MODULUL 6: GÂNDIREA II.

MODLITĂŢI DE
REPREZENTARE MENTALĂ A CATEGORIILOR
Timpul mediu necesar pentru studiu: 120 minute.

Obiective educaţionale
În urma studierii acestui Modul, vei dobândi următoarele competenţe şi
aptitudini:
SĂ DEFINEŞTI NOŢIUNEA;
SĂ ÎNŢELEGI PROCESUL DE FORMARE A NOŢIUNILOR;
SĂ DISTINGI NOŢIUNILE EMPIRICE DE NOŢIUNILE ŞTIINŢIFICE;
SĂ DEFINEŞTI PROTOTIPUL;
SĂ IDENTIFICI PROTOTIPUL DIFERITELOR CATEGORII APLICÂND METODE
ŞTIINŢIFICE;
SĂ ÎNŢELEGI PROCESELE MENTALE ÎN URMA CĂRORA STABILIM
APARTENENŢA UNUI ITEM LA O CLASĂ;
SĂ EXPLICI CAUZELE ÎNCADRĂRII ERONATE A UNUI ELEMENT ÎNTR-O
CATEGORIE.

Cuvinte cheie:
concept, noţiuni empirice, noţiuni ştiinţifice, prototip.

Cuprinsul Modulului:

Modulul 6: Gândirea II. Modalităţi de reprezentare mentală a categoriilor 69

Obiective educaţionale 69
Cuvinte cheie: 69
Cuprinsul Modulului 69
6.1 Noţiunile şi formarea lor 71
6.2 Clasificarea noţiunilor 75
6.3 Prototipul 71
6.4 Raportul dintre prototip şi concept în reprezentarea mentală a categoriilor 71
Rezumatul acestui Modul 87
Bibliografie obligatorie 87
Bibliografie 88
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6

După cum am văzut în modulul anterior, gândirea abordează realitatea la nivel de

caterorii încercând să extragă informaţii nu atât despre individul singular cât despre
categoria din care acesta face parte, mai precis să identifice care sunt însuşirile
(esenţiale) ce fac ca un obiect să aparţină unei clase. Operarea la nivel de categorii
oferă avantajul condensării diversităţii individuale în unităţi mai restrânse, ceea ce
conferă economicitate modului de funcţionare a sistemului cognitiv (principiul
econimiei cognitive). Pe baza datelor cunoscute au fost identificate două strategii de
stabilirea a apartenenţei unui item la o clasă: prin raportare la concept sau prin
raportare la prototip. Prototipul şi conceptul reprezintă modalităţi de reprezentare
mentală a categoriilor, echivalente mintale ale acestora. În continuarea acestui modul
vom prezenta specificul celor două modalităţi de reprezentare mentală a categoriilor.

6.1 NOŢIUNILE ŞI FORMAREA LOR

Noţiunea (conceptul) reprezintă forma de bază a gândirii şi constă într-o

condensare selectivă şi integrare de informaţii despre însuşirile generale şi esenţiale
ale anumitor clase de obiecte, fenomene sau relaţii. În alţi termeni, aceasta reprezintă
un model informaţional care reuneşte însuşirile necesare şi suficiente pentru ca un
obiect să aparţină categoriei din care face parte.
Fiecare noţiune are un conţinut şi o sferă. Conţinutul reuneşte totalitatea notelor
definitorii / însuşirilor esenţiale incluse în acea noţiune, fără de care el nu poate să
aparţină categoriei de origine, iar sfera desemnează totalitatea elementelor realităţii
care întrunesc acele însuşiri. Dacă ne raportăm de pildă la noţiunea “triunghi”,
conţinutul acesteia include trei elemente: (1) figură geometrică închisă (2) cu trei laturi
şi (3) trei unghiuri; orice realitate care întruneşte cumulativ aceste trei criterii intră în
categorie triunghiuri, dar este suficient ca una din aceste proprietăţi să nu fi întrunite
pentru ca acel obiect să nu aparţină clasei respective. Sfera noţiunii “triunghi” include
toate elementele realităţii care întrunesc aceste însuşiri, adică toate triunghiurile.
Din punctul de vedere al sferei toate noţiunile sunt generale, însă se situează la
diferite grade de generalitate. La extremele acestui continuum identificăm noţiuni
generale şi respectiv noţiuni individuale. Gradul de generalitate se referă la volumul
sferei acelei noţiuni, la numărul de elemente incluse. De exemplu, noţiunea “culoare”
are un grad de generalitate mai ridicat decât noţiunea “galben”, întrucât cele două
categorii sunt subordonate: categoria culoare include şi categoria galben, dar alături
de aceastsa conţine şi alte elemente.
Din punctul de vedere al conţinutului, noţiunile se plasează la diferite nivele de
abstractizare. Astfel distingem între noţiuni concrete (sau mai apropiate de concret)
care reflectă totalitatea înuşirilor esenţiale ale unei clase, dar niciodată nu sunt
reductibile la un concret singuar, individual şi noţiuni abstracte, care reflectă doar o
parte din însuşirile unei clase de obiecte reale făcând abstracţie de elementele cărora
le aparţin, treptat rămânând doar o idee. Dincolo de conţinutul inclus, proprietăţile
noţiunilor concrete sunt direct accesibile simţurilor în timp ce cele ale noţiunilor
abstracte pot fi cunoscute doar în urma operaţiilor de comparaţie, generalizare şi
abstractizare. Astfel, concepte precum “scaun”, “măr” şi “creion” sunt noţiuni concrete,
în timp ce “caracter”, “idee” sau “ştiinţă” sunt noţiuni ce nu ţin de o formă fizică anume,
având un grad ridicat de abstractizare.
Noţiunie se constituie în procesul dezvoltării istorice a societăţii (filogeneză), dar
se însuşesc, în sensul că devin un bun personal, pe parcursul procesului de dezvoltare
individuală (ontogeneză). Semnificaţia unei noţiuni există independent de existenţa
unei persoane anumei, noi urmând doar să asimilăm conţinutul acesteia şi să-i
identificăm sfera.
 Formarea noţiunilor nu se reduce la simpla preluare “de-a gata” a acestora de
către copii de la adulţi ci este un proces complex şi îndelungat care necesită
parcurgerea ciclică a operaţiilor mentale descrise în submodulul 5.2: analiza, sinteza,
comparaţia, abstractizarea, generalizarea şi concretizarea. Dintr-o altă perspectivă,
acestea presupun trecerea de la acţiuni practice externe cu obiectele (într-o etapă
iniţială) la acţiuni mintale, interne (într-o etapă ulterioară). Pe parcursul acestui traseu
putem distinge urmatoarele trei momente:
acţiunea practică cu obiectele ,perceperea nemijlocită a acestora, eventual
manipularea fizică a lor;
acţiunea pe plan verbal (bazată pe vorbirea cu voce tare);
acţiunea pe plan mintal, desfăşurată în limbaj intern.
Sintetic spus, formarea noţiunilor presupune interiorizarea acţiunilor practice cu
obiectele, demers pe parcursul căruia, prin comparaţie, abstractizare şi generalizare,
sunt extrase şi separate însuşirile esenţiale de cele neesenţiale. Doar în acest fel putem
să ne formăm noţiuni corecte şi durabile ce devin un bun personal şi pot fi utilizate
adecvat.
O greşeală tipică în procesul de formare a noţiunilor este exemplificarea
acestora prin cazurile cele mai reprezentative, dar fără a prezenta şi elemente mai puţin
tipice care să reflecte diversitatea entităţilor din sfera acelui concept. De exemplu, dacă
triunghiul dreptunghic va fi prezentat de fiecare dată cu vârful drept în partea de sus a
imaginii şi cu catetele egale (isoscel), copiii vor ajunge sa considere că doar acesta
este un triunghi dreptunghic. În acest caz, un triunghi al cărui unghi de 90° este format
prin intersecţia unui segment vertical cu unul orizontal, nu va mai fi considerat ca
aparţinând acelei clase. Conţinutul noţiuni formate în acez caz va conţine, alături de
însuşirile esenţiale (triunghi care are un unghi drept), şi elemete neesenţiale categoriei
respective (unghiul drept este orientat în partea de sus şi cele două laturi care îl
formează sunt egale). Soluţia este ilustrarea conceptului prin exemple cât mai
diversificate care duc la neutralizarea însuşirilor locale, neesentiale. Un alt element util
pentru formarea unor noţiuni corecte este ilustrarea conceptului nou format cu
exemple dublate de contraexemple specifice.

6.2 CLASIFICAREA NOŢIUNILOR

Din punctul de vedere al gradului de elaborare noţiunile pot fi empirice sau

ştiinţifice.
Noţiunile empirice sunt caracteristice în general copilului,dar nu dispar ăn
totalitate din viaţa intelectuală a adultului. Elementul definitoriu al acestora este
abstractizarea insuficientă, ceea ce face ca noţiunile empirice să fie impregnate cu
însuşiri concrete, neesenţiale. În conceptele empirice persistă însuşiri particulare,
locale, accidentale. Ele sunt nesistematizate, limitate, imprecise, vagi. Se finalizează cu
o definiţie sumară, aproximativă, având la bază o logică inductivă şi analogică, dar
insuficienta sub aspect deductiv. Însă dincolo de aceste neajunsuri, noţiunile empirice
sunt valide din punct de vedere practic. De exemplu, cu toate că majoritatea oamenilor
nu cunosc conţinutul exact al noţiunii de gripă (nu pot da o definiţie precisă a acesteia
şi să-i explice mecanismele etio-patogene) şi nici nu pot circumscrie cu precizie sfera
acestui concept, cunoştinţele pe care le avem (recunoaşterea stării de boală, a
specificului diferitelor simptome) sunt suficiente pentru a lua măsuri eficiente atunci
când ne aflăm într-o astfel de situaţie (a apela la un consult medical). Dealtfel,
majoritatea noţiunilor pe care le deţinem sunt noţiuni empirice.
Noţiunile ştiinţifice cuprind însuşirile esenţiale ale obiectelor, fenomenelor şi
relaţiilor, iar în conţinutul lor se impune semnificaţia obiectivă acestor însuşiri.
Noţiunile ştiinţifice debutează de obicei cu o definiţie logică, cu o bună integrare în
ansamblul altor concepte apropiate sau relaţionate din punct de vedere al conţinutului.
În conţinutul lor se impun însuşirile esenţiale ale claselor de obiectel, fenomene sau
relaţii, fără a fi contaminat cu elemente locale, particulare, neesenţiale.

6.3 PROTOTIPUL

Nu întotdeauna, pentru a stabili apartenenţa unui item la o clasă, procedăm la

filtrarea acestuia prin prisma notelor definitorii ale categoriei respective. Sunt situaţii în
care elementele unei categorii ne sunt foarte familiare, le-am învăţat demult şi operăm
cu ele foarte frecvent fără a cunoaşte exact care sunt însuşirile necesare şi suficiente
ale acesteia. Un astfel de exemplu este categoria „fructe”: putem enumera cu uşurinţă
numeroase fructe, recunoaştem un fruct atunci când îl avem în faţă, dar dacă suntem
nevoiţi să dăm definiţia acestui concept sau să explicăm ce însuşiri trebuie să posede
ceva pentru a fi un fruct, este cu siguranţă mult mai dificil. În alte situaţii o întreagă
categorie este reprezentată sub forma unei imagini mentale a unui exemplar al
acesteia, iar tot ce se aseamănă cu exemplarul respectiv va fi considerat ca făcând
parte din categoria respectivă. Astfel, când spunem „peşte” sau „insectă” avem mai
degrabă în minte o imagine concretă a unei fiinţe decât un set de însuşiri esenţiale.
Situaţiile descrise mai sus ilustrează o variantă alternativă de stabilire a apartenenţei
unui item la o clasă, nu prin raportare la concept, ci la prototip.
Într-o primă accepţiune, prototipul desemnează elementul cu gradul cel mai
ridicat de reprezentativitate al unei categorii, acel element care este indicat cel mai
frecvent atunci când se solicită exemplificarea acesteia. Spre deosebire de noţiune,
care este de natură abstractă şi generală, prototipul este puternic ancorat în concret şi
individual: în acest caz, o întreagă categorie este reprezentată mental prin intermediului
unui exemplar singular al clasei respective.
Pentru identificarea prototipurilor sunt disponibile mai multe proceduri, cele
mai frecvent utilizate fiind următoarele 3 (după Miclea, 1999):
Prima metodă presupune să cerem unui grup de subiecţi să enumere într-un
interval de timp limitat (de exemplu 90 s) cât mai multe elemente ale unei categorii.
Elementul care apare cu frecvenţa cea mai ridicată este considerat prototip al clasei
respective.
În cea de-a doua procedură, unui lot de subiecţi i se dă o listă cu exemplare
ale unei categorii şi i se solicită să evaluaze cât de reprezentativ este fiecare element
pentru categoria respectivă utilizând o scală Lickert în 7 trepte (1 – nereprezentativ; 7 –
extrem de reprezentativ). Ulterior se calculează media gradului de reprezentativitate
estimat pentru fiecare item, prototipul fiind exemplarul ce întruneşte media cea mai
ridicată.
Cea de-a treia procedură utilizează ca indicator al gradului de
prototipicalitate timpul de reacţie necesar pentru a stabili apartenenţa unui item la o
clasă. Ea este mai pretenţioasă întrucât necesită utilizarea unui program special de
calculator care expune succesiv exemplare ale unei categorii printre care, aleator, sunt
inserate şi elemente din alte categorii. De exemplu, pentru a identifica prototipul
categoriei fructe, putem alege să expunem următorul şir de cuvinte: strugure, portocală,
caiet, măr, scaun, caisă, prună, pătrunjel, pară, mandarină etc. Sarcina respondenţilor
este aceea de a decide separat pentru fiecare item prezentat dacă acesta aparţine sau
nu categoriei de interes şi de a da răspunsul apăsând cât mai rapid cu putinţă una din
două taste prestabilite, corespunzătoare celor două variante de răspuns. Se presupune
că, cu cât un exemplar este mai reprezentativ pentru categoria din care face parte, cu
atât mai scurt va fi timpul necesar pentru a stabili apartenenţa lui la acea clasă; astfel,
timpul de răspuns necesar penrtu a stabili că afinele sunt fructe va fi unul considerabil
mai mare decât latenţa răspunsului pentru elemente mai familiare cum sunt portocalele
sau merele. În consecinţă, va fi considerat prototip exemplarul care obţine media cea
mai mică a timpul de răspuns pe ansamblul lotului de participanţi la studiu.
La finalul descrierii celor trei metode se impune să atragem atenţia asupra
faptului că, în cercetările concrete pe care le-am face în scopul identificării
prototipurilor diferitelor clase, culegând rezultatele în regiuni diferite, putem obţine
rezultate diferite. Studiile arată că prototipul de fruct pentru cultura noastră este mărul,
însă e foarte probabil ca, în alte zone ale lumii, cel mai reprezentativ fruct să fie altul.
Acest gen de situaţii atestă faptul că prototipurile nu au un caracter universal, ci
dimpotrivă, ele sunt supuse variabilităţii interculturale.

6.4 RAPORTUL DINTRE PROTOTIP ŞI CONCEPT ÎN

REPREZENTAREA MENTALĂ A CATEGORIILOR

Având în vedere faptul că o categorie poate fi reprezentată mental fie sub

formă de concept, fie sub formă de prototip, se impun o serie de precizări referitoare la
specificul fiecărei modalităţi şi la raportul dintre ele. În continuarea acestui modul vom
căuta să identificăm câteva întrebări şi răspunsuri privitoare la aceste aspecte.
Care sunt categoriile reprezentate mental prin concepte şi care sunt cele
reprezentate prin prototipuri?
Un prim aspect ce trebuie precizat ca răspuns la întrebarea de mai sus este
faptul că nu există o clasificare universală, o dihotomie în urma căreia anumite
categorii să fie reprezentate la toţi oamenii pe bază de concept, iar altele pe bază de
prototip. Dimpotrivă, aceeaşi categorie poate avea un echivalent mental diferit la
persoane diferite. Mai mult, acelaşi individ poate avea atât un concept cât şi un prototip
corespunzător aceleaşi categorii. Într-o sarcină concretă de clasificare însă, vom apela
prioritar la una dintre ele, cealaltă putând fi utilizată eventual ca modalitate de întărire
sau de verificare a deciziei luate în urma primei opţiuni. De pildă, o problemă de
sănătate poate fi etichetată ca fiind de un anume tip prin raportare la prototipul de care
dispunem despre diferitele categorii de afecţiuni, însă un specialist, care are noţiuni
foarte riguroase, ştiinţifice despre aceasta, va putea stabili un diagnostic precis prin
analiza simptomelor şi a semnelor clinice, coroborate eventual cu rezultatele unor
analize de laborator.
Sintetic, modalitatea de reprezentare mentală a unei categorii este influenţată
de doi factori: 1) cantitatea şi mai ales calitatea cunoştinţelor noastre dintr-un anumit
domeniu: categoriile din domeniile în care avem o expertiză avansată vor fi
reprezentate pe bază de prototip, iar cele în care cunoştinţele noastre sunt mai puţin
structurate vor tinde să fie reprezentate prin prototipuri; 2) motivaţia pentru exactitate,
precizie, rigurozitate: de exemplu, atunci când căutăm o anumită plantă (medicinală)
pentru proprietăţile ei curative, este necesar s-o identificăm cu precizie apelând la
câteva criterii clare (concept), însă dacă suntem animaţi doar de dorinţa de a face
câteva fotografii reuşite în natură, ne limităm adeseori la a eticheta o specie anume din
flora spontană ca fiind „un fel de ...”, „ceva ce se aseamănă cu ...” (prototip) sau la a
opera cu categorii mai generale, gen „plante” sau „ierburi”. Întotdeauna însă, sistemul
nostru cognitiv va căuta să opteze pentru acea variantă de reprezentare care, în
codiţiile îndeplinirii adecvate a solicitărilor unei sarcini, necesită cel mai mic consum de
energie; consecvenţi exemplului de mai sus, să nu ne imaginăm că un botanist va putea
traversa o pajişte doar după ce a clasificat toate speciile de plante pe care le-a
perceput, chiar dacă dispune de toate cunoştinţele necesare pentru a face acest lucru.
Cum procedăm pentru a stabili apartenenţa unui item la o clasă?
Utilizarea conceptului aferent unei categorii pentru a stabili dacă un anume item
face parte din clasa respectivă presupune analiza obiectului respectiv şi verificarea
măsurii în care el întruneşte toate însuşirile definitorii ale acesteia. Este vorba aici
despre un demers extrem de riguros, în care aproximările şi interpretările subiective
sunt contraproductive. Astfel, indiferent cât de atipic ar fi un anumit exemplar sau o
manifestare concretă pentru o anumită clasă, dacă el întruneşte toate criteriile
esenţiale ale acesteia vom decide încadrarea lui în clasa respectivă. O anumită parte a
unei plante constituie floarea acesteia în măsura în care are structura şi îndeplineşte
funcţiile necesare unei flori, indiferent dacă nu seamănă cu un trandafir sau o lalea,
potenţiale prototipuri ale acestei categorii (a se vedea de exemplu floarea de nuc).
Invers, chiar dacă un exemplar întruneşte toate însuşirile necesare şi suficiente ale unei
clase cu excepţia uneia singure, dacă vom utiliza conceptul nu vom opta pentru
încadrarea lui în categoria respectivă. Stabilirea naturii lucrurilor prin raportare la
concept se caracterizează aşadar prin complexitate şi rigurozitate.
Categorizarea pe baza prototipului este un demers mai simplu, dar mai puţin
exact. Ea se rezumă la o analiză sumară a obiectului / fenomenului de clasificat şi la
raportarea lui la elementele cele mai reprezentative ale diferitelor clase. În măsura în
care se estimează că acesta este mai asemănător cu prototipul unei categorii decât cu
cele ale altora, se va decide încadrarea lui în categoria respectivă, fără a mai face apel
la notelel definitorii ale acelei clase. Ilustrativ în acest sens este experimentul realizat
de Gelman şi Markman (1986, apud Miclea, 1999). Aceştia au prezentat unui lot de
copii preşcolari trei imagini: un flamingo, un liliac şi o mierlă. Pentru primele două,
autorii au oferit şi o listă cu diferite caracteristici ale acestora: are pene, zboară, se
înmulţeşte prin ouă etc. (pentru flamingo) şi respectiv se hrăneşte cu insecte, are aripi,
zboară, naşte pui vii etc. (pentru liliac). Sarcina respondenţilor a fost aceea de a stabili
care din cele două seturi de caracteristici consideră că sunt adecvate fiinţei din cea
de-a treia imagine. Cu toate că din punct de vedere conceptual, mierla se încadrează în
categoria păsări (reprezentată aici prin flamingo), sub aspect perceptiv ea se apropie
mai mult de liliac (ambele sunt negre, au aproximativ aceeaşi dimensiune, ambele
zboară). În consecinţă, majoritatea copiilor au considerat că acesteia i se potrivesc
caracteristicile liliacului, înadrând-o (în mod eronat) alături de acesta în clasa
mamiferelor. Putem concluziona faptul că, în acest caz, categorizarea nu s-a făcut prin
raportare la concept, la însuşirile esenţiale, ci la prototip, la un set de caracteristici de
ordin perceptiv. La nivelul limbajului comun, clasificarea pe bază de prototip se traduce
prin expresii precum „este un fel de”, „se aseamănă cu”, „pare a fi”, subliniind tocmai
nota de imprecizie ce însoţeşte acest mod de operare mentală. Dar chiar şi în aceste
condiţii, apelul la prototip este o variantă ce poate dispune de utilitate practică, mai
ales în situaţiile în care rigoarea şi exactitatea nu sunt imperative absolute. În plus,
rezultatele unor cercetări (Miclea şi Radu, 1987) au arătat că, în context educaţional,
exemplificarea unor noţiuni prin prototipul acestora duce la o înţelegere mai rapidă, mai
uşoară şi mai temeinică decât ilustrarea aceloraşi concepte prin exemplare cu un grad
de reprezentativitate mai scăzut.
Care sunt consecinţele utilizării prototipului versus a conceptului în
reprezentarea mentală a categoriilor?
Din răspunsurile oferite la cele două întrebări anterioare putem deduce faptul
că o primă consecinţă a formei de reprezentare mentală utilizată este gradul de
exactitate al încadrărilor pe care le facem. În condiţiile în care dispunem de noţiuni
ştiinţifice şi obiectul analizat ni se dezvăluie în totalitatea însuşirilor sale, categorizarea
pe bază de concept permite stabilirea clară a limitelor unei categorii; astfel vom putea
decide fără echivoc dacă un item face sau nu face parte dintr-o clasă. Invers, apelul la
prototip se soldează cu delimitare mai vagă, mai puţin tranşantă, existând situaţii în
care o decizie este îngreunată de faptul că un obiect este un candidat la fel de probabil
pentru mai multe categorii.
O altă consecinţă a modalităţii de reprezentare mentală utilizată este gradul de
omogenitate al elementelor din interiorul unei categorii. Raportarea la prototip face ca
între elementele constitutive ale unei clase să se instituie o ierarhie a gradului de
reprezentativitate. Astfel, elementele mai apropiate de prototip vor fi recunoscute şi
încadrate mai uşor decât cele mai puţin cunoscute, mai rare sau mai atipice, care se
situează spre periferia categoriei; din acest motiv, rechinul este considerat mai puţin
relevant pentru categoria mamifere, fiind asemuit mai degrabă speciilor de peşti. În
schimb în cazul categorizării pe bază de concept, toate elementele ce întrunesc
condiţiile necesare şi suficiente ale acelei clase vor fi la fel de reprezentative pentru
categoria respectivă: prin prisma conceptului, ghinda este la fel de reprezentativă
pentru categoria fructe ca şi mărul.