Eficienta vizuala-indicii functionali ai vederii,

iluziile optice

Indicii functionali si eficienta vederii

Foarte multi specialiști, oftalmologi și psihologi definesc și clasifică ambliopia,

respectiv cecitatea prin raportare la indicii funcționali ai vederii.

1.Acuitatea vizuala (AV): principalul indicator, reprezinta puterea de vedere a ochiului,

care se referă la mărimea obiectelor și distanța la care ochiul le poate percepe distinct.
 Acuitatea vizuală variază în raport cu diferiţi factori: luminozitate, starea de adaptare a
ochiului, culoare, contrast obiect-fond, durata excitaţiei vizuale ş.a. Sunt deci necesare
examinări multiple şi în condiţii variate.
După Zamfirescu, “AV reprezinta posibilitatea ochiului de a aprecia configuratia,
forma, conturul si detaliile obiectelor si imaginilor, capacitatea lui de a percepe cea mai mica
distanta dintre 2 puncte (pe retina 4 micrometri, diametrul maxim al unui con) ce corespunde
unei dimensiuni de 1,4 mm situata la distanta de 5 m”.

2. Câmpul vizual sau vederea periferica reprezintă spațiul pe care-l poate percepe
ochiul care privește un obiect fix. Se poate determina câmpul vizual monocular și câmpul vizual
binocular cu perimetru sau campimetru optic. Limitele fiziologice pentru câmpul vizual sunt
orizontal 180 grade și vertical aproximativ 130 grade. In starile patologice apar scaderi ale
câmpul vizual: usoare cu 10-20 grade, medii cu 20-30 și grave cu 30-40.
Scotoamele sunt absente ale imaginii în câmpul vizual pe zone limitate. Exista și un
scotom fiziologic, temporal la nivelul papilei nervului optic și scotoame patologice care
corespund unei alterari a corioretinei, a căilor optice sau ale scoartei cerebrale.
3. Sensibilitatea luminoasă (simțul luminos) este capacitatea de a diferenția
intensitățile luminii. Se determină cu adaptometrul sau fotometrul. Ea reprezintă forma
elementară a funcției vizuale, capacitatea ochiului de a sesiza lumina și de a se adapta variației
luminoase din mediul înconjurător.
Se determină sensibilitatea luminoasă absoluta, proprietatea retinii de a percepe un
minim de lumina-minimum vizibil, și sensibilitatea luminoasa diferentiala, corespunde
perceperii de catre retina a unei diferente de lumina intre 2 zone-minimum separabile.

4. Sensibilitatea de contrast reprezintă capacitatea de a distinge deosebirile de

intensitate luminoasă dintre excitanții prezentați concomitent (distingerea obiectului de fond).

5. Sensibilitatea cromatică (simțul culorilor) este capacitatea ochiului de a distinge

culorile, de a realiza o vedere colorată în principal a culorilor rosu, verde, albastru. Deficiențele
poartă numele de discromatopsii. Deuteranopia pentru verde, daltonismul pentru rosu si
tritanopia pentru albastru.

Eficiența vizuala reală nu este rezultatul simplei însumări a indicilor funcționali, ci al

activarii lor în raport cu diferiți factori intelectuali, motivationali, etc. Potențialul analizatorului
vizual în ansamblul său reprezinta capacitatea vizuala potentiala, iar cea care se exercita în
activitate este capacitatea vizuala manifestata.

2
Iluziile optice

Termenul de „iluzie optica” se concretizează prin aparențe senzoriale ce implică

percepția mișcării și a formei. Iluzia este percepţia falsa a unui obiect, ce are loc în prezența
acestuia. Aceasta presupune existența unei erori la nivelul percepției vizuale.
Hermann Helmholtz, cercetător consacrat, a studiat îndeaproape în secolul al XIX-lea
fenomenul iluziei optice și a ajuns la concluzia că aceasta nu reprezintă o cauză fiziologică, ci
actioneaza la nivelul interpretării vizuale, al ipotezelor preconcepute.
Percepția creierul nu reprezintă de cele mai multe ori realitatea exactă, deoarece
imaginile preluate de la ochi pot fi decodate diferit de creier.
Iluziile reflectă modul în care organismul tratează informaţiile senzoriale şi care ne
permite o mai bună definire a informaţiiei reale tratate de către sistemul senzorial. Totuşi
variaţiile iluziilor datorate unor factori cum sunt vârsta, experienţa, contextul, informaţii
semnificative sau nu, sugerează o importantă participare a reprezentărilor cognitive.

 Efecte bidimensionale
În general, o iluzie optică poate avea drept cauză faptul că informaţia fundamentală
este fie inadecvată și astfel apare o ambiguitate. Majoritatea iluziilor sunt tentative îndrăzneţe
de a induce o neglijare a perspectivei.
Un exemplu particular simplu este cel din figura alăturată, care se încadrează în
categoria iluziilor optice izometrice. În desenul de sus, liniile BB pot fi imaginate fie într-un
plan anterior liniilor AA, fie într-unul posterior acestora. Alegerea rămâne la latitudinea
individuală, întrucât nu se dispune de suficientă informaţie pentru a putea decide între cele două
posibilităţi. Cu celelalte două desene nu mai sunt posibile astfel de ambiguităţi, cele două
alternative fiind clar separate prin micşorarea uneia din dimensiuni, astfel ca astfel să apară
senzaţia perspectivei.

 Figura 1: Un exemplu de iluzie izometrică

3
 Un alt exemplu de iluzie izometrică este cea din figura 2, cunoscut sub numele de scara
lui Schröder (desenul din stânga) şi care creează o ambiguitate în privinţa obiectului, care poate
fi la fel de bine o scară (un şir de trepte) sau o cornişă. Eliminarea ambiguităţii se face în modul
descris mai sus (desenul din dreapta).

 Figura 2 Scara lui Schröder

 Efecte tridimensionale
4
 Multe iluzii tridimensionale fac parte din viaţa de zi cu zi şi, ca urmare, tind să treacă
neobservate. Unele dintre ele erau cunoscute de arhitecţi încă din antichitate. Arhitectura antică
greacă este plină de exemple. Conştienţi că nişte coloane în formă de trunchi de con dau senzaţia
de forţă, tărie, arhitecţii Parthenonului au realizat faptul că dacă stâlpii sunt de această formă,
ei par mai subţiri la mijloc.
Este ştiut că dintre două figuri geometrice egale, cea mai luminoasă pare mai mare.
Acest lucru este datorat iradierii retiniene, un fel de dispersie a răspunsului vizual în regiunile
din jurul imaginii retiniene luminoase . Ca urmare, o coloană văzută pe fondul luminos al
cerului pare mai subţire decât una identică, văzută pe fondul întunecat al unui perete. Din acest
motiv, coloanele din colţurile Parthenonului au fost făcute ceva mai groase decât celelalte, iar
distanţa faţă de cele vecine a fost redusă. Cum la templele mai vechi aceste caracteristici nu au
fost observate, ele trebuie să fie datorate unor atente observaţii şi nu, aşa cum s-a sugerat, în
scopul întăririi suportului acoperişului foarte greu.

Coloanele albe, respectiv negre din cele două jumătăţi ale imaginii sunt identice ca
dimensiuni, dar cele albe apar mai largi, ca urmare a fenomenului de iradiere retiniană.

 Mişcarea obiectului
Iluziile asociate cu mişcarea reală sau aparentă sunt notorii. Cele privind mişcarea
aparentă sunt exemplificate de cinematografie, televiziune, firmele luminoase, sau cele care
prezintă înscrisuri ce dau senzaţia de curgere.
În fiecare caz, iluzia mişcării este generată de alternări succesive, rapide şi scurte ale
formei imaginii retiniene. Ca urmare a duratei finite a răspunsului retinian la un stimul de
intensitate corespunzătoare, şi ţinând seama şi de mărimea finită a câmpurilor receptoare,

5
discontinuitatea inerentă în prezentarea succesivă a cadrelor trece neobservată, dacă viteza de
derulare nu este prea scăzută sau diferenţele dintre cadre succesive prea mari.
O trăsătură cunoscută a imaginii de televiziune este aceea care implică deformarea
aparentă a acesteia. Când privirea se mută de la stânga spre dreapta, imaginea pare înclinată
spre dreapta. La deplasarea privirii în sens invers, imaginea apare înclinată spre stânga. Această
iluzie este uşor de înţeles dacă ne amintim nu numai că imaginea de televiziune constă într-o
succesiune de cadre, dar fiecare dintre acestea este format din câteva sute de linii orizontale,
trasate de un fascicul fin de electroni, în baleieri secvenţiale rapide.
Considerând structura astfel formată, când privirea alunecă pe ecran de la stânga la
dreapta, ea fixează spotul fasciculului din ce în ce mai târziu; de aceea, liniile situate mai jos
apar deplasate spre stânga faţă de cele situate mai sus.

 Figura: Explicarea iluziilor asociate cu mişcarea

6
Deficienţele simţului luminos cromatic se numesc discro- matopsii (totale sau parţiale),
reprezentând dificultăţi de diferite grade în recunoaşterea culorilor sau lipsa de percepţie pentru
culori. Majori- tatea sunt congenitale şi definitive. Acestea sunt: * deuteranomâlia, deuteranopia
- discromatopsia pentru cu loarea verde; * protanomalia, daltonismul - discromatopsia pentru
culoarea roşu; * trîtanopia - discromatopsia pentru culoarea albastru (mai rar întâlnită. Eficienţa
vizuală reală nu este rezultatul simplei însumări a indicilor funcţionali, ci al activării lor în
raport cu diferiţi factori intelec- tuali, moţivaţionali, deprinderi etc. Eficienţa vizuală este
diferită de acuitatea vizuală, ea depinde de toţi parametrii vederii, precum şi de interacţiunea
reflex-condiţio- nată a analizatorilor, realizată prin analiza şi sinteza corticală. sub 1 / 400

202 Potenţialul analizatorului vizual în ansamblul său reprezintă ca- pacitatea vizuală
potenţială, iar cea care se exercită în activitate este capacitatea vizuală manifestată. Funcţia
vizuală se dezvoltă ontogenetic şi se perfecţionează prin activitatea cognitivă şi practică a
copilului, care oferă stimulările vizuale ce concură la dezvoltare, în contextul stimulărilor
polisen- zoriale. A. Bangerter recomandă evitarea „subdezvoltării funcţionale" prin limitarea
activităţii vizuale şi subordonarea ei celorlaltor modalităţi senzoriale. Dacă pentru conservarea
restanţelor vizuale este suficientă activarea lor, creşterea eficienţei vizuale presupune exersarea
per- manentă a cederil printr-un antrenament vizual sistematic, complex, gradat, adaptat la
posibilităţile vizuale, care să conducă spre scheme perceptive si strategii exploratorii eficiente,
spre sinteza informaţiilor vizuale cu cele primite pe alte canale, spre consolidarea, corectarea şi
păstrarea reprezentărilor vizuale şi spre antrenarea proceselor de cu- noaştere şi a întregii
personalităţi,'în scopul compensării vederii slabe. Dacă în unele cazuri nu este posibilă
remedierea modificărilor sau destructurărilor organice, eficienţa vizuală poate fi optimizată prin
creşterea funcţionalităţii segmentului cortical al analizatorului vizual, nemodificat structural,
prin dezvoltarea funcţiei vizuale superioare şi prin compensaţie, mai ales în ambliopiile
funcţionale, unde se acţio- nează mai ales asupra factorilor inhibitori, printr-un proces
sistematic de antrenament vizual, care presupune nu numai simpla utilizare a funcţiei vizuale,
ci şi optimizarea ei prin exersare judicioasă, care se constituie într-un obiectiv prioritar al
educaţiei speciale, compensator- recuperatorii. Creşterea eficienţei vizuale se materializează,
printre altele, prin: * creşterea distanţei de recunoaştere; » consolidarea vederii de aproape (la
distanţa cititului); » creşterea ritmului şi corectitudinii percepţiei; + optimizarea indicilor
funcţionali ai vederii; * diminuarea dificultăţilor de localizare în plan şi în spaţiu; » exersarea

7
raţională şi eficientă a tuturor restanţelor funcţio- nale ale vederii; » eliminarea sau atenuarea
consecinţelor negative; * optimizarea capacităţii de însuşire a cunoştinţelor şi de prinderilor.