Sunteți pe pagina 1din 19

PERCEPŢIA

Explorarea vizuală

Iluziile perceptive

Figurile ambigue

Organizarea perceptivă

Constanţa percepţiei

Percepţia spaţiului şi distanţelor

Percepţia timpului

Percepţia mişcării

Forme speciale ale percepţiei

Rolul cuvântului în percepere

Perceptul este o construcţie, un ansamblu de informaţii selectate şi structurate în funcţie de experienţa anterioară, de trebuinţe de intenţiile organismului implicat activ într-o anume situaţie. La ora actuală percepţia este considerată un mecanism reglator esenţial al activităţii adaptative.

1. EXPLORAREA VIZUALĂ

Una din primele şi cele mai frecvente exploatări ale percepţiei a avut ca obiect capacitatea de aprehensiune, numită uneori câmp de aprehensiune al percepţiei sau atenţiei. Această capacitate se exprimă prin numărul de elemente sau unităţi percepute dintr-o singură privire, durata de expunere fiind astfel potrivită încât subiectul să nu aibă posibilitatea să numere aceste unităţi. Timpul de expunere utilizat obţinut este de 0,1 sec. Aparatul clasic utilizat în acest scop este tachistoscopul. Acest aparat permite studierea percepţiei vizuale în raport cu durata expunerii stimulului sau a situaţiei stimulative. Stimulii sunt proiectaţi pe ecran, în condiţiile luminii de zi, ochiul fiind adaptat la lumină. Din cercetările efectuate de diferiţi autori rezultă că atunci când se utilizează ca stimuli elemente fără legătură, numărul elementelor ce pot fi percepute într-o singură expunere este cca 4- 5. Cifrele sunt percepute mai uşor decât literele. Dacă se utilizează cuvinte cu înţeles numărul elementelor (literelor) percepute este

mai mare, iar dacă se utilizează propoziţii simple – şi mai mare. Formele geometrice sunt mai uşor percepute decât literele izolate. Dacă se utilizează cuvinte fără sens, sunt percepute mai uşor acele cuvinte în care succesiunea literelor este mai familiară în limba respectivă Printre condiţiile eficienţei tehnicii tachistoscopice menţionăm:

1) necesitatea controlării exacte a timpului de expunere şi iluminaţiei; 2) fixarea de către subiect a privirii în centrul suprafeţei stimulative şi pregătirea lui pentru percepere printr-o comandă adecvată, dată cu 1-2 secunde înainte de prezentarea stimulentului. Capacitatea de aprehensiune variază în raport cu instrucţia dată subiectului, cu vârsta subiecţilor, caracterul materialului utilizat, intensitatea şi durata stimulării, influenţa experienţei anterioare a subiecţilor, prezentarea dispersată sau grupată a materialului. Atunci când apare un obiect în câmpul vizual, ochii reacţionează printr-un răspuns de fixare; atunci când în câmpul vizual sunt simultan mai multe obiecte fiecare mişcare a ochiului modifică regiunea din spaţiu acoperită de acest câmp. În acest caz este necesar ca exploatarea vizuală să respecte anumite reguli de prioritate, care depinde de conţinutul semnificativ al câmpului şi de scopul urmărit. Experimental s-a demonstrat că explorarea perceptivă este condusă de reguli utilizând un câmp semnificativ şi care nu cere subiectului îndeplinirea nici unei sarcini pentru organizarea câmpului. Dacă pe un ecran sunt proiectate două litere pe care privirea o va “alege” să o citească prima? În aceste condiţii, strategia explorării urmăreşte două reguli:

dintre două puncte, inegal depărtate de punctul iniţial, privirea va fi atrasă mai întâi de cel mai apropiat - pe un ax vertical, punctul de sus fiind prioritar. Prima regulă poate fi interpretată ca una ce duce la economie: viziunea periferică a furnizat deja, la fixarea iniţială, o informaţie aproximativă, ce va permite, cu cel mai mic cost, o organizare rapidă şi coerentă a informaţiei culese printr-o nouă fixare dacă acesta este un punct apropiat. A doua regulă este una din formele pe care o ia disimetria jos-sus a câmpului perceptiv. De asemenea, li s-au prezentat subiecţilor figuri formate din linii întretăiate şi contururi mai mult sau mai puţin complexe. Au fost înregistrate mişcările ochiului în condiţii care au permis să se

noteze fiecare fixare asupra punctului corespunzător de pe figură. S-a constatat atunci că punctele fixate nu se repartizează la întâmplare. Ele se concentrează pe zone determinate numite “zone informative”: margini, intersecţii de linii, unghiuri. Aceste zone furnizează cea mai multă informaţie asupra figurii, pentru un număr dat de fixări oculare. Tehnica de înregistrare a mişcărilor oculare arată că persoane foarte antrenate în lectură folosesc un număr de fixări inferior celui necesar altora, puţin obişnuite să citească, sau unor începători. Deci, culegerea economică a informaţiilor vizuale, necesare lecturii se învaţă. E. Vurpillot (1974) a cerut unor copii între 4 şi 9 ani să spună dacă două desene, compuse fiecare din 6 (sau 8) elemente, erau cu totul la fel sau total diferite, elementele fiind dispuse, în fiecare desen, pe două rânduri sau pe două coloane. Strategia optimă constă, bineînţeles, în compararea fiecărui element dintr-un desen cu cel omolog din celălalt desen. Înregistrarea mişcărilor oculare permite să se constate că, la copii mai mici, structurarea elementelor în alinieri verticale sau orizontale, precum şi o preferinţă sistematică pentru deplasările orizontale au mai multă importanţă decât finalitatea exploatării. Numai între 5 ani şi jumătate şi 7 ani se constituie programe de exploatare adaptate sarcinii. Dar faptul că într-o figură privirea se fixează mai degrabă într-un punct al figurii decât într-altul, dacă se deplasează sau nu, are consecinţe asupra felului în care este tratată informaţia captată, în cursul construcţiei perceptive. Percepţia prelungită a unui stimul poate genera efecte consecutive figurale. Într-o cercetare din 1933 Gibson a arătat că dacă privim fix mai mult timp (de la 5 la 15 minute) la o linie uşor curbată, aşezată în poziţie verticală, linia devine fenomenal mai puţin curbată decât a fost la început, iar dacă această perioadă de inspecţie subiectul priveşte o linie dreaptă, această linie i se va părea curbă, aproximativ în aceeaşi proporţie ca linia inspectată, dar în direcţie opusă. Primul obiect perceput se numeşte obiectul sau stimulul inspectat, iar al doilea – obiectul sau stimulul test (sau figura inspectată şi figura test). Cercetări numeroase în acest domeniu a efectuat W. Kohler, motiv pentru care fenomenul se numeşte uneori “efectul Kohler”. Kohler şi Emery au pus în evidenţă fenomenul şi în a treia dimensiune a spaţiului.

E.R. Hammer, studiind factorul timp în efectul consecutiv figural, găseşte că acest efect creşte cu durata inspectării figurii, până la un maximum, care este atins aproximativ după 60 sec. Dispariţia efectului – după inspecţie – este rapidă, efectul fiind aproape nul după cca 90 sec.

2. ILUZIILE PERCEPTIVE

Este vorba despre figuri ce îl fac pe observator să ia o decizie perceptivă pe care poate uşor să o verifice ca fiind neconformă cu realitatea fizică (cu “starea naturii”). Marele interes al “iluziilor perceptive” este de a oferi situaţii simple, în care existenţa mecanismelor perceptive devine vizibilă, pentru că ea nu mai este mascată de pretinsa evidenţă a reuşitelor obişnuite. Mecanismele perceptive implicate în aceste iluzii nu prezintă nici un caracter “accidental” sau “special”, ele impunându- se tuturor (în limitele diferenţelor individuale care afectează toate mecanismele psihologice), cu totul repetabil pentru oricine chiar şi atunci când observatorul cunoaşte proprietăţile fizice ale figurii. Iluziile se împart în două categorii: cele a căror amplitudine scade cu vârsta subiecţilor şi cele care, în cursul dezvoltării, evoluează în sens opus. Or, se ştie că activitatea perceptivă creşte odată cu vârsta de unde ideea că iluziile din prima categorie (iluziile “primare”) depind de mecanisme ale căror efecte sunt atenuate de activitatea perceptivă, în timp ce această activitate creează şi dezvoltă condiţiile de manifestare pentru a doua categorie de iluzii (iluzii “secundare”). Această clasificare în primare şi secundare a fost realizată de Piaget. Iluziile primare se pot explica prin efecte de centrare sau efecte de câmp. În timpul unei fixări a privirii elementul figurii care este centrat de privire, element a cărui imagine se proiectează pe fovea este supraestimat în raport cu elementele periferice, această supraestimare crescând, odată cu durata, până la un anumit plafon. Dezvoltarea activităţii perceptive atenuează amploarea iluziilor primare, pentru că ea tinde să coordoneze centrările şi, deci, să le echilibreze efectele (care efecte, considerate izolat, nu variază cu vârsta). Coordonările constituie ceea ce Piaget nume decentrare. Efectele centrării şi decentrării sunt explicate printr-un model probabilist. Efectele de centrare rezultă din faptul că, pentru partea de figură care este centrată, probabilitatea întâlnirii între elementele figurii şi elementele receptoare este mai ridicată decât pentru elementele figurii care se proiectează la periferia câmpului

(ne amintim că elementele receptoare susceptibile să funcţioneze independent sunt mai numeroase în centru retinei). Efectele de decentrare se explică prin creşterea probabilităţii cuplajelor complete într-o întâlnire pe elementul A al figurii ( o anumită dreaptă, de exemplu; a se vedea figura).

---------------------------------------------------------------------------------

----------------------

A1

--------------------

B1

-----------------

Dacă se înregistrează mişcările ochilor se va constata că punctele de fixare a privirii se concentrează în vârful liniei A şi vârful liniei B, astfel că dreapta A este parcursă cu privirea mai des decât linia B; Punctele de fixare a privirii pentru dreptele A1şi B1 se situează către mijlcul acestora; Lungimea segmentelor de dreaptă centrate de privire este supraestimată prin raport cu lungimea altor segmente.

---------------------------------------------------------------------------------

Dacă toate cuplajele sunt complete, are loc punerea în corespondenţă termen cu termen a elementelor lui A şi B, iar percepţia este exactă. Dar dacă anumite cuplaje rămân incomplete, adică unele elemente ale lui A nu sunt împerecheate cu elemente ale lui B (sau invers), apare o a doua sursă de supraestimare, pentru unul din cele două elemente. Activitatea perceptivă tinde să crească probabilitatea cuplajelor, adică a decentrării, modelul explicând în acest fel atenuarea iluziilor “primare” odată cu vârsta. Dar această activitate are drept consecinţă apropierea în timp a culegerii unor informaţii, din puncte diferite ale figurii, de comparare a direcţiilor, de intervenţie cadrelor de referinţă etc. ea suscită astfel noi puneri în relaţie, care nu interveneau anterior sau care aveau mai puţine şanse să intervină, atunci când activitatea de exploatare era mai intensă.

Ar fi necesar să răspundem la întrebarea; iluziile sunt fenomene particulare sau generale? Reprezintă o excepţie sau o regulă a activităţii perceptive? Pentru a afirma că iluziile sunt cazuri particulare ale activităţii perceptive sunt necesare o serie de argumente care vor fi confirmate de experimente. Un prim argument îl reprezintă variaţia iluziilor perceptive în funcţie de vârstă, activitate profesională, particularităţile contextului socio-cultural în care acesta îşi desfăşoară activitatea iar, un al doilea argument pe care ne bazăm când spunem că percepţia reflectă sau tinde să reflecte corect realitatea înconjurătoare îl constituie apariţia iluziilor nu în orice condiţii ci în condiţii strict determinate. Această afirmaţie poate fi demonstrată prin nişte experimente extrem de simple. În primul experiment putem utiliza aparatul pentru măsurarea iluziei Muller-Lyer. Experimentul 1. Se construiesc două „aparate” pentru măsurarea iluziei Muller-Lyer. Pe o foaie de hârtie (teaca) se desenează un segment de dreaptă, pe o altă foaie (cursorul) se desenează o linie ce are un capăt liber, cel din dreapta fiind delimitat de o liniuţă mică. Cursorul (care este variabil) este mişcat de către experimentator de la dreapta la stânga, dându-se astfel posibilitatea subiecţilor să aprecieze când cele două segmente sunt percepute ca fiind egale. În acest caz vom constata că nu există nici o dificultate în aprecierea corectă a egalităţii celor două segmente. În varianta a doua ne servim de un alt „aparat”: pe teacă desenăm un segment de dreaptă ce are la capete linii orientate spre interior; pe cursor desenăm o linie cu deschidere spre exterior, celălalt capăt rămânând liber. Mişcăm cursorul de la dreapta spre stânga (dedesubtul tecii) şi cerem subiecţilor să precizeze când cele două segmente sunt percepute ca fiind egale. Fără nici un fel de dificultate vom constata apariţia iluziei lui MulIer-Lyer. În acest al doilea caz au intervenit o serie de factori perturbatori la nivelul obiectului (adăugarea liniilor cu orientarea către exterior sau către interior) care au produs iluzia, creând senzaţia de „închidere” sau de „deschidere”. Experimentul 2. Stimulul din figura de mai jos se arată subiecţilor în mod repetat, de 4-5 ori, cu creşterea timpului de expunere. Se procedează astfel: stimului este prezentat la tahistoscop; dacă nu dispunem de tahistoscop, stimulul este acoperit cu mâna de către experimentator, apoi este descoperit pentru câteva fracţiuni de secundă, cerându-se subiectului sau subiecţilor să noteze pe o foaie de hârtie ce au văzut. Se procedează la fel de mai multe ori, cu condiţia ca de la o

prezentare la alta a stimulului să crească timpul de expunere. Vom constata că la primele prezentări percepţia stimulului va fi eronată (unii subiecţi scriu că au văzut nişte pete, nişte litere, alţii că au descifrat cuvântul „psihologie” sau doar primele 2-3 litere). Pe măsură ce timpul de expunere creşte, subiecţii vor reuşi să-şi corecteze iluzia descoperind că din cuvântul dat lipseşte o literă. În acest caz iluzia apărută se datorează intervenţiei unor factori perturbatori la nivelul mediului. Factorii perturbatori sunt reprezentaţi de timpul scurt de expunere a stimulului şi de mâna experimentatorului, care, interpunându-se între subiect şi obiect, a condus la deformarea percepţiei. Dacă stimulul ar fi fost prezentat de la început fără a fi acoperit de mâna experimentatorului şi pentru o perioadă mai lungă de timp, rnai mult ca sigur că iluzia n- ar fi apărut sau, oricum, n-ar fi fost atât de răspândită.

PSIHOLGIE

Experimentele demonstrează că percepţia „deformeazăîntr-adevăr stimulii, în lipsa cărora ele nu s-ar mai produce. De exemplu, iluzia lui Hering apare datorită suprapunerii peste un stimul (liniile paralele) a altui stimul (steaua), acesta din urmă fîind stimulul perturbator. Dacă stimulul perturbator este înlăturat (să presupunem că steaua desenată pe o hârtie transparentă şi suprapusă peste paralele este dată la o parte), atunci iluzia nu va mai apărea. Un al treilea argument care ne face să credem că percepţia este o redare corectă a obiectelor îl constituie posibilitatea de corectare a iluziilor în chiar timpul desfăşurării activităţii perceptive. Nu este vorba doar de o diminuare a iluziilor o dată cu vârsta, ci de însăşi dispariţia lor în activitatea cu stimulii. Acest fapt ne-a fost demonstrat chiar de experimentul 2. Dacă în primele faze subiecţii percepeau eronat stimulul, spre sfârşitul experimentului, pe baza măririi timpului de expunere, iluzia s-a corijat. Percepţia este un mecanism adaptativ al individului, corectarea iluziilor fiind expresia lui directă. Dacă omul ar persista în reflectarea eronată a obiectelor şi fenomenelor din jurul său, ar întâmpina mari dificultăţi de adaptare. Lucrul acesta a fost demonstrat de psihologul american George Malcolm Stratton (1 865- 1957), care a inventat şi purtat timp de opt zile un „ham optic” ce inversa dreapta cu stânga şi susul cu josul, el fiind prirna persoană care a experimentat imaginea retiniană inversată (1896). Deşi la început a avut mari probleme de adaptare, după opt zile acestea au dispărut. Dubiile asupra rezultatelor experimentului lui

Stratton au fost îndepărtate mai târziu datorită cercetărilor altor autori. Kohler, de pildă, a cerut unor subiecţi să poarte ochelari cu lentile prismatice care deformau puternic conturul şi coloritul obiectelor. În aceste condiţii viaţa persoanelor respective a devenit extrem de dificilă, ele nefiind capabile nici să se hrănească singure. Cu toate acestea, după câteva săptămâni, în ciuda ochelarilor, persoanele respective au început să vadă realitatea aşa cum este, descurcându-se fîresc în ambianţă. Scoţând ochelarii, totul a apărut dintr-o dată deformat, dar în sens invers modificărilor iniţiale (o suprafaţă văzută concavă, de data aceasta era văzută convexă etc.). Ajutate din nou, persoanele respective au început să perceapă firesc realitatea. Experimentul lui Kohler demonstrează nu doar posibilităţile enorme de adaptare ale creierului uman, dar şi nevoia de corijare a ceea ce este, dintr-un motiv sau altul, deformat. Putem afirma că deformările perceptive nu sunt inerente mecanismelor perceptive, ci se datorează intervenţiei unor factori perturbatori, uneori chiar „construiriiîntr-o asemenea manieră a câmpului perceptiv care să faciliteze producerea Ior. Chiar dacă există, ele sunt produse, sunt rezultate ale acţionării altor factori (externi sau interni). Dovada cea mai sigură o reprezintă lipsa iluziilor în absenţa unor factori perturbatori.

3. FIGURILE AMBIGUE

Dacă privim în centrul figurii care reprezintă cubul lui Necker, vom vedea acest cub când dintr-o perspectivă când din alta. Similar dacă privim vaza şi profilele (după, E.Rubin) vom vedea cum una se substituie celeilalte, având două interpretări perceptive posibile. Observatorului îi este greu să controleze schimbările; dacă la un moment dat se impune o singură interpretare nu se pot vedea deodată cele două aspecte ale figurii. Acestea sunt figurile ambigue, care fac posibile două interpretări perceptive diferite şi ale căror oscilaţii se impun observatorului. Asemenea ambiguităţi sunt excepţionale şi se datorează apariţiei inhibiţiei de protecţie în celulele stimulate de figura respectivă.

4.ORGANIZAREA PERCEPTIVĂ

LEGILE GESTALTISTE

O formă este o organizare care nu se poate reduce la o juxtapunere de elemente şi care posedă, în sine, o calitate ce nu se găseşte în nici unul dintre elementele consecutive. Modificarea unui singur element poate modifica “Forma întreagă”. Formă este sinonim cu o structură, cu o organizare unitară, ce are identitate proprie. În numeroase cazuri o figură fără semnificaţie primeşte din partea marii majorităţi a observatorilor o anume interpretare determinată, ca şi cum mecanismele perceptive ar urma reguli aproape identice pentru toţi indivizii. Aceste reguli studiate de gestaltişti constituie legile organizării perceptive. “Legile” organizării perceptive, adică ale formei sunt:

1) Proximitate - elemente relativ apropiate sunt percepute ca aparţinând aceleaşi forme; 2) Similaritate – elementele relativ asemănătoare sunt percepute ca aparţinând unei aceleiaşi forme; 3) Continuitate - elemente orientate în aceeaşi direcţie tind să se organizeze într-o aceeaşi formă; 4) Simetrie – figurile care admit una sau mai multe axe de simetrie constituie forme “bune”, care se impun mai uşor; 5) Închidere – expresia este folosită cu înţelesuri diferite. În sensul cel mai restrâns, ea denumeşte contururi “simple”, complete.

5.CONSTANŢA PERCEPŢIEI

Fenomenul de constanţă exprimă tendinţa de a percepe obiecte ca stabile, în ciuda unor variaţii de iluminaţie, distanţă, unghi de privire etc. adică de a le vedea relativ nemodificate în condiţii foarte diferite de stimulare. Constanţa mărimii. Atunci când ne îndepărtăm sau ne apropiem de un obiect sau depărtându-se obiectul de noi, imaginea lui pe retină scade dar noi continuăm să-l vedem în anumite limite. Această constanţă se păstrează în anumite limite. Când distanţa obiectului faţă de cel care-l percepe trece de anumite limite, de la care mecanismele de acomodare şi convergenţă nu mai sunt operante (de la 6 m sau max de la 65 m pentru acomodare şi de la 20 m sau max 450 m pentru convergenţă), mărimea obiectului este determinată pe baza imaginii de pe retină şi a unor semnale indirecte, cum ar fi

prezenţa în câmpul vizual a unor obiecte familiare, forma obiectelor, culoare etc. În fenomenul de constanţă a mărimii intervin şi componente perceptive cum ar fi impulsurile kinestezice de la muşchii ciliari şi ai globului ocular, urmele cutano-kinestezice ale experienţei tactile cu obiectul. Tehnica experimentală utilizată de P.Fraisse pentru a pune în evidenţă constanţa mărimilor a fost adaptată şi pentru lucrări practice de laborator. Ca material se utilizează 17 cartoane cenuşii

de 50/50 cm pe care sunt lipite la mijloc pătrate de hârtie neagră; pe unul din cartoane este lipit un pătrat negru cu latura de 4 cm care este utilizat ca etalon, iar pe celelalte pătratele negre lipite au dimensiuni mergând de la 2-9,5 cm, diferenţa dintre pătratele învecinate fiind de 0,5 cm. Subiectul stă la o distanţă de 1 m faţă de stimulul etalon, cartonaşele de comparaţie vor fi prezentate de la o distanţă de 2-3-6 m. Cartonaşele se prezintă în serii ascendente şi descendente, se începe cu seriile descendente aplicându-se 4 serii de cartoane de la distanţa de 3 m, 8 serii de la 6 m, 4 serii de la 2 m, sarcina subiectului este de a specifica de fiecare dată dacă pătratul comparat este mai mare, egal sau mai

mic decât stimulul etalon. În partea a doua a experimentului

cartoanele sunt aşezate la distanţa de 6 m iar subiectul este invitat să privească tot timpul stimulul de comparaţie printr-un orificiu de 5

mm diametru făcut într-un carton care va fi fixat pe un suport în

aşa fel încât să nu se vadă decât pătratul negru pe o mică porţiune

de carton prin urmare stimulii de comparat vor fi priviţi în viziune redusă pentru a se suprima principalii indicatori ai distanţei, dar stimulul etalon va fi privit în viziune normală. Se fac 8 serii de măsurări. Prezentarea stimulilor de comparat se face în aceeaşi ordine ca şi în prima parte a experimentului. Se stabileşte punctul de egalizare subiectivă, după metoda limitelor modalitate prin care se pot calcula indicii de constanţă cu ajutorul formulei:

(R-S)/(O-S) unde, R-valoarea răspunsului subiectului, adică suprafaţa aparentă subiectivă a pătratului stabilită prin metoda limitelor; O-suprafaţa stimulului, a obiectului etalon; S-suprafaţa teoretică a stimulului de comparat, valoarea care ar trebui atribuită acestui stimul de comparare pentru ca mărimea lui unghiulară şi deci imaginea sa retineană să fie egală aceleia a obiectului etalon dacă constanţa n-ar exista; aceasta pentru 3m ar fi S=(OX3), la 6 m S=(Ox6) Dacă distanţa este perfectă R este

egal

cu O iar raportul este 1; dacă constanţa nu joacă nici un rol R

este

egal cu S, iar raportul este nul.

Pe baza datelor astfel calculate se poate stabili dacă şi în ce

fel se modifică constanţa trecând de la 3 la 6 m iar în a doua parte

a experimentului dacă privirea în viziune redusă are efect sau nu

asupra constanţei mărimii. Constanţa formei O figură cu o suprafaţă plană, de exemplu un cerc se proiectează pe retină în mod adecvat, ca cerc, numai când suprafaţa figurii respective este perpendiculară pe linia de privire;

dacă cercul îl privim oblic forma lui pe retină devine o elipsă. Cu toate acestea noi continuăm să vedem în anumite limite figura ca cerc, ceea ce arată că forma văzută a obiectului nu se schimbă odată cu schimbarea poziţiei stimulului faţă de linia de privire. Pentru demonstarea acestei constanţe în condiţii de laborator se prezintă subiectului un cerc de 15 cm diametru căruia

i se pot da diferite înclinaţii - acesta este stimulul etalon. La

dispoziţia subiectului se găsesc diferite forme eliptice pe care el le

poate privi direct timp de 5 s sau printr-un obturator ¼ s şi trebuie să le compare cu stimulul etalon alegând-o pe cea care i se pare cea mai apropiată acestuia. Constanţa formei depinde de unghiul de întoarcere al obiectului şi de distanţă; constanţa cea mai nare se obţine în cazul distanţei de 1 m şi a înclinaţiei de 10 grade, dacă unghiul nu este mai mare de 10 grade constanţa nu depinde de distanţa de la care se face percepţia. Constanţa strălucirii sau a luminozităţii Din experienţa personală ştim că o foaie de hârtie o vedem tot albă şi la o lumină redusă, de asemenea un cărbune rămâne tot negru chiar dacă este scăldat într-o lumină puternică. Explicaţia este simplă: un corp reflectă întotdeauna acelaşi procent din lumina care cade asupra lui, iar dacă lumina creşte sau scade uniform peste toate corpurile din câmpul nostru vizual relaţia de luminozitate se păstrează, raportul se păstrează ceea ce dă constanţa de strălucire. Percepţia luminozităţii depinde de cât de multă lumină reflectă un obiect faţă de corpurile din jur. Acest aspect îl putem demonstra printr-un experiment simplu; dacă privim o bucată de hârtie neagră şi care este pusă în lumină puternică printr-un tub, astfel încât să nu vedem alte obiecte în jur decât bucata de hârtie neagră ea ne apare albă sau gri. Dacă privim aceeaşi bucată de hârtie de data aceasta fără tub o vedem din nou neagră pentru că ea reflectă mai puţină lumină decât corpurile din jur. Constanţa culorii depinde tot de context dar şi experienţa noastră anterioară cu obiectul respectiv. De exemplu iarba o

vedem tot verde chiar dacă lumina scade în intensitate tocmai datorită experienţei anterioare. Rolul contextului în perceperea culorii a fost demonstrat prin experienţa contrastului senzorial simultan (cu ajutorul planşelor care prezintă negru pe fond glisant).

5.PERCEPEREA SPAŢIULUI ŞI A DISTANŢELOR

Printre mecanismele perceptive cele mai importante pentru adaptare sunt cele care privesc spaţiul în care situăm obiectele şi acţionăm supra lor, în care trebuie să ne controlăm mişcările şi deplasările. Percepţia spaţiului priveşte în formele ei cele mai simple dimensiunile sus-jos, stânga-dreapta, dar şi cea de-a treia dimensiune aproape-departe. Cea de-a treia dimensiune nu constituie o achiziţie târzie a percepţiei ci, aşa cum s-a demonstrat figurile plane nu sunt decât degenerescenţe ale unui spaţiu tridimensional, analiza lor explicându-se pe baza conduitelor obişnuite din spaţiu (de exemplu experimentul cu obiecte imposibile). Reglarea acestor conduite necesită integrarea informaţii exteroceptive şi proprioceptive. Percepţia spaţiului are la bază structuri nervoase înnăscute, înscrise în patrimoniul genetic ereditar al speciei (J.Piaget a studiat foarte precis dezvoltarea la copii a mecanismelor care le permit să-şi controleze acţiunile în spaţiu şi apoi să-şi reprezinte relaţiile spaţiale) 1 . T.G.R.Bower a reuşit să analizeze stimulii care determină perceperea spaţiului la copii foarte mici. Se pare că stimularea necesară este paralaxa de mişcare, adică schimbarea imaginilor retiniene suscitate de o mişcare a capului. De îndată ce copilul este capabil să se deplaseze el se dovedeşte capabil să perceapă profunzimea şi să adopte faţă de gol o conduită potrivită, în absenţa oricărei experienţe anterioare a căzăturii. Experimentul realizat pentru a demonstra acest aspect este următorul:

-----------------------------------------------------------------------------------------

O placă goală groasă şi solidă este aşezată orizontal la aproximativ 1 m de sol. Peste jumătate din ea este pusă o planşetă împărţind-o în două jumătăţi. Partea cu planşeta o numim parte tare. O îmbrăcăminte opacă reprezentând un carelaj alb- negru este lipită pe planşetă, iar unde nu este planşetă carelajul este lipit de sol la 1 m sub placa de sticlă: acesta va fi golul. Copilul pus pe planşetă se va târâ spre mama lui când aceasta îl va chema pe partea tare, el adeseori refuzând să se târască spre

1 Piaget J.” Psihologia inteligenţei”, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1963 Piaget J.” Psihologia copilului”, Ed.D.P., Bucureşti, 1969

ea când aceasta îl cheamă spre gol. Dintre 36 de copii între 6-14 luni care au fost puşi pe placă sau deplasat spre mama 27 pe partea tare, numai 3 au trecut şi pe partea cu golul.

-----------------------------------------------------------------------------------------

Alte lucrări experimentale arată că la adulţi mecanismele percepţiei spaţiului vizual păstrează o surprinzătoare plasticitate. Numeroşi psihologi i-au făcut pe subiecţii lor să poarte ochelari care modifică percepţia, putând de exemplu să inverseze raportul sus-jos. Dacă se prelungeşte suficient purtarea acestor ochelari subiectul reînvaţă să perceapă corect având la bază o imagine retiniană care rămâne inversată; aici apare din nou rolul motricităţii al activităţii subiectului care sunt importante în reorganizarea vizuală şi vizual motorie. Un subiect care poartă ochelari prismatici vede plumbul unui fir cu plumb ridicându-se; dacă prinde el firul atunci perceptul se schimbă brusc, plumbul apărându-I îndreptat în jos. În cazul perceperii reliefului excitaţiile cutano-mecanice şi motorii produse de acţiunea cu obiectele sunt considerate ca excitaţii primitive şi fundamentale, pe câtă vreme excitaţiile luminoase care pleacă de la locurile mai luminate sau mai umbrite (deci mai proeminente sau mai adâncite) reprezintă semnale care şi-au căpătat semnificaţia pe baza coincidenţei lor în timp cu excitaţiile cutano-mecanice şi motorii amintite. În cazul perceperii adâncimii în desen, deşi ochiul vede numai nuanţe de lumină şi umbră emanate de o suprafaţă plană, în urma legăturilor condiţionate care s-au format între impresiile vizuale şi cele cutano-mecanice şi kinestezice, părţile umbrite ajung să semnalizeze adâncituri, iar cele luminoase proeminenţe. Semnale ale distanţei sunt, în primul rând, modificările care au loc în impulsurile kinestezice de la muşchii oculari, combinate cu modificările dimensiunilor de pe retină, atunci când ne mutăm privirea de la un obiect apropiat la unul îndepărtat şi invers. La aceste semnale ale distanţei se mai adaugă altele, care acţionează şi în cazul privirii monoculare, cum sunt: interpoziţia, perspectiva aeriană, perspectiva lineară, umbrele, mişcarea. Localizarea spaţială a obiectelor este un fenomen complex, este o rezultantă a unor complexe legături condiţionate care se formează între diferiţii analizatori în contact cu lumea obiectivă, în procesul perceperii acestei lumi. Încerând să disociem sau să punem în conflict unele componente ale percepţiei, să facilităm sau să îngreunăm participarea unei componente sau a alteia ajungem să cunoaştem mai bine mecanismul psihofiziologic al Iocalizării şi orientării spaţiale.

Pe baza impresiilor auditive noi apreciem dacă obiectul este mai apropiat sau mai îndepărtat, dacă este în dreapta sau în stânga noastră, în sus sau în jos. Această localizare spaţială este supusă la anumite erori care pot fi măsurate şi cercetate experimental. Un procedeu simplu de examinare a localizării auditive, care nu presupune nici un instrumentar special este următorul:

subiectul este aşezat pe un scaun şi legat la ochi. I se spune să ţină capul pe cât posibil nemişcat. Experimentatorul, situat în spatele subiectului, produce, cu ajutorul a două monede pe care le freacă una de alta, ţinându-le între degetul mare şi cel arătător, sau două degetare aşezate în degetul mare şi mediu, sunetul pe care subiectul trebuie să-l localizeze. Sunetul este produs la o distanţă de 60 cm de capul subiectului în următoarele 12 poziţii:

din spate, din faţă, din dreapta, din stînga, în plan orizontal la nivelul urechilor; apoi aceleaşi direcţii, dar 45 grade sub planul orizontal şi 45 grade deasupra acestui plan. Subiectul trebuie să ştie că acestea şi numai aceste 12 poziţii sunt date. Pentru fiecare poziţie se fac două încercări produse la întâmplare; cota este reprezentată de totalul localizărilor corecte. Experimentatorul va avea grijă ca în timpul producerii sunetului într-un anumit punct să nu deplaseze mâna şi va trebui să evite producerea oricăror alte sunete care ar putea tulbura mersul experienţei. Pentru o cercetare precisă a Iocalizării auditive a obiectelor în spaţiu se utilizează aparate adecvate numite perimetre acustice sau colivii acustice.

6. PERCEPŢIA TIMPULUI

Termenul de „percepţia timpului” este utilizat şi în accepţiune generală, cuprinzând atât percepţia duratelor scurte cât şi aprecierea duratelor mai lungi. Studiul experimental al percepţiei timpului necesită delimitarea unor variabile dependente şi independente. Obişnuit percepţia sau aprecierea duratei este variabila dependentă şi se experimentează variaţia acestei percepţii sau evaluări (a preciziei perceperii sau aprecierii) în funcţie de diferiţi factori, care sînt variabile independente. Este necesar să menţionăm că timpul prezentat subiectului spre percepere sau evaluare poate fi plin sau gol. Timpul (sau intervalul) plin poate fi un stimul care durează sau mai multe stimulări succesive, dintre care prima şi ultima delimitează

intervalul. Timpul gol este intervalul liniştit (absenţa stimulării) dintre două stimulări. Într-o cercetare a lui H. Gulliksen subiecţii au avut ca sarcină să aprecieze lungimea unor intervale sau perioade în care ei efectuau activităţi diferite, de exemplu efectuarea unei probe de împărţire; citirea în oglindă a unor instrucţiuni simple şi executarea lor; ascultarea bătăilor unui metronom etc. În general activităţile cu un conţinut mai variat au fost subapreciate, iar activităţile mai uniforme şi monotone au fost supraevaluate. Cercetările efectuate în laboratoarele lui I. P. Pavlov au dovedit că se pot elabora reflexe condiţionate la timp ca la orice alt stimul din lumea obiectivă. Hrănirea unui câine la fiecare jumătate de oră a dus, după mai multe repetări, la apariţia secreţiei salivare exact la al 30-lea minut.

7. PERCEPŢIA MIŞCĂRII

Percepţia mişcării este în acelaşi timp percepţie spaţială şi percepţie temporală. Proprietăţile spaţiale ale mişcării sunt:

distanţa pe care o străbate obiectul, care poate fi mai mare sau mai mică; forma mişcării poate fi curbă, dreaptă, circulară etc.; direcţia mişcării poate fi de sus în jos sau de jos în sus, înainte sau în stânga la dreapta sau invers etc. Printre proprietăţile temporale ale mişcării putem socoti ritmul, succesiunea etc. Dacă tragem uşor cu capătul neascuţit al unui creion o linie dreaptă sau şerpuită pe suprafaţa cutanată a subiectului el o percepe ca atare, putând relata destul de exact asupra ei. Dacă în Ioc de linii „scriem în acelaşi mod diferite litere sau cifre pe suprafaţa cutanată (dermolexie), subiecţii în general le pot identifica. În cazul perceperii vizuale a mişcării are loc fie deplasarea imaginii pe retină (stimularea succesivă a conurilor şi bastonaşelor), în cazul când ochiul este staţionar, fie urmărirea cu privirea a obiectului în mişcare (în care caz are loc o stimulare kinestezică de la muşchii ciliari şi ai globului ocular, sau chiar de la muşchii care efectuează mişcările capului sau ale corpului). Percepţia mişcării poate avea loc şi în cazul stimulării la intervale dese a unor puncte de pe retină cu un stimul staţionar; situaţie în care avem o iluzie a mişcării ca şi în cazul perceperii filmului cinematografic.

8. FORME SPECIALE ALE PERCEPŢIEI

Percepţia subliminală Constă în capacitatea organismului de a înregistra şi de a răspunde la stimuli ce nu ating pragul absolut minimal. Pentru această situaţie termenul „percepţie” este impropriu. De aceea, unii autori fac o serie de distincţii menite a contribui la o mai bună înţelegere. De exemplu, Reuchlin foloseşte termenul de subcepţie (subception) pentru a denumi procesele de recunoaştere a stimulului anterior percepţiei propriu-zise. Faptul că subiectul manifestă o serie de reacţii la un stimul, chiar şi atunci când nu este capabil să-l denumească, a fost demonstrat experimental. Doi cercetători francezi, Noizet şi Brouchon (1967), au înregistrat răspunsurile electrodermale (RED) ale unor subiecţi în timpul prezentării subliminale la tahistoscop a 12 cuvinte (unele afectogene, altele neutre). S-a constatat că subiecţii au reacţionat electrodermal la ambele categorii de cuvinte, dar mai puternic la cele afectogene. Acest experiment demonstrează faptul că mesajele senzoriale sunt încadrate psihic chiar dacă subiectul nu are conştiinţa acţiunii Ior. În vederea susţinerii existenţei percepţiei subliminale au fost folosite mai multe modalităţi experimentale. Una dintre ele constă în înregistrarea undelor electrice din creier în timpul prezentării rapide, sub pragul absolut, a unor cuvinte. Deşi cuvintele prezentate - pot fi denumite, în zona proiecţiei corticale a analizatorului excitat în experiment (vizual sau auditiv) se constată o activare a undelor electrice. Dacă într-o fază ulterioară cuvintele iniţiale sunt prezentate amestecate cu altele, ele sunt mai uşor recunoscute. Se probează astfel că informaţia vizuală sau auditivă a fost procesată de creier chiar şi atunci când ea a acţionat subliminal asupra subiectului (Ghevrin, 1975). O altă modalitate prin intermediul căreia se demonstrează existenţa acestei forme de percepţie o constituie sensibilizarea subliminală a subiectului pentru anumiţi excitanţi, care, mai apoi, tocmai datorită acestei sensibilizări, sunt percepuţi mult mai uşor. Un experiment interesant în acest sens a fost imaginat de Corteen şi Dunn (1974). Ei au sensibilizat subiecţii la unele cuvinte prin şoc electric. Mai apoi, subiectului îi este prezentat un set de cuvinte la o ureche şi un alt set la cealaltă ureche, el trebuind să fie atent numai la cele care i se prezintă la o singură ureche. În mod normal, cuvintele transmise „urechii neatente” n-ar trebui să fie procesate. S-a descoperit însă că informaţia este procesată de creier, evident la un anumit nivel, chiar şi atunci când cuvintele sunt adresate

urechii neatente. Toate aceste experimente au dovedit existenţa percepţiei subliminale şi s-a căutat demonstrarea efectelor percepţiei subliminale asupra diverselor tipuri de conduite ale omului. Zuckerman (1960) a proiectat 30 de tablouri pornind de la care două grupuri de subiecţi (unul experimental şi unul de control) trebuiau să redacteze povestiri descriptive. La început, cele două grupuri (cel experimental şi cel de control) au fost tratate similar, lucrând după aceeaşi procedură: mai întâi avea loc prezentarea tabloului, apoi descrierea lui. S-a constatat că lungimea poveştilor redactate de subiecţii celor două grupuri nu era semnificativ diferenţiată. Următoarele zece tablouri sunt însoţite la grupul experimental de mesajul subliminal „scrie mai mult”. Tot la grupul experimental prezentarea a încă zece tablouri a fost însoţită de mesajul subliminal „scrie mai puţin”. S-a constatat, în final, variaţia conduitei subiecţilor din grupul experimental tocmai în funcţie de conţinutul mesajului subliminal. Se demonstrează, în felul acesta, că percepţia subliminală nu este un fenomen gratuit, fără efecte asupra comportamentului, dimpotrivă, ea este capabilă de a „induce” anumite conduite subiecţilor fără ca aceştia să fie conştienţi de un asemenea fapt. Nu toţi cercetătorii sunt însă de acord cu o asemenea concluzie. Dimpotrivă, mulţi dintre ei consideră că mesajele subliminale sunt incapabile să influenţeze comportamentul. S-a reproşat cercetărilor referitoare la influenţa mesajelor subliminale asupra comportamentului că nu se supun replicabilităţii pe care orice experiment o cere. Nu se poate determina cu precizie dacă o serie de „efecte comportamentale” apar datorită stimulului subliminal sau datorită altor factori, cu atât mai mult cu cât cercetători nu folosesc decât grupuri experimentale, fără grupuri de control. Unele investigaţii au demonstrat chiar lipsa efectelor mesajelor subliminale asupra comportamentului. Pratkanis şi alţii au lucrat cu subiecţi ce ascultau casete audio destinate a le îmbunătăţi stima de sine sau memoria. Jumătate dintre subiecţi au acceptat ascultarea casetelor fără a cunoaşte eticheta lor (unii credeau că ascultă caseta pentru îmbunătăţirea memoriei când, de fapt, o ascultau pe cea a îmbunătăţirii imaginii de sine; alţii, exact invers, credeau că ascultă caseta pentru îmbunătăţirea imaginii de sine, în realitate ascultând-o pe cea pentru îmbunătăţirea memoriei). După cinci săptămâni de ascultare, rezultatele au demonstrat că nu a existat nici o îmbunătăţire a stimei de sine sau a abilităţilor mnezice. La cealaltă jumătate a subiecţilor, care

ascultau casetele cunoscând corect eticheta lor, s-au obţinut îmbunătăţiri în ambele sensuri, însă nesusţinute. Subiecţii din ambele categorii au fost tentaţi, chiar încântaţi să creadă că astfel de îmbunătăţiri s-au obţinut datorită ascultării casetelor; în realitate, ascultarea casetelor nu a condus nici la îmbunătăţirea imaginii de sine, nici la îmbunătăţirea abilităţilor memoriei. Poate mai aproape de adevăr se află autorii care se referă nuanţat la inlfuenţarea sau schimbarea comportamentului prin utilizarea mesajelor subliminale. Este greu de crezut că prin astfel de mesaje s-ar putea obţine o schimbare profundă, semnificativă a atitudinilor, motivaţiilor şi comportamentelor individului sau că ea ar produce acţiuni şi atitudini specifice; este mai credibilă ideea modificării uşoare, de suprafaţă, tranzitorii a comportamentului.

9.ROLUL CUVÂNTULUI ÎN PERCEPERE

Cercetările vizând rolul limbajului în percepţie utilizează cuvântul ca mijloc de orientare a percepţiei. Încă de la începutul secolului s-a demonstrat că atunci când subiecţii au fost învăţaţi să desemneze prin cifre mai multe nuanţe de gri, ei au reuşit să le recunoască destul de uşor, pe câtă vreme cu sei cu care nu s-a utilizat acest procedeu nu au depăşit limitele hazardului în rezolvare. Într-un experiment efectuat cu copii de 6-7 ani li s-au prezentat acestora diferite obiecte mici fixate pe un carton pe care copii le-au privit şi li s-a cerut apoi să le deseneze (simplitatea formei obiectelor a permis redarea lor sub formă de desen). Atunci când obiectele le-au fost prezentate fără a fi denumite nici un copil nu a desenat obiectul necunoscut, iar când au fost denumite ei le- au desenat pe toate.

BIBLIOGRAFIE

Anastasi A., “Psiychological testing”, New york, Macmilan,

1955

Bruce E.G., “Sensation and perception”, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1980 Feldman R.S., “Understanding psychology”, McGraw Hill Publishing Company, new york, 1990 Fraisse P, ”Traite de psychologie experimentale”, P.U.F., Paris, 1975

McGuigan F., “Experimental psychology”, Prentice-Hall, New Jersey, 1968 Miclea M, “Psihologie cognitivă”, Casa de editură Gloria SRL, Cluj-Napoca, 1994 Parot Fr., Richelle M.,“Introducere în psihologie”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995 Radu I, (coord.), “Metodologie psihologică şi analiza datelor”, Ed.Sincron, Cluj-Napoca, 1993 Radu I (coord.), “Introducere în psihologia contemporană”, Ed.Sincron, Cluj-Napoca, 1991 Roşca Al., “Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971 Roşca Al., “Tratat de psihologie experimentală”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963 Şchiopu U., ”Dicţionar de psihologie”, Ed.Babel, Bucureşti,

1997

Zoorgo B.(coord.), ”Probleme fundamentale ale psihologiei”, Ed.Academiei, Bucureşti, 1980