Perceptie- Gandire

• Jean Piaget- dezvoltarea intelectului copilului

• Axiome ale sistemului piagetian:
• 1.conceperea inteligentei ca rezultat al interiorizarii actiunilor afective si de factura culturala;
• 2. postularea mecanismului adaptarii, cu cele doua fatete ale lui: asimilarea si acomodarea ca
invarianti functionali si nu structurali, mecanism esential in relatia dintre subiect si obiect,
considerarea echilibrarii progresive si dinamice ca principiu ce asigura trecerea de la o stare
la alta, de la o structura cognitiva la alta, prin modificarea si complicarea permanenta a
interactiunilor dintre asimilare si acomodare;
3. stadializarea dezvoltarii psihice a copilului, gandirea infantila dezvoltandu-se prin
inlantuirea de actiuni sau operatii ce efectueaza deplasari sau transformari.
• ( Reprosurile ce i se aduc: -lume obiectiva, de idei si mai putin o lume a oamenilor si a
relatiilor dintre acestia; -excesul de logica( logica si epistemologie); -exacerbarea rationalului
si rationalitatii, fara a sesiza si rolul intamplarii; -ignorarea diferentelor de personalitate si de
mediu socio-cultural; -caracter abstract al teoriei).
• Chiar daca afectivul si cognitivul nu sunt in relatie cauzala, intre ele exista o unitate
indestructibila.
• Afectivitatea constituie energetica conduitei, ale carei structuri corespund functiilor
cognitive, si daca energetica nu explica structura si nici structura nu explica energetica, nici
una nu poate functiona fara cealalta.
• Aspectele afective si cognitive ale conduitei sunt indisociabile. Intre creatiile cognitive, ludice,
afective, sociale si morale exista o unitate functionala.
• Senzatiile reflecta insusirile obiectelor , spre deosebire de perceptii – care sunt procese
psihice de reflectare a obiectelor in complexitatea insusirilor lor .
• Senzatiile sunt elemente constitutive ale perceptiei.
• Senzatiile se pot imparti in doua grupe:
• a)Senzatii kinestezice (sau de miscare, de echilibru) si interne (sau organice), care reflecta
miscarile corpului sau a unor parti ale corpului si starea organelor interne.
• Receptorii acestor senzatii se gasesc pe suprafata organelor interne, in muschi, tendoane si
articulatii, in urechea interna (partea vestibulara).
• b)Senzatiile externe, care reflecta insusiri ale obiectelor si fenomenelor lumii exterioare. Se
disting in aceasta grupa:
• -senzatii vizuale;
• -senzatii auditive;
• -senzatii cutanate;
• -senzatii olfactive;
• -senzatii gustative.
• ADAPTAREA SENZORIALA
• Prin A.S. se intelege modificarea sensibilitatii analizatorilor, in functie de intensitatea
stimularii. La modul general, spunem ca in conditiile stimulilor slabi, sensibilitatea creste, pe
cand in conditiile stimulilor puternici, sensibilitatea scade.
• Adaptarea caracterizeaza toti analizatorii, dar in mod deosebit se manifesta in cazul
senzatiilor de presiune (de atingere), termice, olfactive si vizuale. In cazul sensibilitatilor
algice si auditive, fenomenul de adaptare este mai putin observabil.
• adaptare olfactiva -> mirosul de tutun – 1-3 minute;
• adaptare gustativa -> merele dupa prajitura par acre;
• adaptare vizuala -> din camera intunecata, la lumina soarelui si adaptarea la intuneric.
• INTERACTIUNEA ANALIZATORILOR
• Un stimul care actioneaza asupra unui analizator dat, poate modifica efectul altor
stimuli, care se adreseaza altor analizatori.
• Ex.: motorul unui avion, prin zgomotul lui, produce scaderea sensibilitatii vederii
pana la 20% din nivelul initial.
• PRAGURILE SENZORIALE SI POSIBILITATEA MODIFICARII LOR
• Sensibilitatea este capacitatea analizatorului de a raspunde la:
• -actiunea minima a unui stimul: -> sensibilitatea absoluta;
• -diferenta minima dintre stimuli -> sensibilitatea diferentiala.
• In ambele cazuri, sensibilitatea este invers proportionala cu pragul absolut sau
diferential al senzatiei.
• Pragul nu este o valuare fixa, ci o valoare statistica, exprimand marimea cea mai
probabila.
• Factorii care pot face ca pragul sa varieze, in anumite limite:
• fluctuatiile in atentia subiectului;
• variatia in stare functionala a analizatorului cercetat;
• conditiile spatiale sau temporale ale prezentarii stimulilor
• Perceptia este reflectarea obiectelor si fenomenelor in momentul actiunii lor nemijlocite
asupra receptorilor.
• Perceptia apare ca rezultat al actiunii unui stimul complex care in mod obisnuit actioneaza
asupra mai multor analizatori.
• Dar un obiect se poate recunoaste cateodata dupa o singura insusire (ex. floarea,
motocicleta!) – recunoasterea este posibila numai pe baza experientei anterioare asupra
obiectelor si fenomenelor.
• RELATIA DINTRE OBIECT SI FOND IN PERCEPTIE
• In mod obisnuit, asupra analizatorului actioneaza concomitent mai multe obiecte si
fenomene; dar, perceptia lor nu se face in mod egal. Unele apar in primul plan, altele par ca
trec pe un plan secundar si le percepem mai putin distinct. Aceste obiecte, din ultima
categorie, constituie fondul perceptiei. Pe acest fond, iese in primul plan figura sau obiectul
perceptiei (de fapt, tinta observatiei noastre).
• PERCEPTIA INSUSIRILOR SPATIALE ALE OBIECTELOR
• Spatiul si timpul sunt forme de baza ale existentei materiei in miscare. Obiectele si
fenomenele – aspecte ale materiei in miscare – nu pot exista decat in spatiu si timp.
Deoarece toate obiectele se afla in spatiu si toate fenomenele se desfasoara in timp,
insusirile spatiale sunt inerente tuturor lucrurilor, iar particularitatile temporale sunt
caracteristice pentru orice fenomen.
• Ex. de insusiri spatiale ale obiectelor: marimea, forma, pozitia lor in spatiu, distanta si
directia obiectelor fata de noi si a unora fata de altele, s.a.
• PERCEPTIA TIMPULUI
• Timpul, la fel ca si spatiul este o forma fundamentala de existenta a materiei in
miscare.
• Numai duratele foarte scurte pot fi percepute direct. Aceste durate trebuie sa fie
destul de lungi, pentru ca stimulul care marcheaza inceputul si sfarsitul intervalului sa nu
fuzioneze intr-unul singur, si destul de scurte pentru ca excitatia nervoasa produsa de primul
stimul sa nu dispara inaintea aparitiei stimului care marcheaza sfarsitul intervalului.
Aprecierea duratei de catre om este influentata intr-o anumita masura, de natura activitatii,
de factorii motivationali, de varsta si de experienta individuala.
•
•
• PERCEPTIA MISCARII
• perceptie spatiala
• P.M. este in acelasi timp <
• perceptie temporala
• Proprietatile spatiale ale miscarii:
• -distanta pe care o strabate obiectul (mai mare sau mai mica);
• -forma miscarii (curba, dreapta, circulara);
• -directia miscarii (de sus in jos, inainte-inapoi, dreapta-stanga).
• Proprietatile temporale ale miscarii – ritmul, succesiunea
• Viteza miscarii: se determina prin spatiul pe care corpul respectiv il parcurge intr-o
unitate de timp.
• Perceptia miscarii are un caracter complex.
• Miscarea obiectelor care vin in contact cu corpul se percep pe cale tactila kinestezica si
vizuala.
• Miscarea obiectelor care se gasesc la o anumita distanta se percepe prin calea vizuala si
calea auditiva.
• Există două modalităţi de a lua cunoştinţă de un obiect :
• -Percepţia senzorială a unui obiect, prezent în spaţiul extern ; şi
• -Reprezentarea mentală a obiectului care poate fi făcută într-un mod imaginar şi
subiectiv într-un spaţiu imaginar.
• REPREZENTARILE
• DEFINITIE SI CARACTERIZARE GENERALA
• Reprezentarea este reflectarea sub forma de imagine intuitiva a unui obiect sau
fenomen, care in momentul respectiv nu este perceput, dar care a actionat asupra
analizatorilor in trecut.
• Este deci o imagine reprodusa, pe baza experientei perceptive trecute!
• Evocarea poate fi:
• -pe baza de CUVANT (sistemul specific pentru evocarea reprezentarilor la
om);
• -sau pe baza de STIMULI CONCRETI (neverbali), care:
• a)au fost perceputi concomitent cu stimulii care au constituit obiectul perceptiei pe
care reprezentarea il reflecta;
• b)sau sunt fragmente ale situatiei perceptive;
• c)sau se aseamana cu situatia perceptiva originala.
• -sau prin excitarea electrica a zonelor de proiectie vizuala si auditiva din
scoarta cerebrala.
• DEOSEBIRILE DINTRE PERCEPTII SI REPREZENTARI
• Reprezentarile:
• a) sunt rezultatul unei prelucrari si generalizari a experientei perceptive anterioare.
• b) constituie o treapta mai ridicata de cunoastere decat perceptia; constituie o
trecere de la senzatii si perceptii spre gandire;
• c) au un caracter intuitiv, dar in acelasi timp au un mai mare grad de generalizare
decat perceptiile.
• d) pot avea un caracter singular (adica pot fi imagini generalizate ale aceluiasi obiect) sau pot
avea caracter general (adica pot fi imagini generalizate a unei clase de obiecte (de ex. brad,
floarea-soarelui)) pe cata vreme perceptiile au totdeauna un caracter singular!
• e) In comparatie cu perceptiile, reprezentarile sunt mai putin stabile, mai putin
intense si mai sarace in amanunte.
• Instabilitatea reprezentarilor
• Imaginea unui obiect bine cunoscut, readusa in minte, dispare foarte repede, chiar
daca incercam sa ne concentram atentia asupra acestei imagini (dispare in cateva secunde!).
Aceasta, deoarece in scoarta cerebrala apar in permanenta noi focare de excitatie provocate
de actiunea prezenta a stimulilor din mediul intern si extern, care au, in mod normal, o
intensitate mult mai mare decat urmele corticale ce stau la baza reprezentarilor. Aceste
zone, sunt in permanenta inhibate prin inductie negativa de focarele de excitatie mai
puternice ceea ce conduce la faptul ca actualizarea urmelor sa aiba un caracter instabil,
fugitiv.
• La unele persoane reprezentarile de un anumit tip sunt superior dezvoltate si pot
prezenta un grad mare de stabilitate. De ex. imaginile auditive la muzicieni, imaginile vizuale
(cromatice) la pictori. Fara aceasta stabilitate a reprezentarilor munca acestor specialisti,
munca lor creatoare, ar fi dificila sau chiar imposibila.
• Claritatea mai redusa a reprezentarilor
• Reprezentarile sunt mai putin clare decat perceptiile care stau la baza lor. Dar sunt si
persoane care pot avea reprezentari vii si clare, foarte apropiate de perceptii (“parca-l vad”
dar nu-l vede!).
• (Beethoven a creat si cand era surd! Mozart reusea sa transcrie si sa reproduca la pian, din
memorie, numai dupa una sau doua auditii, bucati intregi muzicale; Balakinev, numai dupa o
singura auditie, a putut sa reproduca la pian o oera simfonica a lui Ceaikovski.
• Chiar si imaginile pe care le reproducem cu mare claritate nu au totusi intensitatea
senzatiilor si a perceptiilor. De ex. reprezentarea tunetului si a fulgerului nu au intensitatea
perceptiei acestor fenomene (sau cutremurul!).
• Caracterul fragmentar al reprezentarilor
• Reprezentarile sunt mai sarace in amanunte si cu mai multe goluri si lacune. De ex. in
incercarea de a ne reprezenta interiorul locuintei noastre! (claritate, mai sters si deloc).
• Reproducerea imaginii in mod obisnuit nu este o simpla repetare a perceptiei, a
ordinei si a gradului de intiparire a insusirilor obiectului perceput.
• FELUL REPREZENTARILOR
• a)In functie de procesele senzoriale pe care se bazeaza reprezentarile se impart in:
• -reprezentari vizuale;
• -reprezentari auditive;
• -reprezentari tactile;
• -reprezentari kinestezice, etc.
• b)In functie de calitatile lor, reprezentarile se mai impart in:
• Reprezentari ale memoriei – reproduceri ale unor perceptii care au avut loc in trecut (ex.:
cand ne amintim de locurile unde am copilarit, evocari determinate de intalniri, stiri,
asemanare de locuri).
• Reprezentari ale imaginatiei – sunt reprezentarile despre obiecte si fenomene care se
manifesta intr-o forma sau intr-o relatie in care n-au fost percepute niciodata! (ex. zona
ecuatoriala, zona polara, personajele dintr-un roman, personajele din istorie – pe care nu le-
am vazut niciodata).
• Aceste reprezentari sunt produse ale imaginatiei noastre, care poate fi reproductiva sau
creatoare. Dar noi nu ne putemimagina nimic decat pe baza experientei noastre anterioare.
• ROLUL MOTRICITATII IN REPREZENTARE
• In mecanismul reprezentarilor sunt cuprinse nu numai elemente senzoriale, ci si
elemente motorii. De fapt motricitatea este implicata si in actul perceperii. Daca ne
 reprezentam o miscare (indoirea bratului) in muschii bratului apar curenti de actiune (ex. cu
mana mecanica).
• GANDIREA: este reflectarea generalizata si mijlocita a obiectelor si fenomenelor si a relatiilor
dintre ele!
• La baza gandirii sunt insa perceptiile, senzatiile si reprezentarile, care apar in procesul
activitatii practice a omului – ca efect al actiunii obiectelor si fenomenelor lumii obiective
asupra analizatorilor. Fara toate acestea - gandirea ar fi lipsita de orice continut si ar fi practic
imposibila. Dar generalizarea datelor primite pe cale perceptiva si formarea notiunilor nu
este posibila decat cu ajutorul LIMBII pe baza formularilor verbale. Cu ajutorul limbii se poate
cunoaste experienta altora si se poate comunica experienta personala. Prin acest intermediar
– se pot insusi experienta generatiilor anterioare si cuceririle stiintei.
• OPERATIUNILE GANDIRII
• Principalele operatiuni mintale prin care se realizeaza gandirea sunt:
• -ANALIZA;
• -SINTEZA;
• -COMPARATIA;
• -ABSTRACTIZAREA;
• -GENERALIZAREA;
• -CONCRETIZAREA.
• IMAGINATIA
• NOTIUNI GENERALE DESPRE IMAGINATIE
• Constiinta umana primeste datele informationale despre realitate prin:
• -mecanismele reflectarii directe (senzatii, perceptii, reprezentari);
• -mecanismele reflectarii indirecte, sau mijlocite (functiile memoriei verbal-
logice si operatiile gandirii).
• Asa se creaza imaginea universului – dar aceasta nu este suficienta, pentru ca omul
nu dispune numai de capacitatea de a-si reprezenta realitatea asa cum ESTE ea, sau cum A
FOST!, ci poate sa-si inchipuie cum va deveni realitatea obiectiva! Aici rolul primordial ii
revine IMAGINATIEI.
• IMAGINATIA este un proces de elaborare a unor reprezentari si idei noi, prin combinarea
intr-o forma originala a datelor experientei cognitive a omului.
• In functie de valoarea produselor realizate, precum si de nivelul de constientizare a
combinarilor imaginative, se poate face distinctia intre mai multe feluri de imaginatie.
• -a)-imaginatia creatoare si reproductiva – cand se ia in consideratie criteriul valorii;
• -b)-imaginatia voluntara (intentionata) **
• -imaginatia involuntara (neintentionata)
• ** sub aspectul autocontrolului si al reglarii constiente a procesului de
reconstructie a experientei cognitive.
• -c)-visarea si reveria.
• Halucinaţiile
• sunt cele mai grave şi patognonomice tulburări de percepţie pe care le putem defini ca fiind
„percepţii fără obiect“ (BALL) sau „percepţii fără obiect de perceput“ (H. EY).
• De menţionat că o singură formă de halucinaţie, fără semnificaţie patologică întâlnită la
subiecţii sănătoşi, o reprezintă halucinaţiile „hipnagogice” (întâlnite în perioada de trecere de
la veghe la somn) şi „hipnapompice“ (ivite în perioada de trecere de la somn la veghe).
• Clasificarea halucinaţiilor
• 1: pornind de la următoarele caracteristici esenţiale: -senzorialitate,- spaţialitate, şi
-convingere subiectivă,
• halucinaţiile se clasifică în:
• Halucinaţiile
• I.Halucinaţiile psihosenzoriale adevărate, care pot viza toate domeniile perceptive, au
următoarele caracteristici:
• Modalităţi senzoriale (senzorialitate), bolnavul le prezintă ca fiind percepute prin intermediul
organelor de simţ;
• Spaţialitatea (localizarea sau proiectarea în spaţiu) a halucinaţiilor ca de exemplu: plasate în
exterior, la o anumită distanţă apropiată sau îndepărtată, în câmpul sau în afara câmpului
analizatorilor halucinaţii extracampice (vede în spatele lui) sau alteori, localizate în propriul
corp, de obicei în creier;
• Convingerea subiectivă (subiectivitatea), adică susţinerea cu convingerea caracterului real a
formei şi conţinutului halucinaţiior, în timp ce alţii pot avea îndoieli sau chiar recunosc
caracterul lor ireal;
• Intensitatea, claritatea şi durata lor, ca de exemplu tonalitatea vocii, culoarea şi relieful celor
vizuale şi durata episodică sau prelungită a halucinaţiilor;
• Halucinaţiile
• Complexitatea şi conţinutul halucinaţiilor sunt legate într-o oarecare măsură atât de boală
cât şi de experienţa profesională a bolnavului; ele putând fii elementare (acufene: zgomote,
vâjâit în urechi) fosfene: puncte sau steluţe luminoase, sau foarte complexe, ajungând până
la situaţii în care halucinaţiile sunt percepute ca desfăşurându-se într-o formă scenică; de
obicei sunt de tip profesional, oniric (asemănător unor vise) sau fantastic; şi
• Halucinaţiile
• Rezonanţa afectivă asupra subiectului halucinator, în majoritatea cazurilor, este neplăcută,
fiind determinată de conţinutul halucinaţiilor (jigniri, ameninţări, mirosuri şi gusturi ciudate,
ordine, scene terifiante etc.) şi foarte rar plăcute. În funcţie de rezonanţa afectivă bolnavii I-
au o serie de atitudini, ca de exemplu: îşi acoperă capul cu pătura, îşi astupă urechile, situaţii
în care uneori măsurile lor de apărare pot fi periculoase atât pentru bolnav cât şi pentru cei
din jur.
• Halucinaţiile
• I. Halucinaţii adevărate, caracteristice prin apariţia lor pe fondul unor stări confuzive (fiind
apanajul psihozelor exogene) sunt plasate de bolnav în exteriorul corpului său, uneori chiar
în afara câmpului vizual, iar în prezenţa lor subiectivă este susţinută cu fermitate de pacient,
fără a putea fii convins că ele sunt fenomene ireale şi patologice.
• II. Halucinaţii psihice (pseudohalucinaţii KADINSKI, 1885), sunt considerate ca fiind false
pentru că prin proiectarea lor intrapsihică pierd indicii lor de senzorialitate şi spaţialitate,
fiind reprezentate doar pe plan medical. Deci, pseudohalucinaţiile se individualizează prin:
• - Absenţa senzorialităţii, fiind vorba de un limbaj interior, de o transmitere de gânduri,
„telepatie”, idei impuse, formaţiuni primite prin linia comunicării inefabile (inexprimabile) în
care lipseşte întotdeauna caracterul percepţiilor auditive;
• - Absenţa subiectivităţii; subiectul nu consideră că ar fi al său conţinutul a ceea ce
gândeşte, îl încearcă şi îl trăieşte. Această dimensiune fundamentală a halucinaţiilor psihice
este aceea a extranietăţii a „xenopatiei” şi a proiecţiei (cum ar fi atribuirea altuia sau
exteriorului a ceea ce nu aparţine subiectului).
• - Intruziunea altuia în intimitatea sinelui (subiectului) este o caracteristică
suplimentară a acestor halucinaţii. Percepţia vocilor interioare de către subiectul care le
obiectivează, semnifică că ele rezultă din imixtiunea indiscretă a unui altuia în intimitatea
conştiinţei sale
• Halucinatiile psihice= pseudohalucinatiile reprezinta false perceptii in care obiectul de
perceput nu exista; in acelasi timp perceptia este localizata intr-un spatiu diferit de cel
obisnuit si se utilizeaza o cale anormala de percepere.
• Senzorialitate , spatialitate, convingere deliranta
• Halucinaţiile
• Pseudohalucinaţiile prevalează în sindroame întâlnite frecvent în patologia psihiatrică cum
sunt:
• a. Sindromul de influenţă, este o rezultantă a multiplelor fenomene parazitate şi
impuse, trăite de bolnav ca fiindu-i impuse sau emanate printr-o acţiune xenopatică.
Subiectul e convins de o piedică în dinamica gândirii sale, mai apoi el constată că ideile şi
sentimentele sale sunt devastate, repetate în ecou (ecoul gândirii), sau furate („furtul gândirii
„); actele sale sunt comandate sau comentate, îi sunt impuse viziuni, se vede nevoit să
pronunţe înşiruiri de cuvinte, secvenţe de fraze pe care nu le recunoaşte ca fiind ale sale.
Bolnavul îşi însuşeşte o impresie de închidere, de chinuire („sunt forţat să ies, sunt obligat să
gândesc tot felul de nerozii, să proferez cuvinte murdare „) care-l conduc în cele din urmă să
se simtă expropiat din el însuşi. Uneori are impresia că acel ceva vorbeşte în gâtul său, în
stomacul său, sau în alte părţi ale corpului: cuvinte sau strigăte. Cu timpul sindromul de
influenţă ajunge la o mecanizare a vieţii psihice a cărei ambiguitate a subliniat-o H. EY în felul
următor: „subiectul se simte cum s-ar spune în acelaşi timp dedublat şi dublat de un altul,
redublat de acţiunea sa exterioară (influenţă) şi acţiunea sa interioară (posesie) puterea pe
care o exercită asupra bolnavului l-a transformat în obiectul acestei contraziceri sau într-un
servilism total.
• Halucinaţiile
• b. Sindromul de automatism mental (CLERMBAULT), este caracterizat prin funcţionarea
automată, spontană a oricărei părţi a vieţii psihice a subiectului, în cadrul căruia sunt
descrise: automatismul mental minor, este primul care apare, constituind soclul pe care se
instalează evenimentele şi celelalte elemente ale sindromului. El este constituit din
fenomene ciudate ce stau la baza intuiţiilor abstracte de depănare „mută“ a amintirilor, a
uitărilor, a opririlor gândirii, a veleităţilor inconştiente. Din acest „sindrom pasiv“ decurg în
continuare: fenomene de dedublare mecanică a gândirii (ecoul gândirii, ecoul lecturii şi a
actelor) şi de enunţare a gesturilor şi intenţiilor: repetiţia, comentariul gândirii şi actelor,
contradicţia sistematică putând fi consecutivă, anticipată, sau simultană cu o actualizare în
curs: automatismul mintal triplu: ideatic şi ideo-verbal este constituit de mişcări parazite,
ticuri, senzaţii de deplasare impuse subiectului, de derulări incoercibile ale ideilor (mentism,
ecmnezie, ideoree), enunţări de însuşiri de cuvinte, jocuri silabice, frânturi verbale, psitacism.
Sindromul se poate asocia cu automatismele senzitive: senzaţii parazite vizând sensibilitatea
generală prin tipuri de unde sau de curenţi electrici, de acuze cenestopatice profunde.
• Halucinaţiile psihice (pseudohalucinaţiile) se întâlnesc mai frecvent în bufeele halucinator-
delirante polimorfe şi sunt durabile în psihozele halucinatorii cronice şi în schizofrenia
halucinator- paranoidă.
• Halucinaţiile
• III. Halucinozele sunt tulburări de percepţie, caracterizate prin prezenţa unor halucinaţii
faţă de care bolnavul are o atitudine critică recunoscându-le caracterul patologic ceea ce
constituie elementele esenţiale prin care se deosebesc de halucinaţiile adevărate şi
halucinaţiile psihice sau intrapsihice. După LHERMITTE şi CLAUDE, halucinozele sunt
determinate de leziuni cerebrale produse de consumul de toxice (alcool, barbiturice) toxi-
infecţii, vasculopatii cerebrale etc.
• A doua modalitate de clasificare a halucinaţiilor
• descrierea lor legată în mod direct de analizatorii prin intermediul cărora se produc,
=>următoarele forme:
• 1. Halucinaţii auditive, întâlnite cel mai frecvent;
• se pot manifesta sub o formă elementară (acufene: pocnituri, ţiuituri, zgomote, zumzet etc),
• sau sub o formă complexă (de la simple cuvinte, propoziţii sau fraze până la monologuri,
dialoguri, certuri, melodii etc).
• În funcţie de intensitate ele pot fi percepute difuz, estompate, normal, exagerat sau chiar
asurzitor, şi pot să dea impresia că vin din apropierea urechii, de la diferite distanţe mari
(chiar din afara posibilităţilor naturale de percepere auditivă) sau chiar din interiorul corpului
său (sub formă de comentarii, enunţul acţiunii ce le face sau urmează să le facă: „se spală”,
„va mânca”, „se enervează” etc;).
• Bolnavul poate să atribuie halucinaţiile unor persoane vii sau moarte, (femei, bărbaţi, copii)
cunoscute sau necunoscute, sau din contră unor fiinţe supranaturale (îngeri, profeţi, demoni,
Dumnezeu etc) sau chiar unor animale, păsări sau obiecte; iar ca rezonanţă afectivă în
majoritatea cazurilor au un caracter neplăcut şi defavorabil bolnavului şi mult mai rar plăcut
şi favorabil.
• .
• În general, este vorba de cuvinte sau propoziţii scurte, dar întotdeauna pline de semnificaţie:
injurii (nebunule, ticălosule, criminalule, stricat-o, urât-o etc), ameninţări (te vom ucide, nu
scapi nici în gaură de şarpe, te prindem etc), mistice (eşti profet, eşti păcătos, posteşte,
roagă-te etc), imperative (omoară-te, ucide copilul, ascunde-te, spânzură-te, aruncă-te în
apă, dă foc casei şi alte ordine); ultimele fiind periculoase atât pentru bolnav cât şi pentru cei
din jur şi bunurile materiale. Totuşi, rareori se pot observa şi prezenţa unor halucinaţii
plăcute şi de ajutor: curaj, sosim, te apărăm etc. În cazuri rare se întâlnesc şi halucinaţii
antagoniste, bolnavul auzind simultan sau succesiv, cu o ureche cuvinte măgulitoare,
încurajatoare şi plăcute în timp ce cu cealaltă ureche are cuvinte jignitoare şi neplăcute.
• H. auditive
• Deci, indiferent că halucinaţiile auditive vin din apropierea urechilor sau de la distanţe mai
mici sau mai mari, de la fiinţe umane cunoscute sau necunoscute, sau infailibile, ele
vectorizează un mesaj, ordine imperative, injurii sau comentarii, în funcţie de care pacientul
îşi condţionează atitudinea de ascultare (întoarcerea capului şi atenţia în direcţia din care vin
vocile), răspunsuri (dialoguri halucinatoare), conduite de apărare pentru a nu le auzi (dopuri
de ceară în urechi etc).
• Acest tip de halucinaţii se întâlnesc mai frecvent: episoade psihotice de sorginte variabilă,
schizofrenii, leziuni ale lobilor temporali, epilepsie temporală, halucinoză alcoolică.
• 2. Halucinaţii vizuale,
• dotate cu calităţile percepţiei vizuale (formă, relief, culoare, mişcare, dimensiuni), pot fi
elementare (fosfene: puncte negre sau colorate, scântei, flăcări, forme geometrice etc, ) şi
complexe (începând cu un personaj izolat până la viziuni panoramice şi spectacole, (în
mişcare sau statice). Mărimea halucinaţiilor este variabilă mergând de la aspecte normale
până la perceperea lor mărită (“macroscopice”). sau mai mici (microscopice”).
• Halucinaţiile pot fi percepute în culori naturale: alb, negru foarte viu colorate, forme şi
contururi difuze sau foarte clar delimitate. Percepţia de animale teribile şi ameninţătoare
(“zoopsii”), este destul de caracteristică „delirului tremens”. Apariţiile divine au un caracter
senzorial (deseori polisenzorial) intens şi sunt, în general, exaltate, inducând contemplări
extatice.
• halucinaţii vizuale
• În cadrul halucinaţiilor vizuale se întâlnesc următoarele forme:
• Halucinaţii liliputane (prezente frecvent în cocainomanie), ele se desfăşoară sub forma unor
scene jucate de personaje foarte mici îmbrăcate în haine strălucitoare;
• halucinaţii vizuale
• Halucinaţii heautoscopice (imagini în oglindă), întâlnite rar, se caracterizează prin viziunea
propriei persoane în spaţiu, a dublurii sale perfect asemănătoare, deformată sau doar
viziunea unor fragmente din corp;
• Halucinaţii autoscopice - în care bolnavul îşi vede organele sale interne în diferite aspecte şi
grade de alterare sau deformare;
• Halucinaţii extracampice, caracterizate prin perceperea lor în afara câmpului vizual al
bolnavului (adică în spatele lui);
• Zoopsiile
• sunt o formă de halucinaţii vizuale, prezente mai ales în psihozele alcoolice (delirium
tremens), şi sunt constituite din scene terifiante de animale mici sau foarte mari, care atacă
bolnavul, motiv pentru care el face tot felul de gesturi şi acţiuni pentru a se apăra.
• De altfel, conţinutul halucinaţiilor vizuale poate induce o stare de teamă, nelinişte, anxietate
sau disperare mai ales halucinaţiile terifiante, sau dimpotrivă curiozitate, interes şi rareori
chiar încântare.
• Halucinaţiile vizuale se întâlnesc mai frecvent în psihozele toxi-infecţioase, schizofrenii,
alcoolism cronic, procese organice cerebrale, şi în bufeuri halucinator-delirante.
• 3. Halucinaţiile tactile,
• întâlnite mai frecvent decât precedentele, se caracterizează prin perceperea la nivelul
tegumentelor sau mucoaselor a unor senzaţii de înţepături, furnicături, căldură, răceală,
arsuri, curenţi electrici, sau chiar de existenţa subcutanat a unor animale sau insecte de mici
dimensiuni. La nivelul mucoaselor cavităţii bucale, gâtului, anusului, şi/sau vaginului,
halucinaţiile pot lua un caracter mai complex, ca de exemplu: a unei masturbări, a unui
raport sexual, a unui act de sodomie sau de violare de la distanţă Împotriva acestor
halucinaţii bolnavii i-au măsuri de apărare încercând să-şi înlăture insectele sau paraziţii de
pe tegumente, mucoase şi de subcutanat, adică să-şi protejeze organismul, măsuri prin care
îşi pot provoca complicaţii sau leziuni grave la nivelul mucoaselor şi tegumentelor. Cele mai
frecvente măsuri protective luate de bolnavi sunt: scoaterea insectelor sau paraziţilor
subcutanaţi prin grataj excesiv sau alte mijloace, folosirea insecticidelor în mod abuziv,
centuri de siguranţă, scuturi de tablă sau alte materiale spre a-se apăra împotriva violatorilor
şi onanizatorilor[T1] , care abuzează de ei, de la distanţă etc. prezenţa acestor halucinaţii o
putem observa în stări confuzive, delirul tremens, schizofrenii, episoade depresive cu
elemente psihotice etc,  [T1]onaniştilor?
• 4. Halucinaţiile olfactive
• se caracterizează prin perceperea unor mirosuri neplăcute (de: duhoare, putrefacţie, gaze,
cadavre, fecale etc) şi foarte rar mirosuri plăcute (de flori şi parfumuri). Ele au un caracter
spaţial mai puţin net delimitat decât precedentele. Aceste halucinaţii se întâlnesc mai
frecvent în leziunile lobilor temporali, de obicei izolate, dar destul de frecvent şi asociate cu
halucinaţii gustative care sunt caracterizate prin perceperea unor gusturi dezagreabile,
dezgustătoare (acru, amar, otrăvitor etc). De asemenea, halucinaţiile olfactive şi gustative
sunt combinate destul de frecvent cu greţuri, hipersalivaţie, grimase şi măsuri de apărare
(astuparea nărilor cu tampoane de vată, protejarea gurii cu batiste etc.
• 5. Halucinaţiile cenestezice (interoceptive)
• legate în mod direct de sensibilitate internă se caracterizează prin perceperea transformării
totale a corpului „metamorfopsie”, deteriorarea sau absenţa unor organe vitale (inimă, ficat,
rinichi, creier etc), sau prezenţa în interiorul corpului (mai frecvent în abdomen a unor fiinţe
 mici (şopârle şerpi, râme, viermi etc), obiecte străine: imobile sau în mişcare sau posesiuni
diabolice. De asemenea, pacienţii pot prezenta şi alte forme de percepţii, localizate în diferite
forme ale corpului, cum ar fi: mângâieri, atingeri, orgasme, penetraţii anale, intestine, ficat
sau rinichi putred, în sfera abdominală, inimă, şi/sau plămâni pietrificaţi, etc. Aceste
halucinaţii, prezente mai frecvent în psihoze organice, schizofrenii dau bolnavilor senzaţii
foarte neplăcute şi o tensiune de disconfort intern foarte mare.
• 6. Halucinaţiile kinestezice şi vestibulare
• sunt legate de sistemul locomotor şi vestibular pot fi simţite şi prezentate de bolnavi sub
forma unor deplasări şi mişcări pasive ale corpului sau membrelor, iar alteori printr-o
senzaţie de ameţeală cu plutirea corpului, mişcări de plutire care se fac prin intermediul unor
„forţe străine”(xenopatice). În unele situaţii bolnavii pot interpreta în mod greşit că au fost
împinşi, bruscaţi, loviţi etc. de persoane ce se află în apropierea lor, faţă de care pot avea
unele atitudini sau reacţii inadecvate. Prezentarea acestor halucinaţii se observă rareori în
schizofrenie şi în psihozele halucinator delirante cronice.
• 7. Halucinaţii sinestezice
• reprezintă o tulburare de percepţie mai complexă, produsă prin interacţiunea dintre doi sau
mai mulţi analizatori, situaţii în care o halucinaţie antrenează după ea o altă halucinaţie care
o complectează pe prima, dar care totodată este percepută de un alt analizator. Datorită
acestui caracter ele trebuiesc deosebite de halucinaţiile polisenzoriale. Astfel uneori, în
schizofrenie şi epilepsie se poate întâlni fenomenul „audiţiei colorate”, bolnavul percepând şi
vizual halucinaţiile sale auditive.
• Mecanismul formării halucinaţiilor
• Dintre ipotezele şi teoriile explicative ale mecanismului formării halucinaţiilor ne vom opri,
rezumativ, asupra următoarelor:
• Teoria centripetă sau periferică a halucinaţiilor are doar o valoare istorică, fiind cea mai
veche, în funcţie de care halucinaţiile ar fi o consecinţă directă a leziunilor sistemelor de
recepţie periferică (nervul optic, retinei, cristalinului, urechi interne şi externe, receptorilor
tactili etc). observaţiile clinice au infirmat această teorie care a pornit de la un număr
restrâns de cazuri, incomplet explorate.
• Teoria centrifugă este prima care explică originea halucinaţiilor printr-un mecanism
anatomo-fiziologic
• Teoria corticală
• consideră că halucinaţiile sunt un rezultat direct al hiperesteziei centrilor senzitivi ai scoarţei
cerebrale. În spiritul acestei teorii, condiţia de bază pentru apariţia halucinaţiilor ar fi
determinată de reducerea iritabilităţii corticale faţă de stimulii externi şi la creşterea ei la
excitanţii somato-endogeni, MOURGUE susţine că prin intoxicaţii şi psiho-stresuri se produc
unele dezechilibre ale sistemului nervos care, odată cu perturbarea conştiinţei, apariţia
depersonalizării, slăbirii „elanului vital”, şi trăirile instinctuale bazate pe funcţiile organo-
vegetative ar pătrunde în sfera de orientare, momente în care ar apare şi halucinaţiile..
Teoria corticală
• Deci, autorul conchide că halucinaţiile ar fi determinate de tulburările vegetativ-
proprioceptive complicate cu depersonalizarea şi apariţia tulburărilor de conştiinţă. Teoria lui
MOURGUE are meritul de a fi evidenţiat rolul perturbărilor de conştiinţă şi al funcţiilor
vegetative şi proprioceptive în geneza tulburărilor de percepţie.
• De altfel, Korsakov consideră halucinaţiile ca fiind un fenomen psihopatologic de origine
centrală şi nu periferică, iar Pavlov susţine că halucinaţiile ar fi rezultanta unor focare
patologice de excitaţie stagnantă la nivelul scoarţei cerebrale; admiţând, totodată că
 halucinaţiile pot să apară şi prin alte mecanisme, cum ar fi cele de „inhibiţie” întâlnite mai
ales în stările de obnubilare.
• .
• După cum se vede, halucinaţiile constituie un fenomen complex şi diferit de la caz la caz, în
fiziopatologia lor putând interveni diferite leziuni organice, tulburări biochimice şi de
conştiinţă, starea afectivă, imaginaţia şi experienţa psihomotrică cât şi alte elemente care în
cele din urmă duc într-o formă sau alta la disoluţia proceselor de integrare psihosenzorială a
subiectului bolnav.
Examinarea tulburărilor de percepţie
• Întrucât tulburările de percepţie au o mare semnificaţie în precizarea diagnosticului unor
maladii psihiatrice, e bine ca halucinaţiilor să li se dea o importanţă cuvenită.
• Caracterul „extatic” este esenţial în definirea halucinaţiilor care sunt privite şi motivate de
bolnavi ca fenomene senzoriale autentice cu caractere fizice echivalente cu cele ale
percepţiei normale.
• Iată de ce, fără a exercita o interogare cu prea multe întrebări (pentru a nu sugera
răspunsul), totuşi se poate insista cu răbdare şi bunăvoinţă, ca bolnavul să-şi expună
caracterul precis al senzaţiilor şi percepţiilor sale.
• Întrebările trebui puse în aşa fel, încât ele să nu devină jignitoare şi să-i producă o reacţie
negativă.
Comportamentul halucinator delirant
• Destul de frecvent pacienţii îşi expun cu lux de amănunte tulburările de percepţie, dar sunt şi
cazuri care neagă existenţa halucinaţiilor, cu toate că prin gesturile, atitudinile şi
comportamentul lor se poate deduce în mod obiectiv prezenţa tulburărilor de percepţie.
• În acest context, din partea examinatorului se cere o atenţie şi un spirit de observaţie bun,
pentru a sesiza din comportamentul bolnavilor prezenţa unor simptome semnificative din
punct de vedere psihopatologic (poziţie, privire, gesturi, reacţii etc).
• .
• De fapt, pacienţii îşi trădează prezenţa halucinaţiilor prin modul cum priveşte cu atenţie în
direcţia unde se desfăşoară scenele în cazul halucinaţiilor vizuale, sau ascultă concentrat la
uşă, fereastra, de unde vin vocile.
• În realizările lor scrise sau verbale cât şi în producţiile artistice, halucinaţiile sunt descrise cu
lux de amănunte.
• .
• Astfel, în timpul halucinaţiilor unii dau impresia că sunt absorbiţi de preocupări meditative,
alţii ascultă (“trag cu urechea”), privirea poate fi fixată într-un punct apropiat sau îndepărtat,
alteori se retrag din grup într-un colţ oarecare pentru a percepe mai bine halucinaţiile, iar
mimica lor trădează o stare de surpriză, anxietate, groază şi spaimă, stupoare şi mai rar de
plăcere etc.
• Uneori, sub imperiul halucinaţiilor bolnavii pot prezenta stări de agitaţie şi agresivitate
îndreptată împotriva pretinşilor persecutori, iar alteori pot lua o atitudine bizară, de auto-
pedepsire, pot efectua automutilări şi chiar autosuprimări
• .
• O parte din bolnavi încearcă să se sustragă halucinaţiilor prin astuparea urechilor, nărilor şi a
altor cavităţi cu tampoane de vată, sau poartă ochelari negri, se apără, pe unele zone
corporale cu bucăţi de tablă metalică, material plastic, îşi închid şi baricadează uşile şi
ferestrei sau se claustrează în camere insonore şi în locuri ascunse.
• Halucinaţiile mai pot fi evidenţiate si prin relatările scrise (sau producţiile lor artistice) ale
bolnavilor.
 Metode directe
• În cazurile în care presupunem existenţa halucinaţiilor, dar la care prin discuţii şi simple
observaţii nu putem evidenţia prezenţa lor, putem apela la unele metode directe care
stimulează în mod direct exteriorizarea halucinaţiilor. ca de pildă:
• Metoda lui LIPMAN, se efectuată prin apăsarea uşoară a globilor oculari închişi ai bolnavului
timp în care punem întrebări asupra lucrurilor pe care, eventual, le vede (de exemplu dacă
vede o câmpie, flori, animale etc). Se aplică la pacienţii alcoolici aflaţi în perioada predelirului
tremens. (halucinaţii vizuale);
• Metoda RIEGER-REICHARDT, prin care se dă pacientului o coală de hârtie albă, rugându-l să
citească ce scrie pe ea (halucinaţii vizuale);
• Metoda AUSCHAFFENBURG se realizează cu ajutorul unui receptor telefonic, sau a unui
telefon mobil închis, pe care-l dăm bolnavului cu rugămintea să vorbească cu o persoană
care-l caută. (De menţionat, că receptorul şi telefonul mobil erau lipsite de posibilităţi de
comunicare).
• Adancimea procesarii si intentionalitatea invatarii
• Adancimea procesarii si intentionalitatea invatarii
• Craik si Lockhart au introdus notiunea de adancime a procesarii. Procesarea unui stimul este
cu atat mai adanca cu cat se trece de la caracteristicile sale fizice spre cele conceptuale sau
semantice.
• Cu cat mai intens prelucram un stimul, cu atat mai bine este pastrat in MLD.
• Initial s-a propus existenta a 3 niveluri de procesare – perceptiv, verbal si semantic.
• O serie de investigatii au ajuns la concluzia ca adancimea procesarii este- in majoritatea
cazurilor mai importanta decat volumul procesarilor
• Recunoasterea obiectelor
• -identificarea caracteristicilor nonaccidentale ale obiectelor- paralelism, simetrie,
concatenare;
• -organizarea gestaltica a stimulilor vizuali- flexibilitate= neglijarea sistematica a abaterilor ,
gruparea elementelor unei figuri cu reducerea diversitatii- a. Principiul proximitatii, b.
Similaritatii, c. bunei continuari, d. Inchiderii. Legea lui Pragranz.
• -RBC recognition by components- porneste de la tendinta de a segmenta obiectele complexe
in partile lor componente- volume primitive= geoni
• -modelul analizei de trasaturi= feature analysis- detectarea unor caracteristici sau trasaturi
fizice distincte ale acestora.
• -modelul calchierii tiparelor= template matching- punerea in corespondenta a imaginii
vizuale a unui obiect cu intiparirea sau urma sa din memoria noastra.
sistemul cognitiv
• Definirea sistemului cognitiv
• = un sistem fizic care poseda doua proprietati: de reprezentare si de calcul
• =entitate obiectuala, un element din realitatea fizica, cu proprietati substantiale si energetice
corespunzatoare.
• Reprezentarea este o reflectare intr-un mediu intern a realitatii exterioare( psihologia
cognitiva)= imagine mintala
• Calculul consta in manipularea reprezentarilor pe baza unor reguli: reguli de manipulare
asimbolurilor, reguli de efectuare a operatiilor matematice, reguli sintactice sau gramaticale,
reguli semantice, reguli pragmatice, reguli de modificare a valorilor de activare..
• Deci reprezentarea si calculul sunt trasaturi necesare si suficiente pentru ca un sistem fizic sa
posede inteligenta.
• Tulburarile de gandire
• 1. tulburari de forma
• Apar datorita modificarilor vitezei de desfasurare a proceselor cognitive.
• Tahipsihie – viteza gandirii este mult mai mare decat in mod normal, cu o bogatie aparenta
de elemente dar analizate mai atent dovedesc prezenta superficialitatii si a hazardului. Pe
plan verbal exponentul cel mai cunoscut este logoreea.
• Bradipsihia – incetinirea vitezei fluxului gandirii, greutate, lentoare in desfasurarea gandirii;
ideatia se desfasoara lent, asociatiile sunt vascoase, frazele pot ramane neterminate sau au
loc repetitii monotone de propozitii concomitent cu pierderea in detalii.
• Fuga de idei=avalansa de notiuni care inunda campul gandirii, eliminand in larga masura
posibilitatea unei insiruiri logice a faptelor sau a evenimentelor.
• Mentismul= ruminatie intelectuala in cadrul careia ideile se deruleaza cu o rapiditate de
nestapanit, incoercibila. Apare in insomnie, la psihastenici.
• Barajul ideator= aparitia unei opriri bruste in timpul unei expuneri si amestecul de idei( salata
de cuvinte); caracterizeaza in primul rand disociatia schizofrenica.
• Sterotipiile de gandire= perseverari sau repetari la scurte intervale de timp a unor expresii ce
paraziteaza desfasurarea asociatiilor de idei si ingreuneaza intelegerea continut
• Idei prevalente
• 2.modificarile de fond ale gandirii
• Idei prevalente- in desfasurarea normala a gandirii , functioneaza corespunzator principiului
dominantei Uhtomski, permitand realizarea unei activitati optime pe o tema data prin
inhibitia elementelor ce ar tulbura concentrarea; preocupari excesive ce monopolizeaza
campul constiintei, sunt in acord cu felul persoanei de a fi( egosintone) dar pot fi modificate
prin contraargumentatie logica.
• Ideea obsesiva
• Ideea obsesiva- repetitiva, egodistona, ce paraziteaza campul constiintei, fata de care
subiectul lupta, se opune, incearca sa o elimine. Paraziteaza prin prezenta sa desfasurarea
normala a gandirii, constrangand mereu subiectul sa o ia on seama. Repetitia sa obositoare
epuizeaza si indispune; cu toate ca-si da seama de absurditatea acesteia, subiectul nu poate
sa o elimine si de aceea se simte constrans si jenat.
• Ideea obsesiva exista rar sub forma pura; in majoritatea cazurilor produc o traire afectiva
neplacuta care merge pana la anxietate- = ideea fobica
• Constantele asociative obsesivo-fobice se intalnesc in orice stare de nevroza vera
• Ideea deliranta
• Ideea deliranta= convingere indestructibila despre veridicitatea sa
• Delirurile sunt intr-o larga masura corelate cu halucinatiile care fie preced delirul anticipand
astfel pe plan senzorial tematica prin viziuni, voci,.. fie apar concomitent cu acesta si il sustin,
subliniind in felul acesta si mai mult experienta sa.
• O eventualitate mult mai rara este aceea in care halucinatiile urmeaza delirul, motivandu-i in
timp temeinicia.
• Halucinatiile care insotesc delirul sunt de cele mai multe ori complexe, polisenzoriale si se
axeaza pe tema principala a sistemului delirant.
• Cand bolnavul poate argumenta paralogic la intrebarile de ce si cum , cand, pentru ce = delir
sistematizat.