Reprezentarea 

este primul nivel de organizare a activității mintale autonome, independent de

prezența și acțiunea directă a obiectelor externe. Sursa ei o constituie, firește, informațiile
furnizate de senzații și percepții, iar baza ei obiectivă este capacitatea mnezică a creierului.
Imaginea obiectului perceput nu dispare imediat după încetarea acțiunii lui asupra analizatorului
dat. Ea continuă încă să persiste un anumit interval de timp, pe baza fenomenului de postefect.
Apoi, părăsește scena conștiinței, trecând în stare latentă și întipărindu-se în mecanismele
memorative. Acolo, informația extrasă și reținută va fi supusă unor operații specifice de analiză,
comparare, selecție și combinare, obținându-se în final o imagine mintală nouă, de rang cognitiv
superior, pe care o numim reprezentare. Așadar, reprezentarea trebuie înțeleasă sub dublu
aspect: ca proces mintal intern de prelucrare a informațiilor furnizate de imaginile primare
(senzațiile și percepțiile) și ca imagine mintală secundară a obiectelor și fenomenelor percepute
anterior. Pornind de la aceste două aspecte, putem defini reprezentarea ca fiind procesul psihic
de reflectare mijlocită, selectivă și schematică a proprietăților concrete, mai mult sau mai puțin
semnificative, ale obiectelor și fenomenelor date în experiența senzorială anterioară a subiectului.
Spațiul mintal reprezentațional are o alcătuire eterogenă, multistratificată, incluzând imagini cu
grade diferite de vivacitate, completitudine și fidelitate. În același timp, organizarea acestui spațiu
are un pronunțat caracter dinamic, producându-se permanent modificări de poziții și de
semnificații instrumentale ale imaginilor componente: unele scad în intensitate, claritate și
importanță, altele sporesc. Aceasta dovedește atât caracterul activ al procesului reprezentării, cât
și implicarea lui permanentă în mijlocirea și reglarea cotidiană a activității și comportamentului. În
plan ontogenetic, mecanismele reprezentării se formează și se consolidează mai târziu decât
cele ale percepției. Prima formă sub care se manifestă și funcționează reprezentarea este
schema obiectului permanent, care se manifestă comportamental prin căutarea de către copil a
obiectului ascuns, iar apoi căutarea și detectarea unui obiect pe baza denumirii lui verbale. Un
salt calitativ în organizarea și funcționarea mecanismelor reprezentării se produce după vârsta de
3 ani, când se afirmă funcția nominativ-designativă a limbajului, cuvântul devenind principalul
suport și vehicul al conținutului informațional structurat în imaginea mintală secundară. Apărând
și dezvoltându-se pe baza percepției, reprezentarea nu este o continuare în linie dreaptă a
acesteia, ci un nivel calitativ nou, superior al activității cognitive. Ea marchează primul pas pe
traiectoria desprinderii actului de cunoaștere de concretul imediat și îndreptarea lui spre abstract
și general. De asemenea, reprezentarea marchează primul stadiu în structurarea activității
mintale autonome, care se poate derula nu numai sub impactul unui stimul din afară, ci și după
dorința, vrerea și decizia subiectului însuși. Astfel, reprezentarea pregătește cel de-al doilea salt
al activității de cunoaștere, saltul din imperiul imagisticului în cel al constructivității conceptuale,
pe care îl va realiza gândirea. Reprezentările ca produse finale ale procesului de reprezentare
există într-o mare diversitate. După analizatorul dominant în furnizarea informațiilor, delimităm
reprezentări vizuale, auditive și chinestezice. După gradul de generalitate, reprezentările pot fi
generale sau individuale. În fine, după natura operațiilor care stau la baza elaborării lor, delimităm
reprezentările reproductive și reprezentările anticipative.