MODULUL 4: CUNOAŞTEREA SENZORIALĂ II.

PERCEPŢIA
ŞI REPREZENTAREA
Timpul mediu necesar pentru studiu: 120 minute.

Obiective educaţionale
În urma studierii acestui Modul, vei dobândi următoarele competenţe şi
aptitudini:
SĂ DEFINEŞTI ŞI SĂ DIFERENŢIEZĂ PERCEPŢIA ŞI REPREZENTAREA DE ALTE
FORME ALE CUNOAŞTERII;
SĂ ÎNŢELEGI SPECIFICUL ŞI ROLUL PERCEPŢIEI ŞI AL REPREZENTĂRII ÎN
CUNOAŞTEREA UMANĂ;
SĂ CLASIFICI REPREZENTĂRILE, SĂ RECUNOŞTI FORMELE REZULTATE ŞI
SPECIFICUL ACESTORA ;
SĂ-ŢI EXPLICI FAPTE ŞI SITUAŢII DE VIAŢĂ PRIN PRISMA LEGILOR DE
FUNCŢIONARE A PROCESELOR SENZORIALE;

Cuvinte cheie:
percepţie, selectivitate perceptivă, constanţă perceptivă, integralitate perceptivă,
reprezentare, imagine secundară.

Cuprinsul Modulului:

Modulul 4: Cunoaşterea senzorială II. Percepţia şi reprezentarea

Obiective educaţionale
Cuvinte cheie:
Cuprinsul Modulului
4.1 Definirea şi caracterizarea generală a percepţiei
4.2 Legile percepţiei
4.3 Definirea şi caracterizarea generală a reprezentării
4.4 Clasificarea reprezentărilor
Rezumatul acestui Modul
Bibliografie obligatorie
Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4

4.1 DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A PERCEPŢIEI

Perceptiile sunt procese psihice cognitive senzoriale de reflectare a unui obiect in

integralitatea insusirilor concret senzoriale ale acestuia in momentul actiunii directe a
unui stimulul asupra analizatorilor.
Din definiţia de mai sus decurg principalele caracteristici ale acestui proces psihic:
Alături de senzaţii şi reprezentări, percepţiile fac parte din categoria
proceselor psihice cognitiv-senzoriale, ceea ce desemnează faptul că ele sunt
modalităţi de cunoaştere a realităţii, însă cunoaşterea percepţtivă are un caracter
limitat la nivelul proprietăţilor concrete ale obiectelor şi fenomenelor;
Spre deosebire se senzaţii, care oferă date despre însuşiri izolate, fiecare
senzaţie pe care o avem reflectând o singură proprietate concretă, percepţiile conţin un
volum mult mai mare de informaţii, în sensul că procesul perceptiv oferă simultan date
despre toate însuşirile concrete ale unui obiect direct accesibile simţurilor.
Ca şi senzaţiile, perceptiile sunt imagini primare,ceea ce înseamnă ca apar si
se mentin atata timp ca exista o actiune directa a unui stimul asupra unor analizatori
(perceptiile apar doar in prezenta obiectului)
Perceptiile sunt plurimodale, adica le realizarea lor contribuie mai multi
analizatori, ceea ce permite un conţinut informaţional mai bogat, unul dintre acestia
fiind însă dominant. Această caracteristică permite organizarea lor în structuri mai
complexe (numite forme complexe ale percepţiei), ceea ce deschide posibilitatea
explorării unor dimensiuni inaccesibile direct unui anumit analizator, cum sunt
perceperea distanţei, a mărimii, a formei, a mişcării etc.
Perceptia este selectivă, în sensul ca nu toti stimulii din campul perceptiv
sunt prelucrati in aceeasi masura de catre sistemul cognitiv. Are loc un proces de
selectie in urma caruia anumiti stimuli sunt prelucrati mai complet, mai precis
(denumiti obiect al perceptiei), în timp ce alţii sunt prelucrati mai vag, mai imprecis, mai
lacunar (fondul perceptiei). Dinamica dintre obiectul si fondul perceptiei este reversibila
(pentru detalii şi exemple, vezi legea selectivităţii perceptive).
Constanţa perceptivă este o altă caracteristică specifică ce se refera la faptul
ca in situatiile in care stimulii din mediu actioneaza asupra analizatorilor nostri intr-o
forma distorsionată (de exemplu dintr-un unghi neuzual, în condiţii de luminozitate
scăzută sau de la o distanţă foarte mare), sistemul cognitiv are capacitatea de a
corecta aceste distorsiuni reflectând stimulii în mod adecvat (cu proprietăţile lor reale)
– pentru şi exemple, vezi legea constanţei perceptive.
Integralitatea perceptivă desemneaza faptul că prin percepţie, sistemul cognitiv
interpretează un obiect al cunoaşterii ca pe un întreg, chiar daca acestea se dezvaluie
analizatorilor nostri doar partial.

4.2 LEGILE PERCEPŢIEI

Funcţionarea percepţiilor cunoaşte anumite constante numite in psihologie legi

ale percepţiei. Dintre acestea, cele mai importante sunt legea selectivităţii perceptive,
legea constanţei perceptive, legea integralităţii perceptive.
Legea selectivităţii perceptive
În fiecare secundă a vieţii, analizatorii noştri sunt bombardaţi cu o cantitate
enormă de informaţii. După unele calcule (apud Miclea, 1999), este vorba de 100000
biţi / secundă, din care putem procesa conştient un volul cuprins între 25 şi 100 biţi.
Decalajul este aşadar enorm, în cel mai fericit caz putând face faţă la 1 / 1000 din
informaţia care vine înspre noi. Necesitatea unei selecţii este aşadar evidentă. În
consecinţă, o parte dintre stimulii receptaţi de către analizatori vor fi prelucraţi mai clar,
mai complet, mai profund (denumiţi obiect al percepţiei), restul fiind procesaţi mai
superficial, vag, mai lacunar. Care sunt însă stimulii ce se impun ca obiect al percepţiei
şi care tind mai degrabă să constituie fondul perceptiv? Răspunsul la această întrebare
îl reglementează legea selectivităţii perceptive, care, într-o exprimare tehnică, se referă
la dinamica dintre obiect şi fond în procesul perceptiv.
Cercetările au indicat faptul că cei mai importanţi factori ai selectivităţii
perceptive sunt următorii:
interesul pentru un anumit stimul;
contrastul cromatic;
conturarea specială;
mişcarea unui stimul pe un fond de stimuli ficşi;
apariţia şi dispariţia bruscă a unui stimul;
intensitatea unui stimul;
activarea schemei perceptive ( a imaginii mentale a unui obiect).
Evidenţiind care sunt proprietăţile care fac ca un stimul să se impună în
competiţia pentru resurse cognitive, legea selectivitatii perceptive are aplicatii
importante in domeniile în care se încearca scoaterea in evidenta a unor stimului (cum
sunt semnalizarea rutieră, industria publicităţii şi reclamei, creaţia vestimentară etc),
dar şi invers în situaţiile în care suntem animaţi de dorinţa de a masca, de a face
anumite lucruri să treacă mai degrabă neobservate (un exemplu în acest sens este
îmbrăcămintea de camuflaj).
Legea constanţei perceptive
În experienţa cotidiană, adeseori obiectele din mediu nu “se dezvăluie” privirii
noastre în cele mai bune condiţii de recepţie perceptivă: uneori lumina este prea slabă,
alteori obiectul perceput este la o distanţă foarte mare pentru a-i surprinde corect toate
caracteristicile sau pur şi simplu unghiul de proiecţie pe retina noastră este unul
nepotrivit, atipic. Cu toate acestea, chiar şi în situaţiile de expunere distorsionată /
alterată cum sunt cele ilustrate mai sus, sistemul nostru cognitiv interpretează
informaţia receptată în mod corect, aplicând anumiţi “coeficienţi de corecţie” datelor de
intrare prin prisma experienţei anterioare cu acel obiect / cu acea categorie de obiecte.
De pildă, este cunoscut faptul că creierul nostru estimează mărimea unui obiect
pe baza dimensiunilor proiecţiei retiniene a acestuia: cu cât obiectul respectiv dispune
de o imagine mai mare pe retină, cu atât el va fi interpretat ca fiind mai mare şi invers.
Să presupunem însă că avem în faţă o fotografie a unei persoane. Măsurată exact,
imaginea persoanei din fotografie să spunem că are 10 cm. În mod evident, proiecţia
retiniană a acestei imagini va fi incomparabil mai mică decât cea a persoanei reale,
însă cu toate acestea, suntem capabili să estimăm relativ corect (cu o toleranţă
generoasă) înălţimea persoanei din imagine. În mod sigur nu vom fi induşi în eroare
considerăm că acea persoană măsoară doar câţiva centimetri. Percepem aşadar
obiectele la dimensiunea lor relativ constantă, aşa cum s-a reflectat ea în experienţa
noastră anterioară (constanţa mărimii). Acelaşi fenomen are loc şi atunci când
percepem un obiect familiar de la o distanţă foarte mare, de la care proiecţia sa
retiniană este una de dimensiuni atipic de mici. Alte exemple de constanţă perceptivă le
regăsim atunci când privim un obiect dintr-un unghi nepotrivit, de natură a-i altera
proiecţia retiniană a formei (constanţa formei – percepem o monedă ca fiind rotundă
chiar dacă suprafaţa acesteia este aproape paralelă cu privirea noastră şi imaginea
retiniană aferentă acestui unghi are o formă elipsoidală), sau când, datorită luminii
nepotrivite, obiectele par a avea o altă culoare decât cea reală (într-un mediu obscur,
toate nuanţele cromatice tind spre tonuri de gri, iar la lumina unui neon o haină albastră
poate părea mov – constaţa culorii).
Legea intergalităţii perceptive funcţionează pe acelaşi principiu ca şi legea
descrisă anterior, cu diferenţa că nu sunt vizate aspectele calitative ci cele cantitative:
sistemul cognitiv grupează obiectele din mediu în unităţi cu semnificaţie pe care le
percepe ca pe un întreg / tot unitar, adeseori chiar completând elementele care lipsesc
dintr-o imagine lacunară. De exemplu, atunci când privim o persoană aşezată la un
birou, datorită opacităţii biroului, pe retina noastră va fi proiectată doar partea
superioară a corpului acelui om; cu toate acestea nu vom presupune că avem în faţă un
om fără picioare.
Tendinţa sistemului cognitiv de abordare prioritară a întregului în detrimentul
elementelor constitutive a fost investigată intens şi ridicată la rang de principiu în
psihologie de către reprezentanţii unei orientări numite gestaltism. Prezentăm mai jos
două exemple care ilustrează intergralitatea perceptivă, propensiunea cognitivă de a
procesa informaţia global, de a organiza elementele din câmpul perceptiv în unităţi ce
dispun de o semnificaţie proprie şi de a le aborda ca pe un întreg.
Ce vezi în desenul de mai jos?
X X X X
X X X X
X X X X
X X X X
X X X X
X X X X
Variante de răspuns:
patru coloane de C
şase rânduri de X
o mulţime de 24 de X
Majoritatea oamenilor, în situaţia de mai sus optează pentru varianta a.
Dar în următorul desen?
X X X X
O O O O
 X X X . X
O O O O
Cel mai probabil, răspunsul tău se referă la patru rânduri alternative de X şi O şi nu la
patru coloane mixte.

4.3 DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A

REPREZENTĂRII

Existenţa formelor de cunoaştere senzorială prezentate până acum este

condiţionată de prezenţa şi acţiunea nemijlocită a unui stimul. Putem însă cunoaşte un
obiect chiar şi atunci când nu ne (mai) aflăm în relaţii de tip faţă-în-faţă cu acesta, cu
ajutorul reprezentării.
Reprezentarea este procesul psihic cognitiv senzorial de reflectare în forma unor
imagini secundare unitare dar schematice a însuşirilor concrete şi caracteristice ale
obiectelor şi fenomenelor în absenţa acţinuii directe a acestora asupra analizatorilor.
Reprezentările se disting de celelalte forme de cunoaştere senzorială prin următoarele
caracteristici:
Reprezentarile sunt imagini secundare, ceea ce denotă faptul că ele apar şi
se menţin în absenţa receptării directe a obiectului reprezentat de către analizatori.
Pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar însă să fi avut o experienţă perceptivă
directă fie cu acel obiect, fie cu obiecte similare.
Reprezentarile reflecta insusirile concrete ale unui obiect, dar nu integral, ci
doar o parte a acestora. Asistam in acest caz la o prima selectie informationala, in
baza careia imaginea specifica reprezentarii include doar elementele caracteristice
(tipice, specifice) acelui obiect, eliminand detaliile nesemnificative. Sub acest aspect
reprezentarile au o dublă natură: din punctul de vedere al continutului ele se aseamana
perceptiei, deoarece ambele oferă o cunoaştere limitată la informaţii cu caracter
concret; din punctul de vedere al procesului de elaborare reprezentarile sunt mai
apropiate de gandire, pentru ca nu reflecta integral insusirile concrete, ci doar o parte a
acestora rezultată, în urma unui prim proces de selecţie informaţională.
În cazul reprezentarilor asistam la o schematizare, la o condensare a
informatiilor. Astfel, reprezentarile reduc succesiunea la o relativă simultaneitate, iar
diversitatea cromatica la tonurile fundamentale.

4.4 CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR

În funcţie de analizatorul dominant există tot atâtea tipuri de reprezentări câţi

analizatori există. Dintre acestea, cele mai studiate şi implicit cele mai cunoscute sunt
reprezentările vizuale, reprezentările auditive şi reprezentările kinestezice.
Reprezentarile vizuale contin informatii despre distante, marimi, nuante
cromatice, structuri spatiale, desfasurare spatiala etc. Sunt extream de importante si
dezvoltate maximal la persoanele aparţinând unor categorii profesionale cum sunt
pictori, designeri, ingineri proiectanti, arhitecti etc.
Reprezentarile auditive contin informatii despre înaltime sunetelor, ritmicitate,
intonatie, fonetica etc. Sunt foarte importante in activitatea compozitorilor si a
interpretilor, dar si in însusirea limbilor străine.
Reprezentarile kinestezice contin informatii despre directia, orientarea,
amploarea, doza de efort necesară mişcărilor propriului corp. Aceste reprezentari sunt
vitale in activitatea coregrafilor, dansatorilor, gimnastilor, a sportivilor in general..
După gradul de generalitate distingem între reprzentările individuale şi
reprezentările generale.
Reprezentarile individuale sunt aferente unor obiecte foarte familiare, personale,
despre care subiectul dispune de foarte multe informatii. In consecinta, acesta
categorie de reprezentari este foarte personalizata si bogata in continut. Reprezentarile
generale sunt aferente unei clase de obiecte, in care elementele specifice unui obiect
anume sunt absente, ramanand doar ceea ce este caracteristic întregii categorii.
Reprezentarile generale fac trecerea de la reprezentare la gandire, pregatind astfel
formarea notiunilor. Pentru a sesiza cat mai bine diferenta dintre reprezentarile
individuale si cele generale vom da urmatoarele exemple: atunci când ne reprezentam
propria casă, imaginea evocată include numeroase detalii particulare, elemente
specifice doar acelui imobil, însă atunci când ne reprezentăm o casă în general, acele
detalii, elemente concrete dispar, rămânâd doar aspectele caracersitice oricarei case.
După natura proceselor implicate, reprezentările pot fi reproductive sau
anticipative.
Reprezentările reproductive sunt imagini secundare ale unor obiecte percepute
în mod nemijlocit de către subiectul cunoscător. Reprezentările anticipative sunt
imagini mentale ale unor realităţi existente în trecut sau în prezent, dar care nu au putut
fi percepute direct de către subiect datorită distanţei în timp sau în spatiu. Acestea se
realizează pe baza coroborării unor informaţii provenite din alte surse percepute
anterior. De exemplu, cu toate că nu am fost niciodată la Polul Nord, ne putem
reprezenta peisajul de acolo coroborând informaţii provenite din experienţe perceptive
anterioare: nu ştim cum e să fi afară la -80°C, dar putem aproxima acest lucru
extrapolând experienţele trăite la -20°C; nu am văzut aurora boreală, dar am văzut
asfinţintul de nenumărate ori, am vizionat filme, am citit pe această temă etc. În
aceeaşi manieră ne putem reprezenta războaiele dintre daci şi romani, chiar dacă nu
le-am fost martori şi contemporani, formarea munţilor vulcanici, un traseu montan încă
înainte de a-l parcurge pe baza textului unui ghid turistic, înfăţişarea unei persoane
necunoscute pe baza unei descrieri verbale etc.