39.

1 Elemente de analiză biomecanică în jocul de baschet

Poziţia fundamentală este punctul de plecare în realizarea celorlalte procedee. Se poate descrie
ca fiind:
- membrele inferioare sunt cu genunchii flexie şi articulaţia gleznelor în uşoară flexie,
- baza de susţinere este largă, membrele inferioare fiind depărtate la nivelul umerilor;
- picioarele sunt relativ paralele, vârfurile fiind orientate spre interiorul poligonului de susţinere;
unul dintre picioare poate fi aplicat pe sol cu maximum 1⁄2 talpă anterior faţă de celălalt;
- trunchiul se afla în uşoară flexie ceea ce face ca centrul general de greutate să fie coborât, iar
unghiul de stabilitate este cu atât mai mare cu cât centrul general de greutate este mai coborât;
- umerii relaxaţi, membrele superioare sunt uşor depărtate faţă de trunchi;
- faţa priveşte spre înainte.

Datorită flexiei segmentelor corpului unele faţă de altele se formează pârghii de gradul I si
III, toate cu braţe inegale ceea ce face ca şi dispunerea musculaturii să fie inegală. În cazul
acestei poziţii musculatura corpului depune un efort static de echilibrare (prin grupele şi lanţurile
musculare antagoniste) şi în acelaşi timp un efort muscular static de menţinere (prin musculatura
şanţurilor intervertebrale, triplei extensii la nivelul membrelor inferioare şi pentru membrele
superioare prin flexorii degetelor, flexorii carpului, flexorii cotului, anteductorii braţului).

Pasul adăugat înainte sau înapoi este un procedeu de deplasare în teren care permite
jucătorului sa menţină poziţia fundamentală în orice moment al jocului. Procedeul presupune
păstrarea contactului cu solul pe toată talpa şi începerea pasului înainte cu piciorului din faţă.
Braţul ridicat determină o poziţie oblică a trunchiului şi piciorului din spate. Piciorul posterior
este tras rapid spre cel anterior, dar fără a fi ridicat de pe sol.
Deplasarea înapoi se realizează în mod identic numai că piciorul din spate este cel care
declanşează deplasarea.
Priza simetrică se realizează prin ţinerea mingii de partea inferioară, din lateral şi puţin
înapoia ei. Degetele sunt cat mai răsfirate posibil şi au un contact cu mingea pe toata suprafaţa
lor palmară. Cea mai indicată poziţie este cea în care degetele cuprind cât mai mult mingea, iar
ultimele falangele ale degetelor inelare sunt orientate spre axul mingii. Între cei doi police este o
distanţă variabilă. Palmele se găsesc în prelungirea antebraţelor. Articulaţiile pumnilor sunt într-o
uşoară flexie dorsală.
Musculatura ce intervine la realizarea acestui procedeu este următoarea:
- flexorii degetelor, pumnului şi cotului,
- grupele musculare opozante ale mâinii,
- pronatorii ai antebraţului,
- musculatura anteductorilor şi adductorii braţului.
- pentru realizarea acestei poziţii este necesar ca centura scapulo-humerală să fie fixată de
grupele musculare antagoniste dorso-ventrale.

Pasa cu două mâinii de la piept, de pe loc este utilizată pentru transmiterea mingii la distante
mici şi mijlocii şi reprezintă pasa de bază şi specifică jocului de baschet.
Din poziţia fundamentală sportivul cu mingea ţinută în dreptul pieptului prin priza simetrica cu
doua mâinii, începe o mişcare de extensie a braţelor spre înainte. La finalul acestei mişcări se
înregistrează un impuls dat mingii printr-o mişcare bruscă executată din articulaţiile pumnilor
însoţită de împingerea din degetele de la II la V. In această mişcare policele mâinilor au rol de
susţinere posterioară a mingii. La finalul mişcării sportivul se găseşte cu braţele în extensie, la
înălţimea umerilor, pe direcţia de deplasare a mingii, cu palmele orientate în jos, cu degetele
întinse şi depărtate unele faţă de altele.

Priza asimetrica presupune ca mâna care urmează să realizeze procedeul este aşezată pe
minge posterior, în timp ce cealaltă o sprijină lateral. Degetele sunt depărtate între ele şi orientate
în sus. Mingea se poziţionează în dreptul bărbiei, la circa 20-25 cm depărtare. Faţa palmară a
mâinii care execută aruncarea este în flexie dorsală.
La mâna care realizează sprijinul asimetric articulaţia pumnului se află în flexie dorsală, restul
grupelor musculare solicitate sunt identice ca la priza simetrică.
Aruncarea mingii la coş este o execuţie specifică jocului de baschet şi se poate face de pe loc sau
cu elan.

39.2 Elemente de analiză biomecanică în handbal

Jocul de handbal în şapte se caracterizează printr-un mare dinamism şi în acelaşi timp printr-o
activitate musculară complexă.
Lovitura de la 7 m se caracterizează prin forţă necesară imprimării unei viteze iniţiale maxime a
mingii şi surprinderea adversarului. Lovitura se realizează prin intervenţia unui lanţ muscular
lung care începe la nivelul membrului superior, care ţine mingea, trece peste trunchi şi se termină
la nivelul membrelor inferioare.
Aceste lanţuri musculare sunt: flexorii carpului, flexorii cotului, retroductorii şi adductorii
braţului, musculatura care coboară, deplasează ventral şi basculează medial omoplatul, rotatorii
trunchiului precum şi musculatura triplei extensii de la nivelul membrului inferior. Activitatea
musculară care se înregistrează la nivelul acestui lanţ este una dinamică de învingere.

Aruncarea din săritură se caracterizează prin lipsa sprijinului pe sol. Elanul pentru acest
procedeu tehnic se realizează prin trei paşi de alergare după prinderea mingii, de regulă pe
piciorul drept; urmează un pas cu piciorul stâng, apoi cu piciorul drept, ultimul cu stângul, bătaia
şi săritura. Bătaia efectuată, de regulă, pe piciorul stâng presupune asocierea flexiei genunchiului
până la un unghi de aproximativ 120-130° cu completa rulare a piciorului.
Desprinderea este indicat a fi realizată cât mai înalt şi mai viguros prin împingerea puternică a
piciorului de bătaie. Celălalt membru inferior aflat cu genunchiul în flexie este ridicat rapid oblic
înainte şi lateral dreapta ceea ce va favoriza înălţarea.
Concomitent cu aceste mişcări la nivelul trunchiului se înregistrează o rotaţie lateral stânga în
direcţia de aruncare, cu extensie şi înclinare laterală spre dreapta.

Efortul muscular de aruncare se execută fără sprijin pe sol ceea ce necesită un efort mult
sporit îmbinat cu forţă, viteză şi păstrarea traiectoriei, efort asigurat prin activitate musculară
dinamică.
La nivelul membrului superior musculatura care realizează activitatea dinamică de învingere este
reprezentată de: musculatura degetelor, carpului, cotului, retroductorii şi adductorii braţului,
musculatura care coboară şi basculează medial omoplatul. Activitatea acestor grupe musculare
nu ar fi posibilă şi eficientă dacă musculatura antagonistă nu ar depune o activitate dinamică de
cedare.
Aruncarea cu pas încrucişat este o aruncare care este precedată de un elan de acest tip. În timpul
alergării spre poartă sportivul prinde mingea cu două mâini, pe piciorul drept. Face un pas cu
membrul inferior stâng pe direcţia de alergare, cu mingea ţinută în dreptul toracelui. Partea
stângă a toracelui se orientează pe direcţia de aruncare. Piciorul drept execută o încrucişare peste
stângul după care este repus pe sol, oblic spre dreapta. Concomitent mingea este împinsă înspre
mâna dreapta care se proiectează posterior, braţul şi antebraţul formează un unghi de 90°.
Piciorul stâng executa încă un pas înainte pe direcţia de aruncare. Din acest moment piciorul
drept împinge puternic.
39.3 Biomecanica jocului de volei
Ca şi în celelalte jocuri sportive, în volei se constată un mare dinamism care solicită complex
lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor. Pe lângă această activitate dinamică
multilaterală, musculatura corpului depune un efort static ,,de fixare" (echilibrare) pentru
asigurarea poziţiilor corpului, care se află uneori în situaţii de dezechilibrare marcată.
Necesitatea unor execuţii tehnice de înaltă măiestrie produce o dezechilibrare accentuată şi
cădere. Chiar din aceste situaţii sportivul trebuie să efectueze o serie de execuţii tehnice diferite
în scopul de a readuce mingea în teren sau de a o ridica şi servi pentru jocul coechipierilor.

Dintre execuţiile tehnice mai dificile vom exemplifica următoarele:

1. Preluarea de jos cu două mâini. În această mişcare caracteristică tehnicii moderne din jocul de
volei, membrele superioare acţionează ca nişte pârghii complet întinse, mobilizarea efectuându-
se numai în articulaţiile scapulo-humerale.
Pentru preluarea şi respingerea mingii sportivii se opresc, cu membrele inferioare depărtate în
scopul măririi bazei de sprijin, având membrele superioare libere în faţa lor, pentru a putea
executa procedeul în cele mai bune condiţii.
Preluarea de jos cu două mâini

Activitatea dinamică a musculaturii este efectuată în principal de lanţurile musculare ale

membrelor superioare, care asigură anteducţia şi adducţia în articulaţia umărului şi muşchii care
deplasează cranial şi ventro-lateral scapula.
Restul musculaturii membrelor efectuează un efort static global, fixând articulaţia cotului în
extensie, antebraţele în uşoară pronaţie, iar cele doua mâini apropiate, în flexie.
O oarecare activitate dinamică depun şi lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor
inferioare, care au drept scop orientarea celor două membre superioare întrunite pe direcţia
traiectoriei mingii care urmează a fi lovită. De supleţea şi mai ales de precizia acestei mişcări de
mică amplitudine depinde orientarea şi plasarea precisă atât a corpului, cât şi a membrelor
superioare pe direcţia de unde vine mingea.

2. Serviciul planat. O varietate a serviciului în cadrul jocului de volei în care jucătorul ce va

executa serviciul se aşează astfel în raport cu linia de fund a terenului şi cu plasa, încât să poată
observa aşezarea adversarului.
Membrele inferioare întinse sunt aşezate paralel. Aruncarea mingii se face cu mâna care este mai
aproape de latura terenului; mingea este aruncată liber în sus, pe verticală, fără să i se imprime
rotaţie. În timp ce mingea este în aer, jucătorul mută greutatea întregului corp pe un membru
inferior uşor flectat, în timp ce-1 ridica pe celalalt.
Concomitent, trunchiul şi membrul superior care va lovi sunt duse mult înapoi, în scopul de a
pune în tensiune optimă lanţurile musculare şi a acumula o cât mai mare cantitate de energie
potenţială.
Din aceasta poziţie începe mişcarea de lovire a mingii; greutatea corpului se mută pe piciorul ce
a fost ridicat şi ulterior fixat pe sol. În timp ce jucătorul face o înălţare pe vârfuri, mâna este dusă
repede înainte, loveşte puternic şi rapid mingea.

39.4Biomecanica elementelor din jocul de fotbal

Jocul de fotbal se caracterizează prin dinamism accentuat, mişcări combinate, dese schimbări de
posturi care solicită organismul motric, vegetativ şi psihic.
În privinţa poziţiilor iniţiale şi finale în fotbal avem următoarele poziţii caracteristice: poziţia
iniţială stând pe loc, poziţia jucătorului care loveşte o minge statică, poziţia jucătorului care se
pregăteşte să preia o minge cu pieptul, poziţia în aruncarea mingii de la margine, poziţia
fundamentală a portarului. În asigurarea poziţiei în jocul de fotbal de fixare sau de echilibru
intervin lanţurile musculare antagoniste de la membrele inferioare şi trunchi care acţionează
asupra CGG susţinând verticala în interiorul bazei de sprijin. Un rol deosebit îl au segmentele
care se găsesc sub CGG.

Lovirea mingii cu piciorul se poate realiza de pe loc sau din mişcare, în mod direct sau prin
răsturnare, cu vârful piciorului, cu părţile laterale, cu riscul sau cu călcâiul. În raport de situaţie,
această lovitură poate fi direct asupra porţii sau ca pasă. În faza de pregătire sportivul execută un
elan rezultat al alergării accelerate. Din punct de vedere biomecanic nu există particularităţi ale
activităţii musculare faţă de cele deschise la alergare. Execuţia se face unul din membrele
inferioare; celălalt serveşte drept sprijin fiind în uşoară flexie din toate articulaţiile ca rezultat a
unei activităţi dinamice de cedare din partea lanţului muscular al triplei extensii.
Lovirea cu capul.
Mişcarea este complexă şi dificilă, respectiv, elan, ghemuire, bătaie, lovirea cu capul şi
aterizarea.
La toate procedeele acţionează un lanţ muscular care începe de la cap până la membrele
inferioare de bătaie şi cuprind muşchii lanţurilor vertebrale, lanţurile ventrale ale trunchiului şi
gâtului, lanţurile încrucişate ale pereţilor abdominali, lanţul triplei extensii de la membrele
inferioare.
Efortul muscular are o componentă statică care asigură fixarea corpului, blocarea regiunii
cervicale pentru a oferi capului sprijin pe trunchi, precizia şi viteza vor fi asigurate prin
contribuţia analizatorului vizual, vestibular, proprioceptiv a căror informaţii sunt duse la scoarţa
cerebrală şi pe baza lor intră în funcţie mecanismele care asigură precizia mişcării.