Ministerul Educaţiei Naţionale

Universitatea Ecologică din Bucureşti

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
Program de studii: Kinetoterapieşi motricitate specială

LUCRARE DE LICENŢĂ

Conducătorştiinţific: Absolvent:
Lect. Univ. Dr. Cheran Cosmina Petrescu Bogdan

Bucureşti
Iulie 2019
 Ministerul Educaţiei Naţionale
Universitatea Ecologică din Bucureşti
Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
Program de studii: Kinetoterapie şi motricitate specială

KINETOTERAPIA IN RUPTURA DE MENISC

Conducător ştiinţific: Absolvent:

Lect. Univ. Dr. Cheran Cosmina Mustafa Ghiulen

Bucureşti
Iulie 2019
 Cuprins

I.Introducere………………………………….........................................................................4
I.1. Obiectivele lucrării..............................................................................................................6
II.Anatomia funcţionalăşi patologia genunchiului....................................................................7
II.1. Anatomia genunchiului.....................................................................................................7
II.1.1. Suprafeţe osoase............................................................................................................19
II.1.2. Ligamente......................................................................................................................20
II.1.3. Biomecanica genunchiului.............................................................................................22
II.1.4. Biomecanica articulaţiei femuro-tibială.........................................................................23
II.1.5. Patologia genunchiului..................................................................................................30
II.1.6. Simptomatologia leziunilor de menisc..........................................................................32
 Introducere

Genunchiul este cea mai mare articulație importantă a corpului.

Prin poziția sa, prin rolul său în biomecanica statică și dinamică a membrului inferior, ca și prin
slaba sa acoperire cu țesuturi moi, el este deosebit de predispus și vulnerabil atât la
traumatismele directe, cât și la cele indirecte.
Genunchiul suferă și în cazul unor mobilizări impuse de tratamentul anumitor afecțiuni sau
traumatisme.
Particularitatea recuperării constă în strânsa interdependență dintre funcția articulară și
valoarea anatomo-funcțională a musculaturii sale.
La genunchi întâlnim toate tipurile de traumatisme și lezări a tuturor tipurilor de structuri
articulare.
Leziuni ale părților moi:
- tegumente și țesut celular subcutanat ( contuzii, plăgi, arsuri)
- tendoane și mușchi ( întinderi, rupturi, secționări, dezinserții)
- vase și nervi ( rupturi, secționări )
Leziuni osoase ( deranjamente trabeculare, fisuri, fracturi) ale:
- epifizelor femurale, tibiale sau peronale
- rotulei
Leziuni articulare
- plăgi articulare
- rupturi ligamentare
- entorse
- luxații
- leziuni meniscale
Ruptura de menisc este un accident survenit pe o meniscopatie preexistentă care a creat o
degenerescență, cu sau fără depunere de calcar.Se poate prezenta ca ruptură longitudinală
completă ( care este caracteristică mai ales meniscului extern) sau ca ruptură oblică sau
combinată cu dezinserție.
Am ales această temă deoarece am observat că cea mai solicitată articulație a membrelor
inferioare pune probleme de multe ori sportivilor de performanță precum și persoanelor
obișnuite care practică activități sportive de plăcere.
Deoarece genunchiul reprezintă segmentul mobil al aparatului locomotor, consider că buna
funcționare a acestei articulații reprezintă punctul cel mai important în desfășurarea
activităților de zi cu zi a persoanelor.
Considerat și cea mai mare articulație a scheletului corpului omenesc, se remarcă prin
intervenția și participarea genunchiului la asigurarea condițiilor pe care ortostatismul și
locomoția le reclamă.
Având în vedere că orice sport practicat fie de performanță sau de plăcere solicită membrele
inferioare, ruptura de menisc este unul dintre accidentele foarte des întâlnite.
Trebuie facută precizarea că patologia genunchiului inflamatorie în cazul bolii reumatismale
și de structură osteo-articulară, la care se asociază leziunile meniscale, este destul de frecventă
și nu totdeauna fără repercursiuni asupra calității locomoției.
Patologia genunchiului se face remarcată și prin patologia meniscală.
Recuperarea post-operatorie este necesară pentru prevenirea anchilozei și
redoarei articulare.
 1.1. OBIECTIVELE LUCRĂRII

Este cunoscut că orice program kinetic are ca scop revenirea clientului la starea funcțională
avută înaintea îmbolnăvirii/accidentului.
Având în vedere complexitatea intervenției pentru starea de sănătate, echivalentă cu
complexitatea ființei umane însăși, este necesar ca profesionistul în kinetoterapie să fie
capabil să aleagă cu criteriu cele mai importante obiective generale, specifice propriei sale
intervenții, pentru ca la finalul acesteia rezultatele terapiei să fie optime.
Obiectivele care vizează finalități, corespund idealului de recuperare a sănătății (considerată
parțial și temporar pierdută ).
Un rol important îl are aplicarea corectă a mijloacelor akinetice posturări, drenaje, imobilizări,
tehnici de facilitare pentru relaxare și/sau stimulare.
De asemenea în aceste cazuri este importantă kinetoprofilaxia secundară, scopul ei fiind
menținerea și readucerea funcțiilor neafectate direct de către evenimentul patologic.
Pentru ca rezultatele la finalul terapiei să fie satisfăcătoare aplicarea corectă a mijloacelor
akinetice posturări,drenaje,imobilizări,tehnici de facilitare pentru relaxare și\sau stimulare
reprezintă un rol foarte important.
Printre principalele obiective ale kinetoterapiei se regasesc și obiectivele prezentei lucrari:
- promovarea relaxării
- reeducarea sensibilității
- corectarea posturii și aliniamentului corpului și a segmentelor sale
- educarea/reeducarea/reabilitarea controlului, coordonării și echilibrului
- reeducarea respiratorie
- creșterea antrenamentului la efort
- recuperarea mobilității
- creșterea forței
- creșterea rezistenței musculare
 CAPITOLUL II
ANATOMIA FUNCȚIONALĂ ȘI PATOLOGIA GENUNCHIULUI
II. 1. ANATOMIA GENUNCHIULUI

Genunchiul reprezintă segmentul mobil al aparatului locomotor care leagă coapsa de

gambă.

SCHELETUL GENUNCHIULUI

Scheletul genunchiului este reprezentat de extremitatea inferioară a osului

coapsei, femurul,de extremitățile superioare ale celor două oase ale gambei, tibia și peroneu și
de un os propriu al regiunii, rotula.
Extremitatea inferioară a femurului prelungește corpul la partea lui distală mărindu-și
progresiv dimensiunile atât în sens transversal cât și în sens antero-posterior, ajungând să aibă
o formă neregulată. La partea ei anterioară, extremitatea inferioară a femurului prezintă o
trohlee de forma unui mosor, alcătuită din șanțul trohleei și două versante laterale, care se
înclină una către alta. La partea lui posterioară, șanțul trohleei se continuă cu o mare
scobitură, scobitura intercondiliană, care împarte extremitatea inferioară a femurului într-un
condil extern și un condil intern, ultimul terminându-se mai jos decât primul.Ambii condili
alungiți posterior dau extremității o formă de volută.
Pe fețele interne ale celor doi condili se inseră extremitățile proximale ale ligamentelor
încrucișate. Fața laterală a condilului intern prezintă o tuberozitate pe care se inseră
ligamentul lateral intern al articulației genunchiului.Tot pe această față se mai află și
tuberculul, care oferă inserție marelui aductor și o mică fosetă pentru inserția gemenului
intern al tricepsului sural.
Fața laterală a condilului extern, prezintă de asemenea, o tuberozitate, pe care se inseră
ligamentul lateral extern al articulației genunchiului.
Înapoia acestei tuberozități se inseră gemenul extern al tricepsului sural și popliteul.
Extremitățile superioare ale tibiei și peroneului vor fi descrise în totalitatea lor la gambă.
Rotula sau patela este un os scurt, situat la fața anterioară a genunchiului. Văzută din față,
rotula are o formă aproximativ triunghiulară, baza fiind așezată proximal, iar vârful
distal.Văzută din profil, are forma unei lentile concavo-convexe. Fața anterioară convexă a
rotulei vine în contact nemijlocit cu fascia genunchiului și tegumentele. Fața posterioară
concavă este articulară. Pe baza și marginile ei se inseră tendonul cvadricipital, iar la vârf,
tendonul rotulian. Rotula este astfel înglobată în largul tendon distal de inserție al
cvadricepsului, fiind considerată ca un os sesamoid al acestuia.

Femurul
Este un os lung ( cel mai lung os al corpului) și pereche care formează singur scheletul
coapsei. Pe schelet este oblic îndreptat de sus în jos și latero-medial. Când călcâile sunt lipite,
cele două femure se ating prin epifizele lor inferioare.Această oblicitate este mai accentuată la
femei, deoarece pelvisul este mai larg decât la bărbați. (fig.1)

Orientare
Se așează în sus extremitatea cotită, medial suprafața sferică și articulară a acestei
extremități, posterior marginea cea mai aspră a osului.

Corpul
Prezintă o ușoară curbură cu concavitatea posterioară. Corpul este prismatic triunghiular și
deci vom avea de descris trei fețe și trei margini.
Fața anterioară, convexă și netedă, este acoperită de mușchiul vast intermediar; fața laterală dă
inserție mușchiului vast intermediar, fața medială nu are nici o particularitate.
Marginile medială și laterală sunt puțin pronunțate.Marginea posterioară este rugoasă, groasă,
proeminentă și se numește linia aspră. Ea străbate de sus în jos corpul femurului și ne-a servit
la orientarea lui. Linia aspră prezintă o buză laterală( labium laterale )și o buză medială (
labium mediale ). Cele două buze și interstițiul dintre ele dau inserție unei serii de mușchi:
vastul lateral, vastul medial,adductorul mare, adductorul lung, adductorul scurt și bicepsul
femural.
În porțiunea superioară linia aspră se trifurcă dând:
1) o ramură laterală, numită tuberozitatea gluteală ( tuberositas glutea ) pentru mușchiul
gluteu mare; ramura se termină la nivelul epifizei superioare a osului, lângă trohanterul
mare, transformându-se la acest nivel uneori într-un adevărat tubercul, numit trohanterul
al treilea( trochanter terțius )
2) o ramură medială, ce se continuă cu linia intertrohanterică de pe epifiza superioară, pe ea
se inseră mușchiul vast medial
3) o ramură mijlocie pe care se inseră mușchiul pecniteu.
 În porțiunea inferioară linia aspră se bifurcă, delimitând o suprafață triunghiulară numită
fața poplitee.

Epifiza superioară
Prezintă capul, colul și două tuberozități numite marele și micul trohanter. Epifiza superioară
este legată de corp printr-un col chirurgical.

Capul
Este articular și reprezintă două treimi dintr-o sferă.Prezintă foseta capului (fovea capitis
femoris ) pentru inserția ligamentului capului femoral.

Colul
Este o coloană osoasă puternică, turtită anteroposterior, care unește capul cu restul osului.
Este îndreptat oblic de sus în jos și mediolateral și formează cu diafiza unghiul de înclinație
care măsoară 125-130 grade.
Axul colului formează cu axul transversal al extremității inferioare un alt unghi, numit
unghiul de declinație. Axul transversal ce trece prin condilii femurali răspunde planului
frontal al corpului, pe când ai colului este oblic înainte și medial.Aceste două axe determină
unghiul de declinație, care măsoară în medie 12 grade.
Modificările unghiului de înclinație și declinație se repercutează asupra atitudinii membrului
inferior. Mărirea unghiului de înclinație are ca rezultat deducerea membrului inferior în
abducție ( coxa valga ).Invers, micșorarea lui imprimă adducția membrului inferior ( coxa
vara ).Mărirea unghiului de declinație pune membrul inferior în rotație medială. Micșorarea
sau reducerea lui la zero duce membrul inferior în rotație laterală.
Greutatea corpului se transmite de la bazinul osos la membrul inferior liber prin colul
femurului.Direcția forțelor ce se transmit solicită din partea colului o mare rezistență, ceea ce
explică arhitectura lui trabeculară deosebit de complexă, alcătuită dintr-un sistem de bolți.

După vârsta de 50 de ani, sistemul trabecular începe să se resoarbă, iar cavitatea medulară se
continuă în epifiza superioară.
Greutatea corpului și resorbția osoasă favorizează fracturile colului. Formarea calusului fiind
mai dificilă, aceste fracturi au un caracter foarte grav.
Din punct de vedere descriptiv, colul prezintă două fețe: anterioară și posterioară. Fața
anterioară este limitată lateral prin linia intertrohanterică ( linea intertrochanterica ), iar cea
posterioară, prin creasta intertrohanterică ( crista intertrochanterica ).

Trohanterul mare
Este o proeminență patrulateră ce continuă în sus corpul femurului. Pe fața lui medială se
găsește fosa trohanterică ( fossa trohanterica ) în care se inseră mușchiul obturator
extern.Trohanterul mare dă inserție unor mușchi care unesc pelvisul cu femurul, numiți din
această cauză mușchi pelvitrohanterieni ( gluteu mijlociu, gluteu mic, piriform etc. ).
Trohanterul mare se poate palpa cu ușurință pe fața laterală a coapsei.

Trohanterul mic
Este o proeminență mamelonată, situată la partea posteroinferioară a colului. Pe el se inseră
mușchiul iliopsoas.
Trohanterul mare și mic sunt uniți prin linia intertrohanterică ( situată anterior ) și prin
creasta intertrohanterică ( mai proeminentă ca precedenta, situată posterior ), care dă inserție
mușchiului pătrat femural.

Epifiza inferioară
Este un masiv voluminos, mai întins în sens transversal decât în sens anteroposterior. Este
formată din două proeminențe articulare puternice, numite condili. Anterior, cei doi condili
converg spre o suprafață articulară numită față patelară, în timp ce posterior condilii sunt
separați de o fosă adâncă numită fosa intercondilară.

Fața patelară
Are forma unei trohlei, cu un șanț anteroposterior ce separă două povârnișuri.

Condilii
Sunt în număr de doi, dintre care unul medial ( condylus medialis ) și celălalt lateral (
condylus lateralis). Ei diverg anteroposterior, delimitând astfel fosa intercondiliară
menționată.
Condilul medial este mai îngust ca cel lateral și descinde mai jos ca acesta, grație acestei
particularități, coapsa formează cu gamba un obtuz de 170- 175 grade deschis lateral. Unghiul
este mai accentuat la femei decât la bărbați. Când condilul medial descinde prea mult, rezultă
o deformare numită genu valgum, caracterizată printr-o oblicitate mai mare a femurului,
proiecția medială a genunchiului și diminuarea unghiului lateral sub 145 grade. Situația
inversă, când unghiul dintre coapsă și gambă este deschis medial, constituie genu varum.
Fiecare condil prezintă trei fețe: articulară, intercondiliară și cutanată.
Fețele articulare continuă înapoi cele două povârnișuri ale feței patelare și descriu o curbă
anteroposterioară, cu raza descrescândă de la 43 mm ( în partea anterioară ) la 16 mm ( în
partea posterioară ).
Fețele intercondiliare se privesc între ele și delimitează fosa intercondiliară .Pe fețele
intercondiliare se inseră ligamentele încrucișate ale articulației genunchiului.
Fețele cutanate sunt accidentate. Prezintă câte o proeminență numită epicondil medial,
respectiv epicondil lateral, pe care se inseră ligamentele colaterale ale articulației
genunchiului.
Deasupra și înapoia epicondilului medial se găsește o altă proeminență, tuberculul
adductorului pe care se inseră mușchiul adductor mare.
Lângă acest tubercul se inseră capul medial al mușchiului gastrocnemian.
Fața cutanată a condilului lateral dă inserție capului lateral al mușchiului gastrocnemian și
mușchiului popliteu.
Condilii și epicondilii femurali se pot palpa cu ușurință de o parte și de alta a patelei. De
asemenea se poate palpa tuberculul adductorului, imediat deasupra și înapoia epicondilului
medial.
 Fig. 1. Femurul văzut anterior și posterior (www.wikipedia.org)

Patela
Patela sau rotula este un os scurt, turtit și pereche, situat în tendonul mușchiului cvadriceps
femural. Prezintă de studiat baza, vârful, două fețe și două margini.(fig.2)

Orientare
Se pune în sus baza, posterior fața articulară și lateral povârnișul cel mai larg al acestei fețe.
Fața anterioară
Este convexă și rugoasă.
Fața articulară sau fața posterioară
Este destinată articulației cu fața patelară a femurului. Prezintă o creastă verticală și două
povărnișuri. Din aceste două povârnișuri , cel lateral este mai mare.
Baza
Privește in sus.
Vârful
Privește in jos.
Marginile
Sunt în număr de două: medială și laterală.
Patela proemină în regiunea anterioară a genunchiului , poate fi explorată atât prin inspecție
cât și prin palpare. Fracturile patelei, relativ frecvente, sunt produse fie de traumatisme, fie în
mod direct, prin contracția violentă a mușchiului cvadriceps femural.

Fig. 2. Patela vazuta anterior si posterior (www.wikipedia.org)

Tibia
Este un os lung și pereche, cu direcția verticală. Tibia are un corp și două epifize.(fig.3)
Orientare
În jos se așează epifiza mai mică,medial prelungirea ei, iar anterior marginea cea mai ascuțită
a osului.
Corpul
Prezintă două ușoare curburi: una superioară, convexă medial și alta inferioară, concavă
medial, care îi dau aspectul literei S. Corpul este prismatic triunghiular și prezintă trei fețe și
trei margini.
Fața medială
Este plană și netedă , se poate palpa sub piele, nefiind acoperită de mușchi. În partea
superioară se inseră o formațiune fibroasă numită pes anserinus.
Fața laterală
Este evidentă numai în porțiunea superioară. În porțiunea inferioară își schimbă orientarea,
devenind anterioară.În porțiunea superioară prezintă un șanț longitudinal în care se inseră
mușchiul tibial anterior.
Fața posterioară
Prezintă în porțiunea superioară o linie oblică orientată în jos și medial, este linia solearului
pentru inserția mușchiului omonim. Deasupra liniei se inseră mușchiul popliteu. Dedesuptul
liniei se inseră mușchii flexor lung al degetelor și tibial posterior.Tot aici se găsește gaura
nutritivă a osului.
Marginea anterioară
Este foarte ascuțită și de aceea mai poartă numele de creasta tibiei.Urmând curburile corpului,
marginea anterioară are forma de S, proemină sub piele și este palpabilă pe toată lungimea ei.
În sus se bifurcă și cuprinde tuberozitatea tibiei de pe epifiza superioară. În jos se termină pe
maleola medială a osului.
Marginea medială
Este bine pronunțată numai în porțiunea inferioară.
Marginea interosoasă
Dă inserție membranei interosoase.Ea se bifurcă pe epifiza inferioară, delimitând incizura
fibulară.
Epifiza superioară
Este o masă voluminoasă, alungită în sens transversal.Este constituită din doi condili: condilul
medial și condilul lateral.Condilii o față superioară comună și o circumferință.
Fața superioară sau platoul tibiei, prezintă mai multe detalii:
1) Fața articulară superioară ( facies articularis superior ) este alcătuită, la rândul ei, din două
suprafețe articulare ce răspund condililor femurali.Suprafața medială este ovală și mai
adâncită, iar suprafața laterală, mai lărgită în sens transversal.
2) Eminența intercondilară (eminentia intercondylaris ) sau spina tibiei este un masiv osos ce
separă cele două suprafețe articulare.Ea este formată din doi tuberculi ( tuberculum
intercondyliare mediale și tuberculum intercondyliare laterale ), între care se găsește o mică
incizură. Anterior și posterior față de eminența intercondiliară se află două suprafețe
neregulate și rugoase numite aria intercondilară anterioară ( area intercondylaris anterior ) pe
care se inseră ligamentul încrucișat anterior și aria intercondilară posterioară ( area
intercondylaris posterior ) pe care se inseră ligamentul încrucișat posterior al articulației
genunchiului.
Circumferința. Are o înălțime de 2 cm. Este întreruptă posterior de aria intercondilară
posterioară.Pe porțiunea laterală a circumferinței se află o fețișoară articulară ( facies
articularis fibularis ) pentru capul fibulei. Pe porțiunea anterioară a circumferinței se găsește
o suprafață triunghiulară, limitată de bifurcarea marginii anterioare a corpului.În această
suprafață se găsește tuberozitatea tibiei ( tuberositas tibiae ) care dă inserție ligamentului
patelei.
La nivelul epifizei superioare se pot explora prin palpare cei doi condili și tuberozitatea tibiei.

Epifiza inferioară
Este mai puțin dezvoltată.Ea are o formă neregulat cuboidală și prezintă următoarele
elemente: o față superioară care se confundă cu corpul; o față articulară inferioară .Pe această
față se găsește o creastă anteroposterioară, care o împarte în două fețișoare; atât creasta cît și
fețișoarele răspund trohleei talusului, cu care se articulează; o față anterioară pe care alunecă
tendoanele extensorilor; o față posterioară pe care alunecă tendonul mușchiului flexor lung al
halucelui; o față laterală ce prezintă scobitura fibulară ( incizura fibularis ); scobitura sau
incizura se articulează cu fibula; o față medială ce se prelungește cu un proces puternic numit
maleola medială ( malleolus medialis ) vizibilă și palpabilă sub piele.Maleola medială
prezintă o față articulară ( facies articuralis malleoli ) pentru talus, iar posterior șanțul
maleolar ( sulcus malleolaris ) prin care trec tendoanele mușchilor flexor lung al degetelor și
tibial posterior.
Maleola medială se poate fractura relativ ușor.
Fig.3 Tibia și fibula văzute anterior și posterior (Victor Papilian “Anatomia Omului”)
Fibula
Fibula sau peroneul, un os lung ce pare torsionat pe axul său, este un os pereche. Prezintă un
corp și două epifize.(fig.3)
Orientare. Se pune în jos epifiza turtită, medial fețișoara articulară pe care ea o prezintă,
posterior marginea epifizei care prezintă o fosă.
Corpul este prismatic triunghiular. Prezintă trei fețe :
a) laterală
b) medială, pe care se găsește o creastă longitudinală numită creastă medială
c) posterioar vizibilă numai în porțiunea superioară a corpului, deoarece în porțiunea
inferioară se confundă cu fața medială.Pe această față se găsește gaura nutritivă a osului.
Marginile sunt:
a) anterioară
b) posterioară
c) medială, puternic pronunțată în porțiunea mijlocie a diafizei
Pe ea se inseră membrana interosoasă și din această cauză se mai numește
margine interosoasă.

Epifiza superioară
Este reprezentată de capul fibulei palpabilă sub piele .Aceasta reprezintă o fețișoară articulară
pentru tibie.Capul se prelungește în sus cu un vârf pe care se inseră mușchiul biceps
femural.Capul este legat de corp printr-un col, înconjurat lateral de nervul peronier ( fibular )
comun, raport important în fracturile osului la acest nivel.

Epifiza inferioară
Este formată de o proeminență turtită din afară înăuntru, vizibilă sub piele, numită maleola
laterală. Ea coboară mai mult decât maleola medială. Maleola laterală prezintă : o bază ce se
confundă cu osul ; un vârf ; o față medială ce prezintă :
- o fețișoară articulară pentru tibie și talus
- o escavație profundă numită fosa maleolei laterale
- un șanț situat posterior, pentru trecerea tendoanelor mușchilor peronieri ( fibulari )
Maleola laterală se poate palpa cu ușurință ; se fracturează relativ ușor.
 II.1.1 SUPRAFEȚE OSOASE

Articulația genunchiului acționează ca o “balama” care permite flexia și extensia gambei,

făcând posibile ortostatismul și poziția așezat.

Oase și cartilaje

Articulația genunchiului este formată din 3 oase ( osul de la nivelul coapsei)

tibia, ( osul mai mare de la nivelul gambei ) și patela sau rotula.Patela are între
5-7 cm lățime și între 7-10 cm lungime. Este așezată în fața celorlalte oase din
articulație și alunecă la mișcarea piciorului. Are rol protector asupra genunchiului și
acționează ca o pârghie pentru mușchi.
Extremitățile oaselor din articulație sunt acoperite cu un cartilaj articular- este un țesut
puternic, elastic, care absoarbe șocul și permite mișcarea lină la nivelul genunchiului.
Meniscurile sunt formate din țesut conjunctiv, fiind împărțite în două discuri în formă de
seceră și poziționate între tibie și femur, în porțiunile interioare și exterioare ale fiecărui
genunchi. Cele două meniscuri de la fiecare genunchi absorb șocul, amortizând gamba de
greutatea corpului și crescându-i stabilitatea.

Musculatura
Există două tipuri de mușchi la nivelul genunchiului. Mușchiul cvadriceps cuprinde
patru mușchi din porțiunea anterioară a coapsei și ajută la mișcarea de extensie a piciorului.

II.1.2. Ligamente

Articulaţia genunchiului este menţinută şi prin ligamentele încrucişate. Acestea sunt numite
astfel deoarece se încrucişază pe traseul lor aproape de centrul articulaţiei(fiind însă externe
capsulei). (fig. 4)

Ligamentul încrucişat antero-lateral se ataşază inferior pe suprafaţa prespinoasă şi superior pe

condilul extern; împiedică tibia să alunece anterior.
Ligamentul încrucişat postero-medial se inseră inferior pe retrospinoasă şi superior pe
condilul intern (pe faţa medială a fiecărui condil cea care se găseşte spre fosa intercondiliană);
împiedică tibia să alunece posterior.
Rolul lor principal: evită mişcarea antero-posterioară numită "în sertar". Aceasta poate fi
realizată şi de către ligamentul anterior şi posterior dar în aceste condiţii flexia ar deveni
imposibilă.
Ligamentele încrucişate sunt practic permanent tensionate; indiferent de poziţia genunchiului.
în flexie ca şi în extensie în mod normal nu există mişcări de tip "sertar", în rotaţie externă
ligamentele încrucişate sunt uşor destinse, în rotaţie internă se torsionează unul în jurul
celuilalt; sunt deci tensionate. Lateral capsula este întărită prin ligamentele laterale
(colaterale):
Ligamentul colateral intern se inseră superior pe epicondilul medial femural iar inferior pe
faţa medială a tibiei. Are o direcţie oblică în jos şi anterior.
Rolul său principal: stabilizează lateral genunchiul pe partea internă împiedicând deschiderea
medială şi mişcările de lateralitate externă ce pot apare în condiţii anormale indicând o
leziune a acestui ligament. Ligamentul colateral extern: se inseră superior pe faţa
epicondilului lateral al femurului iar inferior pe vârful capului fibulei. Direcţia sa este oblică
inferior şi posterior.
Rolul său principal: stabilitatea laterală a genunchiului pe partea externă împedicând mişcarea
de lateralitate internă ce apare în cazul leziunilor acestui ligament.
Ligamentul colateral intern este mai puternic decât cel colateral extern aceasta se datorează
existenţei valgusului normal de 3 grade de unde tendinţa genunchiului de proiecţie medială.
Pentru contracararea acesteia sunt necesari stabilizatori cu atât mai puternici cu cât valgusul
este mai important.
Ligamentele laterale sunt tensionate în extensie şi destinse în flexie, destinse în rotaţie internă
şi torsionate în rotaţie externă, împiedică deci rotaţia externă a tibiei.
Stabilitatea ligamentară a genunchiului în extensie: toate ligamentele sunt tensionate;
genunchiul este stabilizat, în mod pasiv prin tensionarea ligamentelor.
Articulaţia este echilibrată fără acţiune musculară .
Ex: staţiune pe un picior fără acţiune musculară asupra genunchiului. Pentru aceasta este
necesar ca genunchiul să fie uşor în hiperextensie, aceasta fiind susţinută de calotele fibroase
posterioare ale capsule. În flexie: genunchiul permite mişcări de rotaţie pentru că aproape
toate ligamentele sunt destinse: ligamentele laterale permit rotaţia externă. Ligamentele
încrucişate deşi sub acțiune sunt într-o poziţie mai axială ce permite rotaţia internă.
Pentru a realiza poziţia stând pe un picior cu genunchiul în flexie este necesară o abilizare
musculară realizată prin:
-travaliul cvadricepsului pentru a împedica flexia genunchiului de partea
membrului de sprijin
-travaliul muşchilor rotatori pentru a frâna sau împedica rotaţiile:
Spre interior: vastul medial, croitorul, dreptul femural, semitendinos.
Spre exterior: vastul medial, biceps femural, tensorul fasciei lată.
Ligamentele sunt benzi puternice, elastice, care conectează oasele intre ele. Ele aduc
stabilitate și forța articulației.
Există 4 ligamente care leagă femurul de tibie:
- ligamentul colateral medial:aduce stabilitate în porțiunea internă (medială) a
genunchiului
- ligamentul colateral lateral: aduce stabilitate în porțiunea externă (laterală) a genunchiului
- ligamentul încrucișat anterior: așezat în centrul genunchiului, limitează rotația și mișcarea
anterioară a tibiei
- ligamentul încrucișat posterior: așezat în centrul genunchiului, limitează mișcarea
posterioară a tibiei.
Alte ligamente fac parte din capsula genunchiului, o structură fibroasă protectoare care
înconjoară articulația genunchiului. În interiorul capsulei, articulația este captușită cu un țesut
subțire, moale, numit sinovială.

Fig. 4. Ligamentele (www.wikipedia.org)

 II.1.3. Biomecanica genunchiului

Articulaţia genunchiului este o articulaţie complex care lucrează în încărcare.Ea este compusă
din trei compartimente cuprinse într-o cavitate articulară unică. Pe de-o parte sunt cele două
compartimente articular femurotibiale, medial si lateral,formate de cei doi condili femurali cu
cele două tuberozităţi tibiale, iar pe de altă parte articulaţia femuropatelară format de rotulă şi
trohleea femurală. Rotula este un os sesamoid dezvoltat în grosimea tendonului muşchiului
cvadriceps care favorizează alunecarea aparatului extensor al genunchiului pe femur în
timpul mişcărilor de flexie şi extensie.
Articulaţiile femurotibiale prezintă un viciu de incongruenţă datorită unor raze de
curbură inegale între condilii femurali şi respective tuberozităţile tibiale. Raza de curbură a
condililor femurali este mai mică decât cea a concavităţii tuberozităţilor tibiale, lucru care ar
face ca presiunile transmise de la femur la tibie să se facă într-un singur punct central din
mijlocul concavităţilor tibiale.
Acest lucru este în mod natural corectat de prezenţa a două fibrocartilaje, meniscurile
medial şi lateral, care anulează acest viciu de incongruență.

II.1.4 Biomecanica articulației femuro-tibială

Mişcarea principală în această articulaţie este cea de flexie-extensie la care se adaugă

mişcări secundare de rotaţie (internă şi externă).
Goniometria normală. Mişcarea se execută în plan sagital, în jurul unui ax
transversal care trece prin cele două tuberozităţi condiliene ale femurului. Clinic, axul
biomecanic transversal este reperat pe faţa laterală a genunchiului, la 1,5 cm deasupra
interliniei articulare, la unirea celor două treimi anterioare cu treimea posterioară a
condilului femural extern.
Bolnavul este culcat pe masă în decubit ventral, cu piciorul atîrnînd în afara planului
mesei (pentru a se obţine extensia totală a genunchiului).
 Goniometrul se aşază în plan sagital, cu baza pe planul mesei şi în lungul axei
coapsă-gambă, cu acul indicatorului în dreptul axei biomecanice transversale şi cu
indicatorul culcat în dreptul axului lung al gambei.
Amplitudinea medie normală a mişcării active de flexie-extensie este de 135°, iar a celei
pasive de 150°, deci diferenţa dintre mobilitatea pasivă şi cea activă este de 15°.
Mişcările de flexie-extensie. Când membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic
deschis, articulaţia femurotibială funcţionează pe principiul unei pîrghii de gradul III.
Mişcarea se realizează fie prin deplasarea femurului pe tibia fixată (ca în contactul
fără sprijin al piciorului pe sol), fie prin deplasarea tibiei pe femurul fixat (ca în poziţia
şezînd), fie, în sfîrşit, prin deplasarea simultană a celor două oase (ca în mers, cînd gamba
este pendulată).
Cînd membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic închis, articulaţia
femurotibială acţionează pe principiul unei pîrghii de gradul I, cu sprijinul la mijloc.
Mişcarea nu se execută în jurul unui ax fix.
Deoarece condilii femurali nu au o formă sferică, ci un contur de volută, ei se
deplasează faţă de platoul tibial în jurul mai multor puncte axiale. Axul transversal se
deplasează în flexie, în sus și înapoi, iar în extensie, în sens invers.
Mişcarea de flexie este cea prin care faţa posterioară a gambei se apropie de faţa
posterioară a coapsei. Mişcarea nu se execută în jurul unui singur ax, ci în jurul mai multor
axe. Începutul mişcării de flexie se face mai mult prin rostogolire, iar sfîrșitul mai mult prin
rotaţie pe loc, în jurul unui ax fix.
a. Flexia – extensia este mişcarea principală .
Atunci când membrul inferior lucrează în lanţ cinematic deschis articulaţia femuro-
tibială joacă rol de pârghie de gradul III, iar în lanţ cinematic închis articulaţia joacă rol de
pârghie de gradul I .
Mişcarea de flexie-extensie nu se face în jurul unui ax fix datorită formei volute a
condililor femurali.
Deplasarea segmentelor diferă după modul de acţiune a membrului inferior: în lanţ
cinematic deschis femurul rămâne fix, tibia alunecă pe el; în lanţ cinematic închis tibia
rămâne fixă, femurul alunecând pe tibie.
Mişcarea de flexie începe cu o rostogolire şi se termină cu o rotaţie pe loc.
Limita flexiei o reprezintă întâlnirea feţelor posterioare ale segmentelor (coapsă şi gambă).
Principalii flexori ai genunchiului (în lanţ cinematic deschis) sunt: bicepsul femural şi
semimembranosul, la care se asociază şi semitendinosul, gemenii (din tricepsul sural),
popliteul, plantarul mic şi croitorul. Flexia asociază şi o mişcare de rotaţie internă.
Mişcarea de extensie începe cu rotaţia extremităţii femurului şi se termină cu
rostogolirea pe platoul tibial.
Extensia asociază şi o rotaţie externă a gambei (datorită bicepsului femural) .
Extensia este limitată de ligamentul posterior (Winslow), ligamentul încrucişat anterior şi
posterior, ligamentele colaterale şi muşchii ischiogambieri. În extensie completă se obţine
poziţia de „înzăvorâre” în care forţa musculară nu mai este necesară .
b. Rotaţia internă – externă
Rotaţia externă este realizată de bicepsul femural iar cea internă de semimembranos,
popliteu, semitendinos, dreptul intern şi croitor.
c. înclinarea laterală - este limitată de ligamentele colaterale; acestea sunt tensionate la
maxim în extensie şi complet relaxate în semiflexie .
d. deplasarea înainte-înapoi a platoului tibial pe condilii femurali este limitată de
ligamentele încrucişate .
A. Menschik (1974—1975) a arătat că deplasarea segmentelor este diferită în raport de modul
de acţiune a membrului inferior. Dacă membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic
deschis, femurul este luat drept segment fix şi tibia alunecă pe el, în final observadu-se o
retropoziţie femurală. Dacă membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic închis.
Când genunchiul ajunge la o flexie de 70° se asociază și o mişcare de rotaţie internă, care
poate să ajungă pînă la 20° amplitudine.
Muşchii motori ai mişcării de flexie în cadrul lanţului cinematic deschis sunt, în
primul rînd, bicepsul şi semimembranosul, iar accesoriu semitendinosul, gemenii, popliteul,
plantarul subţire, dreptul intern și croitorul.
Forţa de acţiune a acestor muşchi a fost determinată de R. Fick. În tabelul recapitulativ
al flexorilor genunchiului, anexăm datele obţinute de acest autor în ceea ce priveşte scurtarea
muşchilor în timpul contracţiei (în metri), suprafaţa secţiunii lor fiziologice (în cm2) şi forţa
lor de acţiune (în kilogrammetri), care rezultă din scurtarea (în metri) X secţiunea fiziolo¬gică
(în cm2) X 10.
Limitarea mişcării de flexie este practic realizată de întîlnirea feţei posterioare a gambei
cu faţa posterioară a coapsei.
Tendonul rotulian solidarizează rotula la tibie, dar alungirea cvadricepsului permite o
mişcare de flexie totală.
 Mişcarea de extensie este cea prin care fața posterioară a gambei se depărtează de faţa
posterioară a coapsei. La început mişcarea se face prin rotarea extremităţii femurului, apoi
prin rostogolirea lui pe platoul tibei, până când axul lung al gambei ajunge să continue axul
lung al coapsei (vedere din profil).

Tabelul 1. Tabel recapitulativ al flexorilor genunchiului

Inserţia Secţiuna Travaliul

Denumirea Scurtarea fiziologiă (în kilogrammetri)
(în m) (in cm2)
Proximală Distală
Biceps femural Tuberozitatea
ischiatica Capul peroneului 0,059 17,37 10,248
Tuberozitatea Condilii tibiali 0,064 26,38 16,833
Semimembranos Ischiatica

Semitendinos Tuberozitatea Laba de gîscă 0,134 7,27 13,242

ischiatica
Gemen extern Condilul femural Calcaneu
extern

Gemen intern Condilul femural Calcaneu

intern

Popliteu Condilul femural Faţa posterioară

extern A tibiei

Plantar subţire Condilul femural Calcaneu

extern

Drept intern Unghiul pubisului Laba de gîscă 0,075 4,11 3,082

Croitor Spina iliacă Laba de gîscă 0,070 3,17 2,319

Total: 45,724

Mişcării de extensie i se asociază şi o mişcare de rotaţie în afara gambei pe coapsă, datorită

contracţiei bicepsului sural.
 Muşchii motori ai extensiei sunt, în primul rând, cvadricepsul şi tensorul fasciei lată. Ei
realizează, împreună cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene şi tendonul
rotulian, un aparat complex de extensie a genunchiului, în tabelul 2 este indicată şi forţa lor de
acţiune, calculată identic ca pentru flexori.

Tabelul 2.Tabel recapitulativ al extensorilor genunchiului.

Inserția Travaliul
Scurtarea Secţiunea (in
Denumirea (in m) fiziologică kilogrammetri)
Proximală Distală (în cm2)
Vast extern si intern Linia aspră Tuberozitatea 0,080 148,30 118,640
anterioară a tibiei

Drept femural Spina iliacă Tuberozitatea 0,081 28,89 23,400

anteroinferioara anterioară a tibiei

Tensor fascia lata Spina iliacă Tuberozitatea 0,010 7,56 0,756

anterosuperioară extremităţii
superioare a tibiei

Total: 142,796

După cum rezultă din acest tabel, extensorii au o forţă de acţiune totală de 142,796 kgm, pe
când flexorii de numai 45,774 kgm.
Faptul este uşor explicabil, deoarece muşchii extensori au de luptat împotriva greutăţii
corpului, în timp ce flexorii nu susţin şi greutatea corpului.
Acest excedent de forţă a apărut mai târziu în evoluţia filogenetică şi coincide cu poziţia
ortostatică a primatelor şi a omului. Incompletă la maimuţele evoluate, care merg încă cu
genunchii uşor flectaţi, funcţia de stabilizare a cvadricepsului nu îşi atinge perfecţiunea decît
la om. Contracţia cvadricepsului are ca efect presarea puternică a suprafeţelor articulare una
asupra alteia, ceea ce împiedică prăbuşirea genunchiului.
Am văzut că, pentru a ajunge la extensia completă, genunchiul suferă o mişcare de alunecare
şi una de rotaţie („screwhome motion"). Odată extins, genunchiul ajunge într-o poziţie de
zăvorîre, în care acţiunea musculară nu mai este necesară („locked position").

Extensorii acţionează cu toată forţa lor atunci când se face extensia forţată a genunchiului
flectat sau când se execută o mişcare forţată de blocare a genunchiului în uşoară flexie, situaţii
care se întâlnesc frecvent în activitatea de educaţie fizică, sport şi în diferite munci fizice.
Uneori, forţa lor de acţiune este atît de mare, încît se rupe aparatul extensor al genunchiului la
un nivel oarecare, ajungîndu-se la o ruptură de tendon cvadricipital, la o fractură de rotulă, la
o ruptură de ligament rotulian sau la o smulgere de apofiză tibială anterioară. Ruptura
tendonului cvadricipital are loc de obicei la fotbalişti şi rugbişti, iar aceea a ligamentului
rotulian la alpinişti.
Mişcarea de extensie este limitată, în primul rând, de ligamentul posterior Winslow şi de
ligamentul încrucişat anterior şi în mod accesoriu de ligamentul încrucişat posterior, de
muşchii ischiogambieri şi de ligamentele laterale, care se întind în momentul extensiei.
Mişcările de rotaţie înăuntru şi în afară:
Mişcările de rotaţie ale gambei pe coapsă se explică prin înălţimea diferită a condililor
femurali şi se asociază mişcărilor de flexie-extenise. Intervin, de asemenea, şi ligamentele
încrucişate, care rotează gamba în afară, în poziţia finală de flexie şi înăuntru, în poziţia finală
de extensie.
Amplitudinea mişcării de rotaţie activă este de 15—20°, iar de rotaţie pasivă de 35—40°.
Axul în jurul căruia se execută mişcarea este vertical şi trece prin centrul spinelor tibiale.
Mişcările de înclinare laterală sînt limitate de ligamentele laterale. Cum înclinarea trebuie
limitată în special în mers, ligamentele laterale sunt puse sub tensiune maximă odată cu
extensia genunchiului, în flexia completă ligamentul lateral extern se relaxează, dar cel intern
se menţine uşor destins, în semiflexie însă, se obţine o relaxare maximă a ligamentelor.
Deplasarea înainte și înapoi a platoului tibial pe condilii femurali, când genunchiul este
extins, este limitată de ligamentele încrucişate. Ligamentul încrucişat anterior limitează
deplasarea înainte, iar cel posterior, deplasarea înapoi.
Ligamentul încrucişat anterior se întinde în extensie, se relaxează în flexia uşoară şi
se întinde din nou în hiper-extensie, în timp ce ligamentul încrucişat posterior se
întinde în flexie completă, se relaxează în semiflexie şi se întinde din nou uşor
în extensie, în semiflexie, ambele ligamente încrucişate fiind mai destinse, se poate
obţine o uşoară mişcare de alunecare în sens anteroposterior a platoului tibial pe
condilii" femurali.
În diferitele activităţi sportive, aparatul ligamentar care limitează mişcările genunchiului este
deosebitde solicitat.
Forţarea genunchiului în valg (înăuntru) sau în var (în afară), însoţită sau nu de răsucirea
gambei pe coapsă, duce la leziuni de diferite intensităţi ale ligamentelor laterale. Astfel, este
clasică entorsa ligamentului colateral intern, cunoscută sub denumirea de „schi-punct" .
Ligamentul încrucişat anterior se poate rupe prin mai multe mecanisme.
De exemplu, poate fi lezat în urma unui traumatism puternic asupra feţei anterioare a
genunchiului aflat în extensie sau asupra suprafeţei posterioare a gambei,genunchiul fiind
flectat la 90°. De asemenea, mai poate fi lezat prin trecerea forţată de la flexie la extensie, cu
genunchiul rotat extern.

II.1.5. PATOLOGIA GENUNCHIULUI

Traumatismele fibrocartilajelor articulare sunt reprezentate doar de leziunile meniscale ale

articulatiei genunchiului. Aceste leziuni pot fi singulare sau se pot asocia cu oricare alt tip de
leziune (entorse, luxații, fracturi). (fig.5)
Leziunile meniscului compromit vascularizația acestuia, ceea ce explică de ce tratamentul
conservator are puține șanse de reușită, indicația terapeutică reamintind cea chirurgicală.
Leziunile de menisc sunt formațiuni fibrocartilaginoase, vascularizate doar periferic în zona
fibroasă. Meniscurile au rol de a creea o congruență perfectă între condilii femurali și platoul
tibial, de a creea o mai bună repartiție a presiunilor intraarticulare, de a permite o mai bună
alunecare a capetelor osoase articulare.
Ruptura de menisc se poate prezenta ca:
 ruptură longitudinală (complexă) caracteristică mai ales meniscului intern;
 rupturi transversale, caracteristice meniscului extern,
 ruptură oblică
 combinată cu dezinserția fie a coarnelor fie periferică.

Meniscurile sunt bine ancorate (în special cel intern) la structurile din jur: la femur , la tibie, la
rotulă, ligamente încrucișate, capsule, ligamentul lateral și intern. Meniscul intern este cel mai
expus traumatizării (80% din leziunile meniscale), datorită fixității lui a structurilor din jur
(mai ales la ligamentul lateral intern) ca și presiunilor mai mari ce se exercită asupra lui prin
condilul femural intern, prin care trece proiecția centrului de greutate a corpului.
Există trei mecanisme care ar produce rupturile meniscului:
 flexie urmată de o extensie puternică asociată cu o rotație a genunchiului în timp ce
tibia este fixată, prin blocare la sol a piciorului. La sportivi blocarea piciorului la sol prin
crampoanele ghetelor este o cauză frecventă (56 % din rupturile de menisc sunt întâlnite la
fotbaliști).
 asocierea concomitentă a unei flexii cu rotație externă și vag forțat, ceea ce
deschide interlinia internă articulară și va încarcera meniscul, care va fi strivit la extensia
următoare.
În cadrul unor traumatisme complexe ale genunchiului, soldate cu fracturi de platou sau cu
rupturi de ligamente, încrucișate sau laterale.
Genunchiul, prin pozitia sa de articulație intermediară a membrului inferior are un dublu rol:
 asigurarea statică în momentul de sprijin;
 asigurarea elevatiei piciorului în momentul balansului pentru orientarea piciorului in
functie de denivelările de teren.
Genunchiul joacă un rol important în foarte multe momente și activităti uzuale și profesionale.
Factorii vulneranți care pot acționa asupra genunchiului sunt:
a) factori mecanici;
b) factori fizici;
c) factori biologici;
d) factori chimici.

II.1.6. SIMPTOMATOLOGIA LEZIUNILOR DE MENISC

Examenul clinic – semne subiective și obiective

Simptomatologia clinică este relativ comună.
La fracturi bolnavul prezintă:
 durere intensă;
  tumefiere a genunchiului;
 hemartroză abundentă;
 impotența functională,
 echimoza, mai ales în spațiul popliteu.

La luxații bolnavul prezintă dureri spontane care se intensifică la încercarea de flexie a

gambei. Palparea arată relieful rotulian deplasat, iar în locul rotulei o depresiune în fundul
căreia se alpează condilul și trohleea femurală. Genunchiul poate fi blocat în extensie sau în
ușoară flexie. Luxatia rotulei se reduce ortopedic, după care se pune un burlan de gips. Uneori
se intervine chirurgical executând o palectomie.
La ruptura de menisc, bolnavul prezintă o durere violentă, bruscă însoțită de impotența
funcțională imediată. Uneori apare blocajul articular, hidrartroza este aproape regulată, iar
hemartroza este destul de frecventă.
Criteriile pentru susținerea diagnosticului sunt: clinice, radiologice și paraclinice.
Inspecția stabilește:
 tipul constitutional, greutatea pacientului și aduc unele precizări privind
ortostatismul și mersul pacienților cu sechele la membrele inferioare;
 poziția sau atitudinea segmentului lezat;
 deformări articulare;
 aspectul tegumentului și al țesutului subcutanat;
 culoarea tegumentului care poate fi modificată de echimoze, staza venocapilară,
ischemie, hiperemie.
Palparea este unul dintre criteriile clinice care stabilește:
 temperatura tegumentelor care indică procese inflamatorii în cazul tegumentelor
calde sau algoneurodistrofii în cazul tegumentelor reci;
 gradul de suplețe al pielii și țesutului subcutanat urmare al stării de uscăciune sau
umiditate a pielii;
 punctele dureroase la presiune;
 pulsația arterială.
Prin palpare se mai poate stabili de asemenea, continuitatea osoasă, mobilitatea anormală,
articulară sau osoasă, crispațiile țesutului osos sau ale celui cartilaginos.
Măsuratorile în afecțiunile aparatului locomotor se fac comparativ (membrul sanatos –
membrul afectat) și reprezintă alt criteriu clinic. Măsurăm circumferința articulară,
circumferința segmentului (crescută în edem și staza în atrofii) ca și în lungimea membrului
sau a segmentului de membru traumatizat.
Bilantul articular este de asemenea, un criteriu clinic și constă în măsurarea unghiurilor de
mișcare articulară (testing-ul articular).
Statica și mersul se studiază prin aprecierea statică monopolară și bipolară a
mersului care, ca produs dinamic, permite evidențierea coordonării și a mobilitații articulare
în cadrul unghiurilor utile și tuturor forțelor musculare ale membrelor inferioare.

Fig. 5 Rupturile de menisc (www.mihairascu.ro)

 CAPITOLUL III
ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

III. 1. IPOTEZA DE LUCRU

Principalul obiectiv al prezentei lucrări este acela de a demonstra eficiența kinetoterapiei în

tratamentul rupturii de menisc si genunchiul operat de menisc.
Durerea este primul factor care trebuie combătut deoarece duce la impotență funcțională în
care tratamentul kinetic nu se mai poate aplica, ducând la redoare articulară și implicit la lipsa
de progrese.

Prin cunoașterea și aplicarea unui program kinetic corespunzător se va putea demonstra

îmbunătățirea funcțională a pacientului.
După cunoașterea aspectelor legate de cauză, frecvența accidentelor, lucrarea de față are drept
ipoteză de lucru ameliorarea deficitului funcțional al pacienților cu ruptura de menisc si cu
genunchi postoperator.

III. 2. PREZENTAREA LOTULUI DE SUBIECTI

Studiul lucrării s-a desfășurat pe o perioadă de 3 luni în cadrul Clinicii Kinetostim din
Bucuresti, perioada 3 martie - 17 mai 2019.
În cadrul clinicii la dispozitie pentru recuperarea pacienților, masă pentru masaj, sul, spalier,
cadru și alte utilități necesare pentru recuperare.
Pentru această cercetare am selectat 3 pacienți de la Clinica Kinetostim, cu afecțiuni ale
genunchiului.
Pacienții selectați în această cercetare au vârsta cuprinsă între 18 și 60 de ani care provin din
mediu rural si urban.
 Tabelul 3. Prezentarea lotului de subiecți
Mediu de
Nr. Nume Vârstă Sex Diagnostic proveniență
leziune corn posterior
1. P.M 53 F menisc intern stang, tip IV Urban

2.

3.

Tabelul 4. Repartiţia cazurilor în funcţie de sex

Nr. de cazuri
Bărbați
Femei
Total
 III. 3. METODE DE CERCETARE

1. Anamneza
Fiecărui pacient i s-a întocmit o fişă de evaluare, care conţine:
Nume Prenume
Vârsta
Sex
Diagnostic
Istoricul bolii
Antecedente personale
Examen neurologic
Tratament

2. Testarea forței musculare

Testarea forței musculare se stabilește în conformitate cu cotația internațională printr-o notație
de la 0 la 5.
Forța 0 : mușchiul nu realizează nici o contracție, deci este o paralizie totală.La palparea
corpului muscular nu se simte nici o fibră musculară care să se contracte. Mușchiul respectiv
nu este capabil sa facă nici o mișcare.
Forța 1 : se sesizează o contracție a mușchiului prin palparea lui sau a tendonului.Se simte o
ușoară reliefare a tendonului dar încă nu poate fi vorba de mișcare.
Forța 2 : este o forță care permite mobilizarea segmentului în anumite condiții deci, apare
mișcarea, și o anume amplitudine mică și cu eliminarea gravitației.Forța 2 este o forță care
necesită din partea testatorului cunoștințe în ceea ce privește poziționarea pacientului și a
segmentului respectiv.Testarea pentru forța 2 se face pe planuri de alunecare tocmai pentru a
elimina gravitația.
Forța 3 : reprezintă forța unui mușchi de a mobiliza complet un segment pe toată amplitudinea
de mișcare contra gravitației.În afara forței gravitației asupra segmentului, nu trebuie să
acționeze nici o altă forță exterioară.Valoarea 3 a forței unui mușchi reprezintă pragul
funcțional muscular care indică o capacitate funcțională pentru muncă care ar cere o
mobilizare în toate direcțiile segmentelor.
Forța 4 : reprezintă capacitatea mușchiului de a deplasa segmentul a cărui mișcare o
controlează, pe toată amplitudinea de mișcare, antigravitațional și contra unei rezistențe de
putere medie, aplicate de testator.La forța 4 mușchiul acționează în condițiile descrise de mai
sus pe o perioadă scurtă de timp după care forța mușchiului și amplitudinea mișcării scade.
Forța 5: reprezintă forța mușchiului care poate executa o mișcare pe toată amplitudinea de
mișcare, contragravitațională și cu o forță maximală aplicată din partea testatorului. La
această forță mușchiul este normal.

3. Evaluarea durerii
În evaluarea durerii pacienților am folosit:
- scara vizual analogă (VAS – Visual Analogue Scale), scară care permite autoevaluarea
durerii din punct de vedere al intensității astfel: 0 – durere absentă, iar 10 – durere
maximă).

Fig. 6. VAS – Visual Analogue Scale

Această scară a fost folosită de asemenea pentru a evidenția efectul antalgic al tratamentului
prin masaj și kinetoterapie atât în evaluările periodice, cât și la evaluarea finală.

4. Evaluarea deficitului funcţional

Pentru evaluarea deficitului funcţional se poate utiliza Scara Lysholm , care conţine
şapte itemi (instabilitate, inflamaţie, durere, blocarea articulaţiei, mers şchiopătat, urcat şi
coborât trepte, încărcarea membrului inferior în timpul mersului pe teren plat), scorul final
fiind cuprins între 0 şi 100 de puncte.
Scala Lysholm
Item Performanţă funcţională Punctaj
genunchiul nu cedează la încărcare maximă 25
rareori senzaţie de instabilitate la efort susţinut 20
frecvent senzaţie de instabilitate la efort susţinut 15
Instabilitate
ocazional senzaţie de instabilitate în ADL 10
frecvent senzaţie de instabilitate în ADL 5
senzaţie de instabilitate permanentă 0
niciodată 10
după efort sever 6
Inflamaţie
după efort obişnuit 2
permanentă 0
niciodată 25
inconstantă, uşoară, apare în efort sever 20
intensă la efort sever 15
Durere
apare după mai mult de 2 km de mers 10
apare după mai puţin de 2 km de mers 5
permanetă 0
niciodată 15
senzaţie de prindere, dar fără blocare 10
Blocarea
ocazional 6
articulaţiei
frecvent 2
blocat permanent 0
niciodată 5
Mers şchiopătat ocazional 3
constant 0
fără probleme, alternativ 10
Urcat şi coborât dificultate moderată, alternativ 6
trepte câte o treaptă, fără alternanţă 2
imposibil 0
Încărcarea membrului fără probleme 5
inferior în timpul asistare de către o altă persoană sau dispozitiv 3
mersului pe teren plat imposibilă 0
 excelent - peste 90 de puncte;
 bun - între 84 şi 90 puncte;
Interpretare
 satisfăcător - între 65 şi 83 puncte;
 slab - sub 65 puncte.
5. Programul de recuperare

Tratamentul prin masaj

Este important ca, înainte de a începe masajul, să se controleze starea tegumentului bolnavului
urmărindu-se în special , eventuale infecții ale pielii care contraindică masajul, precum și
eventualele echimoze.
Durata unei ședinte variază între 5-10 minute iar frecvența este de obicei de o ședință pe zi.
Durata tratamentului poate fi între 2 și 4-6 săptămâni, uneori chiar mai mare, ca în afecțiunile
ortopedice.

Efectele fiziologice ale masajului sunt:

 acțiune sedativă asupra durerilor de tip: musculare sau articulare;

 acțiune hiperemiantă locală, de îmbunătațire a circulației locale care se manifestă
prin înroșirea tegumentului și încălzire;
 înlăturarea lichidelor de stază;
 stimularea funcțiilor aparatului circulator și respirator;
 efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului, cu înbunătățirea somnului,
îndepărtarea oboselii musculare;
 creșterea metabolismului;
 cel mai important mecanism de acțiune este cel reflex

Tehnica masajului
Masajul genunchiului se execută prin cumularea unei serii de manevre ce se adresează la
început musculaturii coapsei și gambei urmând încălzirea zonei prin creșterea circulației
sanguine locale.
Uneori este necesar să se insiste asupra acestor regiuni datorită procesului de hipotrofie
musculară ce poate aparea în timpul imobilizării post operator. Asupra acestor regiuni ce se
aplică manevrele de netezire și framântare, care au rol tonifiant major, contribuind la
recuperare.
Dupa aceea se trece la masajul propriu-zis al articulației genunchiului. Maseurul se va orienta
asupra capsului ligamentar care unește cele trei oase: femurul, tibia și rotula.

Se începe cu manevrele de introducere ținând genunchiul bolnav în flexie și netezind de la

articulația genunchiului în sus spre mușchiul cvadriceps care în afecțiunile articulare ale
genunchiului prezintă aproape întotdeauna o atrofie pronunțată. În continuare se trece la
fricțiune în sus, în jos, lateral sau circular.
Se procedează în felul următor: se aplică policele pe ambele margini ale sacului capsular
cuprinzând cu celelalte degete fosa poplitee, întorcându-se pe același drum, până la
tuberozitatea tibiei. În partea inferioară se execută fricțiunea mai mult în sens orizontal.
Masajul părții posterioare se face cu genunchiul flectat pentru a pătrunde cu degetul mediu și
index lânga tendoanele mușchilor flexari în profunzime și frecționând orizontal, vertical și
circular. Masajul se începe cu netezirea, după care urmează kinetoterapia.

6. Programul kinetic

Pacientul nr.1 P.M

Obiective: reducerea inflamatiei de la nivelul genunchiului, recuperarea mobilitatii
genunchiului, recuperarea extensiei si a flexiei prin exercitii de mobilizare a genunchiului
intre flexie si extensie maxima. Tonifierea musculaturii membrului afectat. Reluarea
progresiva a mersului pe piciorul afectat.
Mijloace: mobilizari pasive, exercitii pasivo-active, exercitii active de recuperarea a
mobilitatii, exercitii izometrice si izotonice.

Exercitii