Introducere

Reprezentarea ca proces și imagine mintală

Conceptele cheie: reprezentarea

proces cognitiv senzorial

imagini schematice

atomi psihici

entități psihice

principiile reprezentărilor

mecanismele reprezentărilor

scopul și importanța reprezentărilor

Reprezentarea este un proces cognitiv senzorial de semnalizare în forma unor imagini unitare, dar
schematice a însușirilor concrete și caracteristici ale obiectelor, fenomenelor, în absența acțiunii directe a
acestora asupra analizatorilor. Ea orientează cunoașterea către general, având o dublă natură: intuitiv-
figurativă( ca percepția) și operațional-intelectivă( ca gândirea).

Reprezentarea semnifică primul nivel de organizare a activității mintale autonome, independent de

prezența și acțiunea directă a obiectelor externe, jucând un rol important în viața și activitatea omului.
Scopul ei este de a exprima două realităţi psihice relativ distincte – una care ţine de produs, cealaltă care
ţine de proces. În primul caz, vom spune că reprezentarea este imaginea sau modelul informaţional intern,
actualizat al unor obiecte, fenomene, evenimente, situaţii care au fost percepute anterior, dar care, în
momentul dat, pot lipsi din câmpul nostru senzorial. În cel de al doilea caz, reprezentarea este procesul de
producere şi utilizare mentală a imaginilor schematice a unor obiecte în absenţa lor.

Reprezentarea este un element de conținut, component al vieții psihice interioare care utilizează operații
intelectuale și prelucrează informații deja păstrate în urma percepțiilor anterioare. Ea implică interiorizarea
experienţei perceptive la un nivel superior, chiar abstract. Nu este o simplă reproducere a unei astfel de
experiențe particulare în absenţa stimulului corespunzător. Ceea ce se interiorizează sunt constrângerile
care, într-un spaţiu tridimensional, guvernează proiecţiile şi transformările posibile ale unui obiect.
Reprezentările sunt rezultatul unor prelucrări şi sistematizări, al unor combinări şi recombinări ale

1
însuşirilor senzoriale, fapt care permite reţinerea unor însuşiri, amplificarea lor, estomparea şi eliminarea
altora.

Acest proces senzorial cognitiv semnifică punctul de plecare în evoluția gândirii, fapt ce-i permite să
prelucreze o multitudine de date ale experienței sale anterioare. Rolul ei constă în importanța sa în viața și
activitatea umană, privită ca un proces de reconstrucție mintală, redând doar ceea ce este esențial. Una
dintre ipotezele acestui proces cognitiv este faptul că reprezentările sunt modele interiorizate ale lumii,
utilizate ca surse de informare şi instrumente de reglare, şi planificare a conduitelor.

Putem observa că desfășurarea acțiunilor umane depinde, în mare parte, de influența reprezentării care
este determinată de realitatea înconjurătoare. Spre deosebire de percepţie, al cărei conţinut informaţional îl
constituie însuşirile concrete, dar exterioare, fenomenale, accidentale ale obiectelor şi fenomenelor,
conţinutul informaţional al reprezentării este format tot din însuşirile concrete ale obiectelor, însă mai
importante, mai representative, pentru obiect. Reprezentarea are drept conţinut informaţional caracteristica
concretă a obiectului. Specificul acestui conţinut poate fi pus în evidenţă, apelând şi la argumente din
domeniul filosofiei, care afirmă că „esenţa se fenomenalizează,” se „proiectează în fenomen.” Aceasta
permite ca, odată cu surprinderea fenomenului, să se surprindă, implicit, şi esenţa obiectului. Fără prezența
acestui proces, omul nu ar avea capacitatea de a percepe fenomenele și evenimentele din jur în lipsa lor,
dar, mai mult decît atât, totul s-ar rezumat doar la ceea ce percepe cu ajutorul organelor de simț.
Reprezentarea constituie un avantaj în cunoașterea lumii înconjurătoare, cu ajutorul principiilor și
mecanismelor sale care servesc ca mijloace de identificare și orientare a omului în spațiu extern.

Reprezentarea apare în două situaţii: atunci când un obiect sau un ansamblu de obiecte se găsesc
reexprimate sub forma unui nou obiect sau a unui nou ansamblu de obiecte şi atunci când este realizată o
corespondenţă între obiectul de la care s-a pornit şi imaginea rezultată, aceasta din urmă conservând în ea
anumite relaţii existente în obiectul iniţial. De aici derivă cel puţin două concluzii:

1. Prima: reprezentarea nu este o simplă reproducere a obiectului, dimpotrivă, ea angajează o anumită

transformare a obiectului de la care s-a pornit.
2. A doua: transformarea obiectului nu este radicală în reprezentare, perseverând structura de
informaţii din obiectul reprezentat. Dacă transformarea ar fi radicală, atunci ar fi vorba nu de
reprezentarea obiectului, ci de imaginarea sau crearea lui.

Reprezentările, așa cum le-am definit la început, constituie un fenomen mult mai frecvent și mult mai
important decât urmele imediate ale senzației, care include două tipuri de imagini sesizate în mediul
extern:

2
 Imaginile imediate(primare) – Pentru a avea o imagine consecutivă este necesară o percepție
îndelungată. O imagine imediată se poate produce și după o durată de numai două secunde.
Aceasta este o copie fidelă a modelului de scurtă durată și slabă vivacitate.
 Spre deosebire de aceasta, imaginile eidetice sunt extrem de vii, fără a fi halucinații, deoarece
subiectul le consideră fără corespondent real în momentul evocării lor. Sunt imagini, îndeosebi,
vizuale. Subiectul le vede cu intensitatea unei percepții, ele pot chiar acoperi fondul perceput pe
care sunt proiectate. Nu oricine poate avea asemenea imagini intense. Ele par a fi, mai des,
întâlnite la copii.

Reprezentările apar foarte frecvent în spiritul nostru și în starea de veghe, în somn. De aceea, multă
vreme li s-a atribuit un rol central în viața psihică. Reprezentarea constituie procesul psihic ce face
trecerea spre procesele cognitiv-logice. La om, acest proces este determinat de legile vieţii sociale
în imagine, pătrunzând însuşirile care servesc drept model al funcţiei sociale a obiectului. Dacă în
percepţie sunt surprinse şi introduse în imagine însuşirile fizice ale obiectului, în reprezentare sunt
generalizate aşa-numitele „însuşiri” funcţionale ale acestuia, care exprimă utilitatea lui socială.
Caracterul general al reprezentării se exprimă şi în faptul că ele înlocuiesc mai multe obiecte de
acelaşi fel, fapt care a permis considerarea lor ca simboluri „de primă instanţă”, noţiunile fiind
simboluri prescurtate „de ordinul doi”. Fixarea semnificaţiei sociale a obiectelor în cuvinte, în
semne constituie o nouă etapă în generalizarea reprezentărilor. Faptul că reprezentarea este fixată în
cuvinte permite conştientizarea ei, apariţia unor reprezentări comune pentru mai mulţi oameni şi
abstractizarea ei, pornind de la situaţia concretă, fapt care o plasează ca verigă de legătură şi de
trecere spre logic. Prin gradul ei de generalizare, reprezentarea apare, în raport cu percepţia, ca un
proces superior calitativ nou, cea mai înaltă imagine senzorială. Imaginea rămâne forma ideal-
subiectivă a reprezentărilor.

Multă vreme reprezentarea a fost considerată un potenţial indivizibil al conştiinţei, o creaţie pur
subiectivă a individului care ajută omul să perceapă lumea cu ajutorul unor mecanisme:

1. Un mecanism îl constituie selecţia însuşirilor obiectelor. Aceasta nu se face întâmplător, ci

reflectă semnificaţia acordată de subiect însuşirilor respective sau semnificaţia obiectivă pe care ele
o au în raport cu practica socială. Reprezentarea relevă din obiecte, mai ales din însuşirile lor
funcţionale, în care este înglobată experienţa socio-istorică a oamenilor.

2. Mecanismul esenţial care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor este cuvântul. El

asigură structurarea lăuntrică a elementelor reprezentării; organizează reprezentările în sisteme, le
3
fixează în conştiinţa individului, contribuie la creşterea caracterului lor generalizat, ceea ce permite
ca reprezentarea să fie purtătoarea unui sens.

3. Mecanismele la care ne-am referit (prelucrarea percepţiilor anterioare, selecţia însuşirilor,

cuvântul) nu funcţionează în vid, ci în consens cu activitatea individului uman. Cu cât omul
acţionează mai mult cu obiectele, cu atât acestea sunt mai pregnant raportate la necesităţile lui şi, ca
urmare, posibilitatea formării unor reprezentări clare, corecte, intens creşte. Acţiunea este cea care
fixează şi face posibilă evocarea reprezentărilor. Acţiunea determină o condensare congruentă a
informaţiei, fapt asemănător unei generalizări intuitive, prin construcţiile sale mintale, subiectul
putându-se apropia de toate situaţiile analoage posibile, depăşind, astfel, situaţiile singulare.
Tocmai, de aceea, acţiunea a fost numită „mediul de incubaţie al reprezentării”.

4. Mecanismele reprezentărilor se diferenţiază între ele în funcţie de sursa lor generatoare. Unele
imagini din reprezentări sunt generate de realitate, altele de memoria de lungă durată unde au fost
stocate. Cercetările pe această temă au evidenţia cel puţin trei concluzii:

a) stipulează existenţa unor mecanisme cerebrale specific destinate generării şi menţinerii

imaginilor din reprezentare;

b) a doua concluzie arată că imaginile generate şi menţinute sunt tranzitorii;

c) a treia concluzie precizează că procesele activatoare ale reprezentărilor trebuie distinse de

procesele care acţionează asupra imaginilor, permiţând afectarea diferitelor tipuri de tratări:
explorări, rotiri, transformări.

5. Mecanismele reprezentărilor se diferenţiază între ele şi dependent de tipul de reprezentări în care

sunt implicate. O categorie aparte de reprezentări o constituie cele semantice. Cu ajutorul lor,
individul se implică în înţelegerea unui discurs sau text scris. Legat de aceste reprezentări, două
situaţii tipice au o mare importanţă:

- situaţia în care individul nu deţine nici o informaţie despre subiectul vehiculat;

- situaţia în care individul cunoaşte foarte bine subiectul discuţiei.

În primul caz avem de-a face cu o construcţie a reprezentărilor, cu generarea unor noi reprezentări
semantice sau a unor noi fragmente de reprezentări semantice, în timp ce în cel de-al doilea caz este
vorba doar despre o reconstrucţie a reprezentărilor semantice. Putem observa că reprezentarea joacă
un rol important în relație cu conducerea și coordonarea acțiunilor mai complexe, cu gândirea,
imaginația și dinamica afectivă. Ea ne ajută să explicăm o serie de reacții umane din mediul

4
înconjurător, observând importanța ei în viața și activitatea noastră. Vedem o selectivitate mai
accentuată a informațiilor din jur, care ne ajută să percepem anumite elemente din viața cotidiană,
în dependență de propria noastră voință și necesitate. Rolul ei major constă în coordonarea
imaginilor, stabilirea unor criterii de clasificare, extragerea esențialului și formularea unei concluzii
clare, explicite.

Un rol important al reprezentării în viața și activitatea omului este și specificul principiilor acestui
proces cognitiv:

 1. Figurativitatea - Reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile

cu cea mai mare încurcătură şi saturaţie informaţională. Ele se eliberează de anumite
elemente particulare ale obiectelor, devenind un fel de portret rezumativ al acestora şi chiar
al unei clase întregi de obiecte. Imaginea obiectelor devine reprezentativă pentru ceea ce
acestea au comun în structura lor concretă. Oricât de accentuată ar fi, schematizarea şi
generalizarea, coerenţa şi congruienţa obiectului individual se păstrează, în timp ce ideea
gravitează spre abstract, reprezentarea rămâne cantonată (se limitează) în configuraţiile
obiectuale. Acest principiu este atât de pregnant, încât se caută a fi identificat şi în cazul
reprezentării unor stimuli cu un grad mare de abstractizare, cum ar fi, de exemplu, numerele.
Interesul pentru numere rezidă în simplitatea lor, în cadrul limitat al lexicului folosit în
denumirea lor, în absenţa ambiguităţii semantice. Tocmai de aceea ele constituie un câmp
priveligiat pentru a pune în evidenţă elaborarea modelelor reprezentărilor mintale.

 2. Operativitatea – Acest pricipiu este surprins cel mai bine de Piaget, care defineşte
reprezentarea ca o „reconstrucţie operatorie”. În realizarea ei sunt implicate mecanisme de
asociere prin asemănare şi contiguitate (care asigură reducerea necunoscutului la cunoscut),
mecanisme de contrast (ce permit relevarea, trecerea în prim-plan a unor însuşiri ale
obiectelor). Prezente sunt şi motricitatea şi, mai ales, ideomotricitatea (care facilitează
reproducerea mişcărilor şi transformărilor, ca şi a rezultatelor lor). În virtutea acestui
principiu, reprezentarea dă posibilitatea simultaniezării succesivului (prin prescurtări şi
comprimări), dar şi a transformării simultanităţii într-o succesiune coerentă (prin
redevelopări într-o cinematică imagistică). De exemplu, un dirijor îşi poate reprezenta în
câteva minute (2-3) o simfonie care, de fapt, durează circa o oră. Un scriitor, care are în
minte structura integrală a unui roman, şi-o poate reprezenta în scene, secvenţe, capitol ce se
derulează unele după altele într-o anumită succesiune. Este ca şi când pe ecranul minţii ar
avea loc o proiecţie cu încetinitorul. Operativitatea reprezentărilor nu se poate realiza decât
5
 în prezenţa operaţiilor intelectuale şi a limbajului exterior. Aşadar, caracterul operatoriu al
reprezentărilor asigură trecerea reprezentărilor într-un stadiu superior al evoluţiei lor,
conducând la cunoaşterea dincolo de ceea ce ar fi, la un moment dat, aparenţă înşelătoare.

 3. Panoramizarea - B.F. Lomov susţine că reprezentarea presupune îmbinarea în imaginea

mintală a unor dimensiuni ale obiectelor ce nu pot fi percepute decât succesiv. Un cub, de
exemplu, indiferent din ce parte ar fi privit, nu poate fi perceput decât având trei feţe. În
reprezentare, în schimb, datorită coordonării şi aglutinării informaţiilor, acesta va fi „văzut”
cu toate faţetele lui. Se pare că panoramizarea este limita superioară a performanţelor
posibile în reprezentare.

Reprezentările joacă un rol important în cunoaştere. Ele constituie puncte de plecare,

puncte de sprijin, material concret pentru majoritatea mecanismelor psihice. Astfel, ele pot
completa noile percepţii, constituie „materia primă” pentru gândire şi operaţiile ei ca şi
pentru imaginaţie. Reprezentările îi dau omului posibilitatea să-şi construiască propriul său
mediu interior, pornind de la care el îşi poate elabora acţiunile asupra mediului exterior.
Totodată, reprezentările sunt instrumente de planificare şi reglare a conduitei umane.
Integrate în diferite tipuri de activităţi (de joc, de învăţare, de rezolvare a problemelor, de
muncă, de creaţie), ele ajută la finalizarea performantă a acestora.

Concluzii

 Reprezentarea este procesul de evocare a unor percepții anterioare, sub forma unui model
interorizat și schematic a fenomenelor și obiectelor realității.
 Reprezintă principala sursă de informare despre însușirile obiectelor, fenomenelor din mediul
înconjurător, fiind un punct de plecare spre cunoașterea lumii exterioare, contribuind, totodată, și la
dezvoltarea celorlalte procese cognitive ca gândire, memoria și imaginația.
 Procesul reprezentării este puternic influenţat de acţiunile practice ale subiectului cu obiectele, în
cadrul cărora se realizează selecţia unor însuşiri şi estomparea altora (acest fapt se reflectă în
structura imaginii).
  În procesul reprezentării se împletesc analiza şi sinteza senzorială, care urmează coordonatele
acţiunii directe cu obiectul, cu operaţiile intelectuale şi cu funcţia reglatoare a cuvântului.
Reprezentarea are o dublă natură: una inuitiv-figurativă și alta operațional-intelectivă ,ceea ce îi
permite trecerea la procesele psihice cognitive superioare.
6
 Acest proces cognitiv este o generalizare intuitivă, superioară celei perceptive, pentru că este
susținută de operativitatea gândirii și semnificațiile verbale. Ea duce la reținerea însușirilor
configurative caracteristice pentru o grupă de obiecte, pe care o poate înlocui, în plan mental,
fiind, astfel, un simbol generalizat.
 Omul dispune de o varietate de reprezentări, care sunt clasificate în dependență de anumite criterii,
cum ar fi: analizatorul dominant (vizuale, auditive, kinestezice); gradul de generalizare (individuale
și generale); nivelul operațional (reproductive și anticipate); după prezența sau absența intenției și a
efortului voluntar (voluntare și involuntare).
 Cuprinzând în structura lor însuşiri comune şi caracteristice, reprezentările pregătesc și ușurează
generalizările din gândire. Formarea noţiunii de dreptunghi, la elevii mici, porneşte, de obicei, de la
identificarea, în mediul înconjurător, a suprafeţelor cu o astfel de formă şi numai după ce percepţiile
repetate şi dirijate verbal au dus la formarea reprezentării, se poate trece la însuşirea noţiunii.
Generalizările cuprinse în reprezentare, deşi nu sunt încă însuşiri esenţiale (care sunt specifice
noţiunii), cuprind în ele generalitatea, ceea ce reprezintă un pas considerabil în trecerea spre
noţiune.