Perceptia spatiului 

Prin perceptia spatiului Perceptia timpului consta în reflectarea duratei obiective, a vitezei si a

succesiunii evenimentelor realitatii. La baza perceptiei timpului se afla alternanta ritmica a excitatiei si inhibitiei
în scoarta cerebrala. La acest proces participa diferiti analizatori, dar pe primul loc se situeaza contributia
analizatorului auditiv si a celui kinestezic.

Evaluarea subiectiva a intervalelor de timp este determinata de caracterul trairilor si de natura activitatii
desfasurate. De obicei, timpul in care desfasuram o activitate interesanta si profund motivata pare mai scurt decât
timpul petrecut în inactivitate. De asemenea, In conditiile deprivarii senzoriale timpul se scurge mult mai lent.
Dar în relatarea ulterioara raporturile se schimba: timpul petrecut în inactivitate si plictiseala pare mai scurt
atunci când ne amintim de el si invers.

Perceptia timpului este influentata si de starea afectiva. În general emotiile pozitive ne produc iluzia
scurgerii rapide a timpului, pe când emotiile negative lungesc întrucâtva intervalele de timp.

Cât priveste "reperele" indicate în perceptia timpului, trebuie mentionata în primul rând succesiunea
ciclica a evenimentelor externe: ziua-noaptea, deplasarea soarelui în timpul zilei, a lunii si stelelor în timpul
noptii, schimbarea temperaturii. În acelasi sens intervin si evenimentele interne (inclusiv cele cerebrale), care se
desfasoara cu o anumita ritmicitate: bataile inimii (cca 62 pe minut), miscarile respiratorii (cca 16 cicluri pe
minut), tranzitul alimentar în aparatul digestiv, procesele bioelectrice cerebrale (EEG), care prezinta o
regularitate caracteristica (ritmul alfa - cca 10 c/s, ritmul beta - cca 20 c/s etc.).

Perceptia ritmului este strâns legata de miscare, de aceea sunt implicate impresiile kinestezice si reactile
motrice, la care se adauga informatiile furnizate de sensibilitatea vestibulara.

Perceptia miscarii consta în reflectarea modificarilor survenite în pozitia pe care o ocupa obiectele într-
un anumit interval de timp. Mecanismele perceptiei miscarii sunt foarte complexe: are loc o îmbinare a
informatiilor spatiale si temporale. Participa, într-un sistem, diferiti analizatori: vizual, kinestezic, auditiv,
vestibular, cutanat etc.

Obiectele se pot deplasa în spatiu în diferite directii fata de subiect si cu viteza variabila: înainte-înapoi, în sus-în
jos, la dreapta la stânga etc. Perceptia miscarii are loc si atunci când se misca subiectul însusi.

Mai bine studiata a fost perceptia vizuala a miscarii. P e cale vizuala putem primi informatii despre miscarea
obiectelor în doua situatii diferite: a) în conditiile privirii fixe, si b) în conditiile urmaririi obiectului în miscare
cu privirea.

În primul caz, imaginea obiectului se deplaseaza pe retina stimulând succesiv receptorii fotosensibili. O
deplasare analoaga a imaginilor pe retina are loc si atunci când, de exemplu, noi deplasam privirea dintr-o parte
în alta a unei încaperi. Cu toate acestea noi nu avem impresia miscarii obiectelor.

In al doilea caz, imaginea obiectului în miscare ramâne relativ stabila pe retina; noi sesizam miscarea obiectului,
pe baza semnalelor venite de la muschii orbiculari sau de la alti muschi care realizeaza rotirea capului.

În unele situatii subiectul atribuie miscarea atât obiectelor din jur, cât si propriei sale persoane. Daca merge sau
fuge, semnalele kinestezice îl ajuta sa evite eroarea. Daca însa subiectul se afla nemiscat în tren sau în avion,
atunci principala sursa de informatie este cea vizuala, iar aceasta este adesea înselatoare. De pilda, daca privim
din tren pe fereastra si vedem un alt tren care se deplaseaza, initial avem impresia ca se misca trenul nostru (în
directie opusa). Iluzia se caracterizeaza daca luam un reper fix din ambianta sau daca ne dam seama ca lipsesc
vibratiile caracteristice trenului în miscare.

Miscarea obiectelor poate fi reala sau aparenta. Cineva poate avea impresia ca obiectele din jur se misca daca
este obosit sau daca este sub influenta alcoolului. Un exemplu de miscare aparenta este si
miscarea stroboscopica, pe principiul careia se bazeaza cinematografia.
 întelegem reflectarea senzorial-intuitiva a însusirilor spatiale ale lucrurilor (marimea si forma), a
relatiilor spatiale dintre ele (dispunerea lor unele fata de altele si fata de subiectul care percepe, atât în plan, cât si
în adâncime), a miscarii lor (viteza de deplasarea unora fata de altele si fata de subiect). Perceptia spatiului este o
conditie necesara a orientarii practice a omului în lumea înconjuratoare.

Interactiunea omului cu mediul implica si propriul corp cu sistemul sau specific de coordonate; acesta
are o anumita marime, o forma, un volum, ocupa o pozitie în spatiu; miscarile se realizeaza cu o anumita
amplitudine si viteza, au o directie. Corpul reprezinta un reper la care se raporteaza omul în perceperea
dimensiunilor spatiale ale realitatii. La baza diferitelor forme de perceptii spatîale se afla functionarea unor
sisteme complexe de analizatori: vizual, kinestezic, cutanat, auditiv, vestibular, olfactiv etc., ponderea fiecaruia
variind de la o situatie la alta; cea mai mare cantitate de informatie despre spatiu omul o primeste pe cale vizuala
(cca 95%). Un rol important joaca simetria bilaterala a corpuluiomenesc, inclusiv a celor doua emisfere
cerebrale, fiecare îndeplinind functii distincte; de aici rezulta mecanismele specifice ale orientarii în spatiu:
vederea binoculara, auzul binaural, pipaitul bimanual, olfactia birinala etc. O mare importanta are asimetria
functionala, proprie tuturor analizatorilor pereche, care consta în faptul ca, din fiecare pereche, unul ocupa o
pozitie dominanta. Perceptia formei obiectelor este realizata de obicei cu ajutorul analizatorilor: vizual, tactil si
kinestezic. Trasatura cea mai informativa în acest context este conturul obiectelor, care joaca rolul de linie de
demarcatie dintre doua realitati (vezi relatia dintre figura si fond).

La perceptia marimii obiectelor participa analizatorii: vizual si tactil-kinestezic. Perceptia vizuala a marimii

implica marimea imaginii de pe retina si distanta obiectului fata de ochiul observatorului. La rândul sau,
evaluarea distantei se realizeaza cu ajutorul a doua mecanisme: a) acomodarea, care consta în modificarea
capacitatii de refractie a cristalinului, ca urmare a schimbarii curburii sale; când privim obiectele apropiate,
muschii ciliari se contracta, scade gradul de întindere a cristalinului si acesta se bombeaza; când obiectele sunt
îndepartate cristalinul se întinde si puterea de refractie scade; b) convergenta, care rezida în apropierea axelor
celor doi ochi atunci când privim un obiect apropiat si invers (fenomenul divergentei). Prin combinarea
semnalelor despre aceste doua fenomene cu semnalele referitoare la dimensiunile imaginii de pe retina, creierul
extrage informatia despre marimea obiectelor percepute.

În perceptia directiei sunt implicate în primul rând mecanismele vederii binoculare si ale auzului binaural.

Iluziile Studiul iluziilor are o mare însemnatate pentru întelegerea mecanismelor perceptiei. Trebuie spus, însa,
ca iluziile apar nu numai în sfera perceptiilor, ci si în alte sectoare ale vietii psihice a omului. Astfel se vorbeste
de iluziile memoriei; asa se întâmpla, de pilda, in cazul fenomenului "d j vu", când subiectul percepe clar ceva ce
se petrece în momentul respectiv ca si când l-ar mai fi perceput cândva înainte, desi acest lucru n-a putut avea
loc. De asemenea, este mentionata "iluzia întelegerii bruste" (directe, prin "intuitie") în sfera gândirii s.a.m.d.
Principala însusire a iluziilor rezida în caracterul lor "convingator" pentru subiect.

La sfârsitul secolului trecut, psihologul german O. K lpe le-a denumit "denaturari subiective ale perceptiilor
obiective". Aceasta opinie despre iluziile perceptive este foarte raspândita. ªi astazise mai afirma ca iluziile sunt
exemple de percepere falsa inadecvata a obiectelor, în vreme ce perceptia "normala" ar corespunde realitatii.
Totusi, psihologii ajung treptat la concluzia ca iluziile nu sunt nicidecum legate de unele erori de functionare a
mecanismelor perceptive. Dimpotriva, prezenta iluziilor demonstreaza tocmai caracterul activ al reflectarii
realitatii la nivelul perceptiilor, precum si faptul ca în anumite conditii lumea externa poate sa arate si altfel decât
în alte împrejurari. Adesea absenta iluziilor denota functionarea distorsionata a mecanismelor perceptive si poate
fi apreciata ca un semn patologic.

Iluziile pot sa apara în diferite modalitati senzoriale, dar cele mai numeroase, mai variate si mai bine studiate
sunt cele din sfera vizuala. Acestea sunt pe larg utilizate în pictura, în arhitectura, în scenografia teatrala etc.

Cauzele care determina aparitia iluziilor sunt foarte variate si înca insuficient studiate. Unele teorii explica
iluziile optice prin actiunea unor factori periferici (iradiatia, acomodarea, miscarile ochilor etc.); altele,
dimpotriva pun accentul pe influenta unor factori centrali.

HIPNOZĂ

Ei bine, cea mai recentă dovadă a iluziei timpului este starea de transă hipnotică. Spre deosebire de teoria
corzilor, aici nu mai vorbim despre împărțirea fizică a unei particule în mai multe planuri, ci despre așa-numitele
călătorii mintale sau în afara corpului în resursele de măsurare. Cel mai uimitor lucru din hipnoză îl reprezintă
capacitatea lui de a striga în colțurile ascunse, ascunse ale memoriei noastre. În viața de zi cu zi, multe lucruri
rămân în minte la un nivel subconștient, nu ne îndreptăm atenția asupra lor. De exemplu, câți cânji stau pe
fereastră când eram într-o lecție de matematică de clasa a șasea, pe care oamenii o condus lângă noi în metrou
acum trei ani etc. Dar, în starea de hipnoză, totul se întoarce și devine noua noastră realitate. Prin urmare, putem
să ne readucem mintea subconștientă la trecut sau să o trimitem în viitor, să vedem aceste evenimente și să
profităm de ele.