Pasa înainte de sus cu două mâini

Pasa/lovirea de sus spre înainte include, în ansamblul acțiunii, o deplasare

rapidă spre locul de unde va fi efectuată acțiunea, o oprire sub traiectoria descendentă
a mingii, intervenția la minge și intrarea în acțiunea următoare. Elementul dominant al
pasei de sus este intrarea sub minge, astfel încât traiectoria ei să cadă spre fruntea
executantului.
Poziția inițială este de înălțime medie, echilibrată, cu greutatea repartizată egal
pe ambele picioare, ce sunt depărtate la nivelul umerilor, unul puțin mai avansat decât
celălalt. Trunchiul este drept, ușor aplecat înainte, brațele sunt îndoite din coate și
depărtate de trunchi oblic-înainte.
Mâinile se ridică și se apropie cu palmele orientate spre înainte sus, în flexie
dorsală, coatele sunt în ușoară flexie, îndreptate spre înainte, la distanță puțin mai mare
decât lățime umerilor.

Contactul cu mingea se face cu o parte din falangele degetelor, în mod inegal,

suprafața de contact reducându-se spre degetele mici.
Execuția propriu-zisă începe
prin extensia articulațiilor
membrelor inferioare, care se
continuă ca o “undă”, cu extensia
coatelor pe direcția oblic înainte
sus, încheindu-se cu o ușoară flexie
palmară a articulației pumnului. Pe
parcursul efectuării pasei corpul
jucătorului acționează ca un resort,
care se strânge înainte de acțiune și
se întinde o dată cu efectuarea
pasei.
După contactul cu mingea
jucătorul ajunge cu trunchiul
înclinat spre înainte, întins din toate
articulațiile, pe vârfurile picioarelor,
greutatea trecând pe piciorul din față. Brațele sunt întinse pe direcția pe care a plecat
mingea, uneori jucătorul pășind pe această direcție.

Pasa peste cap de sus cu două mâini

Luând în considerare frecvența cu care o întâlnim în jocul de volei la toate nivelele,

pasa peste cap reprezintă o acțiune motrică de bază pentru ridicare. Având în vedere
aspectele biomecanice ale execuției, aceasta acțiune este una din cele mai folositoarea
în activitatea profesorului/kinetoterapeut.
Execuția nu se deosebește în mod radical de
pasa înainte. Deosebirile, deși aparent minore,
intervin în momentul premergător lovirii și în
timpul contactului cu mingea.
Astfel, jucătorul se va apropia mai rapid de
traiectoria descendentă a mingii, astfel încât să
poată plasa “cupa” deasupra nivelului frunții, cu
extensia articulației pumnului mai accentuată decât
la pasa înainte, trunchiul în poziție verticală.
Mișcarea de extensie a articulațiilor trenului inferior se menține, dirijarea mingii
peste cap fiind posibilă datorită unei extensii și retroducții a brațelor, însoțite de o
extensie a trunchiului ce pornește din împingerea spre înainte a bazinului. Brațele se
întind oblic spre înapoi, privirea urmărește mingea pe prima parte a traiectoriei.
 Serviciul de jos din față

Jucătorul, aflat în spațiul de serviciu, este orientat cu linia umerilor paralelă cu

fileul. Piciorul opus brațului îndemânatic este plasat mai în față articulațiile picioarelor
fiind ușor flectate.
Trunchiul este ușor înclinat, mingea este ținută cu mâna neîndemânatică la
nivelul centurii, antebrațul fiind paralel cu solul. Greutatea este repartizată
preponderent pe piciorul din spate.
Mâna ce susține mingea face o ușoară aruncare (circa 20 cm) sau o retragere de
sub aceasta, în timp ce mâna îndemânatică, printr-o mișcare dinapoi spre înainte,
lovește mingea. Se realizează astfel o pendulare postero-anterioară, simultană cu
trecere greutății pe piciorul din față, eventual chiar cu o pășire spre înainte. Mingea se
lovește pe calota inferioară, într-un unghi de aproximativ 45 0 față de linia solului, cu
toată palma, ușor încordată și cu degetele apropiate. Elementul dominant din execuție
este blocarea articulației pumnului în momentul lovirii mingii. În continuare
executantul intră în teren pentru acțiunile ulterioare ale jocului.
 Serviciul de sus din față

Serviciul de sus din față este la ora actuală cel mai răspândit, atât la nivel de
începători cât și la nivelul performanței. Acesta poate varia ca traiectorie, forță și
viteză de zbor a mingii, ceea ce creează premizele soluționării fazei de joc într-o
multitudine de situații.

Cel ce efectuează serviciul se găsește în spațiul regulamentar, cu linia umerilor

paralelă cu fileul, cu picioarele ușor depărtate în plan anteroposterior, mai avansat
fiind piciorul opus mâinii îndemânatice. Mingea este ținută cu ambele mâini sau cu
mâna neîndemânatică la nivelul pieptului, greutatea este repartizată pe ambele
picioare.
Mingea este aruncată în
sus, aproximativ 50 cm.
Deasupra nivelului capului, în
fața brațului care lovește,
simultan cu o ușoară extensie
și răsucire a trunchiului, cu
ducerea spre înapoi a brațului
de lovire și trecerea greutății
pe piciorul din spate. Printr-un
impuls treptat în articulațiile
gleznelor, genunchilor și
șoldului greutatea este
transferată pe piciorul anterior.
De aici, odată cu flexia
trunchiului și anteducția
brațului de lovire, se realizează contactul cu mingea, preferabil într-un punct maxim ce
poate fi atins de mâna îndemânatică, cu toată palma, dar cu un contact pe zona
“podului” palmei, dur și în viteză, în momentul când mingea începe să coboare.
Mișcarea brațului îndemânatic continuă spre coapsa piciorului opus, însoțită de flexia
trunchiului. În continuare piciorul din spate pășește spre înainte și jucătorul intră în
teren.
 Serviciul de sus din lateral în forță

Deși în jocul competițional actual este mai puțin întâlnit, acest procedeu de
serviciu poate fi foarte util în activitatea specifică unui kinetoterapeut. Descrierea
următoare este pentru un sportiv dreptaci.
Executantul se găsește în spațiul de serviciu, orientat lateral oblic față de linia
fileului, piciorul stâng mai avansat, articulațiile trenului inferior ușor flectate, mingea
în mâna dreapta, mâna stângă întinsă pe lângă corp sau pe minge. În momentul lansării
mingii se flectează piciorul drept și se înclină trunchiul lateral. Brațul urcă întins și,
printr-o mișcare de rotație, mingea este lovită în fața corpului, în punctul cel mai înalt
pe care îl poate atinge executantul.
Reușita serviciului lateral este condiționată într-o foarte mare măsură de
precizia aruncării mingii. Din aceasta cauză, este necesar ca înainte de începerea
exercițiilor pentru învățare să se efectueze lansări ale mingii din poziția inițială a
serviciului fără lovirea mingii. Mingea trebuie aruncată astfel încât să cadă pe sol
lateral și în față - raportat la piciorul stâng
 Preluarea de jos

Preluarea din serviciu cu doua mâini de jos se efectuează după o deplasare (de
cele mai multe ori scurtă și oblică) și o oprire într-o poziție specifică. Baza de susținere
este mărită prin depărtarea picioarelor dincolo de lățimea umerilor, cu un picior mai
avansat (de obicei cel dinspre tușa laterală cea mai apropiată). Centrul de greutate este
coborât prin flectarea articulațiilor membrelor inferioare cu unghiuri de 120 0 între
trunchi-coapse și genunchi-gambe și 700 între gambe și sol. Brațele sunt depărtate,
urmând a fi apropiate în momentul premergător lovirii mingii.

Lovirea se efectuează în treimea inferioară a antebrațelor, palmele fiind prinse

una de cealaltă în diferite moduri, cel mai des întâlnit
fiind cel în care pumnul stâng este “îmbrăcat” de
palma dreaptă. Pe cât posibil antebrațele vor fi lipite
pe o porțiune cât mai mare. În momentul lovirii
articulațiile cotului și pumnului sunt în extensie și
brațele sunt oblic depărtate de trunchi. Dacă jucătorul
care efectuează preluarea se află mai aproape de fileu,
poziția oblică a brațelor va fi mai puțin accentuată,
aceasta apropiindu-se de orizontală.
În funcție de unghiul pe care trebuie să-l facă
traiectoria mingii servite cu traiectoria mingii preluate,
jucătorii se vor orienta cu fața spre centrul terenului, în
așa fel încât “înșurubarea” corpului în momentul
lovirii să fie cât mai redusă.
În funcție de viteza de zbor a mingii jucătorul trebuie să execute, prin coborârea
centrului de greutate, o mișcare de cedare-amortizare a contactului, uneori însoțită și
de plonjon sau o ridicare a centrului de greutate, în cazul unor lovituri ușoare sau
efectuate de la distanță mare față de fileu.
În finalul execuției acțiunii și
potrivit cursului jocului, executantul
va efectua o deplasare și pregătirea
unei alte acțiuni de joc viitoare.
Preluarea din atac se aseamănă
cu preluarea din serviciu având
totuși unele caracteristici care o
diferențiază de aceasta.
Poziția inițială este mai joasă,
între trunchi și coapse și între
genunchi și gambe formându-se
unghiuri de aproximativ 900, uneori
chiar mai puțin. Picioarele sunt
depărtate peste lățimea umerilor,
tălpile sunt paralele, greutatea repartizată spre vârfuri, un picior este mai avansat.
 De cele mai multe ori în momentul contactului cu mingea se produce o coborâre
a centrului de greutate printr-o cedare în articulațiile membrelor inferioare, menită să
amortizeze forța loviturii.
 Atacul

Poziția inițială pentru executarea atacului este una înaltă, corpul fiind orientat
pe direcția pe care se va face elanul. Elanul poate avea 1-3 pași, ultimul pas fiind cel
mai lung pentru a realiza o înclinare a trunchiului ușor spre înapoi, a frâna energic
deplasarea pe orizontală și a o transforma în săritură. La acest lucru contribuie și bătaia
care se realizează (de regulă) pe ambele picioare, într-o succesiune drept-stâng,
piciorul drept luând primul contact cu solul pe călcâi.
Prin extinderea energică a musculaturii triplei extensii a membrelor inferioare,
conjugată cu avântarea energică a membrelor superioare se urmărește realizarea unei
sărituri cât mai înalte și pe verticală. Ritmul elanului este accelerat spre ultimul pas.
În timpul săriturii trunchiul trece în extensie, brațele se ridică prin înainte sus la
nivelul capului, fiind ușor flectate. Umărul brațului îndemânatic se duce spre înapoi
pentru a mări cursa brațului. Brațul îndemânatic
depășește înălțimea celuilalt și se îndoaie spre spate cu
palma orientată în sus.
Lovirea mingii se realizează în punctul cel mai
înalt posibil, printr-o biciuire puternică a mingii pe
calota postero-superioară. La lovirea cât mai puternică a
mingii contribuie coborârea brațului neîndemânatic
premergătoare loviturii, flexia trunchiului și flexia
palmei spre antebraț, care realizează “acoperirea”
mingii. După lovitură brațul continuă mișcarea
descendentă spre coapsa piciorului opus, retrăgându-se
pe lângă corp.
Aterizarea se realizează elastic, contactul cu
solul luându-se inițial cu vârfurile apoi cu toată talpa,
printr-un efort de cedare al articulației triplei flexii.
Elementele dominante al atacului îl reprezintă ultimul pas de elan lung, însoțit
de avântarea brațelor și punctul înalt de lovire a mingii.
 Blocajul

Blocajul este acțiunea prin care

jucătorii liniei I, prin plasarea mâinilor
peste nivelul fileului (eventual și a
brațelor), se interpun pe traiectoria
atacului advers, cu scopul de a
împiedica trecerea mingii spre propriul
teren.
Acțiunea începe cu o apropiere a
jucătorului apărător de locul ales
pentru execuția blocajului. Deplasa-rea
se va face lateral, cu pași adăugați sau
oblic-lateral pentru distanțe mici iar
pentru distanțe mari prin alergare
paralelă cu fileul. La încheierea
deplasării jucătorul se găsește cu fața la
fileu, într-o ușoară flexie la nivelul
trenului inferior, picioarele depărtate la
nivelul umerilor, brațele îndoite cu
palmele ridicate aproximativ la nivelul
bărbiei și orientate spre înainte.
Din această poziție jucătorul execută o săritură pe verticală, brațele se întind,
palmele depășind cât mai mult marginea superioară a fileului. Degetele sunt răsfirate,
palmele depărtate atât cât să nu treacă mingea printre ele și blocajul să aibă o suprafață
cât mai mare. În cazul blocajului ofensiv palmele sunt în flexie, orientate oblic spre
podea. Contactul cu mingea se face cu palmele (eventual cu antebrațele) în terenul
advers.
După lovirea mingii, palmele se retrag în terenul propriu iar ateriza-rea se
efectuează elastic, cu rulare vârf-talpă, pe ambele picioare, în poziție echilibrată pentru
ca jucătorul să poată participa la acțiunea următoare.