- Perceptiile-

Universitatea Dimitrie Cantemir

Facultatea de Stiinte ale Educatiei

Profesor coordonator: Mihaela Sterian

 Student : Predut Elena Loredana
Perceptia consta intr-o cunoastere a obiectelor si fenomenelor in
integralitatea lor si in momentul în care, ele acționează asupra organelor
senzoriale („aici si acum”). Spre deosebire de senzatie, care reda o insusire
izolata a unui obiect, perceptia realizeaza o impresie globala, o cunoastere a
obiectelor in intregime, in unitatea lor reala.

Din punct de vedere neurofiziologic, la baza formării unei imagini

perceptive stă activitatea zonelor asociativ-integrative ale analizatorilor şi
interacţiunea dintre diverşii analizatori. În funcţie de specificul
mecanismului care le realizează, vom distinge astfel imagini perceptive
monomodale (cuprinzând informaţia extrasă şi prelucrată de către un
singur analizator) şi imagini perceptive plurimodale (cuprinzând informaţia
extrasă şi prelucrată de mai mulţi analizatori). Perceperea unuia şi
aceluiaşi obiect prin mai mulţi analizatori este, evident, mai eficientă decât
perceperea prin intermediul unui singur analizator. Datorită specializării
funcţionale relativ înguste, fiecare analizator poate să reflecte realitatea
doar fragmentar, unilateral. Orice obiect concret, oricât ar părea de simplu,
posedă o multitudine de aspecte, însuşiri şi relaţii, care nu pot fi surprinse
in ansamblul lor, de către un singur analizator. Diversificarea analizatorilor
a fost impusă în cursul evoluţiei, de necesitatea cuprinderii unei game mai
întinse de însuşiri şi laturi ale realităţii obiective, pentru o mai bună
adaptare la influenţele ei.
Percepţiile sunt definite ca fiind: procese senzoriale complexe şi
totodată imagini primare, conţinând totalitatea informaţiilor despre
însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe
a acestora asupra analizatorilor.

Percepţia constituie un nivel superior de prelucrare si integrare a

informaţiei despre lumea externă. Astfel, prin percepţie se înţelege
„ansamblul de mecanisme şi procese ce determină conştientizarea de
către individ a lumii şi a mediului înconjurător pe baza informaţiilor primite
prin intermediul simţurilor.”
 Caracteristicile imaginii perceptive; Elementele cu rol în
percepţie
Ca şi senzaţiile, percepţia se finalizează în plan subiectiv
printr-o imagine. Imaginea perceptivă se aseamănă, dar se şi
deosebeşte de cea senzorială. Se aseamănă prin faptul că ea conţine
informaţii despre însuşirile concret intuitive. La fel ca şi imaginea
senzorială, este o imagine primară, care se realizează „aici şi acum”, în
condiţiile acţiunii stimulilor şi obiectelor asupra organelor de simţ. Se
deosebeste, prin faptul că imaginea perceptivă este bogată în conţinut,
este relaţionată cu contextul şi este semnificativă. În cazul imaginii
perceptive primează valoarea ei cognitivă şi mai puţin aspecte cum ar fi
intensitatea sau tonalitatea afectivă.
 Durata - Imaginea perceptivă durează în mod normal, atâta timp
cât obiectul se află în câmpul perceptiv.
 Imaginea perceptivă dispune de atributul vizualizării. Astfel, în
condiţiile în care informaţia parvine pe alte canale decât cel vizual, se
constată tendinţa de a transpune informaţia într-o imagine vizuală.
 Imaginea perceptivă are şi atributul verbalizării. Cuvântul joacă
un rol foarte important în percepţie. Pe de o parte, cuvântul este un
integrator verbal, întrucât prin cuvânt sunt denumite experienţele
perceptive. Pe de altă parte, cuvântul are şi o funcţie reglatorie. Prin
cuvânt percepţia poate fi dirijată, coordonată, mai ales în cazul observaţiei.

1. Percepţiile spaţiale - sunt de mai multe tipuri, obiectele

existente în spaţiu având mărime, formă, tridimensionalitat, fiind percepute
asadar, în diferite planuri: profunzime/adancime sau inaltime.
Caracteristicile spaţiale ale obiectelor sunt semnalizate prin mecanisme
perceptive foarte complexe şi relativ distincte.
 Percepţia de spaţiu se referă si la aprecierea distanţei la care
se află obiectele intre ele, dar si fata de un anumit reper. Teoria
genetică scoate în evidenţă argumente în favoarea rolului important al
încercărilor şi erorilor (al invatarii si experientei individului) în cresterea
preciziei de apreciere a distanţelor. Perceperea poziţieica forma a
perceptiei spatiale este in functie de pozitia obiectului (sau a propriului
corp) fata de verticala gravitaţională, perpendiculara pe un plan
orizontal.
Percepand corect forma obiectelor, le putem recunoaste.
Apreciem de asemenea si distanta la care se afla obiectele fata de noi:
fara o asemenea evaluare nu le-am putea manui. De altfel, imaginile se
formeaza pe retina, de aceea orbii din nastere, dupa operatia care le da
vazul, au impresia ca toate obiectele le ating ochii.

Exista experiente care atesta dificultati in aprecierea distantelor, prezente la copii

in primii 2-3 ani. Chiar copilul, dupa 6-7 luni, cand incepe sa mearga in 4 labe, si el se
opreste la marginea mesei pe care e lasat. Toti percep un pericol. De fapt, este un reflex
innascut, neconditionat, adaptat la impresii implicate in perceptia adancimii. Dar este o
mare distanta de la aceasta reactie reflexa pana la „ideea de spatiu" care, in mod cert,
se formeaza de-a lungul mai multor ani. Fiindca reflexele absolute sunt reactii automate,
neconstientizate. Puii de gaina, la putina vreme dupa iesirea lor din ou, daca sunt
asezati pe un scaun, se deplaseaza in toate directiile, dar se opresc la marginea
scaunului si nu cad. Experienta a decurs cu aceleasi rezultate si in cazul mieilor nou-
nascuti, al puilor de capra, pisica si maimuta. Dificultatile celor orbi din nastere care,
printr-o operatie, capata vederea sunt foarte mari atat in ce priveste recunoasterea
obiectelor, cat si in aprecierea distantelor la care se afla. Trecerea de la gama senzatiilor
tactile la cea a senzatiilor vizuale este foarte complicata. Ea ar fi mult mai facila, daca ar
exista numeroase categorii si concepte innascute, asa cum continua sa sustina unii
filosofi, in detrimentul experientei personale dobandite.
 2. Percepţiile temporale – constau din aprecierea duratei şi a
schimbării momentelor activităţilor umane. Percepţia timpului are în
vedere mai multe aspecte printre care: perceperea unor excitanţi ca
fiind succesivi în cazul când succesiunea lor este foarte rapidă,
aprecierea duratei, atât a unui fenomen continuu cât şi a intervalului
între momentele de apariţie a două evenimente. Percepţia timpului este
imediată – (la o durata a evenimentului de max. 2 secunde), dar avem
de-a face si cu perceptia timpului fizic-cosmic si biologic (spre
deosebire de acestea, timpul psihic e reversibil).
Experientele arata ca intervalele foarte scurte sunt supraestimate, iar
cele lungi - subestimate. Un interval plin de stimuli discontinui pare mai
lung decat unul vid, de aceeasi durata. Aprecierea duratelor mai lungi,
variaza in functie de mai multi factori. Mai intai, ea depinde de natura
activitatii desfasurate. Cu cat o activitate e mai intensa, mai complexa, mai
plăcută, cu atat durata ei pare mai scurta.
Intervin în plus afectivitatea și motivatia. Cand o activitate ne intereseaza,
timpul pare a trece repede. Invers, cand o conferinta ne plictiseste, ea ne
pare a fi fara sfarsit. Dimpotriva, cand munca prezenta nu ne absoarbe si
am dori sa se termine mai repede, timpul se dilata fara masura.
Vârsta influenteaza si ea aprecierea timpului. La batranete,
duratele mai lungi de o zi par mult mai scurte decat in tinerete. Pe de o
parte, fiindca ritmul activitatilor vitale se incetineste (or, comparativ cu ele,
apreciem cantitatea de timp scursa), pe de alta, pentru ca termenul
principal de comparatie a duratei - numarul anilor parcursi - e mult mai
mare. Un an inseamna mult mai putin comparativ cu 60 decat comparativ
cu 20. Consumul de medicamente si indeosebi utilizarea drogurilor, pot
modifica perceptia timpului.
La nivelul organismului există unele regularitati ale proceselor
fiziologice numite bioritmuri, cele mai multe fiind legate de ritmul circadian
(alternanta zi-noapte). Este periodica nevoia de apa, de hrana, de somn; in
relatie cu ea, exista un bioritm al secretiei de bila, al cresterii nivelului
calciului in sange s.a. In aprecierea duratelor foarte lungi (de luni si ani de
zile), ne ajuta reperele sociale, sarbatorile, evenimentele sociale si,
desigur, calendarul.
 3. Percepţia mişcărilor se referă pe de o parte la percepţia propriilor
mişcări, iar pe de alta, la aceea a mişcărilor obiectelor exterioare. Miscarea
constituie o schimbare de pozitie in spatiu a unui obiect intr-un anumit timp
(aceasta referindu-se la modificarile de natura mecanica).
Perceptia miscarii intervine in doua situatii:
a) cand urmarim cu ochii obiectul in miscare ; in acest caz, imaginea
pe retina e fixa, dar senzatiile kinestezice provocate de miscarea ochilor
ne dau informatiile corespunzatoare;
b) ochii sunt imobili, dar imaginea corpului respectiv se deplaseaza pe
retina.
O situatie speciala intalnim in cazul cinematografului, unde se perinda
o serie de imagini statice, la intervale foarte mici (1/25 dintr-o secunda), in
mod succesiv si coerent (imaginile reprezinta fazele unei miscari). Aici
intervine persistenta senzoriala, care asigura continuitatea imaginilor
permitand intretinerea unei iluzii a miscarii.
Percepţia mişcăriipresupune sesizarea schimbării de poziţie în spaţiu
a unui obiect, fiinta, etc. (Atunci cand reperele mişcării lipsesc, apare
iluzia perceptiva).
Percepţia propriilor mişcări este condiţia de bază pentru conducerea
acţiunilor în orice activitate şi se referă la:
- aprecierea mişcărilor corpului sau segmentelor corpului;
- aprecierea mişcărilor corpului în ansamblu;
- aprecierea mişcărilor corpului în raport cu mediul înconjurător.
Percepţia mişcărilor obiectelor exterioare este necesară în vederea conducerii propriei activităţi, a

coordonării acţiunilor personale în cadrul celor colective şi sincronizarea cu acestea şi pentru operarea cu

obiecte aflate în mişcare.

Fazele procesului perceptiv

În condiţiile percepţiei cotidiene, avem impresia ca percepţia se

realizează automat şi instantaneu, de îndată ce stimulul acţionează asupra
unui analizator sau a altuia. În realitate, procesul perceptiv este unul de
desfăşurare fazică, având următoarele faze: detecţia, discriminarea,
identificarea şi recunoastera/categorizarea.
1) detecţia, fază în care subiectul constată prezenţa sau absenţa
stimulului;
 2) discriminarea, adică deosebirea unui anumit obiect de celelalte,
urmată de formarea propriu-zisă a imaginii perceptive;
3) identificarea, care vizează fie două obiecte percepute simultan, fie
raportarea unui obiect la imaginea sa păstrată în memorie;
4) recunoaşterea şi categorizarea, constând în includerea obiectului
perceput într-o anumită clasă de obiecte percepute anterior.
În ceea ce priveşte volumul percepţiei (mai ales a celei vizuale),
cercetările indică un număr de 7 (+,- 2) elemente percepute după o scurtă
expunere a acestora, observaţiei subiectului.
Complexitatea perceptiei. Identificarea si discriminarea ca faze ale
perceptiei sunt posibile numai datorita interventiei unor numeroase
procese psihice. Asa cum s-a mentionat anterior, senzatiile
interactioneaza. Unii psihologi au formulat legea fuziunii
senzoriale(senzatiile produse simultan, tind sa se contopeasca). Lor li se
adauga multe reprezentari formate in experienta noastra anterioara.
Acestea contribuie la imbogatirea perceptiei, la multiplicarea detaliilor si la
claritatea ei. Deși este indisolubil legata de gandire, perceptia nu
constituie o cunoastere aprofundata. Numai continuarea analizei si
comparatiilor permite gandirii sa dezvaluie esentialul in spatele
aparentelor, care ocupa primul plan in cunoasterea perceptiva. In schimb,
aceasta cunoastere elementara este suficienta si foarte necesara pentru
reglarea actiunilor imediate. Fara o perceptie clara n-am nimeri clanta usii,
nu ne-am putea innoda sireturile la pantofi etc.
Folosindu-se un aparat extrem de sensibil pentru inregistrarea
contractiilor musculare (miograf), se constata in timpul perceptiei de pilda,
a miscarii unui fierastrau, simultan apar usoare contractii musculare,
similare celor prezente in timpul manuirii concrete a acestuia.

Relatia perceptiei cu alte procese psihice

Senzaţiile sunt importante pentru existenţa şi activitatea umană

deoarece informează organismul despre variaţiile care se produc în
circumstanţele mediului înconjurător, cu condiţia ca aceste variaţii să fie
importante, asigură adaptarea organismului la variaţiile mediului
înconjurător, semnalizează dezechilibrele interioare şi orientează şi
controlează benefic, conduitele actuale ale individului. Cu ajutorul lor, sunt
selectate din mediul extern sau intern acele informaţii ce sunt în acord cu
necesităţile actuale ale omului.
Ca şi senzaţiile, percepţia are o funcţie informaţională, dar care este
mai complexă, prin intermediul căreia, ne asigură o informare asupra
însuşirilor complexe, ale lumii înconjurătoare. Percepţia are şi o funcţie
adaptativ reglatorie, prin care îndeplineşte roluri majore în adaptarea
organismului la mediu şi în activităţi complexe ale omului (scrisul, cititul,
manipulare unor vehicule sau instalaţii complexe etc.). St. Tudos
subliniază de asemenea importanţa pe care o au activităţile perceptive, ca
baza pentru conduitele umane, asigurând orientarea în mediul ambiant,
selecţia stimulilor utili şi evitarea celor nocivi, etc. “Fără percepţie
prealabilă nu va fi posibil a învăţa, vorbi, memora, comunica, etc.
Percepţia permite a lua cunoştinţă cu mediul şi de interacţiunea cu el sau
de a acţiona asupra lui” (Steri,1998, citat de Zlate).

Motivatia poate sa influenteze perceptia. Intr-un studiu efectuat de

catre Gilchrist si Nesburg, in 1952, subiectilor li s-a cerut sa apreieze
stralucirea culorilor din niste imagini. Subiecii care nu mancasera de patru
ore au afirmat ca imaginile ce reprezentau mancare si bautura erau mult
mai stralucitoare decat alte imagini si, de asemenea, mai stralucitoare
decat Ie considerasera cand nu erau flamanzi. Se pare ca nevoia de hrana
le-a influentat perceptia.

Emotia. Unele studii au aratat ca si emotiile pot influenta perceptia.

Un studiu efectuat de catre Solley si Haigh, in 1958, a avut ca subiect
anticiparea unui eveniment emotionant pentru copii – Craciunul.Copiilor Ii
s-a cerut sa-I deseneze pe Mos Craciun in saptamanile premergatoare
Craciunului si in saptamanile ulterioare. Pe masura ce se apropia
Craciunul, desenele deveneau din ce in ce mai mari si numarul cadourilor
din jurul Mosului crestea, Dupa Craciun, cadourile au disparut si desenele
cu Mos Craciun au devenit mai mici. Un alt studiu, efectuat de catre
Erikson, in 1951, a aratat ca persoanele foarte agresive sunt mai
predispuse sa interpreteze stimulii echivoci ca fiind agresivi. EI a aratat
subiectilor imagini reprezentand scene echivoce. Subiectii neagresivi erau
predispusi la interpretari lipsite de agresivitate, pe cand indivizii agresivi
erau inclinati sa vada in imagini evenimente violente, fie intamplandu-se,
fie pe cale sa se intample – montajul lor perceptiv spre violenta era mai
puternic decat al celorlalti.

Valorile în care credem ne pot influenta perceptia. O serie de

studii efectuate de catre Postman, Bruner si McGuiness, in 1946, au inves-
tigat pragul de recunoastere a cuvantului, care reprezinta intervalul
minim de timp necesar unui subiect pentru a recunoaste un cuvant. Ei au
constatat ca pragurile subiectilor erau mai joase pentru cuvintele placute
sau foarte apreciate (de exemplu "pace"), decat pentru cuvintele neplacute
sau "tabu". Cu alte cuvinte, subiectii erau predispusi la o recunoastere mai
rapida a cuvintelor placute. Cercetatorii au interpretat acest lucru ca fiind
un tip de apărare perceptivă, ideea fiind ca sistemul perceptiv tinde sa ne
apere impotriva cuvintelor care ne deranjeaza sau ne repugna.

Obiect si fond in perceptie. Forma obiectelor din jur ne permite

identificarea lor. Recunoasterea necesita o distinctie intre obiect si
ambianta in care se afla. in psihologie (ca si in pictura), se vorbeste de
obiect si fond. Cand percepem ceva, nu sesizam totul cu aceeasi claritate.
Distinctia dintre obiect si fondul perceptiei este influentata atat de cauze
obiective cat si de cauze subiective.
Cauzele obiective:
a) Diferentele nete intre un obiect si altele inconjuratoare ; acestea
se pot reliefa prin conturarea precisa a limitelor, prin forma pregnanta a
unui corp, sau prin deosebiri mari in ceea ce priveste coloritul. Contrastul
de culoare e menit sa ne atraga atentia cu usurinta: o floare rosie se
distinge fara dificultate, dar poate scapa neobservata, cand are in spate o
perdea tot rosie. De aceste proprietati se tine cont in confectionarea
reclamelor, care trebuie sa atraga atentia cu usurinta. Dimpotriva, in
armata se iau masuri pentru ca atat hainele soldatilor, ca si tancurile,
tunurile, sa fie colorate la fel cu mediul ambiant (kaki sau verde inchis -
vara si alb - iarna), iar contururile sa fie estompate (culorile diferite sunt
aplicate neuniform, formand pete cu contururi neregulate - camuflaj).
b) Un alt aspect obiectiv il constituie miscarea unui corp in raport cu
ambianta, mai cu seama atunci cand este brusca, neasteptata.
 Cauzele subiective constau in:
a) relatiile unui obiect cu experienta noastra proprie; bagajul de
reprezentari anterioare, favorizeaza depistarea acestuia;
b) raportul dintre unele aspecte ale imaginii percepute si interesele,
dorintele noastre: mama isi distinge imediat copilul intr-o aglomeratie
umana.

Patologia perceptiei.

Cel mai vulnerabil aspect al perceptiei este sentimentul realitatii.

„Persoanele se misca de parca ar fi niste umbre" - spune un bolnav;
„obiectele imi apar ca invaluite in ceata" - marturiseste un altul; altuia, „totul
ii pare straniu" sau de-a dreptul ireal: „parca traiesc intr-un vis". in
schizofrenie, in special, detasarea de real e puternica, senzatiile si
reprezentarile bolnavului se amesteca. Totodata, apare si fenomenul
contrar: halucinatiile, in cazul carora bolnavii vad fiinte pe care nimeni nu le
vede. Alteori sunt afectate perceptiile de spatiu, de aceea bolnavii se
deplaseaza greoi, chiar in propriul lor apartament. Un bolnav vede cum
„totul se indeparteaza de mine si devine mic". De asemenea, intervin
uneori „agnoziile" despre care s-a amintit anterior: persoana nu recunoaste
nici macar obiecte uzuale, nu stie cum sa le utilizeze.
Toate aceste tulburari grave dovedesc faptul că, perceptia este un proces
extrem de complex, presupunand o vasta sinteza, ca si implicarea a
numeroase alte procese psihice.

Controversa asupra caracterului ereditar / dobandit al

perceptiei

Perceptia reprezinta procesul de interpretare a informatiei pe care o

primim prin intermediul simturilor: cand primim informatii senzoriale, cum
sunt mirosurile, sunetele sau zgomotele, acestea sunt interpretate, atat
constient, cat si inconstient, ceea ce ne permite sa corelam noile informatii
cu informatii pe care Ie detinem deja. Studiul caracterului ereditar sau
dobandit al perceptiei presupune determinarea gradului său de rigiditate si
de stabilitate. Unul dintre primele studii de gen a fost cel efectuat de
Stratton, în 1893. Acesta a purtat, timp de o saptamana, o lentila
inversoare la un ochi (celalalt ochi fiind acoperit cu un plasture). In primeIe
zile, a avut dificultati mari de acomodare la o lume intoarsa cu susul in jos,
dar dupa un timp, s-a produs adaptarea, si nu a mai avut nici o problema.
Doar cand vedea lucruri evident imposibile (de exemplu, flacara unei
lumanari indreptata in jos), isi amintea ca vedea toate lucrurile inversate.
Modul de formare a percepției vizuale. Lumina care patrunde in
ochi are doua caracteristici principale: luminozitatea (intensitate) si
culoarea (lungime de unda). Lucrurile extrem de diferite pe care le vedem
reprezinta rezultatul combinatiei acestor doua tipuri de informatii. Lumina
activeaza celulele sensibile din partea posterioara a ochiului, numite celule
cu conuri si celule cu bastonase, aranjate ca un fel de ecran, numit retina.
Lumina care patrunde in ochi prin pupila este focalizata pe retina prin
intermediul unei lentile, care isi ajusteaza forma, pentru a face imaginea
cat mai clara posibil. Celulele din componenta retinei reactioneaza atunci
cand lumina ajunge la ele, producand un impuls electric, care trece de-a
lungul fibrelor nervoase spre creier.

Experimente efectuate în sprijinul studierii perceptiei vizuale

Intr-un studiu al lui Kohler, efectuat in 1962, s-a investigat daca
perceptia poate fi adaptata la diferite culori. Kohler a purtat ochelari de
protectie cu lentile colorate, jumatatea stanga a fiecarei lentile fiind verde,
iar jumatatea dreapta rosie. Dupa aproximativ jumatate de ora, a incetat sa
le mai observe in mod diferentiat, dar cand si-a scos ochelarii a constatat
ca, pentru un timp, i s-a parut ca vede culoarea opusa! Astfel, lucrarile
aflate in stanga campului sau vizual pareau rosiatice, in timp ce in dreapta
campului vizual totul i se parea verde, ceea ce sugereaza nu numai
adaptabilitatea perceptiei vizuale, ci si existenta unui fel de mecanism
fiziologic care corecteaza vederea si care necesita un anumit timp pentru a
readuce perceptia la normal.
Totusi, se pare ca nu toate ființele au aceasta flexibilitate a perceptiei
vizuale. Intr-un studiu al lui Hess, realizat in 1956, au fost aplicate lentile
prismatice peste ochii unor pui de gaina, ceea ce a avut ca efect o
deplasare a obiectelor percepute cu aproximativ 10 grade fata de
amplasamentul lor real. Puii nu au reusit sa nimereasca grauntele pe care
incercau sa le ciuguleasca, nici macar dupa ce au purtat lentile suficient de
mult timp. Se pare ca perceptia lor nu s-a putut adapta la noua situatie.
În alte cateva studii s-au facut cercetari cu privire la masura in care
mediul inconjurator poate afecta functiile fiziologice perceptive in sistemul
vizual. Intr-un studiu efectuat de Blakemore si Cooper, in 1966, un grup de
pisoi au fost crescuti in intuneric, cu exceptia unei perioade de timp, in
care erau plasati, zilnic, intr-o "lume verticala" - un aparat in care pisoii
erau inconjurati numai de linii "verticale". In cele din urma, s-a constatat la
pisoi o adaptare perceptiva, care le-a oferit o perceptie foarte buna a
obiectelor vertica1e, cum ar fi picioarele de scaun, anulandu-le insa
perceptia obiectelor orizontale, cum ar fi o franghie intinsa in fata lor.
Blakemore si-a continuat investigatiile si, in 1984, a aratat ca aceasta
adaptare are loc in sistemul vizual al pisoilor.
In 1968, Hubel si Wiesel au descoperit ca exista celule specializate, in
talamus si in cortexul vizual, care reactioneaza la linii inclinate sub diferite
unghiuri. Astfel, daca un animal priveste o linie verticala, celulele nervoase
care declanseaza influxul nervos sunt diferite fata de cazul in care priveste
o linie diagonala sau orizontala. Blakemore a constatat ca aproximativ
90% dintre celule par apte de modificari functionale, daca animalul
beneficiaza de o plaja limitata de stimuli la inceputul vietii. Aproximativ
10% dintre celule par sa aiba functii prestabilite, dar celelalte sunt
modificabile, in functie de stimulii din mediul inconjurator.
Alte cercetări, au aratat importanta comportamentului activ in timpul
perceptiei. Intr-un studiu realizat de Held si Hein, s-a utilizat un "carusel
pentru pisoi", un dispozitiv care asigura la doi pisoi aceeasi experienta
vizuala, dar in care unul se deplasa singur, iar celalalt era transportat.
Pisoii erau crescuti in intuneric, cu exceptia unei perioade de timp, in
fiecare zi, in care erau pusi in carusel. In timp ce unul dintre pisoi se
plimba in cerc, celalalt era leganat in carusel, amandoi ajungand sa vada
aceleasi lucruri. Cand li s-a testat perceptia vizuala, s-a constatat ca
pisoiul activ era normal, dar pisoiul pasiv nu parea sa discearna stimularea
vizuala pe care o primea, actionand de parca ar fi fost orb, desi, fiziologic,
sistemul sau vizual parea sa functioneze normal. Deci se pare ca
dezvoltarea perceptiva corecta necesita un comportament activ.

Influentele ambientale asupra perceptiei vizuale

Influentele ambientale pot prezenta o explicatie pentru adaptabilitatea
perceptiei vizuale la oameni, in functie de mediu. Intr-un studiu efectuat de
Almis si Frost, in 1973, s-a comparat perceptia vizuala a indienilor Cree din
orase1e canadiene cu cea a indienilor cu un stil de viata traditional.
Populatia urbana traia intr-un mediu occidental, avand in jur case cu pereti
verticali si strazi uniform trasate, deci intr-unmediu artificial, plin de linii
drepte, cu unghiuri drepte intre ele. Intr-un mediu occidental normal,
majoritatea liniilor sunt fie verticale, fie orizontale, liniile inclinate fiind cu
totul neobisnuite.
Pe de alta parte, in stilul de viata traditional al indienilor Cree, liniile
inclinate sunt mult mai frecvente. Ei traiesc in colibe sustinute de stalpi
drepti de mesteacan, in mediul lor existand multe alte linii drepte, care nu
sunt neaparat verticale sau orizontale. Annis si Frost au constatat ca
indienii Cree cu stil de viata traditional pot stabili mult mai bine paralelismul
a doua drepte decat cei din mediul urban. Indienii cu un stil de viata
occidental au obtinut rezultate foarte bune in operarea cu linii verticale sau
orizontale, dar nu si cu liniile inclinate, in timp ce indienii Cree care si-au
pastrat traditia au evaluat cu succes liniile oblice.

Se poate concluziona că aspectele primare ale perceptiei par sa fie

innascute, de exemplu, perceptia culorii si perceptia obiect fond sau
perceptia primara a distantei. Totusi, alte aspecte ale perceptiei sunt
invatate sau, cel putin, dezvoltate mai mult prin experienta. Din nou, ca si
in cazul altor controverse de tip ereditate/mediu, constatam ca lucrul cel
mai important este interactiunea intre factorul genetic si cel ambiental.
Alte concluzii sunt:

1.Studiile de deformare si readaptare sugereaza ca perceptia

umana este flexibila, ceea ce inseamna ca este posibil sa nu fie innascuta.
 2.Studiile de privare si studiile transculturale accentueaza
necesitatea unor anumite forme de experienta in dezvoltarea unei perceptii
precise.

3.Studiile efectuate asupra nou-nascutilor au aratat ca unele

procese perceptuale primare, cum ar fi constanta dimensiunii sau
perceptia distantei, pot fi innascute.

4.Studiul efectuat asupra unui barbat orb care si-a recapatat

vederea la maturitate a indicat importanta motivatiei in dezvoltarea
perceptiei.
5. Sistemul vizual organizeaza informatia vizuala in ochi si o
transfera nucleilor geniculati laterali ai talamusului si apoi cortexului vizual
al creierului, pentru a fi interpretata.

6. Se pot învăța foarte multe lucruri despre modul de operare a

perceptiei, prin studierea iluziilor optice si prin identificarea cauzei
acestora.

7.Putem stabili directia sunetelor (datorita existentei celor doua

urechi dispuse simetric, de o parte si de cealalta a capului), precum si
distanta de proveniență (prin atenuarea semnalului).

Din perspectiva lui M. Zlate, percepţia este definitaca reflectare subiectiva

nemijlocita, în forma de imagine a obiectelor şi fenomenelor externe, ce
actioneaza în momentul dat, asupra noastră, prin ansamblul insusirilor şi
componentelor lor. Din aceasta definiţie a percepţiei, se observa deosebirea ei
de senzaţie, definită ca reflectare de tip secvenţial- unidimensional, a unor
însuşiri singulare ale obiectului. Se subliniază de asemenea de asemenea,
prezenta şi acţiunea directa a stimulului complex asupra analizatorilor.
Reflectând obiectul în unitatea insusirilor sale componente, percepţia constituie
un nivel calitativ superior de realizare a cunoaşterii senzoriale, care permite nu
numai simple discriminări, ci şi operaţii mai complexe de identificare şi
clasificare.
Bibliografie:
Allport, G, Structura şi dezvoltarea personalităţii, EDP, Bucureşti, 1980
Birch, A, Hayward, S, Diferenţe interindividuale, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1999
Cosmovici, A., Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi, 2005
Freud, S, Introducere în psihanaliză, Ed. Didact. şi Pedag., Bucureşti,
1980
Golu, M, Dinamica personalităţii, Fundamentele psihologiei – vol II, Ed.
Geneze, Bucureşti, 1993
Hayes, N, Orrell, S, Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 1997
Jués, Jean Paul, Caracterologia, Ed. Teora, Bucureşti, 1994
Pavelcu, V, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, EDP,
Bucureşti, 1982
Radu şi col., Introducerea în psihologia contemporană, Editura Sincron,
Cluj-Napoca, 1991
Zlate, M., Eul şi personalitatea, Ed. TREI, Bucureşti, 1999;
Zlate, M., Introducere în psihologie - Psihologia mecanismelor cognitive,
Editura Polirom, Iaşi, 1999.