpt.)

 Exerciții pe un plan semi-înclinat la 450, iar după 8 săpt sunt premise mobilizările
scapulei pentru refacerea tonusului muscular, cu excepția rotației interne în spatele
toracelui, contracții izometrice;

21
Etapa 3 (12-18 săpt.)

 Se înlocuiesc exercițiile izometrice cu cele izotonice pentru refacerea tonusului și a masei

musculare;

Etapizarea protocolului de recuperare depinde de vindecarea naturală a țesuturilor reparate –

de integrarea grefei, recuperarea prin mișcare fiind un aspect foarte important în vederea
obținerii unui rezultat chirurgical bun.

4. Patologia tendoanelor

Datorită extensibilității crescute, tendoanele au abilitatea de a absorbi energia contractilă a

mușchilor în acțiune, iar datorită flexibilității se pot adapta formelor osoase articulare.

Leziunile tendoanelor sunt determinate de suprasolicitare, aplicarea forțelor repetate de

frecare, și tracționarea lor.

Factorii favorizanți ai leziunilor tendoanelor sunt: oboseala musculară (se reduce

capacitatea tendoanelor de a absorbi șocurile), reducere flexibilității, rezistenței musculare,
tulburările biomecanice articulare. Astfel se produc o diversitate de afecțiuni după cum urmează:

Tenosinovita, inflamația tendonului și a tecilor sinoviale (dureri, efuziune articulară,

reducerea flexibilității, afectarea stabilității).

Tendinita, provocată prin acțiunea de frecare exagerată a tendonului, fiind favorizată de

tulburări circulatorii, endocrine, supraantrenament, greșeli metodice. Netratarea tendinitei duce
la tendinoză (durere locală, tumefacție, modificarea formei tendonului). La sportivi apar
frecvent: tendinita bicipitală, tendinita coafei rotatorii, a cotului, a patelei, a labei de gîscă,
achiliană etc.

Paratendonitele includ peritentinitele, tenosinovitele și tenovaginitele (teaca peritendinoasă

cu structură dublă).

22
 Miozitele, afecțiuni provocate de suprasolicitare, care afectează grupele musculare
(hipertermie, cicatrice musculară, scăderea elasticității, contractilității). Se recomandă repaus.

Mioentezitele, sunt leziuni la nivelul inserțiilor muscular sau la joncțiunile

tendinomusculare.(cel mai frecvent apar la drepții abdominali, cu durere deasupra simfizei p.).

Entezitele, microleziuni la nivelul joncțiunii tendinomusculare, datorită suprasolicitării.

A. Ruptura tendonului ahilian

Tendonul achilian este cel mai voluminos din corpul uman, însă destul de vulnerabil la
traumatisme.

Are rol atât static prin menținerea bipodală cât și dinamic prin efectuarea mersului,
alergatului, săriturilor, prin impulsie și amortizare, datorită lanțului triplei extensii din care
face parte.

Mecanismul de producere al rupturii poate fi indirect, contracție puternică de menținere

a rezistenței în timpul căderii pe vârfuri, sau direct prin acțiunea unui agent traumatizant.

Factorii favorizanți ai rupturii sunt: microtraumatisme netratate, vascularizația

deficitară, tulburările metabolice, oboseala neuromusculară, lipsa încălzirii preefort.

Manifestările clinice constau în durere bruscă însoțită de un cracment, tumefacție,

hematom local, edem după 12 h, la palpare se simte intruperea tendonului, retracția
musculaturii. Perioada de imobilizare postoperator poate lăsa drept sechele piciorul echin.

Recuperarea după ruptura tendonului ahilian

Obiective: eliminarea edemului, tonifierea tricepsului sural și a grupelor musculare

afectate de imobilizare, mobilizarea articulațiilor membrului inferior afectat, streching-ul
musculaturii care tind spre retracție, prevenirea instalării deprinderilor compensatorii
defectuase. Tehnici anakinetice: posturare și gimnastica Burger, tehnici kinetice: contracții
izometrice, mobilizări, FNP: IR, IL.

Tratamentul ortopedic: imobilizarea gleznei și antepiciorului în echin-8 saptamâni.

Tratamentul chirurgical presupune suturarea capetelor tendinoase rupte. Recuperarea

post operatorie durează aproximativ 12 săptămâni și conține următoarele etape:

Etapa I, 1-14 zile - ține până la scoaterea firelor;

 Imobilizarea gleznei și a antepiciorului în atelă gambiero-podală, în echin;

23
  Poziție proclivă, tratament medicamentos anti-algic,biotic,inflamator; nu se încarcă;

Etapa II, 15-30 zile – atela se înlocuiește cu un clăpar special;

 Mersul cu cu două cârje, apoi doar cu una;

 Dorsiflexie, flexie plantară blândă, rotație gleznei, flexia, abducția coapsei 45o cu G
întins, flexia G din orstostatism-sprijinit de pat;

Etapa III, 30-60 zile – încărcarea se face pe călcâi;

 Autoeversia și inversia gleznei cu ajutorul unui garou, dorsiflexie și flexie plantară

împotriva rezistenței aplicate de garou;

Etapa IV, 60-90 zile – se renunță la clăpar, însă se păstrează un grad mai mic de echin;

 Cu planta piciorului afectat în totalitate pe sol, pacientul împinge peretele 20s., apoi
același exercițiuu dar cu genunchii ușor flectați; ridicarea pe vârfuri cu sprijin la masă. La
4 luni se poate renunța la piciorul echin.

B. Ruptura coafei rotatorilor

Ruptura poate fi totală sau parțială a tendoanelor mușchilor: supraspinos, subspinos,

subscapular și micul rotund.

Mecanismul de producere poate fi direct: căzăturile pe umăr, indirect: mișcări exagerate din
diverse activități sportive – înot, volei, handball, provocând mari dureri și impotență de mișcare.

Recuperarea rupturii coafei rotatorii

În urma intervenției chirurgicale de suturare a țesutului lezat, brațul va fi imobilizat în poziție

de abducție (crește vascularizația, scade tensiunea), aproximativ 4-6 săptămâni.

În funcție de niște factori ca: vârsta, dimensiunea rupturii, stabilitatea suturii, se poate adapta
un program de recupereare conservator (întârziere a mobilizării pasive până la maxim o lună,
pentru a oferi mai mult timp de vindecare), sau moderat (inițierea mobilizărilor pasive încă din
prima zi postoperator).

Etapa I, postoperator, durează aproximativ 6 săptămâni – obiectiv: protejarea țesutului

reparat. Este necesar să se urmărească echilibrul dintre promovarea vindecării și prevenirea
rigidității.

 Educarea pacientului privind contradicțiile acestei perioade;

 Pendularea brațului în cercuri de aproximativ 20cm;
 Mișcări active ale pumnului și cotului, apoi ridicare anterioară pasivă a brațului;
 Crioterapia (scade durerea, edemul local, spasmele musculare, inflamația);

24
  Rotație externă, ridicări ale scapulei;
 Dacă există capacitate: flexie pasivă 125o, rotație externă 75o , internă pasivă 75o,
abducția brațului pasivă 90o, atunci putem trece la următoarea etapă.

Etapa II, durează de la 6-10 săptămâni – permisivitatea mișcărilor active asistate – obiective:
reeducarea mobilității complete și a forței musculare.

 Exerciții la spalier, scripete, cu bastonul;

 Efectuarea rotației interne cu antebrațul în supinație cu ajutorul bastonului;
 Întărirea scapulei, autoflexia brațului, contracții ale supraspinosului prin „salut”<
 Din DD., brațul în abd., cotul flectat: rotații interne și externe cu rezistență;
 Din DD., cu cotul întins, pacientul desenează cercuri și litere imaginare.
 Dacă durerea este prezentă la mișcările cu rezistență, atunci exercițiile se amână pe etapa
viitoare.
 Trecerea la următoarea etapă este condiționată de dobândirea mobilității normale și a
forței musculare;

Etapa III, de la 10-16 săptămâni – obiective: tonifierea musculaturii rotatorii, deltoid, biceps
brahial, triceps brahial, romboid și trapez.

 Rotații interne și externe ale brațului cu cotul flectat;

 Brațul în abducție 60o, flexia cotului 45o: adducția brațului împotriva unei rezistențe
elastice;
 Tracțiuni cu rezistență minimă pentru romboid și trapez;
 Exerciții cu rezistență pentru biceps brahial și triceps brahial;
 Trecerea la următoarea etapă este condiționată de dispariția durerilor la activitatea zilnică.

Etapa IV, de la 16-26 săptămâni – obiective: activitate funcțională completă, reîntoarcerea la

activitatea cotidiană, inițierea mișcărilor deasupra capului (restricționate 6 luni).

 Rotație externă cu rezistență (cotul fiind lipit de trunchi, apoi dezlipit cu brațul în
abducție de 90o);
 Flotări la bancă, contracții izometrice pe musculatura rotatorie, exerciții de aruncare;

C. Dezinserția capului lung al mușchiului biceps brahial

Bicepsul brahial este unul dintre mușchii cu activitate principală în efectuarea mișcărilor de
flexie a segmentelor membrului superior. Fiind constituit din două corpuri musculare, are
inserțiile următoare: ambele corpuri pleacă printr-un tendon comun inserat pe tuberozitatea
radiusului și se despart, capul lung se termină pe porțiunea supraglenoidă, iar capul scurt pe
procesul coracoid.

25
 Majoritatea rupturilor se produc la nivelul inserției tendinoase a mușchiului pe os, atât
proximal cât și distal. Un factor favorizant al acestei leziuni este patologia coafei rotatorii, sau
semnele degenerative ale mușchiului biceps brahial: tendinopatia hipoxică, calicifiantă,
degenerarea mucoidă.

Mecanismele de producere pot fi indirecte prin căderi traumatice la snowboard, fotbal.

Tratamentul atribuit rupturii capului lung al bicepsului brahial incepe cu terapia non-
chirurgicală, unde sunt recomandate: modificarea activităților pacientului, medicație
antiinfamatorie și kinetoterapie. În cazul în care simptomele rămân prezente în urma
tratamentului non-chirurgical, sau mai mult, ruptura tendonului depășește 50%, se va efectua
intervenția chirurgicală care va consta în tendoză (reinserție) recomandată persoanelor tinere, sau
tenotomie (secționarea) tendonului capului lung, recomandată persoanelor vârstnice

Programul de recuperare

Etapa I, 0-6 săptămâni - restricție a mișcărilor.

Obiective: protejarea reinserției, prevenirea efectelor adverse imobilizării, promovarea

stabilității dinamice, diminuarea durerii și inflamației.

0-2 săptămîni:

 Imobilizare într-un sling, mobilizarea cotului și a mâinii (exerciții de apucare-prindere);

 Exerciții pasive, apoi active-ajutate, de intensitate scăzută (flexia brațului max:75o);
 Crioterapie;

3-4 săptămâni:

 Exerciții pasive, apoi active-ajutate, (flexia brațului max:90o);

 Abducția brațului 80o; rotație fără abducție: externă 30o, internă 60o;
 Stabilizare ritmică, antrnarea propriocepției;
 Fară rotație externă + extensie;

5-6 săptămâni:

 Mărirea amplitudinii mișcărilor;

 Rotație externă 45o, rotație internă 55o, combinate cu abducție 45o;
 Exerciții ușoare cu brațul în abducție 90o, streching;
 Fără mobilizări care să pună bicepsul în contracții principale;

Etapa II, protejare moderată (7-14 săptămâni)

Obiective: recuperarea totală a amplitudinii mișcărilor (săpt. 10), recuperarea forței și a

echilibrului.

26
7-9 săptămâni:

 Flexia brațului 180o, rotație externă, internă cu brațul în abducție 90o;

 Exerciții izotonice de recuperarea forței, streching;

10-14 săptămâni:

 Creșterea intensității exercițiilor de forță, mișcări în toate planurile;

Etapa III, protejare minimală (14-20 săptămâni)

Obiective: redobândirea și menținerea amplitudinii de mișcare normale, îmbunătățirea forței, a

rezistenței musculare;

14-16 săptămâni:

 Continuarea strechinug-ului, exerciții de forță, de anduranță, contracții excentrice;

 Activități sportive ușoare;

16-20 săptămâni:

 Continuarea exercițiilor plus mișcări de aruncare;

Etapa IV, de recuperare a forței (20-26 săptămâni)

Criterii de intrare in etapă: absența durerii la imobilizare, stabilitate bună, forță 75-80% din forța
contralaterală;

Obiective: redobândirea și menținerea amplitudinii de mișcare completă, progrsia activităților

funcționale, menținerea mobilității umărului;

 Streching, exerciții izotonice concentrice și excentrice;

Etapa V, reîntoarcerea la activitate (6-9 luni)

Criterii de intrare în etapă: amplitudine de mișcare completă, capacitate musculară

izokinetică, stabilitate bună, absența redprii și a durerii.

 Reîntoarcerea graduală la activitatea sportivă, continuarea exercițiilor de streching și

forță;

IV. Aspecte clinice și de recuperare în cadrul afecțiunilor ortopedice-

artriculare cu indicații de endroprotezare

27
 1. Elemente de patologie sau afecțiuni a șoldului cu indicație pentru artroplastia totală

☺Coxatroza – alterarea distructivă a cartilajului asociată cu leziuni proliferative ale

țesutului osos subcondral. Coxartroza primară, implică degenerarea cartilajului articular fără
traumatisme majore anterioare sau deformări articulare preexistente. Coxartroza secundară,
include degenerarea articulară secundară a unui traumatism local (fractură), a unei luxații
congenitale sau dobândite, a unui sindrom de hiperlaxitate, artrozele metabolice, artritele,
care favorizează degenerarea cartilajului.

Manifestări clinice în coxartroză

*Durerea – reprezintă primul semn al artrozei articulare a șoldului (în faza incipientă, durerea
este difuză-apărând în solicitările mecanice mai intense, însă în faza terminală se intensifică-
persistând chiar și în repaus, fiind asociată de multe ori cu modificări vasculare ale capului
femural, inflamații ale sinovialei și contracturi musculare periarticulare). De asemenea această
durere poate iradia și spre alte nivele cum ar fi genunchiul, coloana lombară (lombalgie).

*Limitarea mobilității articulare – în fazele incipiente se manifestă sub formă de redoare

matinală, însă în fazele terminale se poate ajunge până la limitarea severă sau chiar anchiloza
articulară. Consecința limitării mobilității sunt reprezentate de modificările structurale de la nivel
articular, sau de mecanismul antalgic reflex care determină contracturi musculare ca răspuns de
apărare față de durere. Pacientul devine destul de jenat atunci când nu mai poate să se încalțe.

*Deformarea articulară – este fixarea coapsei în flexie, rotație externă și adducție, producându-
se și o scurtare a membrului inferior.

*Hipotoniile musculare – sunt cauzate de apariția durerilor la nivelul articulației CF, care
determină reducerea efortului fizic și implicit a contracțiilor musculare.

*Modificări ale biomecanicii mersului – asocierea manifestărilor clinice de mai sus conduc la
modificarea mersului, determinând un mers caracteristic coxopaților: mers pe distanțe scurte,
sprijin predominant pe piciorul sănătos, mers șchiopătat, în cazurile severe apare necesitatea
utilizării mijloacelor ajutătoare de mers.

☺Fracturile de col și cap femural

Fracturile de col femural, sunt cel mai greu de tratat din toate fracturile, la fel ca și
fracturile parcelare, complicațiile lor induc evoluția spre NACF, coxartroză secundară,
pseudoartroză.

Fracturile parcelare ale capului femural, sunt mai rare, apar de obicei în cadrul unor
fracturi, luxații de șold, prin care o porțiune sau mai multe se desprind de acesta, prezintă
pericolul evoluției spre NACF sau coxartroză secundară.

28
 ☺Necroza aseptică de cap femural (NACF) – este un proces patologic, care apare în
urma unei perturbări a circulației sângelui la nivelul capului femural, ce determină moartea unor
celule osoase, situate sub suprafața cartilaginoasă, dar și a unor medulare, implică deformarea
capului femural și artroza (afecțiune degenerativă a articulației). Cauze: traumatismele (luxații,
fracturi la nivelul șoldului), anumite boli (anemie, diabet, hipercolesterolemie), tratamentul cu
corticosteroizi și consumul excesiv de alcool.

Opțiunea terapeutică în NACF variază în funcție de etapa evolutivă a bolii: stadiul I (în
care nu există leziuni vizibile pe radiografiile clasice), stadiul II (zone de condensare alternând
cu zone de osteoporoză, capul femural este sferic), stadiul III (prăbușirea capului femural) și
stadiul IV (leziuni de coxartroză-pensarea spațiului).

☺Poliartrita reumatoidă – boală cronică autoimună manifestată prin artropatii

inflamatorii periferice (artrite cronice, deformante și distructive) și prin manifestări pulmonare,
cardiovasculare, neurologice și hematologice. În această afecțiune este rar inflamată articulația
șoldului, iar atunci când se face intervin complicațiile ajungându-se la coxită reumatoidă –
afectând genunchii, mobilitatea, mersul, dureri inghino-crurale intense, redoarea șoldului și în
ultima fază invaliditatea.

☺Spondilita anchilozantă – boală cronică progresivă care afectează în principal

articulațiile coloanei vertebrale, sacro-iliace, a centurilor, cu evoluție spre anchiloză vertebrală.
Pot fi afectate și articulațiile coxo-femurale (coxită sau spondilită - inflamare), provocând dureri
și impotență funcțională cu evoluție spre anchiloză.

☺Displazia de șold, denumită și displazie (dezvoltare anormală) de dezvoltare a

șoldului (DDS) sau luxație congenitală de șold – este o afecțione a copilăriei prin care capul
femural nu se fixează fiziologic la nivelul acetabulului (suprafața acetabulului fiind lipsită de
adâncime, ca în cazurile normale). Astfel aceste deficiențe biomecanice sunt generatoare de
artroză, în cazul netratării lor.

Formele minore de displazie produc artroza pe 40 de ani, iar formele majore (șchiopătat,
instabilitate, durere) apar într 16-30 de ani.

☺Alte afecțiuni prin a căror complicații se poate ajung e la artroplastie de șold:

tuberculoza osoasă, tumori, boala Paget, afecțiuni neuromusculare: șold spastic, poliomelita,
AVC, eșecurile din osteotomii(secționarea osoasă în scop terapeutic) și artroplastii.

1.1 Endoprotezarea șoldului

Artroplastia prin endroprotezare este o intervenție chirurgicală reconstructivă cu

sacrificiu osos și înlocuire protetică a componentelor articulare. Vizează restaurarea mobilității
articulare și a funcționării normale a mușchilor, ligamentelor și a celorlalte structuri articulare.

29
 Obiectivele artroplastiei protetice de șold sunt: eliminarea durerii și îndepărtarea sursei
modificărilor structurale la niv CF; refacerea mobilității, stabilității, egalizarea lungimii MI,
reeducarea mersului și recuperarea deficitului funcțional.

Tipuri de endoproteze: proteza parțială (hemiartroplastie) monopolară și bipolară,

proteză totală, proteză de acoperire, protezare cu sau fără cimentare.

Biomaterialele constructive se aleg în funcție de toleranța pacientului pentru acesta,

titanul pur și alte aliaje.

Complicații ale endoprotezării – acestea pot apărea în timpul operației, după operație
sau chiar după externare:

1.Luxația protezei (greșeli de poziționare a protezei în timpul operației, dezechilibre neuro-

musculare la nivelul șoldului, contracturi severe, obezitatea, nerespectarea indicațiilor de igienă
funcțională a protezei).

2.Tromboza venoasă profundă – blocarea circulației venoase datorită coagulării sângelui,

formându-se un tromb care dacă ajunge la vena către plămân poate bloca una din arterele
pulmonare – blocând circulația sângelui în plămâni, adică embolia (astuparea bruscă a unui vas
sangvin sau limfatic) pulmonară care produce moartea.

3.Infecția – necesită eliminarea protezei, osteotomii sau chiar amputare.

4.Osificările heterotopice (poziție anormală) – pot apărea după o perioadă variabilă de timp și
conduc la limitări articulare, anchiloze, durere, care necesită reintervenția chirurgicală.

5.Inegalitatea de lungime a MI – se recomandă purtarea unor talonete.

6.Paraliziile nervoase – datorate copresiunilor sau tracțiunilor unor nervi.

Igiena funcțională a protezei totale de șold sau ocrotirea ei

Plaga operatorie trebuie să fie îngrijită în mod corect, de către un personal medical
autorizat, pentru a preveni infectarea plăgii.

În cazul desfășurării activităților zilnice se vor avea în vedere următoarele măsuri de

protejare a protezei: evitarea mișcărilor exagerate, în primele 3 luni sunt contraindicate dormitul
sau odihnitul în decubit homolateral, datorită presiunilor care se exercită pe articulația
endoprotezată. În timpul decubitului se va aplica o pernă între membrele inferioare pentru a evita
adducția membrului operat, săculeți pe partea lateral externă pentru a preveni rotația externă.
Indiferent de poziția pacientului, mișcările de abducție și rotație externă sunt interzise, iar
asocierea lor cu flexia reprezintă cel mai înalt risc de luxare. Folosirea talonetelor în cazul
diferențelor de lungime a membrelor. Este contraindicată încățămintea cu toc și ortostatismul
prelungit. Se recomandă menținerea normală a greutății, sau chiar o mică scădere. În cazul

30
șederii pe scaun, pat, acestea trebuie să aibă cca 70 cm, se va evita flexia mai mare de 900 a
coapselor. Trecerea din pat la marginea sa, se face spre partea MI afectat. Ridicarea în
ortostatism se face după ce pacientul a ajuns la marginea patului cu ambele tălpi pe podea și se
va împinge cu mâinile în pat pentru a se ridica. Așezarea pe pat se face în sens invers ridicării
membrul sănătos urcând primul. Așezarea pe scaun începe prin întoarcerea lentă, în momentul
așezării greutatea se transferă membrelor superioare plasat pe cotierele scaunului. Ridicarea de
pe scaun se face printr-o împingere în MS și îm membrul sănătos. Atenție la îmbrăcarea și
dezbrăcarea hainelor, să se realizeze cu prundeță evitând mișcările interzise. Urcatul și coborâtul
scărilor se face prin poziținarea bastonului înainte la urcare și la coborâre inapoi.

În concluzie trebuie evitate toate mișcările exagerate ale coapsei endoprotezate și în

special cele de abducție, rotație externă și flexia peste 900.

Etapele endoprotezării și reeducării funcționale a șoldului

A. Tratamentul preo-perator – înaintea oricărei operații are loc o pregătire fizică, psihică
și materială și o serie de evaluări (chirurg, anestezist, kineto) care ajută la identificarea
unui diagnostic corect.

Pregătirea psihică: privind beneficiile și inconvenientele legate de artroplastie din punct

de vedere al calității vieții.

Pregătirea fizică: familiarizarea cu exercițiile recuperatorii, creșterea tonusului

MS(biceps și triceps brahiali, ridicătorii, coborâtorii umărului), creșterea forței musculare a
abductorilor, extensorilor și a cvadricepsului având în vedere că acești mușchi conferă
stabilitate bazinului. Învățarea unui program de exerciții respiratorii pentru prevenirea
complicațiilor respiratorii și circulatorii și încă un lucru de mare importanță – scăderea în
greutate. Sigur că se va învăța preoperator evitarea pozițiilor antalgice, așezarea, ridicarea din
pat.

Mijloacele folosite pentru pregătirea fizică sunt: fizioterapia (scop antalgic, trofic),
kinetoterapia (mobilizari articulare- active, ex posturale, streching, gimnastică respiratorie, fnp-
uri, contracții izometrice), masajul, hidroterapia, medicația, terapii alternative (reflexologia
plantară, acupunctura pentru diminuarea inflamațiilor, a durerii postoperatorii).

Pregătirea materială sau familiarizarea cu cadrul de mers fix și mobil, baston.

B. Tratamentul chirurgical

Artroplastia primară a șoldului cu endoproteză totală reprezintă cea mai răspândită

metodă artroplastică în tratamentul diferitelor forme de artroză și a altor afecțiuni invalidante.

31
 Calitatea osului receptor are o importanță deosebită, astflel sexul feminin prezintă apariția
osteoporozei în jurul vârstei de 40 de ani accentuată cu apariția menopauzei. Până la 50 de ani se
pot folosi proteze necimentate, iar după 70 de ani sunt recomandate proteze cimentate.

1.Calea de abord chirurgicală influiențează semnificativ apariția luxațiilor precoce.

Ele sunt structurate: 1 anterior pură, 2 antero-laterale(căile regale –”Hardinge„), 3 laterale
pure, 4 postero-laterale(dau de 4X mai multe luxații în primele 2 săpt post-operatorii, însă pe
termen lung e cea mai sigură: anti-luxație. Recuperarea este mai rapidă. Risc crescut de
demineralizare femurală, datorită reducerii vascularizației trohanterului mare).

2.Timpul osos – constă în prepararea femurului (pt protezele cervico-cefalice) și a

cotilului (pentru protezele totale).

3.Sutura – elementul important este suturarea solidă a mușchiului tensor, întru-cât

acesta conferă o bună stabilitate șoldu.

C. Tratamentul postoperator

În funcție de starea șoldului preoperator, condițiile intervenției chirurgicale,

caracteristicile protezei, calea da abord, vârsta pacientului, abilitatea kinetică, prezența unor
boli asociate, se va alcătui programul de recuperare după artroplastia șoldului.

Obiectivele generale ale tratamentului postoperator

*prevenirea complicațiilor derivate din imobilizarea la pat(tromboflebita, embolia pulmonară,

pneumonia, escarele etc.);

*prevenirea luxației protezei (flexia, adducția și rotația internă-abord posterior sau extensia
abducția, rotația externă-abord anterior);

*potențarea musculaturii membrului operat (abducția șoldului este cel mai important exercițiu
care va permite pacientului să-și reia mersul fără șchiopătare);

*combaterea durerii și creșterea stabilității șoldului;

*educarea pacientului pentru efectuarea autonomă a pasajelor posturale și mersul cu materiale

auxiliare;

*evitarea solicitărilor articulației operate;

Inițial realizăm evaluarea post-operatorie a tuturor parametrilor necesari alegerii

metodelor și tehnicilor terapeutice.

În recuperarea post-operatorie se delimitează mai multe perioade: de imobilizare, de

ridicare în șezut, de verticalizare și mers.

32
 Perioada de imobilizare: durează cc 3-5 zile,

-aliniamentul postural pasiv cu rol de corectare a pozițiilor vicioase care pot produce retracturile
musculo-tendinoase;

-locul abordului, dacă e antero-lateral se vor evita aceste mișcări prin posturare, dacă e postero-
lateral, se va postura M operat în rotație externă și ușoară abducție, prin utilizare pernelor;

-posturarea alternantă a trunchiului, asigură drenajul bronșic, evitarea escarelor, evitarea stazei
pulmonare;

-a 2-a zi, se va efectua un program de gimnastică respiratorie (și tot în aceeași zi kinetoterapia):
1. Inspir profund, sacadat, pentru deschiderea orificiilor slab ventilate; 2. Respirația de tip
abdominal; 3. Respirația pe hemitorace din DL, 4. Exerciții de tuse controlată pentru evacuarea
secrețiilor bronșice;

-efectuarea masajului pentru optimizarea funcțiilor circulatorii, reducerea durerilor, relaxarea

generală(contraindicate pe zonele inflamate, varice, zonele de fractură, reg. poplitee);

Activitatea motorie (kinetoterapia propriu-zisă) va utiliza ca și metode și tehnici:

 Mobilizări pasive, auto-pasive în toate planurile (contraindicate în contracturi),

contracțiile izometrice (fesierii și cvadricepsul, abdominali pt + peristaltism);
 Mobilizările, active-asistate, active: mobilizări ritmice + drenajul venolimfatic,
mobilizări active ale MS;
 Recuperarea forței la segmentele dependente de suturi, se vor efectua doar
contracții izometrice –benefice contra stazei venoasă și edem (fesieri și cvadriceps) și
mobilizarea activă a gleznei și piciorului (cu excepția abordului anterior);
 O metodă bună pentru tonifierea cvadricepsului este metoda De-Lorme, care
urmărește creșterea f m prin rezistență progresivă.
 Creșterea f m se obține prin efectuarea mobilizărilor active cu rezistență progresivă
pe cele 3 direcții de mișcare (flexie, extensie, abducție), în paralel cu izometria;
 Exercițiile în lanț kinetic închis pentru stabilizare și coordonare;

Ridicarea în șezut începe în a 5-a zi

 Exerciții de flexie a trunchiului 90o, pentru a antrena flexorii șoldului;

 Exerciții pentru tonifierea MS, prin care se va efectua propulsia, utilizarea
materialelor auxiliare (cadru, cârje);

Reeducarea mersului poate începe imediat după ridicarea în șezut, iar încărcarea membrului
operat este condiționat de maniera de fixare a componentelor protetice, de prezența grefoanelor

33
osoase, de osteotomia trohanterului. Dacă componentele au fost cimentate este permisă o
anumită încărcare a șoldului.

Reeducarea mersului se desfășoară etapizat

1.Faza mersului fără sprijin pe membrul operat(cu ajutorul cârjelor, barelor paralele)-
care va fi poziționat pe sol doar formal (talon,rulare,vârf); extensia șoldului în timpul pasului
posterior trebuie să fie completă; genunchii să se flecteze normal; balansul M afectat fără
deviație, distanța dintre pași egală și constantă; cârjele se duc în față și M afectat se duce între ele
fără încărcare (doar atinge solul), greutatea copului trecându-se pe cârje prin balansarea acestuia
în față. M sănătos se deplasează înainte cârjelor, trecându-se greutatea de pe cârje pe M sănătos.

2.Faza de încărcare se face progresiv, 10-20-50%, din greutatea pacientului. Pentru

aceasta se va aplica sub picior un cântar , iar sub celalalt sănătos un suport de înălțimea
cântarului. Pacientul trebuie să memoreze valoarea încărcării pentru a ști cu câtă greutate să
calce.

3.Faza de mers cu bastonul, se începe când pacientul încarcă 50% din greutatea corpului,
iar pelvisul nu se mai basculează datorită insuficienței abductorilor. Bastonul este utilizat în
mâna opusă membrului operat și deplasarea acestuia se face concomitent cu membrul operat.
Urcarea scărilor se face cu piciorul sănătos, iar coborârea cu piciorul afectat. Încărcarea poate
ajunge până la 70%. Utilizarea bastonului se face până la dispariția durerilor și a mersului
șchiopătat, iar la pacienții cu revizia protezei este recomandată folosirea continuă a bastonului.

Pacientul poate fi externat(10-12 zile) când poate urca și coborâ singur din pat și poate urca
câteva trepte. În primele 6 săptămâni pacientul va trebuie să respecte o serie de restricții:flexie
mai mare de 900, abducție mai mare de 300, adducția, rotația internă sau externă forțată.

Se recomandă reîntoarcerea la lucrul mai ușor după 6 săpt. Iar la activitățile care necesită
ridicări ușoare, după 3 luni.

Termoterapia este pregătitoare pentru kinetoterapie și are rol decontracturant și antalgic.

Hidrokinetoterapia este de dorit a fi folosită din a 2-a săpt. Pentru antrenarea la mers și
mobilizarea articulară, prin descărcarea greutății corpului.

Masajul este utilizat atât pentru mușchi cât și pentru cicatrice.

Electroterapia locală este contraindicată cu excepția curenților de înaltă frecvență pulsată

(diapulsie), diadinamice și curenți galvanicu cu aplicare longitudinală

2. Aspecte clinice și de recuperare în cadrul afecțiunilor ortopedice articulare de la

nivelul genunchiului cu indicație de endoprotezare – GONARTROZA

34
 Artroza este cea mai comună formă de artropatie, iar incidența ei crește odată cu înaintarea
în vârstă.

Procesul bolii afectează nu numai cartilajul articular, ci și întreaga articulație, inclusiv osul
subcondral, ligamentele, capsula, membrana sinovială și mușchii periarticulari. În cele din urmă
cartilajul degenerează cu apariția fibrilației, fisurilor și pierderea completă a suprafeței articulare.

Simptomele clinice ale artrozei genunchiului sunt: durerile articulare, sensibilitate, limitarea
mobilității, crepitații, efuziuni articulare și grade diferite de inflamație, istalarea pozițiilo vicioase
în flexie și deformare progresivă în plan frontal de tip genu varum și genu valgum.

Clasificarea durerii în artroză

Durerea articulară este exagerată în momentul activității și ameliorată în repaus, în artroza

avansată, durerea este prezentă tot timpul. Defectele cartilaginoase sunt determinate de leziunile
măduvei osoase, însă acest fapt nu este asociat cu durerea.

Factorii care contribuie la durere sunt: biologici (centrali și locali-periferici), psihologici și

sociali.

Factorii biologici locali (periferici) – deoarece cartilajul articular este aneural, acesta nu
poate determina durere, deci durerea este produsă de alte structuri articulare și anume: inflamația
sinovială și prezența osteofitelor produce iritațiile terminațiilor nervoase senzoriale din siovială
(sinovita și efuziunile articulare), uzura osului subcondral, ischemia osoasă, presiunea
intraosoasă crescută, leziunile meniscale vechi, hipotonia musculară (mai ales a
cvadricepsului), nervii înșiși din mușchi, capsulă, sinovială, tendoane, ligamente și osul
subcondral.

Factorii biologici centrali – sunt reprezentați de nocicepția procesată de sistemul nervos

prin două sisteme principale responsabile pentru percepția durerii: sistemul lateral și sistemul
medial al tractului spinotalamic lateral.

Factorii constituționali (psihologici) – tipul ”self-efficacy„ (încredere în abilitățile

proprii), care constă în abilitatea de a controla și de a tolera durearea și tipul „pain
catastrophizing”, arată tipul psihologic în care pacientul se concentrază asupra durerii, ceea
ce-l determină să o simtă mai intens decât e normal.

Factorii generali și de mediu – activitatea fizică, încălțămintea (tocul înalt), traumatismele,

vremea (modificările de presiune și umiditate pot modifica volumul și conținutul lichidului
sinovial), obezitatea.

Factorii genetici – au rol în determinarea durerii artrozice.

35
 Examenul radiologic poate confirma diagnosticul de gonartroză, stadiul incipient – labă de
gâscă, stadiul avansat – pensarea interliniului articular, osteoscleroza subcondrală, osteofite
marginale etc.

Lawrence & Kellgren realizează clasificarea radiologică a gonartrozei astfel gr.1- minime
osteofite, gr.2 – prezența clară a osteofitelor, gr.3 pensarea interliniului articular, gr.4 spațiu
articular dispărut, prezența osteosclerozei subcondrale.

Planing-ul imagistic este primordial în cazul gonartrozei secundare pe diformități (genu-

varum, genu-valgum, genu-flexum, genu-recurvatum).

Factorii de risc în apariția gonartrozei – generali și locali

Generali – vârsta, sexul, obezitatea, gena(artroza poate fi ereditară), dieta(avitaminoza C),

ocupația;

Locali – traumatismele (rupturile meniscale, ruptura LIA), ac tivitatea fizică și sportul

(atleții, vârstnicii), tonusul muscular (hipotonia și hipotrofia musculară), inegalitatea MI (peste 1
cm.), diformitățile ( laxitatea-genu-varum, genu-valgum).

Afecțiuni premergătoare ale artrozei: poliartrita reumatoidă, osteoartritele, artropatiile

metabolice (guta,condocalcinoza), necroza condilului femural intern, patologia sinovialei.

Tratamentul gonartrozei

Clasificarea tipurilor de tratament: farmacologic, igienodietetic, balneo-kineto-fizical,

ortopedic, chirurgical (artroscopic, osteotomii, artroplastie unicompatimentală,
artroplastia totală de genunchi).

Farmacologic: antalgice, antiinflamatorii;

Igieno-dietetic: regimul hipocaloric (pentru obezi), evitarea efortului fizic (coborât sau urcat
scări), evitarea ridicării unor greutăți.

Balneo-kineto-fizical: contribuie la ameliorarea durerii, creșterea tonusului muscular și a

mobilității articulare, a stabilității și forței musculare.

Tratamentul ortopedic: utilizează dispozitive de asistare a mersului (cârje, cadru) și

diverse orteze în cazul unor diformități la pacienții care au contraindicată intervenția chirurgicală
sau preoperator în așteptarea acesteia.

Tratamentul chirurgical: artroscopia, osteotomia (deplasează zona articulară afectată în

afară zonei de presiune, ca în cazul unei gonartroze incipiente secundare unei diformități de genu
varum, se efectuează osteotomia de valgizare asociată cu tratamentul artroscopic), artroplastia
unicompartimentală (se efectuează când este afectat un singur compartiment articular al G) și

36
tratamentul radical – artroplastia totală de genunchi – care reprezintă singura soluție în stadiile
avansate de artroză.

Contraindicații: nu încucișați MI la nivelul genunchilor cel puțin 2 săptămâni, nu ridicați

genunchiul mai sus de șold, nu vă aplecați în față în timp ce stați jos sau în timp ce vă așezați,
nu forțați răsucirea MI înspre interior sau exterior atunci când vă aplecați.

Recuperare post operatorie în ATG

Etapa I, săpt. 1 – obiective: ridicarea în siguranță la marginea patului, reluarea mersului cu

ajutorul cadrului, reeducarea echilibrului static și dinamic (cu ajutorul cadrului metalic),
obținerea extensiei complete și a flexiei de 100o.

Ziua operației: mișcare pasivă, gheață local, un prosop sub gleznă;

Se va progresa câte 100 de flexie a G pe zi până la 1000;

 Flexia și extensia gleznei; flexia și extensia activă a G cu alunecarea călcâiului pe pat

(lanț kinetic închis);
 Mers cu cadrul metalic (cu ajutor), inițierea poziției de așezat la marginea patului;
 Mișcare activă a G 0-700;
 Mișcare activă a G 0-80 + exerciții de mers (mers cu cadrul);
 Flexia șoldului și a G din ortostatism, mișcare activă a G 0-90;

Etapa II, săp. 2-5, obiective: schimbarea cadrului metalic cu cârja, îmbunătățirea forței
musculare, proprieocepției, echilibrului din timpul mersului, creșterea amplitudinii articulare 0-
1250 , reluarea activităților casnice.

 Mers, bicicletă, exerciții de echilibru (statul într-un picior), genuflexiuni, pași laterali.

Etapa III, săpt. 5-8, obiective: mers fără ajutor, echilibru static și dinamic, optimizarea
amplitudinii fiziologice.

 Continuarea exercițiilor, mers fără ajutor, tonifiere musculară(nu se adaugă greutăți până
la consultarea chirurgului), rezistență musculară.

37