Curs Fundamentele Psihologiei Sem - II 2023

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE

COMPORTAMENTALE ȘI JURIDICE
SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIE
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
SINTEZE DE CURS – SEMESTRUL II
Lect. univ. dr. DOINIȚA BENTU
Constanța 2023
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI Semestrul II
TEMATICA
Cursul 1. Imaginația: Delimitări conceptuale și accepţiuni ale conceptului

de imaginaţie; Caracteristicile și funcțiile imaginației; Formele principale ale
imaginației; Raportul imaginației cu alte funcții psihice.
Cursul 2. Condiționarea și învățarea: Condiționarea clasică –
Experimentele lui Pavlov; Condiționarea operantă – Experimentele lui Skinner;
Condiționarea aversivă; Învățarea complexă.
Cursul 3. Motivația: Definirea și funcțiile motivației; Laturile motivației;
Structuri motivaționale; Tipuri de motivație; Motivaţia şi performanţa; Motivaţia
şi frustrarea.
Cursul 4. Afectivitatea: Delimitări conceptuale; Proprietăţile proceselor
afective; Clasificarea proceselor afective; Expresiile emoţionale; Manifestările
procesului emoțional.
Cursul 5. Activitatea umană: Definirea şi structura psihologică a
activităţii; Elementele componente ale activității; Formele activităţii.
Cursul 6. Deprinderile: Locul și rolul deprinderilor în structura activității;
Felurile deprinderilor; Condițiile elaborării deprinderilor; Etapele formării
deprinderilor.
Cursul 7. Interacțiunea proceselor psihice: Abordarea sistemică a
psihicului uman - Conceptul de sistem; Definirea sistemului psihic uman (SPU);
Caracteristicile SPU; Principiile abordării sistemice; Abordarea sinergetică a
psihicului; Sistemul psihic uman și conștiința.
Cursul 8. Natura psihicului uman: Natura contradictorie a psihicului
uman; Complexitatea psihicului uman; Definirea psihicului.
Cursul 9. Caracteristicile Psihicului uman: Psihicul ca formă a vieţii de
relaţie; Psihicul ca funcţie a creierului; Psihicul ca re-producere a realităţii
naturale; Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat socio-istorico-cultural;
Manifestări neobișnuite ale psihicului.
Cursul 10. Stările de conștiință: Definirea stărilor de conștiință; Stări de
conştiinţă modificată: Somnul, Visul, Hipnoza.
Cursul 11. Căi de acces la stările de conştiinţă modificată: Meditaţia;
Bio-feed-back-ul; Substanţele psihoactive.
Cursul 12. Structura și dezvoltarea personalității: Definirea și
caracterizarea personalității; Laturile personalității; Diferențe individuale în
manifestarea personalității.
Cursul 13. Conduita psihosocială: Imaginea de sine și percepția ei socială;
Componentele Eului; Formarea Eului; Relațiile interpersonale și rolul lor în
formarea și dezvoltarea personalității.
Cursul 14. Atitudinile și comportamentele pro- și antisociale: Definirea

și caracteristicile atitudinilor; Comportamentul de ajutorare; Factori ce
influențează comportamentul de ajutorare; Comportamentul agresiv; Factori ce
influențează agresivitatea.
BIBLIOGRAFIE
1. Aniței, M (2010), Fundamentele psihologiei, Editura Universitară,

București.
2. Atkinson, L. R., Atkinson, C. R., Smith, E. E., Bem, J. D. (2002),
Introducere în psihologie, Editura Tehnică, București.
3. Cosmovici, A. (2005) Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi.
4. Golu, M. (2002), Fundamentele psihologiei, vol. I și vol. II, Editura
Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti.
5. Zlate, M. (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi.
6. Zlate, M. (2009), Fundamentele psihologiei, Editura Polirom, Iaşi.
7. Zlate, M.(2008) Eul și personalitatea, Editura Trei, București.
CURSUL 1
IMAGINAŢIA
a. Definiții ale imaginației
b. Caracteristici ale imaginației
c. Funcțiile imaginației
d. Raportul imaginației cu alte funcții psihice
e. Formele imaginației
DEFINIREA IMAGINAȚIEI
Activitatea şi dezvoltarea umană nu se limitează numai la captarea,

înregistrarea şi prelucrarea informaţiilor actuale, prezente, oricât de semnificative
ar fi ele. Pentru a fi eficiente şi cât mai depline, activitatea şi dezvoltarea umană
au nevoie de anticiparea anumitor posibile variante, oportunităţi, obstacole,
dificultăţi. Pe scurt, omul are nevoie să-şi cultive, dezvolte şi valorifice
imaginaţia. Cu ajutorul imaginaţiei omul transformă, modifică informaţiile
actuale şi pe cele trecute, creează altele noi.
Imaginaţia apare ca o modalitate de adaptare, de punere în acord a individului
cu solicitările mediului şi ale activităţii în care este angajat. Funcţia imaginaţiei
este aceea de a servi la extinderea şi completarea realului şi nu atât în orientarea
omului către o fantezie pură şi simplă.
Imaginaţia este procesul cognitiv complex de combinare şi recombinare a
datelor din experienţa anterioară în vederea dobândirii unor imagini noi fără
un corespondent în realitate sau în experienţa noastră personală.
Imaginaţia este procesul de creare a noului în formă ideală.
Imaginația este procesul psihic care constã în obținerea unor imagini sau
produse noi în plan cognitiv, afectiv sau motor.
Imaginaţia este văzută ca proces, dar şi ca produs al restructurării experienţei,
caracteristică prin care depăşeşte memoria. Chiar şi atunci când imaginaţia
1
reconstituie realul pornind de la descrierile verbale, ea nu se confundă cu

amintirea concretă deoarece nu rezultă dintr-o percepţie, ci este recombinare şi
reconstrucţie transformativă. De regulă amintirile sunt retrospective, pe când
compoziţiile imaginaţiei sunt prospective, atemporale şi aspaţiale. Imaginaţia se
sustrage realului, îl depăşeşte.
Accepţiuni ale conceptului de imaginaţie

a) Imaginaţia ca formare sau ca producere de imagini
Pentru majoritatea psihologilor şi filosofilor, imaginaţia este capacitatea de a
produce imagini.
Ca element constitutiv şi produs al imaginaţiei, o imagine nu este niciodată
definitivă, ea trăieşte într-o anumită durată şi într-un anumit ritm.
Înţeleasă drept capacitate de a produce imagini, ca mecanism ce stă la baza
imaginarului, imaginaţia, este în mod esenţial, deschisă, evazivă.
b) Imaginaţia ca mobilitate a spiritului
Imaginaţia poate fi privită ca tipul celei mai mari mobilităţi spirituale.
Epitetul cel mai adecvat al imperiului imaginaţiei este epitetul liber. Spiritul
uman se simte dezmărginit; spaţiul şi timpul său de manifestare sunt nelimitate.
Întotdeauna a imagina va fi mult mai larg şi mult mai bogat decât a trăi. În
imaginaţie, intrarea şi ieşirea nu sunt şi nu vor fi niciodată simetrice. Prin ea, omul
se desprinde, în acelaşi timp, şi de trecut şi de realitate. Imaginaţia îl deschide
asupra viitorului şi asupra posibilului.
Imaginaţia respinge obişnuinţa sau, cât există, obişnuinţa blochează
imaginaţia, ele nu pot coexista. În neîntrerupta sa vivacitate, imaginaţia ne scoate
din somnolenţă, din clişee, din rutină, din apatie; vitalitatea vieţii noastre depinde
de vitalitatea imaginaţiei noastre.
Imaginaţia este facultatea de a deforma imaginile, oferite de percepţie, este
facultatea de a ne elibera de primele imagini, cea de a schimba imaginile.
2
c) Imaginaţia înţeleasă drept combinatorică mentală

În această accepţiune accentul se pune pe potenţialul combinatoric şi
transformativ al imaginaţiei; el duce la apariţia de imagini noi. Prin funcţia
combinatorică, imaginaţia contribuie mai mult la invenţie decât la înţelegere.
Prin combinatorica ei transformativă, imaginaţia se instituie ca o zonă a
libertăţii şi a disponibilităţilor, ca o latură constructivă, inovatoare, creatoare a
sistemului psihic uman.
Aceste accepţiuni ale conceptului de imaginaţie sunt complementare.
CARACTERISTICILE IMAGINAŢIEI
Imaginaţia are următoarele însuşiri:

- fluiditatea – trăsătura care se referă la posibilitatea de a crea, în scurt timp,
un număr mare de imagini, idei, situaţii etc.;
- plasticitatea – trăsătură a imaginaţiei ce constă în uşurinţa de a schimba
punctul de vedere, modul de abordare a unei probleme, când un procedeu
se dovedeşte inoperant;
- originalitatea – este expresia noutăţii, a inovaţiei. Ea poate fi evidenţiată
prin raritatea statistică a unui răspuns, a unei idei, a unei soluţii.
Între ele, caracteristica principală rămâne originalitatea.
FUNCȚIILE IMAGINAȚIEI
În cadrul sistemului psihic uman, imaginaţia îndeplineşte următoarele

funcţii:
- transformativă (de transformare) – imaginaţia este procesul prin
intermediul căruia se produce noul pe plan mintal;
- proiectivă (de proiecţie) – imaginaţia vizează viitorul, ceea ce nu este încă,
dar este în mintea noastră;
3
- compensatorie (de compensaţie) – imaginaţia satisface în plan fantastic

dorinţele, aspiraţiile nesatisfăcute în plan real;
- substitutivă (de substituţie) – scopurile şi acţiunile interzise sau
indezirabile în plan real sunt substituite, înlocuite cu scopuri şi acţiuni
posibile în plan imaginar;
- autoreglatorie (de autoreglare) – imaginaţia dirijează comportamentul
uman, îl adaptează la solicitările şi variaţiile mediului.
FORMELE IMAGINAȚIEI
Se face distincția între imagini ale memoriei și imagini ale imaginației.

Imaginile memoriei sunt de fapt reprezentări ale unor obiecte, peisaje
percepute anterior, pe care, după un timp, le reactivăm în mintea noastrã.
Aceste imagini sunt mai mult sau mai puțin exacte, dar ceea ce este
important este faptul că nu sunt modificate caracteristicile obiectului anterior
perceput.
Imaginile imaginației pornesc de la date anterior percepute, dar în
reconstrucția imaginii intervin date noi care nu au fost întâlnite în realitate.
Formele imaginației sunt: imaginația voluntară și imaginația
involuntară.
Imaginația voluntară presupune un control conștient al actului
imaginativ desfãșurat prin prezența efortului voluntar.
Formele imaginației voluntare sunt: imaginația reproductivă, imaginația
creatoare, visul de perspectivă.
Imaginația reproductivă este altceva decât o imagine a memoriei. Ea
constã în posibilitatea noastră de a ne reprezenta imagini pe baza lecturii unor
texte sau pe baza unor relatări verbale.
În imaginația creatoare se folosesc procedeele specifice descrise anterior
cu ajutorul cărora se realizează o prelucrare a experienței prezente și anterioare,
iar în final se obține o imagine sau un produs nou, original. Ea se manifestă în
4
domeniul științific, tehnic, artistic și organizatoric și poate duce la noi descoperiri,

invenții, inovații în aceste domenii.
Visul de perspectivă este forma imaginației care constă în proiectarea
mentală a drumului propriu în viață, a modalităților de dezvoltare personală în
acord cu potențialul de care dispunem (abilități/posibilități), dar și cu
oportunitățile oferite de societate.
Imaginația involuntară se caracterizează prin absența intenției de a
imagina și nu presupune un efort voluntar. Formele imaginației involuntare
sunt: reveria (visarea cu ochii deschiși), imaginile hipnagogice și hipnopompice,
visul din timpul somnului.
Reveria apare atunci când suntem în stare de relaxare și ne lăsăm gândurile
să zboare. Relaxați fiind, ne trece prin minte un gând de la care pornim, dând frâu
liber imaginației. Construcția imaginară este fantezistă, iar noi urmărim pasiv
această derulare a imaginilor și, eventual, intervenim spre a le orienta în direcția
dorințelor noastre.
Aceste imagini sunt puternic influențate de așteptările, dorințele și
sentimentele noastre. Imaginile se derulează în fața noastră ca un film la care
participăm activ și controlăm produsul imaginativ. Construcția imaginară are rolul
de a scădea tensiunile, de a satisface imaginar unele dorințe.
Imaginile hipnagogice și hipnopompice. Imaginile hipnagogice apar în
timpul trecerii de la starea de veghe la cea de somn (hipnos = „somn”, agogos =
„a aduce”), iar cele hipnopompice apar în timpul trezirii din somn (pompos =
„care aduce”). Sunt imagini de scurtă durată, își au originea în memorie, nu
participăm la producerea lor și nu le considerăm reale. Aceste imagini apar sub
forma unor linii, puncte strălucitoare, figuri geometrice și, foarte rar, pot apărea
peisaje sau figuri umane.
Visele. Multe secole omenirea a fost învăluită de mister și superstiții,
elaborându-se idei dintre cele mai ciudate și naive pentru explicarea producerii și
rolului visului. Abia în 1953 s-a stabilit un indicator fiziologic specific al
5
activității onirice (mișcările oculare rapide). Astfel s-a deschis calea unor cercetări
obiective ale viselor din timpul somnului.
RAPORTUL IMAGINAŢIEI CU CELELALTE PROCESE

PSIHICE
Imaginaţia şi procesele senzoriale

În raport cu imaginaţia, senzaţia joacă un rol dublu: pe de o parte, intră în
conflict cu imaginaţia, întrucât o frânează, iar pe de altă parte, serveşte ca punct
de plecare, ca sprijin.
În ceea ce priveşte raportul imaginaţiei cu percepţia, putem spune că
imaginaţia porneşte de la percepţie, îşi extrage conţinutul din ea, dar nu pentru a
o repeta, ci pentru a o depăşi. La rândul lui, produsul imaginativ, se poate închide
în el însuşi, se stabilizează, luând uneori aspectul percepţiei.
În raport cu reprezentarea, care doar expune conştiinţei imagini deja
constituite, imaginaţia este prin excelenţă, un proces de generare, de producere
mai mult sau mai puţin intenţionată a imaginilor.
Imaginaţia şi memoria
Cele două procese psihice superioare se află într-o evidentă şi dinamică
legătură. Memoria este pentru imaginaţie punctul de plecare, dar şi punctul de
sosire. La început, ea furnizează imaginaţiei elementele din care aceasta va
construi, iar la sfârşitul procesului imaginativ oferă spaţii de stocare a produselor
realizate. Uneori, memoria îi poate furniza imaginaţiei materialul de care are
nevoie, alteori o pune în dificultate, îi oferă fragmente răzleţe, nesemnificative.
În timp ce memoria ne face prizonierii propriului nostru trecut, imaginaţia
este momentul sau refugiul libertăţii. Interpretată ca proces şi produs al
restructurării experienţei, drept combinatorică, imaginaţia depăşeşte memoria.
Imaginaţia şi gândirea
Există multe deosebiri între imaginaţie şi gândire, cele mai semnificative
sunt:
6
- gândirea este o înlănţuire de conţinuturi abstracte, iar imaginaţia este o

înşiruire de imagini sau de conţinuturi concrete;
- înlănţuirea de la baza gândirii e stăpânită de legi obiective; aceea de la baza
imaginaţiei de legi subiective, psihologice. Dacă în primul caz lucrăm cu
principii şi reguli, în cel de-al doilea caz, cu aspiraţii şi sentimente.
Gândirea începe, de obicei, cu imaginaţia, aşa cum imaginaţia se termină
adeseori cu gândirea.
În pofida deosebirilor dintre ele, relaţia dintre gândire şi imaginaţie nu poate
fi negată. Imaginaţia este un mijlocitor al diferitelor activităţi ale gândirii
(conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea de probleme, decizia, creaţia).
Imaginaţia este considerată o formă a inteligenţei, legată de înţelegere. Prin
dinamismul ei, imaginaţia este o sursă de îmbogăţire a gândirii.
În dinamica lor permanentă, gândirea ghidează producţia imaginaţiei, iar
imaginaţia participă la elaborarea ipotezelor şi la găsirea strategiilor de rezolvare
a problemelor.
Punctul de întâlnire fundamental a imaginaţiei cu gândirea este căutarea şi
formularea ipotezei.
Imaginaţia în relație cu afectivitatea și motivaţia
Între imaginaţie şi planul afectiv există o relaţie intimă. Stările afective
(emoţiile, sentimentele, pasiunile) declanşează, facilitează sau inhibă imaginaţia.
Procesele afective reprezintă o sursă energetică esenţială şi constantă pentru
imaginaţie; în condiţii de indiferenţă sau de neutralitate afectivă nu se realizează
produse imaginative spectaculoase. Şocurile emoţionale produc fantasme, viziuni
cvazionirice sau cvazihalucinatorii.
Stările afective influenţează diferit imaginaţia, atunci când este vorba despre
forma reproductivă sau despre cea creatoare. Sub influenţa emoţiilor
reproducătorul se blochează, refuză să mai reacţioneze, este incapabil de reuşită,
devine ridicol, în timp ce creatorul doreşte să acţioneze cât mai mult, nereuşind
să-şi controleze stările afective intense. În primul caz, individul este prada unor
7
emoţii paralizante, iar în cel de-al doilea caz, el este victima unor emoţii
precipitante. În ambele cazuri efectele sunt negative.
Imaginaţia declanşează şi întreţine emoţiile. Empatia nu este altceva decât
transferul imaginar în stările subiective ale celuilalt. Imaginaţia produce
sentimente de plăcere, de neplăcere, de teamă de durere etc. Imaginaţia poate
transforma sentimentele în pasiuni oarbe.
În imaginaţie se exprimă nu numai segmentul energizator al afectivităţii, ci
şi cel direcţional al motivaţiei. Motivele şi trăirile afective întreţin o receptivitate
crescută pentru anumite elemente ale realului, permit aducerea acestora în prim
plan.
Stările de expectanţă, cele aspiraţionale produc imagini corespunzătoare.
Obiectele dorinţei, ale speranţei, ale dragostei, ale urii, geloziei, fricii pot fi
construite tot imaginativ. Noi ne creăm şi ne ajustăm lumea după trebuinţele şi
aspitraţiile noastre.
Imaginaţia şi personalitatea
Trăsăturile temperamentale, caracteriale ale omului, influenţează atât
evoluţia, cât şi productivitatea imaginaţiei. De asemenea, ea este strâns legată şi
de creativitate, ca trăsătură globală a organizării personalităţii.
Atitudinile subiectului faţă de propria sa activitate s-au dovedit a fi factori
reglatori esenţiali ai comportamentului creativ.
Tipul general de personalitate are o mare semnificaţie în actul imaginativ.
Criticul şi receptivul manifestă atitudini şi comportamente diferite: primul, aflat
în faţa unei ipoteze sau idei noi, caută să-i demonstreze absurditatea, inexactitatea;
cel de-al doilea se joacă cu ideile noi, speculează asupra implicaţiilor lor posibile.
8
CURSUL 2
CONDIȚIONAREA ȘI ÎNVĂȚAREA
a. Condiționarea clasică - Experimentele lui Pavlov

b. Condiționarea operantă - Experimentele lui Skinner
c. Condiționarea aversivă
d. Învățarea complexă
Învățarea este definită ca o schimbare comportamentală relativ

permanentă, determinată de exercițiu.
Există patru tipuri de învățare:
1. Obișnuința – constă în a învăța să ignori un stimul care a devenit familiar
și nu are consecințe semnificative (ex: ignorarea unor zgomote continue,
cum ar fi țiuitul sau pocniturile în urechi, ticăitul unui ceas, zgomotele unor
motoare etc.).
2. Condiționarea clasică – un organism învață că un eveniment urmează
după un altul, că un stimul urmează altuia (ex: copilul învață că vederea
sânului este urmată de hrănire, implicit de gustul laptelui, terapeutul poate
asocia în mod repetat ceva ce produce anxietate cu tehnici de relaxare).
3. Condiționarea operantă – procesul prin care un organism învață că un
anumit răspuns va avea o anumită consecință (ex: dacă un copil este agresiv
cu frații lui, va fi pedepsit de către părinți; vorbitul în grup, ca situație
provocatoare de anxietate asociat cu un mediu plăcut va învăța copilul să
rămână relaxat, calm).
4. Învățarea complexă – dacă în cazul condiționării clasice și condiționării
operante vorbim de formarea asociațiilor, adică învățarea faptului că
anumite evenimente se întâmplă simultan, învățarea complexă presupune
și altceva în afară de formarea asociațiilor dintre evenimente sau dintre
9
stimuli (ex: aplicarea unei anumite strategii pentru rezolvarea unei

probleme sau elaborarea unei scheme mentale a mediului înconjurător).
CONDIȚIONAREA CLASICĂ
La începutul secolului XX, fiziologul rus Ivan Pavlov, cercetând digestia,

și-a îndreptat atenția spre studiul învățării, punând astfel bazele condiționării
clasice. În timpul cercetărilor sale, Pavlov a observat că un câine începe să
saliveze în momentul în care vede farfuria cu hrană. Câinele a învățat să asocieze
vederea farfuriei cu gustul mâncării. Pornind de la aceste observații, fiind vorba
de învățarea asociativă, Pavlov a încercat să stabilească posibilitatea asocierii
mâncării cu un alt tip de semnale, cum ar fi sunetul și lumina.
https://www.youtube.com/watch?v=asmXyJaXBC8
Inițial, câinele era plasat în fața unei farfurii, după ce în prealabil îi fusese
atașată o capsulă la nivelul glandelor salivare, în scopul măsurării cantității de
salivă. După câteva secunde, hrana era pusă în farfurie și era stinsă lumina.
Câinele fiind în prealabil înfometat, s-au înregistrat accentuări semnificative ale
secreției salivare.
Secreția salivară este un răspuns necondiționat, iar hrana este un stimul
necondiționat. Asocierea unui stimul necondiționat și a răspunsului
necondiționat este o relație înnăscută, care nu trebuie învățată. Experimentul
prezentat anterior nu implică învățarea, fiind prezentată mai întâi lumina și apoi
hrana, procedura a fost repetată de mai multe ori, dar pentru a verifica dacă s-a
produs învățarea asocierii între cei doi stimuli (hrana și lumina), experimentatorul
aprindea lumina, dar fără să-i ofere câinelui hrana. Dacă se producea învățarea,
câinele trebuia să saliveze. Producerea salivației în aceste condiții este un răspuns
condiționat, iar lumina este un stimul condiționat. Câinele a fost astfel învățat
sau condiționat să asocieze lumina cu hrana și să răspundă la această asociere prin
salivație. Cu alte cuvinte, asocierea unui stimul condiționat (lumina) cu un
10
stimul necondiționat (hrana) este învățată. Această relație este rezultatul

asocierii stimului necondiționat (hrana) și a stimulului condiționat (lumina).
De-a lungul timpului au fost efectuate și alte experimente de către
psihologi, care au continuat cercetările lui Pavlov. Astfel, s-a ajuns la concluzia
că fiecare pereche de stimuli alcătuită dintr-un stimul condiționat și unul
necondiționat este denumită asociere. Asocierile necesare învățării perechilor de
stimuli reprezintă stadiul de achiziție al condiționării. Pe parcursul acestui stadiu,
asocierile repetate ale stimulului condiționat (lumina) și stimulului necondiționat
(hrana) trebuie să fie puternice, adică întărite. Dacă asocierile nu sunt întărite
(adică stimulul necondiționat este în mod repetat omis) răspunsul se va diminua
treptat. Acest fenomen este denumit stingere. Aici se ridică întrebarea: stingerea
are loc datorită neînvățării asocierii sau învățării inhibiției răspunsului condiționat
(producerea salivației) în condițiile în care stimului condiționat (lumina) este
prezent? Pavlov a considerat că inhibiția ar fi responsabilă de producerea stingerii,
iar cercetările ulterioare au confirmat acest lucru.
Generalizarea și discriminarea
Răspunsul condiționat se poate obține și la stimuli similari celui care a fost
asociat inițial. Cu cât stimulii ulteriori seamănă mai mult cu cel inițial, cu atât va
crește probabilitatea declanșării răspunsului condiționat. Acest principiu, denumit
generalizare, este unul din factorii care stau la baza capacității individuale de a
reacționa la stimuli noi, similari stimulilor familiari.
Complementar acestui proces, este discriminarea. Dacă generalizarea este
o reacție la similarități, discriminarea este o reacție la diferențe. Discriminarea
condiționată este procesul răspunzător de apariția fenomenelor de întărire
selectivă și de stingere.
Generalizarea și discriminarea sunt fenomene întâlnite în viața de zi cu zi.
De exemplu, un copil care a învățat deja să asocieze imaginea câinelui său cu
posibilitateade a se juca, va începe să se apropie de toți câinii. Prin intermediul
unui proces de întărire a diferențelor, același copil poate însă învăța să se joace
11
numai cu câinii care seamănă cu al său și să evite apropierea de câini care ar putea
fi periculoși.
Există un număr foarte mare de aplicații ale condiționării operante la specia
umană: teama condiționată și condiționarea dependenței de droguri și
medicamente.
Condiționarea clasică joacă un rol important în cazul unor reacții
emoționale, cum ar fi frica. Au fost efectuate experimente pe șobolani, care erau
amplasați într-o cușcă închisă și erau supuși periodic unor șocuri electrice
provenite din podeaua cuștii. Dacă înainte de aplicarea șocului electric se produce
un sunet de o anumită tonalitate, după mai multe asocieri ale sunetului (stimul
condiționat) cu șocul electric (stimul necondiționat) se constată că la o aplicare
izolată a sunetului vor apărea semnele de frică (oprirea din mișcare, zgârierea
cuștii, creșterea tensiunii sanguine). În această situație apare o condiționare și
anume, apare reacția de frică la un stimul inițial neutru.
În cazul omului, multe dintre motivele de frică, sunt dobândite în copilărie
printr-un proces similar. Unele dintre aceste frici, în special cele fără nici o
explicație rațională pot fi eliminate prin tehnici terapeutice bazate pe principiile
condiționării clasice (ex: frica de păianjeni, câini, pisici etc.).
Există cazuri în care răspunsul condiționat este opusul răspunsului
necondiționat, iar unele dintre cele mai dramatice cazuri sunt cele constatate în
toxicomanii. De pildă, persoanele care își injectează periodic morfină, la vederea
seringii care este urmată de injectarea substanței, are loc reacția de condiționare
clasică, injectarea acționând ca un stimul condiționat și morfina ca un stimul
necondiționat. Cu alte cuvinte, vederea seringii este asociată cu injectarea
morfinei. În timp ce răspunsul la morfină (răspuns necondiționat) constă în
reducerea sensibilității dureroase, răspunsul la vederea seringii (răspuns
condiționat) duce la creșterea sensibilității dureroase. În acest caz, răspunsul
condiționat este opusul răspunsului necondiționat, acest fenomen având o
implicație deosebită în dezvoltarea toleranței la medicamente și droguri.
12
CONDIȚIONAREA OPERANTĂ
Studiul condiționării operante a început odată cu experimentele lui

Thorndike (1898) care a încercat să demonstreze faptul că învățarea la animale
este relativ similară învățării umane.
https://www.youtube.com/watch?v=fanm--WyQJo
Pisica nu a avut un comportament inteligent pentru că nu a fost implicată
înțelegerea referitoare la soluția problemei sale, ci a avut loc o îmbunătățire
treptată a performanței o dată cu exercițiul. Recompensa primită imediat după
reușită duce la întărirea respectivului comportament. Thorndike consideră că
această consolidare progresivă are loc datorită legii efectului, afirmând că în
cadrul procesului de învățare operantă, această lege selectează dintr-o paletă
aleatorie de răspunsuri numai pe acelea care au consecințe pozitive.
Experimentele lui Skinner

https://www.youtube.com/watch?v=yqLUdxczi6M
Condiționarea operantă crește posibilitatea de apariție a unui răspuns, ca
urmare a unui comportament care este întărit (adesea cu mâncare sau apă). Bara
fiind întotdeauna prezentă în cutia Skinner, șobolanul poate răspunde la prezența
acesteia cu frecvența pe care o alege.
https://www.youtube.com/watch?v=KnJPPaiJG6Y
Frecvența răspunsurilor organismului este o modalitate adecvată de
măsurare a intensității răspunsului condiționat: cu cât este mai mare frecvența
răspunsului într-un interval de timp, cu atât este mai mare puterea răspunsului
condiționat.
Condiționarea operantă ne oferă un ajutor important în cazul creșterii
copiilor. Un băiețel prezenta reacții negative intense dacă nu primea suficientă
atenție din partea părinților, în special la ora de culcare; dacă părinții acestuia ar
răspunde cerințelor copilului, atenția exagerată pe care i-ar acorda-o va întări
comportamentul neadecvat al copilului. Pentru a elimina aceste reacții
13
neadecvate, părinții au fost sfătuiți să respecte obiceiurile anterioare la ora culcării

și să ignore protestele copilului; prin eliminarea întăririi (atenția acordată), este
posibil să fie eliminate comportamentele inadecvate - lucru care de fapt s-a și
întâmplat: timpul pe care copilul îl petrecea plângând înainte de culcare era de 45
min., iar după o săptămână nu mai plângea deloc (Williams, 1959).
O altă aplicație a condiționării operante în creșterea copiilor se
concentrează pe relația temporală existentă între răspuns și întărirea răspunsului.
Experimentele de laborator au demonstrat că întărirea imediată este mai eficientă,
comparativ cu cea întârziată: cu căt intervalul de timp dintre răspunsul operant și
întărire este mai mare, cu atât va fi mai mică intensitatea răspunsului.
Mulți psihologi preocupați de procesul dezvoltării au subliniat faptul că
întârzierea întăririi este un factor important în abordarea copiilor: dacă un copil se
comportă delicat cu animalul favorit, acest comportament poate fi mai bine
consolidat, dacă este recompensat imediat; dacă un copil lovește pe cineva fără a
fi provocat, atunci comportamentul agresiv va fi mai degrabă înlăturat dacă este
pedepsit imediat.
Viața noastră abundă în întăritori condiționați, iar două dintre cele mai
cunoscute exemple sunt banii și aprecierea. Se presupune că banii reprezintă un
întăritor foarte puternic, pentru că a fost asociat frecvent cu întăritori primari: cu
ei putem cumpăra mâncare, băutură, putem să ne oferim confort etc. Aprecierea,
chiar neînsoșită de promisiunea unui întăritor primar, poate stimula multe
activități.
CONDIȚIONAREA AVERSIVĂ
Până acum a fost prezentat mecanismul de întărire a răspunsului condiționat

în condiții aproape întotdeauna pozitive (de ex., mâncarea). Adesea se utilizează
însă în procesul de condiționare și evenimente negative sau aversive, cum ar fi un
14
șoc electric sau un sunet puternic. Există mai multe moduri de condiționare
aversivă, putându-se folosi stimulul aversiv fie pentru a diminua un răspuns
existent, fie pentru a învăța un nou răspuns.
Există trei tipuri de condiționare aversivă: pedeapsa, evadarea și evitarea.
În cazul pedepsei, răspunsul este urmat de un eveniment aversiv, lucru care duce
la eliminarea răspunsului respectiv. În cazul fugii de pericol sau evadării, un
organism învață un răspuns care să întrerupă desfășurarea unui eveniment aversiv
(învățăm să închidem robinetul de apă caldă în momentul în care apa este suficient
de caldă). În cazul evitării, organismul învață un răspuns care să prevină
evenimentul aversiv, deci care să acționeze încă înainte de apariția evenimentului
aversiv (învățăm să ne oprim la lumina roșie a semaforului pentru a preveni
accidentele sau amenzile).
Deși pedeapsa poate duce la eliminarea unui comportament nedorit, ea are
totuși câteva dezavantaje semnificative. Primul dintre acestea este faptul că
efectele sale nu sunt predictibile în aceeași măsură cu cele ale recompensei;
solicitarea esențială a recompensei este „Repetă ceea ce ai făcut”, pe când a
pedepsei este „Nu mai face asta”, fără a oferi o alternativă. Ca urmare, organismul
poate avea un răspuns chiar mai puțin dezirabil decât cel pentru care a fost
pedepsit. Un al doilea dezavantaj este existența riscului că, în timpul condiționării
aversive, să aibă loc fenomene negative: apariția antipatiei față de persoana care
aplică pedeapsa (părinte, profesor sau patron) sau chiar față de situația în care s-a
aplicat pedeapsa (școala, casa sau locul de muncă). Un ultim dezavantaj al
comportamentului punitiv este faptul că un caracter extrem sau dureros al
pedepsei poate avea ca rezultat accentuarea comportamentului agresiv, care este
o problemă cu mult mai serioasă comparativ cu alte comportamente indezirabile.
Toate aceste riscuri nu înseamnă totuși că pedeapsa nu trebuie folosită niciodată;
acest procedeu poate avea efecte benefice, de eliminare a răspunsului indezirabil,
dacă sunt recompensate altenativele de răspuns.
15
ÎNVĂȚAREA COMPLEXĂ
Din perspectivă cognitivă, esența învățării, și a inteligentei, în general,

constă în abilitatea organismului de a-și reprezenta mental realitatea și de a opera
ulterior mai degrabă cu aceste reprezentări mentale, decât cu elementele lumii
exterioare. În multe cazuri, ceea ce se reprezintă mental sunt asociațiile dintre
stimuli sau evenimente; aceste cazuri corespund condiționării clasice și operante.
În alte cazuri însă, ceea ce se reprezintă mental este mult mai complex: o schemă
a mediului exterior sau un concept abstract, cum ar fi cel de cauzalitate. Există,
de asemenea, cazuri în care operațiile efectuate cu aceste reprezentări mentale
sunt mult mai complexe comparativ cu procesele asociative, operații care pot lua
forma unor tatonări mentale (încercare și eroare) - în care organismul testează
mental diferite posibilități - sau se pot constitui în strategii multistadiale, prin
care organismul parcurge mental anumite etape în scopul facilitării atingerii
obiectivului final.
În cazul învățării complexe, reprezentările mentale sunt mai mult decât
niște asociații, iar operațiile mentale pot fi organizate în strategii. Studiile pe tema
învățării complexe la animale demonstrează faptul că șobolanii pot dezvolta
scheme cognitive ale mediului lor înconjurător și pot achiziționa concepte cum
ar fi cel de cauzalitate. Alte studii demonstrează că cimpanzeii au capacitatea de
a rezolva probleme prin intermediul înțelegerii și de a generaliza aceste soluții la
probleme similare.
16
CURSUL 3
MOTIVAȚIA
a. Definiția motivației
b. Structuri motivaționale
c. Laturile motivației
d. Funcțiile motivației
e. Legătura între motivație și performanță-optimul motivațional
f. Legătura între motivație și frustrare-efecte
DEFINIREA MOTIVAȚIEI
În psihologie se urmăreşte atât surprinderea şi descrierea fenomenelor cât

şi dezvăluirea determinismului lor, a cauzelor concrete care le-au generat. Nici
un act comportamental nu apare şi nu se manifestă în sine, fără o anumită incitare,
fără o anumită direcţionare şi susţinere energetică. Chiar în cazul absenţei unui
obiectiv sau scop, un comportament are la bază acţiunea unei cauze. Astfel trebuie
căutat răspunsul la întrebarea de ce?, de ce s-a produs? Tocmai în acest punct
intră în scenă motivaţia.
Motivația reprezintă ansamblul factorilor care declanșează activitatea
individului, o orientează către anumite scopuri și o susține energetic.
În accepţiunea cea mai largă, termenul de motivaţie reuneşte ansamblul
factorilor dinamici care determină conduita unui individ. Ea mai înseamnă
totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau
dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau
idealuri abstracte.
Motivația are rolul de activare și de mobilizare energetică, precum și de
orientare, de direcționare a conduitei într-un anumit sens. Motivația este o sursă
de activitate și, de aceea, este considerată „motorul” personalității.
17
STRUCTURI MOTIVAȚIONALE
Repertoriul motivațional al personalității este extrem de divers. El include:

trebuințe, impulsuri, dorințe, intenții, aspirații, interese.
Trebuința este expresia psihică a necesităților înnăscute sau dobândite
ale omului.
Ea se manifestă ca un semnal de alarmă care îl determină pe individ să
acționeze în vederea satisfacerii ei. Facem distincția între trebuințe care corespund
nevoilor fiziologice ale organismului și trebuințe care depind de condițiile sociale
ale omului.
Unele trebuințe semnalează apariția unui dezechilibru în organism. De
exemplu, atunci când nu mâncăm, foamea indică deficitul de substanțe nutritive,
ceea ce se traduce în plan psihic prin apariția unei trebuințe, trebuința de hrană.
La fel apar și alte trebuințe: de apă, de odihnă. Constatăm deci că unele dintre
acțiunile noastre au la bază trebuințe biologice care își au sursa într-un deficit.
Există însă și trebuințe ce exprimă nevoia de explorare a mediului
înconjurător, nevoia de activitate, de manipulare a obiectelor. În aceste situații,
individul pare a căuta stimularea, creșterea tensiunii, dezechilibrul.
Impulsul se naște o dată cu trebuința și constă, din punct de vedere
fiziologic, în apariția unei excitabilități accentuate a centrilor nervoși
corespunzători. Din punct de vedere psihologic, impulsul se trăiește ca o stare
de activare, de tensiune, de pregătire a acțiunii. Impulsul declanșează un
răspuns (o serie de acțiuni) destinat atingerii obiectivului – satisfacerea trebuinței.
Satisfacerea trebuinței înseamnă și reducerea tensiunii din organism. Cele două
componente structurale ale motivației – trebuința și impulsul – nu pot fi separate.
Trebuințele pot fi satisfăcute de o gamă variată de obiecte sau situații. Când
trebuința devine conștientă de obiectul său, ea se transformă în dorință.
Intenția marchează orientarea motivului spre scopuri sau proiecte. Ea
se referă la ceea ce individul încearcă să facă. Există intenții imediate și pe termen
18
scurt (intenția de a cumpăra o carte), dar și intenții pe termen lung (intenția de a

urma o facultate).
Scopul este prefigurarea mentală a rezultatului, a efectului dorit. De
multe ori, la întrebarea „De ce întreprinde omul o anumită acțiune?”, răspundem
indicând scopul acțiunii. Scopul nu se identifică însă cu motivul. În timp ce
motivul este factorul declanșator al acțiunii, scopul este anticiparea, proiecția
punctului terminus al acțiunii. De exemplu, scopul poate fi obținerea unui
premiu la olimpiada națională de psihologie, dar motivul este intrarea fără
admitere la facultatea de psihologie ori nevoia de performanță, de afirmare.
Interesul este o componentă motivațională complexă, care exprimă
orientarea activă, relativ stabilă a personalității umane spre anumite domenii
de activitate, obiecte sau persoane. Interesele se formează în cursul activității,
în strânsă legătură cu trebuințele, intențiile, scopurile, aspirațiile, dar și cu
aptitudinile persoanei. Poți manifesta interes față de o disciplină academică, față
de o anumită profesiune sau față de o activitate pentru timpul liber. Interesele
copiilor sunt mai puțin stabile decât cele ale adulților.
LATURILE MOTIVAȚIEI
În calitate de componentă a sistemului psihic uman, motivaţia se evidenţiază

şi se individualizează printr-o latură informaţională, de conţinut şi una dinamică.
Latura informațională sau de conţinut este dată de natura calitativă,
modală a semnalelor pe care le antrenează starea internă de necesitate dată: de
foame, de sete, de mişcare, de distracţie, de informare-cunoaştere, de conversaţie,
de muzică etc. În plan subiectiv, aceste semnale şi, implicit, latura de conţinut a
motivaţiei se concretizează în forma unor senzaţii (cum sunt de pildă senzaţiile
organice) sau a dorinţelor (în cazul motivelor socio-culturale).
Latura dinamică este dată de încărcătura energetică a semnalelor
respective şi de raportul tensiune/destindere care se stabileşte la nivelul
profilului general de stare al sistemului personalităţii. În plan subiectiv ea se
19
exprimă prin intermediul unor trăiri emoţionale (încordare, tensiune, disconfort,

insatisfacţie).
Pe măsura satisfacerii stării de motivaţie respective, semnalele de
conţinut diminuează în intensitate până la dispariţie, iar latura dinamică se
converteşte energetic, locul energiei negative (în sens psihologic) de tensiune-
încordare fiind luat de energia pozitivă, de satisfacţie, saturaţie, relaxare.
FUNCȚIILE MOTIVAȚIEI
Există diferite tipuri de motivaţii ca structură şi funcţionalitate,

complexitate şi rol cum ar fi: trebuinţele, motivele, dorinţele, aspiraţiile,
interesele, convingerile, idealurile, concepţia despre lume şi viaţă etc. existând
acestea vor exista şi funcţii diferite ale acestora.
Printre funcţiile motivaţiei numărăm:
- funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru
fiziologic sau psihologic. În această fază starea de necesitate dăinuie, dar
nu declanşează acţiunea. De obicei această funcţie este specifică
trebuinţelor.
- funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective. Aceasta
constituie motivul, definit ca mobilul ce alege dintre deprinderile existente
pe cea care va fi actualizată.
- funcţia de autoreglare a conduitei prin care se imprimă conduitei un
caracter activ şi selectiv. Eficienţa reglatorie a motivaţiei este dependentă,
în egală măsură, de energizare şi direcţionare.
Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea instigă, impulsionează,
declanşează acţiunea, iar acţiunea, prin intermediul conexiunii inverse,
influenţează însăşi baza motivaţională şi dinamica ei.
20
FORMELE MOTIVAȚIEI
Cea mai frecventă distincție se face între motivația extrinsecă și motivația

intrinsecă.
Motivele extrinseci își au sursa în afara activității desfășurate. Dacă un
student învață pentru a obține anumite recompense (note bune, aprecieri din partea
profesorilor sau colegilor, laude sau chiar cadouri din partea părinților), atunci
motivele sunt considerate extrinseci. Activitatea desfășurată nu reprezintă decât
un mijloc pentru îndeplinirea unui scop. Studentul realizează activitatea de
învățare nu pentru plăcerea de a învăța și de a dobândi cunoștințe, ci pentru
anumite consecințe pe care le dorește.
Motivele intrinseci își au sursa în însăși activitatea desfășurată și se satisfac
prin îndeplinirea acelei activități. Când citim o carte sau ne plimbăm pentru
plăcerea pe care ne-o provoacă aceste activități, vorbim despre prezența motivelor
intrinseci. Pentru geniile creatoare, pasiunea este motivul activității lor.
În anumite condiții, o motivație extrinsecă poate da naștere uneia intrinseci.
Un student care învață la început pentru a lua note bune sau pentru a face plăcere
părinților poate ajunge să învețe din interes și pasiune pentru domeniul respectiv.
O altă distincție se face între motivația înnăscută sau primară și motivația
dobândită sau secundară. Motivația înnăscută (primară) este legată de
procesele de dezvoltare, maturizare și homeostazie ale organismului. Satisfacerea
motivelor primare este absolut necesară pentru menținerea echilibrului
organismului. Din această categorie fac parte trebuințele biologice (foamea, setea,
impulsul sexual). La acestea se adaugă trebuințele de explorare, de activitate, de
manipulare a obiectelor, numite și trebuințe funcționale. La om, ele sunt modelate
de viața socială, de cultură, de experiența individului. O trebuință precum foamea
declanșează mecanisme de reglare fiziologică pe care le putem considera identice
la om și la animalele superioare. Însă comportamentul alimentar al omului este
mult mai complex: are preferințe culinare, mesele se servesc la ore fixe urmând
un adevărat ritual, se respectă anumite reguli alimentare.
21
Motivația secundară este dobândită pe parcursul vieții sub influența

experienței și a condițiilor socio-culturale. Din această categorie fac parte:
trebuința de comunicare, trebuința de succes, trebuința de aprobare, trebuința de
autorealizare, trebuința de cunoaștere.
MOTIVAŢIA ŞI PERFORMANŢA
Motivaţia nu trebuie considerată şi interpretată ca un scop în sine ci pusă în

slujba obţinerii unor performanţe înalte. Performanţa este un nivel superior de
îndeplinire a scopului.
Relaţia dintre motivaţie, mai corect spus, dintre intensitatea motivaţiei şi
nivelul performanţei este dependentă de complexitatea activităţii (sarcinii) pe care
subiectul o are de îndeplinit.
Eficienţa activităţilor depinde însă nu numai de relaţia dintre intensitatea
motivaţiei şi complexitatea sarcinii (care poate fi o sarcină de învăţare, de muncă
sau de creaţie) ci şi de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate
al sarcinii cu care se confruntă individul. Cu cât între mărimea intensităţii
motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii există o mai mare corespondenţă şi
adecvare, cu atât şi eficienţa activităţii va fi asigurată.
În această situaţie, în psihologie, a apărut ideea optimului motivaţional.
Optimul motivaţional este acea intensitate optimă a motivaţiei care
permite obţinerea unor performanţe înalte sau cel puţin a celor scontate.
De optimul motivaţional putem vorbi în două situaţii:
- când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) corect de către subiect.
Dacă dificultatea sarcinii este mare, înseamnă că este nevoie de o intensitate
mare a motivaţiei pentru îndeplinirea ei; dacă dificultatea sarcinii este
medie, o motivaţie de intensitate medie este suficientă pentru soluţionarea
ei.
- când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) incorect de către
subiect. În acest caz ne confruntăm cu două situaţii tipice:
22
• fie cu subaprecierea semnificaţiei sau dificultăţii sarcinii, caz în care

individul va fi submotivat, va acţiona în condiţiile unui deficit
energetic, ceea ce va duce în final la nerealizarea sarcinii;
• fie ca supraaprecierea semnificaţiei sau dificultăţii sarcinii, caz în care
individul va fi supramotivat, activează în condiţiile unui surplus
energetic care l-ar putea dezorganiza, stresa.
Când un student tratează cu uşurinţă sau supraestimează importanţa unei
sarcini sau a unui examen va ajunge la acelaşi efect: eşecul.
În cadrul activităţii trebuie să ne mulţumim nu cu orice fel de performanţă,
ci cu performanţe cât mai bune, cât mai înalte, care să însemne nu doar o simplă
realizare a personalităţii, ci o autodepăşire a posibilităţilor ei.
Stimulul motivaţional care împinge spre realizarea unor progrese şi
autodepăşiri evidente, poartă denumirea de nivel de aspiraţie.
Nivelul de aspirație este definit drept standardul pe care o persoană se
așteaptă și speră să-l atingă într-o sarcină dată.
Pentru studenții slabi şi mediocri nivelurile de aspiraţie relativ scăzute
înseamnă succes, în timp ce pentru cei cu aptitudini, un regres; ei vor regresa chiar
şi sub raportul valorificării capacităţilor de care dispun.
Este bine ca nivelul de aspiraţie, pentru a avea un efect pozitiv , să fie cu
puţin peste posibilităţile de moment.
Nu trebuie uitat niciodată că discrepanţa prea mare dintre capacităţi şi
aspiraţii este periculoasă.
MOTIVAŢIA ŞI FRUSTRAREA
Motivele acţionează întotdeauna în direcţia satisfacerii unei stări de

necesitate. Fenomenul psihologic care reflectă diversele neregularităţi şi
obstacole în calea satisfacerii imediate a unui motiv sau a altuia a fost denumit de
Freud frustraţie.
23
Întotdeauna frustrarea se raportează la motivaţie şi scopuri. Ea se naşte

din interacţiunea subiectului cu un anumit obiect, cu o anumită situaţie, rolul
principal avându-l modul de percepere şi evaluare.
O situaţie poate fi frustrantă pentru un subiect şi nefrustrantă pentru un
altul. În istoria personală a fiecăruia se stabileşte un anumit raport – favorabil sau
nefavorabil – între experienţele şi situaţiile frustrant-pozitive şi cele frustrant-
negative.
Din punct de vedere psihofiziologic, frustrarea introduce o anumită
tensiune şi încordare afectivă negativă (nemulţumire, insatisfacţie, furie etc.).
Efectul ei are două aspecte:
- efectul pozitiv constă în determinarea unui grad mai ridicat de activare
orientată a proceselor evolutive şi compensatorii şi în favorizarea formării
unor scheme comportamentale noi de atingere a obiectivelor şi de
satisfacere a motivelor. Ca urmare, frustrarea se include ca factor
constitutiv principal al mecanismelor interne de formare şi dezvoltare a
Eului.
- efectul negativ începe să se manifeste când frustrarea depăşeşte anumite
limite de toleranţă funcţională a subsistemelor biologic şi psihic ale
personalităţii şi când se acumulează în timp. În acest caz, frustrarea se poate
transforma în factor profund perturbator, generator de tulburări
psihonevrotice.
Reacţiile de frustrare diferă semnificativ de la individ la individ, în funcţie
de tipul de personalitate. Se desprinde astfel un indice de rezistenţă la frustraţie
a cărui valoare se află, de regulă, în raport invers proporţional cu forţa Eului.
Există, de asemenea, şi un mod de reacţie imediată la frustrare. Se
delimitează şase categorii de astfel de reacţii:
- neastâmpărul şi tensiunea;
- agresivitatea;
- apatia;
- evaziunea în imaginar;
24
- stereotipia (repetarea aceloraşi comportamente);

- regresia (recurgerea la comportamente de un nivel ontogenetic inferior).
Rolul acestor reacţii este atât pozitiv, cât şi negativ. Rolul pozitiv rezidă în
aceea că pot spori rezistenţa la acţiunea situaţiei frustrante şi facilita găsirea
comportamentelor adaptative. Rolul negativ se exprimă, pe de o parte în
parazitarea şi bulversarea procesului rezolutiv de găsire a soluţiei optime pentru
surmontarea frustrării, iar pe de altă parte, în generarea unor post-efecte
dezorganizatoare, care se prelungesc după perioada de încetare a acţiunii situaţiei
frustrante.
25
CURSUL 4
AFECTIVITATEA
a. Definiția și schema semnificației afectivității

b. Proprietățile proceselor afective
c. Manifestările procesului emoțional
d. Clasificarea proceselor afective
DEFINIȚIA ȘI SCHEMA SEMNIFICAȚIEI

AFECTIVITĂȚII
Obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează asupra individului au

un ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa, trezesc la viaţă anumite trebuinţe, corespund
sau nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu interesele, aspiraţiile, idealurile. Între stimulii
interni (care au fost reuniţi sub denumirea de motivaţie) şi realitatea
înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri a căror efecte sunt tocmai procesele
afective. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează
plăcere, mulţumire, entuziasm, bucurie contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce
la neplăcere, nemulţumire, indignare, tristeţe etc.
Procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care reflectă relațiile
omului cu lumea înconjurătoare, măsura în care necesitățile lui interne sunt
sau nu satisfăcute.
Ansamblul proceselor afective (emoții, dispoziții, sentimente, pasiuni)
constituie afectivitatea.
Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma
unei trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi o anumită
durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor
proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern.
26
Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (situaţia de zero

emoţional) şi semnificativ, generând activare şi trăire emoţională: pozitivă, în
cazul când este „consonant”, şi negativă, în cazul când este „disonant”.
În organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupă o poziţie de interfaţă
între cogniţie şi motivaţie, cu care, de altfel, se împleteşte cel mai strâns.
Cogniţia mediază şi oferă semnalele de activare şi declanşare a emoţiei, dar ea nu
este o cauză a acesteia, ci doar o condiţie necesară. Cauza rezidă în natura
raportului dintre cele două planuri de referinţă ale personalităţii umane – intern şi
extern. Semnul şi intensitatea trăirilor se modifică în funcţie de percepţia situaţiei
sau de reprezentarea ei mentală anticipată.
În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât
valoarea şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine
este important, ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o asemenea
relaţie obiectul capătă semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii
trebuinţelor.
Procesele psihice care sunt generate de relaţiile dintre obiect şi subiect sub
formă de trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective.
PROPRIETĂŢILE PROCESELOR AFECTIVE
1. Polaritatea proceselor afective – constă în tendinţa acestora de a gravita

fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul celui negativ şi apare ca urmare a
satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor, aspiraţiilor. De
obicei procesele afective sunt cuplate două câte două în perechi cu elemente
contrare: bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare, iubire-
ură etc. Polaritatea se exprimă în:
 caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective;
 caracterul stenic sau astenic al stărilor afective (unele mobilizând spre
activitate, altele demobilizând, întârziind sau inhibând activitatea);
 caracterul încordat sau destins (unele sunt tensionale, altele relaxante).
27
2. Intensitatea proceselor afective – indică forţa, tăria, profunzimea de care

dispune la un moment dat trăirea afectivă. Din această perspectivă, vom
întâlni unele stări afective intense şi chiar foarte intense şi altele mai puţin
intense. Ea este în funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului, de
semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de capacitatea
afectivă a subiectului. Referindu-ne la intensitatea trăirilor afective trebuie
reţinut că o creştere a intensităţii acestora este necesar să se producă în
anumite limite optime, depăşirea acestora soldându-se cu perturbarea
activităţii. Iată deci că există şi un optim afectiv, nu numai unul
motivaţional.
3. Durata proceselor afective – constă în întinderea, persistenţa în timp a
acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau
nu prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau toată viaţa, o emoţie
poate dura câteva ore sau câteva clipe.
4. Mobilitatea proceselor afective – exprimă fie trecerea rapidă în interiorul
aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare
afectivă la alta. Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta, de la o
trăire la alta numai în condiţii de necesitate, deci atunci când situaţia şi
solicitările o cer. Din acest considerent ea trebuie deosebită de fluctuaţia
trăirilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta dar fără
nici un motiv, fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de vreo
necesitate subiectivă.
5. Expresivitatea proceselor afective – constă în capacitatea acestora de a se
exterioriza, de a putea fi văzute, citite, simţite. Exteriorizarea se realizează
prin intermediul unor semen exterioare care poartă denumirea de expresii
emoţionale.
28
MANIFESTĂRILE PROCESULUI EMOȚIONAL
Studiul proceselor afective se face luând ca fenomen tipic emoția. Adesea

se preferă termenul emoție pentru a desemna toată gama trăirilor afective. Orice
proces emoțional are o configurație complexă care implică: a) modificări
organice, vegetative; b) manifestări comportamentale; c) trăirea afectivă. Aceste
laturi alcătuiesc o unitate, căci trăirea subiectivă are la bază mecanisme
neurosomatice fără de care nu poate să apară.
MODIFICĂRILE ORGANICE
Pentru a pune în evidență modificările organice care au loc în procesul
emoțional, au fost înregistrate, cu aparate speciale, activitatea cardiovasculară
(ritmul cardiac), activitatea sistemului circulator (pulsul, tensiunea), tonusul
muscular, conductanța pielii (reacția electrodermală), ritmul respirației, diametrul
pupilei, compoziția chimică a sângelui, secreția salivară. S-a constatat că apariția
unei emoții determină perturbări ale ansamblului acestor componente. Unele
dintre ele sunt ușor de constatat prin manifestările lor exterioare: paloare, înroșire,
tremur, lacrimi, transpirație.
Nu se poate vorbi despre modificări fiziologice specifice fiecărui tip de
emoție. În consecință, nu se poate determina, pe baza înregistrării acestor
modificări, ce emoție trăiește persoana respectivă. De exemplu, tremurul poate
apărea în emoțiile de frică, de furie, dar și într-o stare neemotivă, ca efect al
oboselii sau al consumului exagerat de cafea. De asemenea, s-a constatat că
indivizii plasați în aceeași situație emoțională pot avea reacții diferite. Cercetările
experimentale au scos în evidenþã faptul cã reacțiile cele mai frecvente care apar
în emoția de frică sunt accelerarea ritmului respirației și creșterea conductanței
pielii. Mânia este însoțită de încetinirea ritmului cardiac, creșterea tensiunii
musculare și creșterea rezistenței electrice a pielii. Frica și mânia măresc nivelul
colesterolului. Secreția salivară descrește în emoțiile de frică și de mânie, în
29
schimb se accentuează transpirația. Cu cât emoția este mai puternică, cu atât

modificările fiziologice sunt mai pregnante.
MANIFESTĂRILE COMPORTAMENTALE
Emoțiile sunt însoțite de manifestări comportamentale, accesibile
observației, și anume: mimica, pantomimica, expresia vocală.
Mimica reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă
elementele mobile ale feței (ochii, sprâncenele, mușchii feței, buzele). Ea este cea
mai elocventă manifestare exterioară a emoției, fiind considerată un adevărat
„barometru” al emoției. Când un om este bucuros sau mânios, i se poate citi pe
față. Mimica are o componentă nativă. Acest lucru a fost observat urmărindu-se,
comparativ, expresiile faciale ale copiilor foarte mici, orbi din naștere și ale celor
văzători. S-a constatat că râsul, reacția de frică, mânie, bucurie sunt aceleași la
cele două categorii de subiecți. O dată cu vârsta, expresia emoțiilor la orbii nativi
slăbește și sărăcește. Mimica are deci și o componentă dobândită, însușită prin
imitație și efort voluntar. Uneori pot apărea discrepanțe între trăirea afectivă și
expresia emoțională. Actorii pot simula o gamă foarte variată de trăiri sufletești.
Pantomimica se exprimă în felul de a merge, în mișcările pe care le facem
când vorbim, ținuta corporală. Mersul agale, cu brațele atârnând și capul aplecat,
trădează tristețea unei persoane. Mersul săltăreț, cu balansarea puternică a brațelor
și ținuta dreaptă indică bucuria persoanei.
Expresia vocală se traduce prin modificări în tonalitate, timbru, intensitate,
accent, pauze. Vocea se modulează în funcție de emoție. În stările de mânie apare
tremurul vocii, tonul se ridică, în timp ce în starea de frică se scoate un țipăt sau
se vorbește pițigăiat și repezit. În voioșie apare râsul, iar în mâhnire, oftatul.
Toate aceste modificări comportamentale sunt corelate cu modificările
fiziologice (amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei, vasocontracţia,
vasodilataţia, modificarea compoziţiei chimice a sângelui sau a hormonilor
soldate cu paloare, înroşire, tremurături, lacrimi, transpiraţie, gol în stomac) și se
organizează în jurul unei trăiri, formând ceea ce se numește conduita emoțional-
30
expresivă. Modificările fiziologice și comportamentale sunt foarte puternice în

cazul afectelor, în timp ce, în emoțiile obișnuite, ele sunt mai moderate.
Conduitele expresive constituie un mod de comunicare, o manieră de a exercita o
influență asupra celuilalt.
TRĂIRILE AFECTIVE
Constituie aspectul subiectiv al procesului emoțional și țin de experiența
nemijlocită, intimă a persoanei. Trăirile afective pot fi cunoscute prin relatările
verbale ale subiecților, precum și prin înregistrarea manifestărilor fiziologice și
comportamentale. Nevoia omului de a comunica trăirile afective crește o dată cu
vârsta.
Comunicarea trăirilor afective poate constitui un mijloc de descărcare a
tensiunii nervoase. De aceea, în psihoterapie se utilizează diferite procedee
(convorbiri, imagini proiective, dramatizări) prin care i se dă pacientului
posibilitatea de a-și exterioriza trăirile afective, mai ales pe cele conflictuale, ceea
ce duce la o slăbire a tensiunii nervoase. Trăirile afective sunt exprimate și prin
mijloace artistice și literare (poezie, muzică, dans). Orice trăire afectivă trebuie
definită în funcție de context și prin integrarea în ansamblul manifestărilor
emoționale.
CLASIFICAREA PROCESELOR AFECTIVE
Procesele afective sunt concomitent trăire şi comunicare, putând fi

clasificate în trei categorii: primare, complexe şi superioare.
Procesele afective primare au caracter elementar, spontan, sunt slab
organizate, mai aproape de instinct şi mai puţin elaborate cultural. În această
categorie pot fi incluse:
• tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale
ce însoţesc şi colorează afectiv orice act de cunoaştere: o senzaţie, o
31
reprezentare, o amintire pot trezi în noi stări afective de care nici nu ne dăm
seama.
• trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta
funcţionare a organelor interne;
• afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte
intense şi violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare
impetuoasă (groaza, mânia, frica, spaima).
Procesele afective complexe beneficiază de un grad mare de conştientizare
şi intelectualizare. Acestea cuprind:
 emoţiile curente care sunt forme afective de scurtă durată, active, intense,
provocate de însuşirile separate ale obiectelor (bucuria, tristeţea, simpatia,
antipatia, entuziasmul, admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea,
plăcerea, dezgustul).
 emoţiile superioare legate de o activitate pe care o desfăşoară subiectul.
Conflictul dintre aşteptările şi obişnuinţele emoţionale, pe de o parte, şi
caracterul inedit al situaţiilor cu care ne confruntăm, pe de altă parte,
produce şocul emoţional. Spre deosebire de afecte, ele se supun în mai mare
măsură învăţării, existând chiar o formă de învăţare numită învăţare
afectivă.
 dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durabilitate
relativă. Dacă dispoziţiile se repetă se pot transforma în trăsături de
caracter. Firile închise, taciturne, anxioase ca şi cele deschise, vesele,
entuziaste se formează prin repetarea şi prelungirea în timp, în
personalitatea individului, a dispoziţiilor afective trăite de acesta în
existenţa personală.
Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare restructurare
valorică situată nu la nivel de obiect (ca cele exprimate), de activitate (ca cele
complexe) ci la nivel de personalitate depăşind prin conţinutul şi structura lor
stările emoţionale disparate şi tranzitorii. Acestea sunt:
32
− sentimentele – sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile,

specific umane, condiţionate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate şi
generalitate iau forma unor atitudini afective care se păstrează multă vreme,
uneori toată viaţa. Sentimentele, cum ar fi: dragostea, ura, gelozia,
admiraţia, îndoiala, recunoştinţa, includ elemente de ordin intelectual,
motivaţional, voluntar şi caracterizează omul ca personalitate.
Sentimentele se nasc din emoţii, dar nu trebuie reduse la acestea.
Sentimentul este o emoţie repetată, oscilantă şi abia apoi stabilizată şi
generalizată. Ca generalizări ale emoţiilor, sentimentele pot fi: intelectuale
(curiozitatea, mirarea îndoiala, dragostea de adevăr); estetice (admiraţia,
extazul); morale (patriotismul, datoria).
− pasiunile – sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi
generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate. Punându-şi în
funcţie pasiunile nobile, cu orientare socială pentru adevăr, dreptate,
progres, omul se revitalizează, biruie multe greutăţi. În acelaşi timp, el
trebuie să lupte cu pasiunile negative, aşa-numitele patimi sau vicii, dirijate
de scopuri egoiste, dăunătoare ce pun stăpânire pe personalitate şi o
domină.
Procesele afective alcătuiesc fondul și latura energetică a vieții psihice și a
comportamentului uman. Ele intervin ca surse de energie internă care potențează
activitatea sau chiar ca imbolduri către anumite acțiuni. Unele dintre ele, de
exemplu sentimentele, constituie motive de activitate susținută. Emoțiile nu
numai că susțin energetic activitatea omului, dar o pot și anticipa în coordonatele
ei esențiale.
33
CURSUL 5
ACTIVITATEA UMANĂ
a. Definirea şi caracterizarea psihologică a activității

b. Elementele componente și structura psihologică a activității
c. Formele activităţii
DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ A

ACTIVITĂȚII
Conform Dicționarului explicativ al Limbii Române, activitatea reprezintă

un „ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui
anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu,
participare activă și conștientă la ceva; muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru”. ♦
Sârguință, hărnicie.
Din punct de vedere psihologic, este important de reţinut că, în activitate,
are loc interacţiunea specifică şi naturală a proceselor psihice cognitive, afective,
volitive, a atenţiei şi a limbajului.
S.L. Rubinstein (1942) definea activitatea ca fiind „interacțiunea
subiectului cu lumea, interacțiunea în care se realizează o atitudine sau alta a
omului față de lume, față de ceilalți oameni”.
A.N. Leontiev (1978) consideră că activitatea este un „proces ce realizează
o anumită relație a omului față de lume și corespunde unor trebuințe specifice”.
Activitatea reflectă modul de organizare şi manifestare a personalităţii
reale. Ea trebuie privită, în primul rând, ca mod fundamental de relaţionare şi
echilibrare a omului cu mediul său specific de viaţă sau de existenţă. În această
accepţiune, ea presupune un anumit consum de energie fizică şi neuropsihică din
partea subiectului şi recurgerea la crearea şi utilizarea unor mijloace adecvate
situaţiilor şi scopurilor.
34
În al doilea rând, activitatea poate fi definită ca modalitate specifică de

alternare şi combinare la nivelul omului-subiect a celor două verigi ale adaptării:
asimilarea şi acomodarea.
Asimilarea înseamnă luarea în stăpânire de către subiect a unei situaţii şi
atingerea scopului propus pe baza organizării sale interne actuale, fără a fi obligat
să se pregătească dinainte, să înveţe lucruri noi sau să-şi modifice vechile sisteme
de operaţii şi deprinderi.
Acomodarea constă în realizarea echilibrării cu mediul şi atingerea
scopului propus prin introducerea unor modificări mai mult sau mai puţin
semnificative la nivelul unor subsisteme ale personalităţii, modificări impuse de
noutatea şi complexitatea situaţiilor actuale.
În al treilea rând – activitatea ca formă superioară de relaţionare cu mediul,
specifică şi definitorie pentru om – implică stabilirea şi formularea anticipată a
obiectivelor care, în acest caz, devin scopuri. Cu alte cuvinte, activitatea devine
o relaţionare multiplu mijlocită şi condiţionată, caracterizată prin planificare şi
programare. Omul ajunge la un astfel de nivel al organizării modului său de
relaţionare cu mediul, încât, îşi formulează anticipat scopuri şi, înainte de a
întreprinde efectiv acţiunile corespunzătoare atingerii lor, efectuează aceste
acţiuni în minte şi le probează eficienţa.
Specificul activității umane constă în faptul că dispune de conștiința
scopului, că este profund motivată, că operează cu instrumente construite de om,
că este perfectibilă și creativă.
Din punct de vedere structural, activitatea se cere a fi analizată sub două
aspecte principale: primul legat de conexiunea şi condiţionarea dintre cele trei
verigi funcţionale bazale – motivul, scopul şi mijlocul; cel de-al doilea, legat de
modul de articulare şi implicare a diferitelor funcţii, procese şi trăsături psihice
particulare.
35
ELEMENTELE COMPONENTE ȘI STRUCTURA

PSIHOLOGICĂ A ACTIVITĂȚII
Activitatea umană, ca realitate psihică complexă, dispune de o serie de

elemente structurale – mișcări, operații, acțiuni – organizate ierarhic, a căror
funcționalitate (structurare, subordonare, integrare) va permite satisfacerea unor
necesități (vorbim de un sistem funcțional ierarhic).
Mișcările (actele) sunt cele mai simple elemente constitutive ale activității,
actele de răspuns la influențele mediului. În activitatea fizică întâlnim
predominant mișcări musculare, în cea psihică, mișcarea ia forma unui demers
intern neuropsihic. Limbajul interior este un exemplu tipic de unitate între cele
două categorii de mișcări.
Operațiile sunt subordonate acțiunilor și reprezintă mijloace de realizare
a acestora. În vederea efectuării unei acțiuni pot fi folosite diferite operații
(apucare, separare, eliminare etc.). Din punct de vedere psihologic, operațiile nu
dispun nici de scop, nici de motivație proprie, tocmai datorită subordonării lor
acțiunilor.
Acțiunile sunt cele mai mari subunități ale activității, fiind constituite la
rândul lor din operații și mișcări. În plan psihologic, acțiunile se caracterizează
prin necoincidența scopului și motivului, în sensul că dispun de un scop propriu,
dar nu și de o motivație proprie, aceasta fiind „împrumutată” de la activitate. Dat
fiind faptul că în acțiune este prezent scopul, ea este întotdeauna voluntară. După
gradul lor de complexitate, acțiunile pot fi mai simple sau mai complexe.
Activitatea reprezintă sistemul ierarhic superior, cu o structură proprie
specifică. Sub raport psihologic, se caracterizează prin faptul că dispune atât de
scop, cât și de motiv propriu, de aceea este întotdeauna voluntară.
Elementele activității nu sunt statice, dimpotrivă, au un caracter foarte
mobil, putând trece unele în altele. Cel mai mobil element al activității este
acțiunea care poate trece în activitate (atunci când preia motivația activității și o
36
transformă în propria sa motivație) sau în operații (când se automatizează și se

transformă într-un procedeu subordonat realizării unei acțiuni mai complexe).
FORMELE ACTIVITĂŢII
În delimitarea şi clasificarea formelor de activitate umană, criteriul

succesiunii ontogenetice a personalităţii este cel mai important, de aceea ne vom
referi pe scurt la formele de activitate desprinse prin aplicarea lui.
Jocul este prima formă sub care începe să se manifeste şi să se afirme într-
o manieră structurată activismul fiinţei umane. Acesta se impune ca activitate
dominantă la vârsta copilăriei şi mai ales în perioada preşcolară. Trăsăturile sale
definitorii sunt:
- caracterul integral intrinsec al motivaţiei care-l generează şi-l susţine
(copilul simte în mod acut nevoia de a se juca);
- corespondenţa permanentă a motivului cu scopul (motivul rezidă în
obţinerea unei plăceri sau satisfacţii prin joc, iar scopul – în a se juca din
plăcere);
- absenţa centrării pe obţinerea unui produs concret;
- absenţa legăturii cu problemele asigurării existenţei;
- absenţa coerciţiilor şi constrângerilor privind angajarea în joc;
- absenţa relativă a obligaţiilor şi răspunderilor sociale.
Dominant la vârsta copilăriei preşcolare, jocul va continua să rămână o
componentă importantă în structura de ansamblu a sistemului personalităţii, chiar
la vârste înaintate, prin aceasta omul dobândind atributul de fiinţă ludică.
Învăţarea. În sens larg, prin învăţare se înţelege trecerea unui sistem
instruibil dintr-o stare iniţială A0, de neinstruire, într-o stare finală An, de instruire,
care permite realizarea unor obiective specifice de reglare.
În sens restrâns, prin învăţare înţelegem activitatea pe care individul uman o
desfăşoară sistematic, într-un cadru socialmente organizat, în vederea asimilării
de informaţii în forma cunoştinţelor, a elaborării unor ansambluri de operaţii şi
37
deprinderi, precum şi a unor capacităţi de înţelegere, interpretare şi explicare a

fenomenelor din natură şi societate.
Fiind organizată gradual şi diferenţiat pe cicluri şi profile, învăţarea şcolară
joacă rolul principal în formarea şi dezvoltarea personalităţii, mai ales în plan
intelectual şi profesional.
Activitatea de muncă reprezintă în plan ontogenetic forma finală şi
superioară de structurare şi desfăşurare a relaţiei dintre om şi natură, determinat
şi subordonat satisfacerii nevoilor biologice şi materiale vitale, de care depinde
supravieţuirea şi perpetuarea speciei.
Dacă învăţarea se consideră a fi o disponibilitate şi o aptitudine generală,
activitatea de muncă, în forma sa actuală de realizare, are la bază abilităţi şi
aptitudini speciale – manuale sau intelectuale, tehnice sau simbolic-abstracte,
ştiinţifice sau artistice etc.
Activitatea de muncă, diferenţiată şi structurată sub forma unei profesii,
devine componenta sau blocul funcţional central al sistemului personalităţii şi dă
măsura valorii reale a unui individ în plan social.
Pe lângă criteriul succesiunii ontogenetice a personalităţii, mai există și alte
criterii de clasificare a activității, și anume:
− după natura produsului, activitatea poate fi: predominant materială sau
predominant spirituală;
− după procesul psihic implicat în realizarea ei, activitatea poate fi: cognitivă,
afectivă, volitivă;
− după locul ocupat în sistemul relațiilor individului, poate fi: principală
(dominantă) și secundară (subordonată);
− după gradul de conștientizare a componentelor , poate fi: în întregime
conștientă (cel mai adesea ia forma voinței) și cu componente automatizate
(deprinderile).
Cuprinzând în structura sa procese și funcții psihice, activitatea apare ca
fiind o expresie a aspirațiilor, atitudinilor, aptitudinilor, trăsăturilor
38
temperamentale și caracteriale ale omului, o manifestare a întregii personalități

umane, factor determinant, dar și rezultantă a dezvoltării ființei umane.
39
CURSUL 6
DEPRINDERILE
a. Locul și rolul deprinderilor în structura activității

b. Clasificarea deprinderilor
c. Condițiile elaborării deprinderilor
d. Etapele formării deprinderilor
e. Priceperi și obișnuințe
f. Interacțiunea deprinderilor – transferul și interferența
LOCUL ȘI ROLUL DEPRINDERILOR ÎN STRUCTURA

ACTIVITĂȚII
Omul desfășoară multe și variate activități, în structura cărora putem

identifica o serie de componente declanșate și conduse voluntar și conștient și
altele care se desfășoară ca de la sine, fără un control prea detaliat. Acestea din
urmă se desfășoară cu mare ușurință, cu precizie și corectitudine. Ele se numesc
deprinderi.
Omul dispune de o sumedenie de deprinderi, începând cu mersul, apucarea
și manevrarea simplă a obiectelor și continuând cu scrierea, calculul, desenarea,
modelarea, schimbarea vitezelor în timpul conducerii automobilului. Toate
acestea se desfășoară automatizat.
Deprinderile sunt componente operaționale automatizate ale acțiunii
dobândite în cursul experienței și perfecționate prin repetare.
Se automatizează acele componente ale activității care se execută totdeauna
în același fel, se repetă frecvent și se exersează mult.
Automatizarea deprinderilor înseamnă nu numai desfășurarea lor cursivă și
rapidă ci și reducerea la minimum a efortului voluntar și a controlului conștient,
analitic (luând notițe, elevii nu își mai pun problema cum să facă o literă sau alta,
40
dar sunt conștienți, în ansamblu despre ceea ce fac, despre conținutul celor
consemnate). Deprinderile se desfășoară în cea mai mare parte într-o zonă a
subconștientului, dar pot fi ușor trecute sub control conștient.
CLASIFICAREA DEPRINDERILOR
Deprinderile pot fi grupate după o serie de criterii:

a) după gradul complexității: putem vorbi de deprinderi simple și complexe.
Relația între deprinderile simple și cele complexe este bine ilustrată de
situația în care se află elevul în clasa I, care își însușește scrierea și, deci, execută
mai întâi elementele literelor, în mod repetat, până la deprindere, și apoi și le
însușește pe cele complexe, privind grafia cuvintelor.
Deprinderile simple ating de multe ori un grad mare de automatizare.
Deprinderile complexe le cuprind pe cele simple, dar nu ca pe o simplă alăturare
ci ca structuri unitare și relativ flexibile.
b) după natura proceselor psihice în care are loc automatizarea, distingem:
deprinderi senzoriale-perceptive, verbale, de gândire, motrice.
Primele trei deprinderi au fost mai puțin studiate și se numesc deprinderi
intelectuale. Ele se pot constata în activitatea omului, dar se urmărește mai greu
formarea lor și se cunoaște mai puțin structura lor internă.
Deprinderile motrice se cunosc cel mai bine. Există deprinderi perceptive,
de identificarea literelor în activitatea de citire. Există, de asemenea, deprinderi
de auz verbal care ne permit să distingem bine un discurs în limba cunoscută;
devin o necesitate în însușirea unor limbi străine.
Deprinderile de pronunție sunt cel mai bine formate pentru cuvintele limbii
materne. Deprinderile ortografice – scrierea corectă devine atât de automatizată
încât subiectul nu-și mai amintește regula gramaticală care o motivează.
Deprinderile de citire le implică pe cele de pronunție, dar trebuie
subordonate înțelesului propozițiilor și frazelor și reglajului general prin gândire.
41
c) după tipul de activitate în care ele se integrează: se distind deprinderile

de joc, învățare, muncă, conduită morală.
În orice activitate deprinderile se întrepătrund, iar clasificările
deprinderilor, având un caracter relativ, se realizează mai mult cu scop didactic.
CONDIȚIILE ELABORĂRII DEPRINDERILOR
Toate felurile de deprinderi sunt dobândite, sunt rezultatul unui proces de

elaborare mai mult sau mai puțin conștient. S-a constatat, în urma studiilor, că
pentru dobândirea lor sunt necesare câtva condiții de bază, și anume:
a. instruirea verbală prealabilă se face cu scopul de a dezvălui
semnificația formării deprinderilor, condițiile de realizare, cerințele de
calitate, în ce constau, ce mișcări se fac și în ce succesiune. Aceste explicații
verbale trebuie să fie concise, clare și să permită formarea unor reprezentări
cât mi bune despre ce urmează să se facă.
b. demonstrarea modelului acțiunii împletită cu instruirea verbală
este foarte necesară pentru deprinderile complexe și face să crească cu 40%
rapiditatea de formare a lor.
c. organizarea exercițiilor, mai întâi pentru formare și apoi pentru
automatizarea deprinderii este una din cele mai importante condiții. Fără
asigurarea ei nu poate apărea propriu-zis o deprindere.
d. asigurarea controlului și autocontrolului în vederea depistării și
înlăturării erorilor și a perfectării execuției. S-a constatat că dacă după
fiecare exercițiu se comunică subiecților ce erori au făcut, mai departe au
fost necesare numai 50% din numărul exercițiilor prevăzute pentru a se
atinge automatizarea deprinderii.
e. formarea deprinderilor trebuie să se sprijine pe interesele
persoanelor pentru acea activitate și pe aptitudinile lor, dacă este cazul.
f. pe parcursul formării unei deprinderi este necesară o constantă a
principiilor și metodelor de lucru pentru ca să se poată asigura
42
automatizarea. Schimbările prea frecvente nu sunt favorabile. Deprinderea

trebuie făcută, de la început, cât mai corect, pentru că este mai greu
restructurată.
g. calitatea metodelor de formare, caracterul lor activ constituie un
factor de mare importanță în formarea, la parametrii înalți, a deprinderilor.
ETAPELE FORMĂRII DEPRINDERILOR
De la intenția de a forma o deprindere și până la stăpânirea ei se desfășoară

un proces mai mult sau mai puțin îndelungat, în care se disting câteva etape
fundamentale:
• Etapa familiarizării cu acțiunea sau cu conținutul deprinderii, în
care se realizează cu precădere două din condițiile enumerate mai sus, și
anume: instrucția verbală și demonstrarea model de către profesor sau altă
persoană a acelei deprinderi. Tot acum elevii pot face o primă încercare
conduși de aproape sau pot doar asista la ceea ce face profesorul sau
altcineva din grup, această urmărire constituind un prilej de formare a
reprezentării generale asupra succesiunii actelor cuprinse în structura acelei
deprinderi.
• Etapa învățării analitice când, mai ales, deprinderile complexe se
fragmentează în unități mai mici și se învață pe rând. Este o anumită etapă
cu stângăcii, erori, încordare voluntară, concentrarea atenției, consum mare
de timp pentru fiecare execuție.
• Etapa organizării și sistematizării în care se constată o bună execuție
a părților și un efort de integrare într-o structură unitară cu eliminarea
greșelilor, dar încă cu un consum mai mare de timp și cu efort centrat pe
realizarea legăturilor. Dacă se cere grăbirea execuției, scade precizia
acesteia și apar erorile.
• Etapa sintetizării și automatizării, în care integrarea elementelor
este deplină, acțiunea se desfășoară cu fluență, solicitarea atenției scade
43
treptat, controlul conștient se face numai în ansamblu, iar controlul de

detaliu tinde să treacă de pe seama văzului pe baza chinesteziei și a tactului
în deprinderile motorii. Timpul de execuție este foarte apropiat de cel cerut.
Erorile dispar...încordarea scade foarte mult.
• Etapa perfecționării deprinderii, în cursul căreia se ating toți
parametrii ceruți: viteză, corectitudine, precizie. Deprinderile confecționate
devin componente ale măiestriei profesionale, artistice, sportive etc.
În toate fazele formării deprinderilor se fac exerciții. Fără exercițiu nu-i
posibilă formarea deprinderii. El trebuie însă să îndeplinească anumite cerințe: să
fie adecvat ca structură deprinderii care urmează să se formeze, să nu însemne
doar o reluare monotonă aceea ce s-a mai făcut, ci să aibă de fiecare dată un scop
precis, și anume de a perfecta sau forma o anume componentă sau a atinge un
anume parametru.
PRICEPERI ȘI OBIȘNUIȚE
Alături de deprinderi sunt și alte componente instrumentale ale activității

așa cum sunt priceperile și obișnuințele.
Obișnuința se definește ca deprindere asociată cu o trebuință
funcțională. Această structură specifică a obișnuinței explică principalele ei
caracteristici. Obișnuința are, astfel, o propriomotivare prin implicarea trebuinței
în însăși alcătuirea ei. De aceea, neîndeplinirea obișnuinței se trăiește ca o stare
de neplăcere sau frustrare. De asemenea, obișnuința se impune, se cere realizată
cu regularitate. Dar obișnuințele sunt valoroase nu atât prin componenta acțională,
cât prin natura trebuinței pe care o integrează și, în raport cu aceasta, obișnuințele
sunt bune sau rele. În activitatea educativă din familie și școală se urmărește
formarea obișnuințelor pozitive și înlăturarea celor negative.
Prezența obișnuințelor într-o activitate este o garanție atât a execuției, cât
și a îndeplinirii ei cu necesitate.
Priceperea se dobândește pe baza achiziționării mai multor deprinderi.
44
Ea se definește ca îmbinare optimă a deprinderilor și cunoștințelor și

restructurarea ușoară a lor în vederea acționării în situații noi.
Spre deosebire de deprinderi, priceperile pot fi mai puțin riguroase și mai
puțin stringent organizate, dar cu calitatea de a putea fi aplicate în nenumărate
situații, de a fi mai flexibile, mai restructurabile. Ele cuprind generalizări ale
deprinderilor și ale cunoștințelor deja însușite.
Priceperile pot fi clasificate după aceleași criterii cu ale deprinderilor de
care sunt, de fapt, strâns legate. Prezența lor la o persoană ușurează acesteia
procesul de însușire a noi deprinderi. Împreună cu deprinderile sporește măiestria
într-un domeniu sau altul al activității.
INTERACȚIUNEA DEPRINDERILOR – TRANSFERUL ȘI

INTERFERENȚA
Deprinderile, odată formate, nu rămân izolate, ci se integrează activităților

și interacționează unele cu altele. Un student care ia notițe se folosește de o
mulțime de deprinderi: de scriere, de ascultare, de cercetare etc. toate se sprijină
unele pe altele, iar dificultatea uneia se resimte și în manifestarea celorlalte. În
procesul formării unei noi deprinderi, de asemenea, se poate constata influența
celor deja achiziționate. Fenomenele de interacțiune a deprinderilor sunt de două
feluri: transferul și interferența.
Transferul se definește ca relație pozitivă între o deprindere deja
formată și cea în curs de formare, aceasta din urmă beneficiind de
asemănările cu prima, integrându-și tot ceea ce este comun și elaborându-se
astfel mult mai ușor, cu mai puțin efort, în timp mai scurt.
Astfel, însușirea unei noi limbi străine în condițiile stăpânirii alteia din
aceeași familie poate beneficia de transfer. Ceea ce se transferă poate fi o schemă
operațională, ușor adaptabilă noii situații de învățare. Dar pot fi transferate grupări
de operații sau segmente de acțiune, acestea devenind un prim nucleu pentru o
nouă deprindere.
45
Transferul poate fi facilitat de anumite condiții, și anume: schematizarea

noii deprinderi ce urmează a fi formată pentru a releva mai ușor elementele
asemănătoare care se vor transfera. Analiza verbală a sarcinii ce va urma să fie
realizată permite, de asemenea, conștientizarea elementelor de transfer. Ca să se
producă transferuri, deprinderile odată formate trebuie să nu fie totuși rigide.
Interferența este fenomenul de influență negativă între două
deprinderi și se manifestă ca stânjenire a formării unei noi deprinderi.
Această interferență poate funcționa retroactiv (de la deprinderi mai bine
consolidate, dar mai noi, la cele vechi și mai slab formate) sau proactiv (cele vechi
perturbă procesul formării celor noi).
Interferența este favorizată de următoarele împrejurări:
• slaba diferențiere între cele două deprinderi care intră în relație;
• timpul foarte scurt între formarea uneia și formarea celeilalte;
• insuficiente consolidări.
Rezultă că pentru evitarea interferențelor este necesar să se asigure
diferențierea între ele, să se evite pripeala, să se facă consolidările necesare.
46
CURSUL 7
INTERACȚIUNEA PROCESELOR PSIHICE
a. Abordarea sistemică a psihicului - Conceptul de sistem

b. Definirea sistemului psihic uman (SPU)
c. Caracteristicile SPU
d. Principiile abordării sistemice
e. Abordarea sinergetică a psihicului
Procesele, activităţile şi însuşirile psihice acţionează în interdependenţă, în

unitate, de unde derivă eficienţa în funcţionarea psihicului. Senzaţiile, percepţiile,
reprezentările, gândirea, memoria imaginaţia, motivaţia, afectivitatea, voinţa sunt
susţinute de limbaj, definit ca fiind sistemul de codare şi de vehiculare a
informaţiei, sistem care reflectă nivelul şi caracteristicile dezvoltării psihice ale
individului. Verbalizarea devine astfel unul din principiile centrale de organizare
şi integrare a sistemului psihic uman.
ABORDAREA SISTEMICĂ A PSIHICULUI
Abordarea sistemică a psihicului presupune conceperea lui ca un sistem ce

dispune de toate atributele sistemelor, în general.
Conceptul de sistem
Sistemul constă în mulţimea de elemente componente, în ansamblul relaţiilor
dintre aceste elemente structurate multinivelar şi ierarhic şi în constituirea unei
integralităţi specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile
individuale dintre ele. Sistemul este ireductibil la componentele sale, în măsura în
care se constituie ca o totalitate de elemente interdependente (M. Vlăsceanu,
2003).
47
Sistemul cuprinde:
- trei categorii de mărimi (de intrare, de stare, de ieşire) cu topologia lor
distinctă. Mărimile de intrare sunt cele pe care sistemul le primeşte din afara
sa; mărimile de stare sunt cele din interacţiunea cărora se creează o
configuraţie diferenţială sau difuză; mărimile de ieşire sunt constituite din
produsele sistemului.
- relaţiile dintre cele trei categorii de mărimi – sistemul depinde de mărimile
de intrare, care sunt influenţate de mărimile de ieşire, dar cea mai
importantă relaţie dintr-un sistem este conexiunea inversă (feed-back-ul),
acesta constând în acţiunea mărimilor de ieşire asupra celor de intrare, fie
pentru a le îndepărta, fie pentru a le reduce la starea iniţială.
- activităţile sau comportamentele, adică modul în care sistemul
interacţionează cu mediul său. Comportamentul sistemului poate fi
interpretat prin prisma unor criterii de naturi diferite (substanţiale,
energetice, informaţionale).
- organizarea – dată de ansamblul proprietăţilor comportamentelor
sistemului.
- structura, adică acel aspect al organizării ce rămâne constant sau
permanent în timp şi formează baza comportamentului relativ permanent al
sistemului.
- subsisteme – constituite din structuri şi activităţi mai simple şi care dispun
de aceleaşi componente şi particularităţi ca şi ale sistemului.
- stări distincte rezultate din valorile cantitative şi calitative specifice
caracteristicilor sistemului la un moment dat.
- finalităţi proprii – se referă la utilizarea adecvată a influenţelor din mediul
extern în vederea realizării scopurilor, la menţinerea unei stări de echilibru
homeostazic sau la trecerea la forme mai bune de organizare.
Ca o concluzie, se poate deduce că orice sistem conţine, în principal, trei
subansambluri:
48
a. substanţial – vizează numărul şi natura elementelor constitutive;

b. structural – se referă la mulţimea şi tipul relaţiilor de interacţiune dintre
elementele componente;
c. funcţional – are în vedere acţiunile realizate de sistem, ca răspuns la
solicitările mediului.
Putem spune că şi psihicul deţine şi satisface atributele unui sistem, deci
poate fi şi el considerat un sistem (sistemul psihic uman - SPU).
Definirea SPU (sistemul psihic uman)
Golu şi Dincu au definit SPU ca reprezentând „un ansamblu autoreglabil
de stări şi procese structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării şi
simbolizării şi coechilibrate prin intermediul unor operatori specifici de
comparare, clasificare, opunere, seriere spaţio-temporală, generalizare”.
Popescu-Neveanu spunea: „sistemul psihic uman este un sistem energetic-
informaţional de o complexitate supremă, prezentând cele mai înalte şi
perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj şi fiind dotat cu dispoziţii
selective autoredundante şi cu modalităţi proprii de determinare antialeatorii”.
Caracteristicile SPU:
1. are un caracter informaţional-energizant. Primul aspect apare din însăşi
natura informaţională a psihicului, dar şi din faptul că omul, fiind
bombardat permanent de informaţii şi trebuind să reacţioneze la ele, este
nevoit să-şi elaboreze mecanismele prin intermediul cărora să le poată
stăpâni. Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul că
avem de-a face cu un sistem viu, câmpurile bioenergetice reprezentând
zone de generare a însăşi modelelor informaţionale.
2. caracteristica fundamentală a sistemului psihic uman o reprezintă
caracterul său interactiv, interacţionist. Elementele sistemului nu există
în sine, rupte şi distincte unele de altele, dimpotrivă, ele capătă sens numai
în procesul interacţiunii. Caracterul interacţionist al sistemului este
demonstrat de faptul că nivelul de dezvoltare a unei părţi depinde de nivelul
dezvoltării altei părţi. Perturbarea unei componente a sistemului antrenează
49
după sine alterarea alteia sau chiar a întregului sistem. Pentru ca sistemul
să-şi păstreze integralitatea nu este absolut necesar ca toate componentele
sale să fie la fel de dezvoltate. Chiar dacă unele sunt mai puţin dezvoltate
sau lipsesc cu desăvârşire, sistemul poate acţiona ca un întreg tocmai
datorită compensării, adică preluării funcţiilor componentelor ce lipsesc
sau sunt insuficient dezvoltate de către alte componente ale sistemului, mult
mai dezvoltate.
3. este ambilateral orientat – sistemul asimilează informaţii atât din exterior,
cât şi din interior, informaţii pe care le coordonează în virtutea unui
principiu al echilibrării. Ruperea sistemului de lume şi centrarea excesivă
pe sine, închiderea în sine ar duce la „prăbuşirea în sine”, la apariţia unor
grave fenomene de dezadaptare, cum ar fi autismul, onirismul.
4. sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o
insuficientă organizare, diferenţiere şi specializare spre forme din ce în ce
mai complexe de organizare, diferenţiere şi specializare. Caracterul
evolutiv al SPU se exprimă prin trecerea acestuia de la stări de condensare
şi maximă concentraţie (în produsele obţinute la un moment dat) la stări de
expansiune, de căutare a unor noi căi şi mijloace care să conducă la
obţinerea unor produse.
5. SPU nu funcţionează global, nediferenţiat, ci pe niveluri, conţinuturile
sale căpătând o ierarhizare funcţională şi valorică. Cele trei niveluri
funcţionale ale psihicului sunt: conştientul, subconştientul şi inconştientul.
Există o anumită ierarhizare chiar în interiorul fiecărui nivel. De exemplu,
în conştiinţă sunt prezente următoarele niveluri funcţionale:
- nivelul de maximă acuitate şi claritate (starea de veghe);
- nivelul acuităţii moderate şi minime (starea de aţipire);
- nivelul acuităţii umbrite, întunecate, slăbite (starea de boală, de febră);
- nivelul acuităţii abolite (starea de comă).
Trecerea de la un nivel la altul asigură dinamica normală a sistemului, fixarea
unuia dintre ele echivalează cu perturbarea sistemului.
50
6. SPU este antientropic şi antiredundant, ceea ce înseamnă că pe măsura

constituirii lui, favorizează procesele de organizare şi diminuează efectele
influenţelor perturbatoare. Sunt eliminate informaţiile de prisos, cele care
şi-au pierdut utilitatea sau cele care, în loc să organizeze sistemul, îl
dezorganizează. Sunt reţinute, în schimb, informaţiile facilitatoare ale
bunei funcţionalităţi a sistemului.
7. SPU are un caracter adaptativ, îndeplinind funcţia de reglare şi
autoreglare. Deşi el se formează ca urmare a influenţelor exterioare socio-
culturale ce se exercită de-a lungul ontogenezei, nu înseamnă că individul
nu participă la propria sa formare. În afară de funcţia de autoreglare, SPU
o are şi pe cea de autoorganizare, adică de a-şi elabora noi forme de
organizare, noi modele sau funcţii interne. Ilustrativ în acest sens sunt
autoorganizarea motivaţională, cea afectivă, cea conştientă.
Golu afirma că abordarea sistemică a psihicului presupune realizarea a trei
demersuri:
- stabilirea elementelor componente ale sistemului;
- delimitarea relaţiilor dintre aceste elemente;
- delimitarea sistemului respectiv de „restul” sistemelor, adică de mediu
înconjurător.
Vom încerca, în continuare, decelarea elementelor componente ale SPU.
Psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice în:
- procese psihice
- activităţi psihice
- însuşiri psihice.
Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei cu o desfăşurare discursivă,
plurifazică, specializate sub raportul conţinutului informaţional, al formei ideal-
subiective de realizare, ca şi al structurilor şi mecanismelor operaţionale.
Procesele psihice sunt interacțiuni proprii raportului dintre individ și realitatea
înconjurătoare, oglindind subiectiv realitatea obiectivă.
51
Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora

individul uman se raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-
un şir de acţiuni, operaţii, mişcări orientate în direcţia realizării unui scop ca
urmare a susţinerii lor de o puternică motivaţie.
Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţi
dominante aparţinând proceselor sau activităţilor psihice, formaţiuni psihice
calitativ noi care redau structurile globale, stabile ale personalităţii, configuraţii
psihice mult mai stabile decât procesele psihice.
Între toate aceste fenomene psihice există o strânsă interacţiune şi
interdependenţă care evidenţiază, pe de o parte, unitatea vieţii psihice, iar pe de
altă parte, eficienţa ei, deoarece numai într-o astfel de unitate psihicul îşi poate
realiza funcţiile lui adaptative.
- senzaţii
senzoriale - percepţii
- reprezentări
cognitive - reprezentări
- gândire
logice - memorie
- imaginaţie
Procese - emoţii
psihice afective - sentimente
- pasiuni
volitive voinţa
- jocul
Psihologia studiază Activităţi - învăţarea
fenomene psihice psihice - munca
- creaţia
- temperament
- aptitudini
Însuşiri - caracter
psihice - inteligenţă
- creativitate
52
Condiţiile care stimulează şi facilitează procesele, activităţile şi însuşirile psihice

sunt: motivaţia, deprinderile, atenţia.
- senzaţii
De prelucrare primară a - percepţii
informaţiilor - reprezentări
Informaţional-
operaţionale
- gândire
De prelucrare secundară a - memorie
informaţiilor - imaginaţie
Stimulator - motivaţia
Mecanisme psihice
energizante - afectivitatea
- comunicarea
Reglatoare - limbajul
- atenţia
- voinţa
Integratoare Personalitatea
Clasificarea actuală a fenomenelor psihice
PRINCIPIILE ABORDĂRII SISTEMICE
Există o serie de principii cu caracter metodologic ce trebuie respectate în

investigaţiile teoretice şi chiar în demersurile practice:
1. principiul globalităţii – fiecare componentă trebuie să fie raportată la
întreg şi la fiecare dintre celelalte componente.
53
2. principiul contextualităţii – fiecare ia în considerare context8ul concret

situaţional, existenţial şi funcţional în care are lor derularea
comportamentelor.
3. principiul cauzalităţii – descoperirea cauzelor conduitelor şi
comportamentelor.
4. principiul ameliorării – în urma cercetării să se sugereze măsuri
ameliorative în planul activităţii.
5. principiul valorii – analiza să se facă în termeni apreciativi, chiar în
termeni de eficienţă.
ABORDAREA SINERGETICĂ A PSIHICULUI
Etimologia termenului sinergetic – grecescul ergon = acţiune. De aici

rezultă ideea de „acţiune împreună, corelată, a diferitelor elemente” care conduce
la efecte de cooperare.
Termenul de sinergetică a fost introdus de fizicianul german Herman
Hacken, specialist în teoria laserilor.
Despre sinergetică se poate vorbi în cel puţin trei accepţii:
- ca activitate – se referă la acţiunea simultană a mai multor agenţi, chiar de
naturi diferite, în vederea îndeplinirii aceleiaşi funcţii.
- ca ştiinţă – se concentrează asupra studierii autoorganizării sau
autostructurării sistemelor, indiferent de natura lor (fizică, chimică,
biologică, socială) pe baza conlucrării, a cooperării organice a
comportamentelor şi subsistemelor constitutive. În urma acestor cooperări
a elementelor se pot obţine organizări spaţiale, temporare sau funcţionale
cu efecte de-a dreptul spectaculoase în planul eficienţei sistemelor.
- ca metaştiinţă – sinergetica pledează pentru atitudini de mare sinteză în
cunoaştere, fiind interesată mai degrabă de metodologie, de principiile
transferabile în mai multe domenii decât de metode sau tehnici particulare
de investigaţie.
54
PRINCIPIILE ABORDĂRII SINERGETICE
Abordarea sinergetică apelează la anumite principii care reies chiar din

concepţia diverşilor autori despre sinergetică, şi anume:
1. principiul instabilităţii dinamice – explică dezvoltarea psihicului;
trecerea lui de la un stadiu la altul, de la o formă de manifestare la alta.
2. principiul dezechilibrului creator – explică mecanismul intern al
dezvoltării şi progresului psihicului. Numai complementaritatea dintre
cooperare şi rivalitate creează în psihic tensiuni dinamizatoare absolut
necesare bunei lui funcţionări.
3. principiul interacţiunii – interacţiunea sinergică se bazează nu numai pe
cooperarea sincronă a elementelor, ci şi pe rivalitatea lor sincronă.
Elementele acţionează unele prin altele, nu unele după altele.
4. principiul procesualităţii – în sinergetică prezintă o mare importanţă nu
atât arhitectura sistemului, cât procesualitatea lui, mecanismele (echilibrele
şi dezechilibrele, rupturile şi refacerile, ordinea şi dezordinea, determinarea
şi haosul) care conduc la o arhitectură sau alta a sistemului.
5. principiul autoorganizării optime şi eficiente, cu ajutorul căruia putem
explica şi înţelege nu numai calitatea şi efectele specifice ale unui sistem
sinergetic, ci şi relaţiile dintre un sistem şi alt sistem, influenţele reciproce
ale sistemelor.
SISTEMUL PSIHIC UMAN ȘI CONȘTIINȚA
Nu se poate pune semnul egal între sistemul psihic uman și conștiință, deși
la aceasta participă toate funcțiile și procesele psihice. Ea este o sinteză creatoare,
o integrare de fenomene psihice, care prin ele însele nu sunt conștiente și unele
nici nu devin fapte de conștiință, dar toate formează un câmp în cadrul căruia, prin
corelări între fenomene și semnificație, apar efecte specifice conștientizării.
55
Particularitățile organizării conștiente, funcțiile ei, subliniază nu numai

complexitatea, ci caracterul specific uman al nivelului conștient. În realizarea
acestui fenomen, respectiv conștiința, intervin toate procesele psihice: reflectarea
cu știință arată importanța proceselor cognitive: gândirea fiind factorul principal,
scopurile exprimă dorințele, necesitățile, aspirațiile, cu alte cuvinte angajează
planul afectiv-motivațional.
Psihologul român Vasile Pavelcu (1901-1990) a relevat existența unei
conștiințe afective. Caracterul anticipat-creativ surprinde implicarea imaginației,
îndeosebi a celei de tip creativ, iar caracterul planificat exprimă rolul gîndirii, al
voinței.
Nivelul conștient apare ca suport fiziologic, activitatea scoarței cerebrale, a
neocortexului, formațiunea cea mai nouă și fragilă a sistemului nervos. Se
realizează în starea de veghe pentru că activismul cerebral are nevoie de o
perioadă destul de mare pentru a se reface energetic.
Nivelul conștient reprezintă forma supremă de organizare psihică prin care
se realizează integrarea subiectiv-activă a tuturor fenomenelor psihice și care face
posibilă raportarea continuă a individului la mediu.
La acest nivel se realizează o reflectare cu știință, adică o reflectare în care
individul dispune de informații pe care le poate utiliza, sau își dă seama în
încercările de a întelege, a descifra, interpreta. Este evidențiată, astfel, funcția
informațional-cognitivă a conștiinței, prin vehicularea imaginilor, ideilor,
impresiilor.
De asemenea, nivelul conștient îndeplinește funcții finaliste și anticipativ-
proiective prin stabilirea și îndeplinirea scopurilor.
Sistemul psihic uman reprezintă un ansamblu hipercomplex, relativ
stabil, autoreglabil, de stări și procese psihice, care funcționează pe baza
principiilor semnalizării, reflectării și simbolizării, coechilibrate cu ajutorul
unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spațio-
temporală, generalizare.
56
CURSUL 8
NATURA PSIHICULUI UMAN
a. Natura contradictorie a psihicului uman

b. Complexitatea psihicului uman
c. Definirea psihicului
Plecând de la definiţia etimologică a psihologiei (psyche – suflet, logos -

ştiinţă): „psihologia este ştiinţa sufletului”, se ridică întrebarea: „ce este psihicul
şi care este natura acestuia?”
Pentru a da răspuns la această întrebare trebuie să plecăm de la concepţiile
contradictorii, de la disputele aprige care au avut loc între religie, mitologie,
filosofie şi ştiinţă referitor la specificul fenomenelor psihice. Psihicul era când
suflu, spirit divin, ceva nevăzut, intangibil, fluid, localizat doar temporar în om,
când materie propriu-zisă.
Democrit (460-370 î.H) considera că tot ce există în realitate este constituit
din atomi de natură materială, deci şi psihicul. Atomii psihicului se deosebesc însă
de atomii tuturor obiectelor şi fenomenelor tocmai prin forma lor, ei fiind sferici,
sfera întruchipând perfecţiunea.
NATURA CONTRADICTORIE A PSIHICULUI
Psihicul poate fi întâlnit sub mai multe „perechi” de polarităţi

semnificative:
▪ Psihicul este obiectiv şi subiectiv: obiectiv din punct de vedere existenţial
şi subiectiv din punct de vedere al cunoaşterii (fiecare individ implicându-
se în cunoaştere prin însuşirile şi particularităţile ce-i sunt proprii);
57
▪ Psihicul este material şi ideal: este material prin originea lui, având la bază
activitatea materială a creierului; este ideal prin natura lui, fiind saturat de
un conţinut de imagini dobândite în procesul cunoaşterii;
▪ Psihicul apare în calitate de proces, dar şi de produs: desfăşurarea
procesuală vizează succesiunea transformărilor produse în subiectul
purtător al psihicului; produsul reprezintă un concentrat al caracteristicilor
cantitative şi calitative ale efectului final, ce se obţine în urma interacţiunii
subiectului cu obiectul;
▪ Psihicul este întâlnit atât în stare latentă, cât şi în stare manifestă:
complexitatea provine din faptul că nu întotdeauna starea latentă (virtuală)
coincide cu starea manifestă (reală): una gândim, una spunem şi alta facem;
▪ Psihicul dispune de desfăşurări normale, dar şi de desfăşurări
surprinzătoare, patologice (vise, halucinaţii, stări emoţionale şi ideatice
bizare). Complexitatea psihicului provine din imposibilitatea (uneori)
trasării unei linii de demarcaţie între normal şi patologic;
▪ Psihicul este atât determinat, cât şi determinant, este produs al
împrejurărilor (influenţat de factori naturali şi sociali), dar este şi
producător de împrejurări (dispune de iniţiative şi acţiuni determinative);
▪ Psihicul este dat, dar şi liber: prin psihic oamenii sunt încorsetaţi de
deprinderi, stereotipii şi automatizări ce capătă cu trecerea timpului un
caracter rigid, şi tot prin psihic oamenii îşi propagă forţa de inteligenţă şi
acţiune, de experienţă şi voinţă.
Din cele menţionate se desprind ca definitorii pentru psihicul uman
următoarele caracteristici:
• psihicul este un model informaţional intern al lumii externe cu rol
adaptativ specific;
• apariţia lui se înscrie ca un moment de apogeu pe scara evoluţiei animale;
• psihicul se supune legii generale a dezvoltării, modificându-şi de-a lungul
timpului (istoric şi individual organizarea şi funcţiile);
58
• esenţa psihicului, care nu posedă nici o proprietate substanţială (greutate,

volum, densitate, gust, miros etc.), rămane de natură ideală, nonsubstanţială; el
este o entitate de ordin relaţional, comunicaţional și informaţional.
COMPLEXITATEA PSIHICULUI UMAN
Trebuie să specificăm că încă de foarte timpuriu s-a conştientizat marea

complexitate a psihicului, poziţia excepţională, statutul de excepţie al
fenomenelor psihice şi al corelatelor lor comportamentale în rândul celorlalte
fenomene existente în univers. Mărturie în acest sens, stau concepţiile
contradictorii care au fost elaborate asupra lui, disputele aprige ce au avut loc între
religie, mitologie, filosofie şi ştiinţă, referitoare la specificul fenomenelor psihice.
Psihicul a devenit materialul extrapolărilor religioase, al absolutizărilor
sacre, al construcţiilor fastidioase de esenţă spiritualistă sau, în explicarea lui, au
fost utilizate scheme extrem de simple, împrumutate din lumea fizică. De la
concepţia naivă şi rudimentară a psihicului ca un homunculus, cu sediul în piept,
cu rol esenţial în viaţa omului, el fiind un fel de principiu vital, s-a trecut fie la
concepţiile de maximalizare şi absolutizare spiritualistă, fie la cele materialist
vulgare. Psihicul era când suflu, spirit divin, ceva nevăzut, intangibil,
dematerializat fizic, fluid, localizat temporar în om, în esenţă, liber şi atemporal,
când materie propriu-zisă. Chiar şi atunci când se recurge la unul şi acelaşi tip de
explicaţie (să spunem materialist), părerile sunt foarte nuanţate.
Pentru unii, psihicul este materie propriu-zisă („gândirea este o secreţie a
creierului, aşa cum bila este o secreţie a ficatului - declarau materialiştii vulgari),
pentru alţii, el este tot materie, dar rarefiată.
Complexitatea psihicului provine din natura sa contradictorie din ipostazele
diferite sub care apare şi, mai ales, din dinamica funcţionalităţii sale. El este
interiorizat (ascuns, latent, virtual), dar si exteriorizat (manifest, real), dispune de
desfăşurări normale, specifice, fireşti, dar şi de desfăşurări surprinzătoare,
patologice (vise, halucinaţii, evocări spontane, stări emoţionale şi ideative bizare,
59
stranii); este determinat, dat, produs al împrejurărilor, dar şi determinant, liber

producător de împrejurări, prin el oamenii propagându-şi forţa de inteligenţă şi
acţiune, experienţă şi voinţă.
După cum arată Paul Popescu-Neveanu, la nivelul psihicului determinările
polimorfe trec în autodeterminări, de unde efectele de libertate şi creaţie,
activitatea transformatoare. La om, psihicul conduce şi instrumentează viaţa,
mijloceşte depăşirea naturii prin cultură. În aceste condiţii, era mai mult decât
firesc să apară concepţii, teorii şi orientări contradictorii, cu privire la natura
psihicului uman. Cercetările îndelungi şi minuţioase au reuşit, însă, să descifreze
complexitatea psihicului, stabilind o serie de caracteristici ale acestuia, pe care le
vom schiţa în continuare.
Creierul este un organ material, între multiplele sale procese nervoase se
stabilesc numeroase şi variate raporturi ce constituie imagini, deci procese
psihice. Psihicul este imagine, formă şi ca atare intră în lanţul cauzal al reacţiilor
umane.
În concluzie, psihicul este informaţie. Ceea ce este programul (soft)
pentru un calculator este psihicul pentru creier, pentru organism. Spre
deosebire de calculatoarele create de om, creierul este un calculator care se
autoprogramează mereu în funcţie de experienţă.
DEFINIREA PSIHICULUI
Pentru a defini psihicul trebuie să recurgem la o definiţie „tip caracterizare”

care îşi propune să inventarieze principalele note definitorii ale psihicului, apoi să
le sintetizeze într-o formă concisă. Dar, pentru a ajunge la descoperirea notelor
definitorii ale psihicului trebuie să-l raportăm la un criteriu exterior lui însuşi, în
vederea surprinderii propriei identităţi:
- dacă raportăm psihicul la ceea ce se numeşte conexiune universală a
lucrurilor, el apare ca fiind o formă sau o expresie a vieţii de relaţie;
60
- dacă raportăm psihicul la materie, el va apărea ca funcţie a materiei

superior organizate (creierul);
- dacă-l raportăm la realitatea înconjurătoare naturală, el va apărea ca re-
producere în subiectiv a realităţii obiective;
- dacă raportăm psihicul la realitatea socială, el va apărea ca fiind
condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural.
Luarea în considerare a celor patru caracteristici pot conduce la o posibilă
definiţie a psihicului: „Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen
inseparabil legat de structurile materiale, o re-producere în subiectiv a
realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi determinărilor
socio-istorice şi socio-culturale”.
MANIFESTĂRI NEOBIŞNUITE ALE PSIHICULUI
Este de domeniul evidenţei că, pe lângă fenomenele psihice curente,

obişnuite în sfera de cercetare a psihologiei, au intrat şi unele manifestări ale
psihicului mai puţin obişnuite, cum ar fi: telepatia, clarviziunea, precogniţia şi
retrocogniţia. Aceste fenomene au fost denumite de diferiţi autori când
“parapsihologice”, când “fenomene PSI” sau “fenomene exotice” dar, indiferent
de denumirea lor, ele se referă la achiziţia de informaţii la nivelul conştiinţei,
ocolindu-se însă canalele senzoriale obişnuite.
Telepatia (lat. tele – departe; pathe - simţire) reprezintă “simţirea la
distanţă”, o formă de comunicare între doi indivizi, un transfer de informaţii între
aceştia, în afara canalelor senzoriale cunoscute.
Clarviziunea (fr. clairvoyance) – viziunea clară pe care o are un subiect,
capacitatea lui de a achiziţiona informaţii direct de la sursa exterioară, fără ca
aceasta să fie un alt subiect. Exemplul clasic de clarviziune îl constituie
imaginarea unor evenimente şi locuri îndepărtate în spaţiu, dar actuale în timp,
apoi criptoscopia (descifrarea conţinutului unui mesaj închis într-o cutie).
61
Precogniţia (lat. prae – înainte; cognoscere – a cunoaşte) se referă la

capacitatea de a şti dinainte, de a achiziţiona informaţii despre evenimente
viitoare. Ea presupune achiziţionarea unor informaţii direct din viitor. Se
manifestă spontan şi presupune un decalaj temporal între momentul desfăşurării
evenimentului şi cel al achiziţiei informaţiei despre el.
Precogniţia se manifestă atât prin telepatie, cât şi prin clarviziune.
Fenomenul de “déja-vu” poate evidenţia ceea ce ar însemna precogniţia.
Evenimentele personale cu mare încărcătură şi semnificaţie afectivă
declanşează mai rapid precogniţiile. Acestea pot apărea atât în stare de veghe, cât
şi în stare de somn, sub forma viselor.
Retrocogniţia (lat. retro – înapoi; cognoscere – a cunoaşte) vizează achiziţia
de informaţii direct din trecut asupra unor evenimente din trecutul imediat sau
îndepărtat. Nu trebuie confundată cu telepatia, care este bazată pe achiziţia unor
informaţii din memoria unei persoane. Exemplul tipic de retrocogniţie îl constituie
obţinerea unor informaţii asupra unor evenimente cunoscute de mai multe
persoane, dar care între timp au murit.
În literatura de specialitate mai sunt cunoscute şi alte manifestări neobişnuite
ale psihicului, şi anume: radiestezia, paradiagnoza, psihometria (stimularea
capacităţilor subiectului astfel încât se creează senzaţia că acesta ia parte la
evenimentele evocate).
Deşi, paranormalul este “atrăgător şi fascinant”, deşi în epoca noastră
caracterizată de o tehnicitate galopantă, el prezintă o tentaţie suplimentară ce pare
să ofere o reconciliere între intuiţie şi raţionalitate, el rămâne în sfera
pseudoştiinţelor.
62
CURSUL 9
CARACTERISTICILE PSIHICULUI UMAN
a. Psihicul ca formă a vieţii de relaţie

b. Psihicul ca funcţie a creierului
c. Psihicul ca re-producere a realităţii naturale
d. Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat socio-istorico-
cultural.
PSIHICUL CA FORMĂ A VIEŢII DE RELAŢIE
Toate organismele vii exercită funcţii de semnalizare, adică de mediere a

reacţiilor şi comportamentelor vitale prin informaţii dobândite la diferite niveluri
(iritabilitate, excitabilitate, sensibilitate, inteligenţă senzorio-motorie,
reflexivitate) în virtutea adaptării lor la mediu.
Relaţiile de semnalizare fac parte din sfera vieţii de relaţie şi psihicul
reprezintă una dintre formele vieţii de relaţie, atunci când organismul reacţionează
prin sensibilitate, inteligenţă, reflexivitate. Acest fapt a fost intuit din cele mai
vechi timpuri. Aristotel, de exemplu, a înţeles cel mai bine caracteristica
psihicului de a fi o formă a vieţii de relaţie, pentru el psihicul reprezentând un
mod specific de interacţiune a organismelor vii cu mediul ambiant.
Trebuie conştientizat faptul că numai în relaţie cu „ceva” anume omul aude,
vede, compune gânduri, face mişcări, elaborându-şi şi construindu-şi în felul
acesta propria interioritate psihică.
Demonstrarea experimentală a faptului că psihicul este o formă a vieţii de
relaţie a fost posibilă prin suspendarea relaţiei cu ambianţa, care a dus la
perturbarea vieţii psihice, făcând imposibilă viaţa în general.
În anul 1954, în laboratorul lui Hebb au fost efectuate experimente de
izolare şi privare senzorială. Subiecţii au fost introduşi într-o cameră în care a fost
întrerupt orice contact senzorial cu realitatea înconjurătoare. Li s-a cerut să nu
facă nimic, ci doar să stea culcaţi confortabil pe un pat. Nu puteau să vadă, să
63
audă, să se mişte şi să pipăie. După 20 de ore de deprivare senzorială, subiecţii

erau tulburaţi, psihicul nu mai funcţiona normal, constatându-se apariţia unor
tulburări emoţionale, scăderea performanţelor intelectuale (au fost testaţi înainte
şi după deprivarea senzorială) şi apariţia halucinaţiilor.
În urma acestui experiment s-a concluzionat că psihicul nu există şi nu
funcţionează normal decât în relaţie cu exteriorul, cu lumea obiectelor, fiind
expresia directă a vieţii de relaţie a indivizilor.
Un alt experiment extrem de sugestiv s-a efectuat în 1959 de către H.F.
Harlow, pe maimuţe, încercând să surprindă consecinţele în plan comportamental
ale privării puilor de macaci de grija maternă sau de prezenţa altor maimuţe. S-au
format două grupuri de maimuţe: unul era hrănit în lipsa totală a mamei, iar
celălalt grup era hrănit în prezenţa unui „surogat de mamă” (unul confecţionat din
sârmă, iar celălalt din stofă). Maimuţele private complet de prezenţa mamei,
manifestau comportamente de izolare, de frică în prezenţa altor obiecte străine.
Cele care au beneficiat de prezenţa surogatului de mamă aveau un comportament
explorator mai pronunţat. Tot în cadrul aceluiaşi experiment, punându-se în
contact două grupuri de maimuţe private de grija maternă, s-a constatat un
comportament extrem de agresiv a acestora, ajungându-se chiar la răniri mortale.
De asemenea, reproducerea maimuţelor private de mamă s-a efectuat cu mare
dificultate, deoarece ele nu dispuneau de comportamentele necesare satisfacerii
trebuinţelor sexuale, iar în rarele cazuri de reproducere, femelele manifestau
comportamente de ostilitate şi indiferenţă faţă de puii lor, iar aceştia erau agresivi
şi precoce în viaţa sexuală.
Dar, psihicul se află în relaţie nu doar cu lumea obiectelor, ci şi cu universul
uman (cazul „copiilor-lup”). Suspendarea relaţiilor dintre psihic şi social duce la
conservarea structurilor biologice ale omului, în timp ce atributele sociale nici nu
apar.
În 1781, un ţăran român a găsit în pădurile din apropierea Braşovului un
tânăr de aproximativ 23-25 ani, total sălbăticit. Încercând să-l „umanizeze”, nu a
putut obţine, după mai mulţi ani, decât anumite performanţe, cum ar fi: să umble
64
încălţat, îmbrăcat, să folosească lingura, să aducă apă de la fântână. Nu s-a reuşit

în cazul acestui tânăr achiziţia limbajului.
În 1799, a fost găsit în sudul Franţei un copil de 11-12 ani, în stare de
completă animalitate. Timp de 3 ani, un medic a încercat să-l transforme în om,
iar munca acestuia a fost zadarnică.
Foarte cunoscut este cazul copilului de aproximativ 9 ani, descoperit în
1954 în India, căruia i s-a dat numele de Ramu („pui de lup”). Acesta era complet
animalizat. Timp de 14 ani, doi psihologi au încercat să-l înveţe să vorbească, dar
nu au reuşit să-l facă să scoată nici măcar un sunet verbal.
Datorită faptului că lipsa relaţiilor cu semenii se repercutează negativ
asupra dezvoltării psihicului, se poate concluziona că psihicul este produsul
relaţiilor cu socialul, dar la rândul lui poate influenţa relaţiile sociale, schimbându-
le în favoarea sa.
PSIHICUL CA FUNCŢIE A CREIERULUI
Psihicul este considerat un produs, un rezultat al funcţionării creierului, un

fenomen inseparabil legat de structurile materiale, cuantice şi energetice. Psihicul
provine din materie, dar nu se identifică cu ea.
Caracteristicile care au venit în sprijinul relaţiei dintre psihic şi creier, au
demonstrat că distrugerea sau înlăturarea diferitelor zone ale creierului (prin
metoda ablaţiilor şi extirpărilor), secţionarea unor segmente ale sistemului nervos
central (prin metoda rezecţiilor), stimularea directă a creierului cu curent electric
au demonstrat că o dată cu modificarea anatomo-fiziologicului se modifică şi
psihocomportamentalul.
Astfel de metode nu au putut fi folosite pe om, cercetările fiind efectuate pe
animale, dar pentru a demonstra relaţia dintre psihic şi creier s-a recurs la aşa-
numitele „experimente invocate”.
La om, nu se pot distruge sau extirpa anumite zone ale creierului, dar
asemenea fenomene, pot apărea în mod natural în urma unor accidente sau traume
65
cerebrale. De exemplu, dacă este afectată zona posterioară a lobului frontal stâng,
va apărea o tulburare a capacităţii de vorbire (afazie motorie expresivă), iar dacă
zona afectată se află în lobul occipital, vor apărea tulburări de vedere.
De asemenea, anumite focare patologice ale creierului (leziuni, tumori) se
asociază cu tulburarea activităţii psihice.
Argumente solide în sprijinul relaţiei dintre psihic şi creier au fost aduse şi
de chimia cerebrală şi modificarea metabolismului creierului. Creşterea secreţiei
de noradrenalină afectează echilibrul emoţional şi slăbeşte controlul voluntar al
comportamentului. Dar şi introducerea în corp a unor substanţe psihoactivatoare
(alcoolul, drogurile etc.) poate modifica chimismul cerebral, prin intoxicaţii
grave, care pot duce chiar la abolirea psihicului.
Referitor la modificarea metabolismului creierului, este bine cunoscut
faptul că reducerea aportului de oxigen (anoxia) sau a celui de glucoză
(hipoglicemia) se soldează cu diferite tipuri de tulburări ale dinamismului psihic
(oboseală, slăbirea concentrării atenţiei, stare de disconfort, agitaţie psihomotorie,
incoerenţă în gândire, crize de pierdere a conştiinţei etc.).
Aspectele menţionate mai sus se referă doar la situaţiile speciale, dar în
cazul omului normal, sănătos, relaţia dintre psihic şi creier s-a pus în evidenţă prin
studiul proceselor nervoase superioare (excitaţia şi inhibiţia) şi legilor de
funcţionare ale acestora. În condiţiile modificării stării funcţionale a acestor
procese vom asista şi la modificarea tabloului vieţii psihice.
PSIHICUL CA RE-PRODUCERE A REALITĂŢII NATURALE
Datorită faptului că organismul, uman şi animal, reacţionează nu doar sub

forma psihicului, ci şi prin intermediul multor altor tipuri de reacţii, se pot
diferenţia reacţiile psihice de reacţiile nonpsihice. Cele două tipuri de reacţii pot
fi diferenţiate prin funcţiile pe care le îndeplinesc. Reacţiile nonpsihice au doar
funcţia de a reflecta realitatea înconjurătoare şi stimulările care vin de la ea, pe
când reacţiile psihice îndeplinesc funcţia de a re-produce realitatea naturală, de a
66
o reproduce din nou în plan subiectiv. Dacă reflectarea nonpsihică este materială,
pasivă, obiectivă, repetitivă, re-producerea psihică este ideală, activă, subiectivă,
constructivă.
Caracterul ideal
Psihicul, fiind un “fenomen” impalpabil, se opune lumii materiale, dar o şi
dezvăluie. Modul de fiinţare a psihicului este:
- imaginea, ca produs primar;
- constructul abstract, generalizat ca produs secundar;
- trăirea, ca vibraţie a întregului organism;
- efortul, încordarea, ca mobilizare a resurselor neuropsihice.
Toate acestea re-produc anumite însuşiri ale obiectelor, ele relevă gradul de
adecvare dintre încordarea internă şi dificultatea obstacolului.
Caracterul activ
Activismul psihicului presupune schimbarea concomitentă a obiectului re-
produs, a subiectului care re-produce şi a relaţiei dintre subiect şi obiect. El nu
este o simplă contemplare, ceva mort, abstract, fără mişcare şi contradicţii, ci viu,
în continuă mişcare şi transformare. În cursul re-producerii, subiectul nu rămâne
niciodată identic cu sine însuşi, ci se metamorfozează permanent.
Caracterul subiectiv
Prin caracterul subiectiv psihicul se impregnează cu tot ceea ce este propriu
subiectului, specific pentru el. Caracterul subiectiv este cea mai importantă notă
distinctivă a re-producerii psihice.
În psihologie, termenul de „subiectiv” are patru sensuri:
- subiectiv este ceea ce aparţine subiectului şi este reprezentativ pentru el
(ceea ce aparţine subiectului este în funcţie de trebuinţele, tendinţele,
aspiraţiile, trăsăturile lui temperamentale şi caracteriale);
67
- subiectiv este ceea ce ţine de interioritatea subiectului (interioritatea

subiectivă face parte din conduită, asigurând relaţia cu exteriorul);
- subiectiv înseamnă trăire sau desfăşurare de trăiri (trăirea este intersecţia
internului şi externului; trăirile se situează în zona superioară a vieţii, cele
mai multe dintre ele urmând reperele modelelor culturale, fiind integrate
personalităţii);
- subiectiv este echivalent cu acţional (cu cât subiectul va acţiona mai mult,
cu atât el va cunoaşte mai bine realitatea; prin activismul său, subiectul
devine apt de o relativă autodeterminare care se exprimă în obiectivitate, în
decizie).
Caracterul constructiv
Psihicul poate re-produce în interiorul său, realitatea înconjurătoare aşa cum
este ea, dar şi într-o formă modificată, aşa încât realitatea din mintea omului să nu
mai semene cu realitatea din afara minţii lui. De asemenea, realitatea creată în
mintea omului este expulzată sub forma produselor minţii. Este foarte probabil
ca, la ieşire, psihicul să ofere mai multe informaţii decât s-a constatat la intrare.
Prin capacităţile sale psihice, omul poate converti idealul în concret, ideile în
obiecte fizice, îmbogăţind astfel lumea naturală.
În procesul asimilării conţinutului informaţional, în cel al convertirii lui mai
întâi în imagine, concept sau trăire şi mai apoi, din nou, într-un produs obiectiv,
psihicul se modifică, se schimbă, se construieşte pe el însuşi.
PSIHICUL CA FENOMEN CONDIŢIONAT ŞI

DETERMINAT SOCIO-ISTORIC ŞI SOCIO-CULTURAL
Omul este prin excelenţă o fiinţă socială, relaţională (zoon politikon, spunea
Aristotel), de aceea, trăind şi acţionând alături de alţi oameni, el îşi modelează
simţirea, gândirea, voinţa şi comportamentul după particularităţile şi
caracteristicile împrejurărilor şi contextelor situaţionale în care vieţuieşte.
68
La om nu există un biologic pur, ci filtrat prin social. Evoluţia omului nu se

realizează de la sine, ci prin intermediul mijloacelor existente într-o societate
(uneltele fizice, obiectele cu care acţionează etc.), dar şi al mijloacelor spirituale
(semne, simboluri, cuvinte).
Comportamentul individual este impregnat de obiceiuri, tradiţii, mentalităţi,
prejudecăţi, ca şi de ceea ce s-ar putea numi “spiritul vremii”.
În psihologie, influenţa factorilor socio-culturali asupra psihicului şi a
corelatelor lui comportamentale a fost pusă în evidenţă prin două tipuri de studii:
- unele vizau surprinderea specificului uman al unor funcţii psihice comune
pentru om şi animal (senzaţiile);
- altele se concentrau asupra surprinderii variaţiilor socio-culturale ale
funcţiilor psihice.
Dar, fenomenele psihice sunt inegal influenţate social. Aceasta înseamnă că
cele primare, comune omului şi animalului (capacităţi senzoriale şi motorii), sunt
doar condiţionate socio-istoric, pe când cele superioare, specific umane (gândire,
limbaj), sunt determinate socio-istoric. Primele se pot dezvolta până la un anumit
nivel calitativ şi în afara influenţelor sociale, pe când celelalte nu pot fi concepute
independent de factorii social-istorici.
Influenţa factorilor socio-culturali asupra psihicului a fost pusă în evidenţă
mult mai bine cu ajutorul studiilor transculturale. S-a constatat cu acest prilej că
ceea ce este valabil pentru o cultură nu mai corespunde alteia, ceea ce reprezintă
normă comportamentală obligatorie pentru o cultură reprezintă o aberaţie pentru
alta. Există, de exemplu, culturi în care este instituţionalizată afirmarea asemănării
fizice a copilului cu tatăl, chiar dacă aceasta nu este evidentă. În aceste culturi este
o imprudenţă să se susţină asemănarea copilului cu mama sau cu unul dintre fraţi.
Societatea ataşează proceselor psihice o anumită semnificaţie şi cere ca
aceasta să fie regăsită în comportament. Acest lucru nu presupune că relaţia dintre
psihic şi social este unilaterală, numai de la social către psihologic, ci şi invers,
adică procesele psihice, care sunt mai mult sau mai puţin modelate socio-cultural,
influenţează la rândul lor contextele sociale şi factorii socio-culturali.
69
Prin capacităţile sale psihice, individul nu doar că se adaptează situaţiei, ci o

şi crează, o schimbă, o restructurează, o amplifică sau o elimină. Numai
interdependenţa psihic-social conduce la construcţia psihicului. Din acest punct
de vedere, natura psihicului nu este nici materială, nici socială, ci rămâne ideal-
subiectivă.
70
CURSUL 10
STĂRILE DE CONŞTIINŢĂ
a. Stările de conştiinţă – obiect al investigaţiei psihologice

b. Apariţia conştiinţei
c. Conştiinţa implicită și Conştiinţa reflexivă
d. Varietatea stărilor de conştiinţă
e. Stări de conştiinţă modificată: Somnul, Visul, Hipnoza.
STĂRILE DE CONŞTIINŢĂ – OBIECT AL INVESTIGAŢIEI

PSIHOLOGICE
Cei care s-au ocupat de studiul stărilor de conştiinţă au considerat conştiinţa

formată din structuri şi subsisteme aflate în interacţiune. Structurile cu care
individul acţionează la un moment dat sunt cele ce necesită o anumită cantitate de
conştiinţă capabilă a le activa.
Conştiinţa este un fel de energie psihologică ce acţionează sub structuri,
reactivându-le.
Structurile psihologice au caracteristici individuale care limitează modul
lor de acţiune. Ele sunt modelate şi limitate de însăşi desfăşurarea conştiinţei, de
alte tipuri şi cantităţi de energii, de caracteristicile structurilor însele.
Datorită faptului că individul se naşte într-o anumită cultură, el va
selecţiona şi va dezvolta un număr restrâns de potenţialităţi, unele fiind ignorate,
iar altele pur şi simplu respinse. Tocmai numărul potenţialităţilor de experienţă
selecţionate de cultură, împreună cu alţi factori aleatorii, constituie elementele
structurale de la care, pornind, se vor constitui stările de conştiinţă. Putem
concluziona că individul este concomitent beneficiarul şi victima selecţiilor
particulare făcute de cultura în care trăieşte.
71
Zlate defineşte stările de conştiinţă ca fiind configuraţia elementelor

componente ale conştiinţei (psihologice sau neurologice) aşa cum se prezintă
ea la un moment dat şi pentru o perioadă determinată de timp.
Caracteristicile stărilor de conştiinţă:
- structuralitatea – sunt elemente interconectate şi intercondiţionate care
creează adevărate configuraţii specifice şi diferite de la un moment la altul,
de la o persoană la alta;
- complexitatea – cuprind elemente de naturi diferite (psihologice şi
neurologice), iar combinaţia lor duce la efecte unitare;
- actualitatea – sunt legate de prezent;
- durata – au o anumită întindere în timp;
- dinamica – evoluează în timp, se înlocuiesc unele pe altele sau apar unele
pe fondul altora.
APARIŢIA CONŞTIINŢEI
Omul are desigur, încă de la naştere, senzaţii interne: foame, sete, durere.
Privirea corpului propriu, senzaţiile date de mişcarea membrelor (senzaţii
proprioceptive şi kinestezice) nu rămâne fără consecinţe la nivelul dezvoltării
psihicului. Perceperea spaţiului, poziţia percepută a corpului în spaţiu, generează
o imagine a corpului, o „schemă posturală". Schema posturală, se referă atât la
topografia corpului, la poziţiile pe care le ia acesta şi sugerează şi posibilităţile pe
care le are omul de a acţiona asupra lumii exterioare.
Prin îmbogăţirea continuă a informaţiilor despre propria persoană şi din
evaluarea rezultatelor acţiunilor asupra mediului (atât natural cât şi social), apare
conştiinţa de sine a unei persoane cu un nume, cu o anumită înfăţişare, pe care o
recunoaşte mereu şi mereu.
Dar, recunoaşterea de sine este condiţionată de cunoaşterea prealabilă a
persoanelor din jur. Anumite nivele ale conştiinţei de sine apar și la animalele cu
inteligenţă superioară precum cimpanzeii, elefanţii, delfinii. S-a dovedit
72
experimental că aceştia se pot recunoaşte în oglindă1. Însă dacă puiul de

cimpanzeu e crescut izolat de orice seamăn al său, el nu va putea să se recunoască
în oglindă. Conştiinţa de sine, deci, este indiscutabil legată de cunoaşterea
propriilor semeni.
Apariţia conştiinţei este însă un proces complicat, implicând o construcţie
a unor relaţii în raport cu obiectele şi fiinţele din jur. Copiii şi chiar adulţii,
efectuează acţiuni complicate fără să „ştie” exact cum, fără să-şi dea seama
complet de acţiunile sale punctuale.
J. Piaget a efectuat mai multe experimente care dovedesc acest lucru:
explicarea mersului în patru labe, aruncarea cu o praştie a unei bile într-o cutie,
coborârea unei bile pe un plan înclinat în anumite direcţii, construirea unui drum
în pantă, ciocnirea unor bile etc. Deşi copiii (şi chiar adulţii) efectuează aceste
acţiuni, ele nu sunt conştientizate ci sunt cel mult la nivelul unei conştiinţe
confuze, implicite şi care nu consideră cu adevărat detaliile operaţiilor. Astfel s-a
descoperit că se pot rezolva probleme concrete relativ complexe, fără a fi cu
adevărat conştienţi privitor la detaliile execuţiei.
CONŞTIINŢA IMPLICITĂ
Psihologi cunoscuţi, precum H. Ey şi J. Piaget, au considerat că se poate

socoti că sunt mai multe nivele ale conştiinţei. Un prim nivel ar fi cel al conştiinţei
implicite. Conştiinţa implicită este doar o conştiinţă de ceva, o separaţie
confuză a fiinţei proprii de alte obiecte sau fiinţe. Mai mult, aceast nivel poate
presupune o apreciere implicită a posibilităţilor ei şi a riscurilor.
La H. Ey, conştiinţa (implicită) este un fel de scenă în care se petrec
evenimentele, un mediu prin care noi închegăm realitatea.
Conştiinţa e forma în care e trăit orice fenomen.
Este o structurare a trăirilor prin care noi ne simţim participanţi la tot ce se
1
Li se face o pată cu vopsea pe frunte şi se pun în faţa oglinzii. În loc să atingă pata din oglindă, aceste animale
duc (la început prin tatonare, cu stângăcie) laba sau trompa pe frunte, încercând să şteargă astfel pata.
73
întâmplă (ceea ce presupune o separare între noi şi celelalte obiecte sau fiinţe).
Conştiinţa implicită este o conştiinţă de ceva: ne simţim prezenţi într-o
realitate distinctă de noi.
În concluzie, conştiinţa implicită este o conştiinţă în acţiune, un câmp al
prezentului şi al prezenţei noastre în lume. Ea implică separarea individului de
lume şi de ceilalţi.
CONŞTIINŢA REFLEXIVĂ
Cum am văzut, când un individ este rugat să-şi descrie acţiunile, o mare
parte din cunoştinţele lui nu sunt verbalizate imediat, deoarece ele nu au fost
conştientizate.
Cu alte cuvinte, prin realizarea prizei de conştiinţă, conştiinţa implicită,
devine conştiinţă reflexivă.
Conştiinţa reflexivă este caracteristică omului şi constă în conştiinţa clară a
unui eu care acţionează în mod responsabil. Acest tip de conștiință presupune
deplina conștiință de sine și o dezvoltare a gândirii abstracte, prin urmare ea nu
există la copilul mic. Conștiința reflexivă constă într-un comentariu în limbaj
interior a propriei acțiuni, este o conduită suprapusă.
P. Janet vorbeşte de importanţa reacţiilor noastre faţă de propriile noastre
reacţii. În cazul conştiinţei reflexive este vorba de o povestire ori o comentare a
propriilor acţiuni.
H. Ey spune : „A fi conştient de ceea ce eu simt sau ceea ce eu vreau
înseamnă a-mi verbaliza ideile, proiectele sau sentimentele şi a dispune de ele".
Conştiinţa presupune activitatea întregii scoarţe cerebrale,stimulată de
formaţia reticulată care comandă trezirea, atenţia noastră.
Cum are loc trecerea de la „conştiinţă în act”, implicită, la „conştiinţa
reflexivă”? Se pune următoarea problemă: ce determină realizarea prizei de
conştiinţă? Ed. Claparede susţine că dificultăţile în activitate, dezadaptarea
impun realizarea prizei de conştiinţă.
74
În experienţele lui J. Piaget, complicaţiile sunt provocate prin intervenţia

experimentatorului. Însă, conştiinţa poate apărea chiar când o acţiune reuşeşte,
precizează Piaget: când reproducerea mişcărilor e constrânsă să se adapteze unor
modificări (ceea ce de fapt constituie o dificultate) şi când subiectul îşi propune
noi scopuri.
Lumea este percepută conştient în sensul sesizării ei ca nefiind în eul interior.
Formarea conştiinţei de sine, se termină abia pe la 14-15 ani.
Ey arăta că „a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al
lumii”. Individul îşi încorporează un model al lumii în care sunt incluse propriile
sale experienţe şi de care el dispune, în mod liber, ca persoană.
VARIETATEA STĂRILOR DE CONŞTIINŢĂ
Clasificarea stărilor de conştiinţă s-a făcut în funcţie de natura (conţinutul) şi

numărul lor. Astfel, Fischer delimitează şase stări de conştiinţă: patru fiind
considerate ca aparţinând stării de veghe, iar două implică o anumită descreştere
a angajării în realitatea imediată, o pătrundere în condiţionarea universală
(meditaţiile Zen, somnul profund etc.).
Alţi autori, printre care şi Ursula Şchiopu, reduce cele şase stări ale
conştiinţei la patru: veghe, vis, somn şi extaz, ultima fiind prezentă în marile
inspiraţii contemplative.
Mai există o clasificare a stărilor de conştiinţă în două mari categorii:
- obişnuite, ordinare, numite şi normale;
- neobişnuite, neordinare, numite şi alterate.
Pentru a evita ambiguitatea, se consideră sintagma “stare de conştiinţă
modificată” (SCM) pentru a denumi stările neordinare ale conştiinţei (somn, vis,
hipnoză), respectiv “stare de conştiinţă alterată” (SCA) pentru a desemna stările
de tulburare calitativă a conştiinţei, care ies din sfera normalului şi intră în cea a
patologicului (optuzia).
75
Dacă starea de veghe, de vigilenţă, de luciditate sunt considerate stări

obişnuite ale conştiinţei, alte stări cum ar fi somnul (cu sau fără vise), starea
hipnotică, cea de transă sau de posesiune fac parte din categoria stărilor mai puţin
obişnuite sau neordinare ale conştiinţei.
Psihologul american Tart considera că o stare ordinară a conştiinţei se
defineşte nu în funcţie de un conţinut particular al conştiinţei, de un comportament
specific, de o schimbare fiziologică, ci în funcţie de structurarea globală a
funcţionării mintale, astfel încât individul care acţionează resimte că conştiinţa sa
este radical diferită de cea corespunzătoare modului ei obişnuit de funcţionare.
Aşadar, în cazul stărilor obişnuite de conştiinţă este vorba despre acele
structuri sau configuraţii de structuri psihologice unice şi dinamice care, în ciuda
unor varietăţi a subsistemelor sau a mediului înconjurător, sunt stabilizate printr-
un număr de procese într-o astfel de manieră încât ele îşi menţin identitatea şi
funcţiile. Stările de conştiinţă modificată, dimpotrivă, constau într-o restructurare
a conştiinţei, ce duce la apariţia unui nou sistem, cu proprietăţi specifice, altele
decât cele anterioare.
STĂRI DE CONŞTIINŢĂ MODIFICATĂ
O stare de conștiință este modificată în privința conținutului sau calității

experienței conștiente dacă apare o modificare semnificativă. Aceste modificări
apar în timpul somnului, viselor, hipnozei.
Somnul
Somnul este o stare fiziologică periodică, reversibilă caracterizată prin
inactivitate somatică și abolirea relativă și temporară a conștiinței, datorat
mai ales intervenției active a unor mecanisme neuro-umorale complexe.
Somnul pare să fie opusul vigilenţei, cu toate că cele două stări au multe în
comun. În timpul somnului gândim, dar acest tip de gândire în vise se abate pe
diferite căi de la gândirea pe care o avem când suntem trezi. În timpul somnului
76
ne formăm amintiri, iar somnul nu este liniştit, unii oameni umblând în timpul
somnului. De asemenea, somnul poate fi planificat: unii oameni pot decide să se
trezească la un moment dat şi reuşesc să facă acest lucru.
Unii cercetători au urmărit ritmurile normale somn-veghe, profunzimea
somnului în diferite perioade ale nopţii, precum şi factorii ambientali şi
individuali care afectează somnul.
În ceea ce priveşte orarele de somn, este cunoscut faptul că nou-născuţii
alternează frecvent somnul cu starea de veghe. Timpul total de somn al unui copil
variază între 13-17 ore pe zi în primele şase luni de viaţă. Cei mai mulţi adulţi
dorm în medie 8 ore pe noapte, cu toate că sunt şi persoane care se descurcă cu 4-
5 ore de somn pe noapte.
Multe dintre funcţiunile corpului (temperatura, metabolismul, compoziţia
sângelui şi a urinei) au propriul lor flux şi reflux, atingând un maxim diurn şi un
minim nocturn, în cicluri de aproximativ 24 de ore. Aceste modele ciclice
înfăţişează un fel de „ceas biologic” cunoscut sub numele de ritm circadian
(aproximativ o zi). În cazul în care o persoană nu dispune de nici o metodă cu care
să marcheze scurgerea unei zile şi a unei nopţi, ciclul tinde să aibă o perioadă
naturală de 25 de ore.
Unii oameni sunt mai uşor de trezit din somn, pe când alţii se trezesc mai
greu. Prin analiza undelor cerebrale s-a constatat că somnul implică cinci stadii:
patru stadii de somn profund şi al cincilea stadiu, cunoscut sub numele de somn
cu mişcări oculare rapide (REM – rapid eye movements).
Cea mai semnificativă probă asupra activităţii creierului în timpul somnului
o reprezintă activitatea bioelectrică a creierului care poate fi înregistrată cu
ajutorul electroencefalografiei.
Cele patru ritmuri ale scoarţei cerebrale: alfa – specific stării de veghe, de
relaxare senzorială şi mintală; beta – caracteristic stărilor de excitaţie, el fiind
expresia materială a fenomenelor de conştiinţă; teta şi delta – expresii ale stării
de somn sau ale unor stări patologice cerebrale, reprezintă indicatorii indubitabili
ai acestei activităţi.
77
Cercetările efectuate au arătat că, în funcţie de anumite caracteristici ale lor,

pot fi decelate patru faze ale somnului:
- stadiul 1 – este o fază de somn uşor, cu unde din banda teta a căror frecvenţă
scade pe măsură ce somnul devine profund;
- stadiul 2 – faza somnului de profunzime medie, caracterizat prin apariţia de
salve de scurtă durată a fusurilor (scurte salve de unde ) cu o frecvenţă de 14 c/s
şi prin prezenţa complexului K (grafoelemente care constau dintr-o undă rapidă,
una sau mai multe unde lente şi apoi un şir de unde rapide de 11-13 c/s);
- stadiile 3 şi 4 – sunt faze de somn profund caracterizate prin unde care devin
din ce în ce mai lente, până la 1-2 c/s, cunoscute sub denumirea de unde delta.
La o oră sau mai mult de când adultul a adormit se pot detecta cu ochiul
liber mişcări oculare rapide, se pot observa ochii subiectului cum se mişcă de jur-
împrejur, sub pleoapele închise. Acest stadiu este cunoscut sub denumirea de
somn REM, celelalte stadii sunt denumite stadii de somn non-REM (NREM).
Aceste stadii de somn alternează în timpul nopţii: somnul începe cu stadiile
NREM şi constă din câteva cicluri de somn, fiecare conţinând perioade de somn
REM şi NREM. Stadiile mai profunde tind să dispară în a doua jumătate a nopţii
pe măsură ce somnul REM devine mai proeminent. În general sunt 4-5 perioade
de REM distincte într-o noapte de 8 ore, cu o scurtă trezire spre dimineaţă.
Privarea de somn şi insomnia

Majoritatea oamenilor dorm între 6-9 ore, dar sunt şi persoane care dorm
numai 6-7 ore, prezentând semne de somnolenţă în timpul zilei. Termenul de
insomnie este folosit la descrierea simptomului de insatisfacţie legată de durata
sau de calitatea somnului. O trăsătură distinctă a insomniei este aceea că oamenii
tind să supraestimeze lipsa lor de somn. Problema poate fi că lumina sau somnul
neliniştit sunt resimţite ca veghe sau că unii indivizi îşi amintesc numai timpul
petrecut în veghe şi cred că nu au dormit, întrucât nu au nici o amintire să fi făcut
acest lucru.
78
Insomniile pot fi trecătoare (tranzitorii) sau permanente (cronice).

Indiferent de cauza generatoare, insomniile produc tulburări de comportament, de
aceea este necesară combaterea lor.
Cele mai semnificative efecte asociate privării de somn a oamenilor normali
sunt: oboseală extremă, lipsa atenţiei, iritabilitate, dureri de cap, nivel crescut de
deprimare şi nivel scăzut de energie, prezenţa halucinaţiilor, a iluziilor, scăderea
randamentului în activităţile dificile.
Visul
Visarea este o stare modificată de conştiinţă, în care fanteziile şi imaginile
memorate sunt temporar confundate cu realitatea externă. Deşi mulţi oameni nu-
şi amintesc dimineaţa visele, dovada somnului REM sugerează faptul că cei care
nu-şi amintesc visele, visează la fel de mult ca cei care-şi amintesc visele. Unii
indivizi au vise „lucide” în care evenimentele par atât de fireşti încât au impresia
că sunt treji şi conştienţi de acestea. Dar la trezire îşi dau seama că a fost un vis.
Fără a face vreo referire la supranatural, în explicarea conţinutului viselor,
teoria lui Freud susţine că visele sunt producţii mentale care pot fi înţelese şi
interpretate. El afirma că visul este „calea regală ce duce la cunoaşterea
activităţilor inconştiente ale psihicului”.
Freud este cel care a surprins magistral funcţiile visului:
- este greşit să credem că visul ar îndeplini funcţii negative. Aşadar, visul,
departe de a fi un factor perturbator al somnului, este protector al acestuia,
pe care îl apără împotriva a ceea ce este susceptibil să-l tulbure;
- funcţia hedonică – permite realizarea dorinţelor;
- funcţia protectoare a Eului conştient de presiunea pulsiunilor refulate;
- funcţia comunicativă – visul asigură comunicarea între conştient şi
inconştient;
- funcţia sintetizatoare – reuneşte memoria infantilă cu experienţa de viaţă şi
moştenirea arhaică.
Freud a susţinut că visul este încercarea deghizată de satisfacere a unei
dorinţe. Prin aceasta înţelegea că visul are legătură cu dorinţele, trebuinţele sau
79
ideile pe care indivizii le consideră inacceptabile şi care sunt refulate în

inconştient (ex: ataşamentul erotic al copilului faţă de părintele de sex opus).
Aceste idei şi dorinţe reprezintă conţinutul latent al visului. Freud a folosit
metafora „cenzorului” pentru a explica transformarea conţinutului latent în
conţinut manifest (personajele şi evenimentele care alcătuiesc relatarea efectivă
a visului). El afirma că „cenzorul” îl protejează pe cel care doarme, permiţându-i
să-şi exprime simbolic impulsurile refulate, pentru ca acestea să nu apară
conştiente într-o formă nedeghizată – evitând astfel apariţia angoasei sau a
sentimentului de vinovăţie.
Hipnoza
Este una dintre cele mai complexe şi contradictorii stări psihice. Kihlstrom
afirma că hipnoza este o interacţiune socială în care o persoană (subiectul)
răspunde sugestiilor oferite de o altă persoană (hipnotizatorul) pentru a trăi
modificările actului perceptual, memoriei şi acţiunii voluntare.
În hipnoză, un subiect cooperant renunţă la un anumit control al
comportamentului său în favoarea hipnotizatorului, acceptând o anumită
deformare a realităţii.
Caracteristicile stării de transă hipnotică sunt:
- reducerea funcţiei de planificare – subiectul hipnotizat pierde iniţiativa
şi va prefera să aştepte ca hipnotizatorul să-i sugereze ce să facă;
- atenţia devine mai selectivă decât de obicei – subiectul va asculta doar
vocea hipnotizatorului şi va ignora orice altă voce;
- producţia imaginativă este uşor de evocat – subiectul poate descoperi că
trăieşte experienţe la distanţă în timp şi spaţiu;
- reducerea controlului realităţii şi toleranţa crescută pentru deformări
ale acestuia – subiectul poate accepta necondiţionat experienţele de tip
halucinator;
- creşterea gradului de sugestibilitate – pentru a putea fi hipnotizat
subiectul trebuie să accepte sugestiile;
80
- amnezia post-hipnotică este adesea prezentă – dacă va primi instrucţiuni

pentru aceasta, subiectul puternic impresionabil, va uita totul sau aproape
totul din ce s-a întâmplat în timpul şedinţei hipnotice. O dată cu declanşarea
unui semnal prestabilit, amintirile subiectului revin.
În ceea ce priveşte natura psihică a hipnozei s-au conturat două concepţii
opuse:
➢ una care consideră hipnoza o stare de somn parţial, un somn incomplet
(Pavlov a concluzionat, în urma experimentelor efectuate, că somnul şi
hipnoza sunt asemănătoare , având la bază un mecanism comun -
inhibiţia);
➢ la polul celălalt se află concepţia care afirmă că hipnoza este mai apropiată
de starea de veghe (înregistrările curenţilor bioelectrici din creier atestă
prezenţa în timpul stării de hipnoză a undelor prezente şi în starea de
veghe).
Zlate consideră că hipnoza este o stare modificată a conştiinţei amplasată
între starea de veghe şi cea de somn, dar mai aproape de starea de veghe.
Pe lângă stările de conștiință modificată există și stări de conștiință alterată.

După Deikman (1980), Pahnke (1980) și Tart (1975) stările alterate de
conștiință au câteva caracteristici comune:
• distorsiuni ale percepțiilor – prezente în diferite modalități senzoriale (văz,
auz, simț tactil etc.). De exemplu, pot să apară modificări în percepția
timpului, corpul este văzut distorsionat;
• emoții pozitive intense: subiecții se pot descrie ca fiind extatici, iubitori,
fericiți, calmi;
• sensul de unitate: subiecții se pot identifica cu natura, universul, cu o forță
spirituală;
• lipsa de logică, multe din experiențele și „revelațiile” stărilor alterate de
conștiință nu au sens prin raportarea la logica obișnuită;
81
• indescifrabile, subiecții simt că nu există cuvinte adecvate pentru a exprima

natura experiențelor trăite;
• transcendența, stările sunt trăite ca transcendente. Indivizii pot experimenta
o nouă perspectivă care lasă în urmă concepția obișnuită despre limitele
spațiului și timpului;
• evidența realității auto-construite: subiecții au noi revelații și intuiții pe
care le consideră „realități ultime” și reale fără a avea nevoie de dovezi.
82
CURSUL 11
CĂI DE ACCES LA STĂRILE DE CONŞTIINŢĂ
MODIFICATĂ
a. Efectele stărilor de conştiinţă modificată

b. Meditaţia
c. Bio-feed-back-ul
d. Substanţele psihoactive
EFECTELE STĂRILOR DE CONŞTIINŢĂ MODIFICATĂ
Stările modificate ale conştiinţei produc în funcţionalitatea lor o serie de

efecte, dintre care enumerăm:
- modificarea gândirii – intervin variaţii în concentrarea atenţiei, în
reamintire, în exersarea judecăţii; nu se mai face distincţia între cauze şi
efecte;
- perturbarea percepţiei timpului – individul simte că stă nemişcat sau că,
dimpotrivă, se mişcă extrem de repede;
- pierderea controlului – se renunţă la autocontrol;
- schimbarea expresiilor emoţionale – acestea sunt manifestate mult mai
direct, mai liber, mai viu şi mai puternic;
- schimbarea imaginii corpului – individul se simte mai greu sau mai uşor,
îşi simte unele părţi ale corpului ca fiind mai rigide sau mai flexibile;
- distorsiuni perceptive – se modifică percepţiile vizuale, auditive; individul
aude voci sau sunete muzicale stranii, vede ceea ce nu există în realitate;
- schimbarea înţelesurilor şi semnificaţiilor – dau posibilitatea individului să
simtă că a atins sau a intrat în posesia înţelesului sau a semnificaţiei vieţii;
- afectarea comunicabilităţii – cei care le trăiesc au greutăţi în a le verbaliza;
83
- sentimentul întineririi – în urma trăirilor individul se simte renăscut,

întinerit;
- hipersugestibilitatea – îl fac pe individ să piardă contactul cu realitatea, să
accepte contradicţiile, să-şi diminueze facultăţile critice.
Stările modificate ale conştiinţei creează atât efecte pozitive, cât şi negative.
Existenţa efectelor pozitive conduce la ideea necesităţii educării şi modelării lor
pentru a deveni instrumente de adaptare a individului la solicitările lumii externe.
MEDITAŢIA
Meditaţia a fost interpretată multă vreme ca o practică religioasă,

neştiinţifică. Abia din anii ’60 a intrat în perimetrul cercetării ştiinţifice.
Prin meditaţie, o persoană achiziţionează cu ajutorul unor exerciţii şi
ritualuri specifice, o stare modificată de conştiinţă. Aceste exerciţii includ
controlul şi reglarea respiraţiei, concentrarea atenţiei, eliminarea stimulilor
externi, adoptarea poziţiilor yoga şi formarea unor imagini mentale legate de un
eveniment sau simbol. Rezultatul acestor practici este plăcut, apărând o stare uşor
modificată în care individul este relaxat fizic şi mental. Ea poate fi descrisă ca o
autoimpunere, chiar ca o formă de deprivare senzorială, de aceea se şi recomandă
practicarea ei în condiţii de izolare. Persoana care o practică va fi complet
absorbită de obiectul meditaţiei, dar şi complet detaşată de toate celelalte obiecte
externe sau interne.
Meditaţia vizează creşterea gradului de atenţie. Aceasta poate fi concentrată
pe evenimente sau pe anumite obiecte specifice (respiraţie, sunete, imagini
vizuale, anumite senzaţii etc.). Pe măsură ce gradul de concentrare al atenţiei
creşte, conflictele psihologice nerezolvate tind să iasă la suprafaţă. Spiritul
individului neantrenat până acum se eliberează şi intră într-o stare de alertă. Stările
vagi de excitaţie şi emoţie încep să alterneze rapid cu cele de bucurie şi calmare.
În literatura de specialitate se apreciază că sunt necesare câteva ore de meditaţie
pentru ca individul să conştientizeze unele limite ale sale, deformarea percepţiilor,
84
insuficienta dezvoltare a capacităţii de autocontrol. Aşadar, scopul meditaţiei îl

reprezintă nu numai inducerea stărilor modificate ale conştiinţei, deci a acelor
stări în care el îşi conştientizează propriile limite, ci şi ameliorarea dezvoltării sale
psihologice.
Formele meditaţiei
Există două forme de meditaţie mai răspândite:
- meditaţia prin concentrare – care constă în antrenarea capacităţii de
concentrare a spiritului prin fixarea pe anumite obiecte particulare (fizice şi
psihice: un gând, un sentiment), astfel încât să fie excluse alte obiecte,
gânduri, sentimente;
- meditaţia prin percepţie interioară – vizează cultivarea conştiinţei, a
atenţiei, moment cu moment, în raport cu ceea ce constituie experienţa
prezentă, viaţa curentă.
- meditaţia contemplativă – este un tip de meditaţie în care se începe prin
fixarea atenţiei asupra unui subiect, care poate fi o mandală, o floare, un
desen cu o anumită înşiruire de forme, lumina unei lumânări, un arbust aflat
în faţa practicantului, un asfinţit de soare etc., şi care poate introduce
practicantul începător într-un anumit plan pentru a se găsi un răspuns la o
formă de manifestare a creaţiei; se poate exersa cu ochii închişi sau cu ochii
deschişi, dar ceea ce este cel mai important este să se poată păstra în minte,
pentru cât mai mult timp, imaginea a ceea ce se contemplă, pentru a putea
aduce astfel în interiorul nostru acea energie de care toţi avem nevoie;
- meditaţia interactivă – practicantul este cel care lucrează cu un anumit tip
de energie şi poate singur să-și cureţe organismul de tot ceea ce înseamnă
informaţie de boală, atât informaţia de boală din plan energetic, cât şi cea
manifestată în planul fizic, planul mental.
Efectele meditaţiei demonstrează că aceasta reprezintă unul din principalele
mijloace de modificare a stărilor de conştiinţă, cele mai frecvente efecte sunt:
creşterea stării de bine, de satisfacţie psihologică; corectarea percepţiilor
deformate; reducerea anxietăţii; amplificarea încrederii în sine, a respectului de
85
sine; suscitarea trebuinţelor de autorealizare; diminuarea efectelor negative ale

unor fenomene psihologice (stres, frustrare); vindecarea unor boli; mărirea
capacităţii de autocontrol şi a celei de autoreceptare; sensibilizarea la schimbare
şi autoeducare; sporirea gradului de independenţă.
Meditaţia mai poate fi utilă în obţinerea unor performanţe maxime la atleţi.
Practicarea ei ajută la diminuarea stresului dinaintea unui eveniment sportiv, iar
prin experienţă atletul învaţă să-şi relaxeze diferite grupe musculare şi să
aprecieze diferenţele subtile de contracţie musculară.
Aceste efecte sunt cu atât mai puternice cu cât meditaţia este practicată un
timp mai îndelungat şi în mod sistematic.
BIO-FEED-BACK-UL
Este o tehnică ce presupune controlul conştient al funcţiilor vegetative. Este

cunoscut faptul că funcţiile vegetative sunt îndeplinite de sistemul nervos
autonom, numit astfel deoarece nu presupune intervenţia conştientă, voluntară a
individului în vederea realizării sarcinilor ce-i revin.
Bio-feed-back-ul constă în folosirea unor instrumente de monitorizare al
căror rol este de a oferi subiectului un flux continuu de informaţii despre propria
sa stare internă. Fiind informat în permanenţă despre ceea ce se întâmplă în
interiorul său, individul poate să verifice rezultatele funcţionării organelor interne,
să le selecteze, să le aleagă şi să le reţină pe cele care sunt mai bune. Aşadar, prin
tatonare, prin încercare şi eroare persoana învaţă să-şi controleze prin voinţă
propriile sale răspunsuri şi reacţii fiziologice.
Tipuri de bio-feed-back
Au fost studiate mai frecvent trei tipuri de bio-feed-back:
- bio-feed-back-ul electromiografic;
- bio-feed-back-ul cardiovascular;
- bio-feed-back-ul electroencefalografic.
86
Bio-feed-back-ul electromiografic a fost utilizat cu succes în combaterea

durerilor de cap de tip tensional, a anxietăţii, a insomniilor etc. Tehnica folosită
presupune culegerea semnalelor bioelectrice ale muşchilor prin intermediul unor
electrozi implantaţi pe suprafaţa pielii, amplificarea lor de către aparatura de bio-
feed-back şi semnalizarea lor vizuală şi auditivă. Prin intermediul aparatului de
bio-feed-back subiectul are permanent acces la informaţia ce descrie starea
tensională a muşchilor săi. Prin exerciţii repetate se poate ajunge la relaxarea
tensiunii musculare a frunţii, asociată cu tensiunea durerilor de cap.
Bio-feed-back-ul cardiovascular presupune conectarea subiectului la un
aparat al cărui rol este de a monitoriza ritmul cardiac. Când se aprinde o lumină
verde înseamnă că bătăile inimii sunt prea lente, aprinderea unei lumini roşii arată
că bătăile sunt prea accelerate, iar când se aprinde o lumină galbenă înseamnă că
inima bate normal. Prin concentrarea pe o anumită idee, imaginarea unei stări
sufleteşti pacientul poate învăţa să menţină semnalizarea pe lumina galbenă.
Bio-feed-back-ul electroencefalografic – un aparat înregistrează activitatea
electrică a creierului cu ajutorul a doi electrozi; printr-un sistem de filtrare
aparatul respectiv elimină toate frecvenţele superioare sau inferioare ritmului alfa;
de fiecare dată când undele filtrate ating amplitudinea dorită, aparatul declanşează
un semnal sonor. Astfel informat, subiectul are sarcina de a găsi condiţiile de
menţinere un timp mai îndelungat a ritmului său alfa. Aceste condiţii pe care
subiectul trebuie să le găsească nu sunt altceva decât o stare particulară a
conştiinţei, numită starea alfa, ce constă într-o detaşare lucidă. Se apreciază că
această stare cultivată permite ameliorarea funcţiilor mintale (percepţia,
memoria), creşterea creativităţii, sporirea eficienţei. Mai mult, ea vindecă:
anxietatea, fobia, depresia, ticurile nervoase, cefaleea, insomnia, astmul,
migrenele.
Spre deosebire de alte căi de acces la stările modificate ale conştiinţei, care
presupun folosirea psihoterapeutului sau a substanţelor psihoactive, soldate cu
dependenţa individului de acestea, bio-feed-back-ul se caracterizează printr-o
87
mare autonomie a individului, ce devine capabil de a-şi influenţa prin sine însuşi
procesele fiziologice interne.
SUBSTANŢELE PSIHOACTIVE
Omul a folosit, din cele mai vechi timpuri, diferite substanţe pentru a-şi altera
propria stare de conştiinţă – pentru a se stimula sau relaxa, pentru a-şi induce
somnul sau pentru a-l preveni, pentru a intensifica percepţiile obişnuite, ori pentru
a-şi produce halucinaţii. Substanţele care afectează comportamentul, conştiinţa şi
dispoziţia psihică sunt denumite psihoactive.
Departamentul Sănătății și Serviciilor Umane al SUA (1980) definea
drogurile ca fiind „substanțe chimice a căror utilizare produce modificări fizice,
mintale, emoționale și comportamentale”.
Acestea includ nu numai drogurile cum sunt heroina şi marijuana, ci şi
tranchilizantele, stimulantele şi alte substanţe bine cunoscute precum alcoolul,
tutunul şi cafeaua.
Atkinson şi colaboratorii săi clasifică substanţele psihoactive care sunt
folosite în mod curent şi abuziv în cinci categorii:
- sedative: alcoolul, barbiturice şi tranchilizante minore;
- narcotice (opiacee): opiul şi derivaţii săi (codeina, heroina, morfina) şi
metadona;
- stimulante: amfetamine, cocaina, nicotina, cofeina;
- halucinogene: LSD, mescalina;
- cannabis: marijuana şi haşiş.
Se consideră că drogurile enumerate mai sus afectează comportamentul şi
conştiinţa, întrucât acestea acţionează pe căi biochimice specifice asupra
creierului. La consum repetat un individ poate deveni dependent fizic sau
psihologic de oricare dintre aceste droguri.
Dependenţa fizică, denumită şi adicţie, se caracterizează prin toleranţă
(ceea ce înseamnă că la consum continuu individul trebuie să ia din ce în ce mai
88
mult drog pentru a avea acelaşi efect) şi prin simptomul de întrerupere – sevraj
(dacă folosirea drogurilor este întreruptă, persoana prezintă reacţii fizice şi
psihologice neplăcute).
Dependenţa psihologică se referă la nevoia care se dezvoltă prin învăţare.
Persoanele care folosesc în mod obişnuit un drog pentru a reduce simptomele
anxioase, pot deveni dependente de acesta, chiar dacă nu dezvoltă o nevoie fizică.
De exemplu, fumătorii de marijuana nu par să dezvolte toleranţă faţă de drog,
aceştia având simptome minime de sevraj. Totuşi, un individ care învaţă să
consume marijuana, atunci când este pus în faţa unor situaţii stresante, va renunţa
cu greu la acest obicei.
Consumul anumitor droguri precum alcoolul, duce de la dependenţa
psihologică la dependenţa fizică, din ce în ce mai mult, pe măsură ce substanţa
este consumată. Toate drogurile care au fost amintite au efecte profunde asupra
sistemului nervos central şi orice individ poate deveni dependent fizic sau
psihologic de oricare dintre acestea.
Există şi opinii care atestă rolul favorabil al drogurilor în creativitate. Ele
induc procesele creative, facilitează asociaţiile, relaxează şi deschid psihicul,
cresc capacităţile senzoriale de cunoaştere, eliberează fantezia de constrângeri.
Asemenea efecte contradictorii ale drogurilor se datorează, probabil, modului de
utilizare (dozare, frecvenţă). Oricum, utilitatea medicală şi terapeutică a unor
droguri nu poate fi pusă la îndoială. Problema este de a nu se ajunge la abuzul de
droguri şi la folosirea lor ilegală. Abuzul duce la dependenţă fizică şi psihică faţă
de drog, iar în cazuri mai grave, la toxicomanie.
89
CURSUL 12
STRUCTURA ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII
a. Definirea și caracterizarea personalității

b. Laturile personalității
c. Tipuri de personalitate
d. Diferențe individuale în manifestarea personalității
DEFINIREA ȘI CARACTERIZAREA PERSONALITĂȚII
Termenul personalitate își are originea în cuvântul latin persona, care

înseamnă „mască”. Era vorba despre masca pe care o purtau actorii în teatrul antic
și care permitea spectatorului să înțeleagă și să prevadă comportamentul celui de
pe scenă. La fel, personalitatea unui individ, percepută de ceilalți, le permite
acestora din urmă să înțeleagă actele individului și să îi prevadă comportamentele
viitoare.
Problematica personalității a făcut obiectul a nenumărate cercetări care au
dus la proliferarea definițiilor propuse pentru acest concept.
Psihologul american Gordon Allport (1937) definește personalitatea drept
organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psiho-fizice care
îi determină gândirea și comportamentul său caracteristic.
În Dicționarul de psihologie (1995) al lui Norbert Sillamy, personalitatea
este definită ca elementul stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o
caracterizează și o diferențiază de altă persoană.
De-a lungul timpului, au fost formulate o multitudine de definiții, care au
privit din perspective uneori diferite personalitatea, dar dincolo de diferențe,
definițiile date personalității au și câteva elemente comune:
90
➢ Subliniază faptul că fiecare individ are o personalitate unică și originală

care se exprimă în modul propriu, concret și irepetabil de a fi, de a gândi,
de a acționa și de a simți.
➢ Atrag atenția asupra faptului că ansamblul trăsăturilor care definesc
personalitatea rămâne stabil o perioadă mare de timp și se manifestă
constant în conduită. Nu se poate vorbi despre personalitate în afara unor
trăsături stabile prin care ea să devină identificabilă în pofida variațiilor
situaționale: cine este înzestrat cu răbdare și calm dovedește aceste calități
în repetate rânduri și numai în mod excepțional se manifestă altfel.
➢ Postulează ideea existenței unor trăsături tipice de personalitate care sunt
proprii tuturor oamenilor indiferent de timp și loc. De exemplu, o anumită
formă de reactivitate, un anumit dinamism în acțiune, o anumită
disponibilitate pentru a intra în relații cu ceilalți constituie elemente care
caracterizează orice individ și personalitatea lui.
Personalitatea îmbină trăsături generale și particulare. Ea nu poate fi
redusă la ceea ce este general-uman, dar nici nu poate fi judecată exclusiv prin
prisma a ceea ce deosebește un individ de altul. Umanitatea dă generalul, iar
individualul conferă specificitatea fiecărei personalități. Personalitatea „ca
organizare distinctă a structurilor de adaptare la mediu” nu este formată la naștere,
dar se poate spune că începe la naștere, iar procesul devenirii ei continuă de-a
lungul întregii vieți sub influența unui cumul de factori.
Ereditatea joacă un rol important în conturarea personalității. În același
timp, personalitatea se formează în contextul relațiilor interpersonale și sociale.
Prin urmare, omul este considerat o ființă bio-psiho-socială.
Personalitatea este concepută ca o unitate cu o structură și o dinamică
proprii. În încercarea de a oferi o analiză adecvată a personalității, o serie de
psihologi au arătat că trăsăturile sunt elementele fundamentale pe care se bazează
organizarea personalității. Și în viața cotidiană, fără a avea o pregătire
psihologică, obișnuim să descriem oamenii cu ajutorul unor trăsături. Imaginați-
vă că vi se cere să caracterizați personalitatea unui prieten apropiat. Spuneți despre
91
el, de exemplu, că este vesel, optimist, cu simțul umorului, comunicativ sau,

dimpotrivă, că este tăcut, retras, sobru, chibzuit în tot ceea ce face. De unde știți
acest lucru? Din observarea comportamentului lui în nenumărate situații.
Trăsăturile se referă la modul de a fi al unei persoane, la relațiile cu ceilalți
și chiar la aspectul fizic. Unele trăsături nu pot fi observate direct, dar pot fi deduse
din comportamentul unei persoane. De regulă, noi indicăm drept trăsături ale unei
persoane pe acelea care s-au manifestat cu o anumită frecvență în comportament,
o perioadă mai mare de timp și în situații diferite.
Trăsăturile sunt acele caracteristici generale, relativ stabile și de
durată, care permit explicarea și evaluarea comportamentului.
Pe plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziția de a
răspunde în același fel la o varietate de stimuli. O persoană veselă, optimistă la
locul de muncă se va manifesta la fel și în relațiile cu familia, cu prietenii.
Principalele caracteristici ale personalității sunt:
• Caracterul sistemic, chiar macrosistemic – personalitatea este compusă
dintr-o serie de elemente legate între ele, corelate și consistente unele cu
altele.
• Durabilitatea, stabilitatea, persistența în timp – personalitatea este
relativ stabilă, relativ stabilă cu sine însăși, neputând fi radical modificată
de situațiile tranzitorii sau accidentale.
• Esențialitatea – însușirile care compun personalitatea sunt esențiale,
definitării pentru om, ele vizând aspectele cele mai importante ale
manifestării omului privind orientarea sa, opțiunile și răspunsurile sale
fundamentale.
• Structuralitate și dinamism – personalitatea presupune organizare,
ierarhizare, dar și dezintegrare progresivă. Structurile personalității se pot
restructura, modifica și perfecționa în grade diferite în funcție de cerințele
relaționării cu ambianța.
• Finalitate adaptativă – personalitatea nu este inactivă, inertă; ea este ceva
și face ceva: filtrează, motivează și direcționează, selectează și
92
programează, îl determină pe om să gândească asupra mediului și să se

adapteze la acesta prin comportamentele sale, asigurând atât supraviețuirea,
cât și creșterea și dezvoltarea personală.
• Unicitatea – personalitatea realizează sinteza dintre trăsăturile/însușirile
generale, particulare și individuale ale omului, căpătând în virtutea acestui
fapt un caracter propriu, specific, unic.
Personalitatea nu este înnăscută. Omul nu se naște cu personalitate, ci
devine personalitate. La naștere copilul nu este o personalitate, ci un candidat la
dobândirea acestui atribut. Personalitatea, chiar dacă are unele însușiri biologic-
ereditare, se obține de-a lungul vieții ca urmare a confruntărilor cu cerințele
mediului exterior, a reținerii și respingerii unora dintre ele, a valorizării și
generalizării unora și a devalorizării și excluderii altora. Despre personalitate se
spune că este produsul împrejurărilor, ceea ce înseamnă că natura și calitatea
acestora ar determina calitatea personalității. Acest lucru ne atrage atenția asupra
necesității creării unor medii sociale educogene, saturate și impregnate cu
influențe pozitive, valorizate social-cultural.
LATURILE PERSONALITĂȚII
Psihologia tradițională vorbea de componența tripartită a personalității,

aceasta fiind compusă din trei laturi: temperament, aptitudini, caracter.
Temperamentul furnizează informații despre felul cum este și cum
reacționează un om, iute sau lent, accelerat sau domol, mobil sau rigid, uniform
sau neuniform, cu un surplus sau deficit de energie etc.
Aptitudinile spun despre om ce poate să facă pentru a-i permite celui ce
posedă un asemenea potenţial realizarea, într-unul sau mai multe domenii de
activitate recunoscute social, a unor performanţe superioare mediei.
Caracterul arată cum se comportă omul în planul relațiilor sociale.
Psihologia contemporană a mai adăugat celor trei laturi încă două, respectiv
inteligența și creativitatea, vorbind în final de cinci laturi. Multă vreme inteligența
93
a fost integrată în aptitudini, iar creativitatea neintegrată în personalitate deoarece

a fost descoperită mai târziu, undeva în jurul anilor 1950. Dat fiind faptul că
inteligența și creativitatea sunt distincte între ele și distincte în raport cu celelalte
trei laturi, ele merită a fi considerate laturi de sine stătătoare ale personalității.
Așadar, considerăm că personalitatea are următoarele laturi:
• temperamentul – latura dinamico-energetică;
• aptitudinile – latura instrumental-operațională;
• caracterul – latura relațional-valorică;
• inteligența – latura rezolutiv-productivă;
• creativitatea – latura transformațional-constructivă.
Îmbinarea, sudarea și interacțiunea acestor laturi generează structuri
distincte de personalitate care îi acordă acesteia unicitate.
TIPURI DE PERSONALITATE
Dacă luăm în considerare gradul de diferențiere și specializare internă a

personalității, ca și relația dintre structura internă a personalității și factorii externi
(de mediu), atunci putem desprinde următoarele tipuri de personalități:
 Personalități imature – sunt caracterizate prin: simplitatea structurilor
psihice componente; lipsa corelației logice dintre ele; funcționalitate
neeficientă, situațională, imprevizibilă, inegală; scăzute posibilități
adaptative (atât la situațiile comune, cât mai ales la cele noi).
 Personalități mature – sunt caracterizate prin: complexitate structural-
funcțională cu componente intim corelate între ele, organizare, ierarhizare;
adaptare suplă, flexibilă; mare eficiență.
 Personalități accentuate – au caracteristici care ies din comun, mai acute
față de media populației, cu tendința de a aluneca în patologic fără a fi însă
patologice; predispuse spre manifestări patologice mai ales în condiții
defavorabile de viață; îngreunează adaptarea la mediu.
94
 Personalități anormale/destructurate – se deosebesc total față de media

populației și sunt incapabile de a se adapta.
Maturitatea sau imaturitatea personalității poate fi psihică și socială. În
acest din urmă caz, avem în vedere gradul de socializare a individului, de
asimilare a modelelor socio-comportamentale definitorii pentru om; bogăția și
calitatea acțiunilor și interacțiunilor sociale; adaptarea (deplină sau precară) la
condițiile vieții sociale, împlinirea vocațională. Între maturitatea/imaturitatea
psihică și cea socială există o strânsă interacțiune. De obicei, maturitatea psihică
este o premisă, o condiție pentru cea socială. La rândul ei, maturitatea socială
poate impulsiona și facilita maturitatea psihică, ajutând-o pe aceasta să ajungă la
forme calitativ superioare de dezvoltare.
DIFERENȚE INDIVIDUALE ÎN MANIFESTAREA

PERSONALITĂȚII
„Natura pare să fi mizat totul pe individualitate”, scria Goethe. Problema

care apare este cât de frecvente și deosebite pot fi diferențele interindividuale.
Dacă ele ar fi nesemnificative ca valoare și restrânse doar la anumite planuri ale
personalității, problema cunoașterii și intervenției psihologice s-ar simplifica.
Unul dintre reputații personologi, G.W. Allport, ne convinge, în cartea sa
Structura și dezvoltarea personalității (1981), că ființa noastră stă hotărât sub
semnul singularității.
Diferențele interindividuale încep cu unicitatea patrimoniului genetic, a
constituției noastre corporale și merg până la detaliu, de pildă, felul în care
simțim și ne exprimăm același tip de trăire, comună și altora. Pot să co-
împărtășesc durerea, bucuria și oricare altă emoție sau sentiment, dar întotdeauna
vor intra în joc bucuria mea, durerea mea, emoția mea etc.
Este firesc să ne întrebăm ce alte tipuri de variabilități pot alimenta
diferențele interindividuale. Dintre cele pe care le au psihologii în vedere, cel mai
adesea, menționăm:
95
➢ diferențele de sex (de pildă, „Cine sunt mai agresivi, băieții sau fetele?”),
➢ diferențele interculturale („Din punctul de vedere al variabilității
interculturale, unde apar diferențe mai mari în cazul stresul de separare: în
instalarea sau la stingerea acestui comportament?”),
➢ diferențele de vârstă (există diferențe de vârstă în tipul de activitate
dominantă)
➢ diferențele intergeneraționale (variabilitatea intergenerațională în
perceperea situației financiare, de la foarte săracă, la îndestulătoare, pentru
patru generații).
Este evident că fiecare dintre cele patru tipuri pot fi urmărite în toate
planurile și aspectele personalității. O mențiune aparte suscită diferențele
intraindividuale. Numite și diferențe intrapersonale sau intrapsihice, acestea
surprind schimbările semnificative pe care fiecare dintre noi le trăim sub influența
unor contexte speciale (accident, divorț, șomaj, pandemie etc.) sau a
determinismelor, interne și externe, proprii dezvoltării ontogenetice (copilărie,
adolescență, tinerețe etc.).
Este astfel posibil ca o diferență nesemnificativă între două persoane (de
exemplu, asumarea responsabilității) să devină, ulterior, semnificativă în urma
variabilității intrapersonale a unuia dintre ei sau a ambilor.
O problemă incitantă pe care și-o pun cercetătorii este cea a variabilității
diferențelor interindividuale. Apar cel puțin două întrebări: cât de mare este
dispersia între indivizi de la un aspect la altul al personalității? Variază această
dispersie o dată cu vârsta? La prima întrebare se poate preciza că variabilitatea
interindividuală, în registrul normalității, poate merge de la o minimă (ereditatea
speciei – mersul biped, limbajul etc., luate ca prezențe, și nu sub aspectul formelor
în care se prezintă) până la o maximă diferențiere (caracteristicile controlate de
interacțiunea dintre ereditatea personală și propria nișă de dezvoltare –
sensibilitatea senzorială, abilitățile cognitive, orientările axiologice etc.). La cea
de-a doua întrebare, cel puțin pentru o parte a caracteristicilor personalității,
dispersia diferențelor interindividuale pare să fie o variabilă de vârstă.
96
CURSUL 13
CONDUITA PSIHOSOCIALĂ
a. Imaginea de sine și percepția ei socială

b. Componentele Eului; Formarea Eului
c. Relațiile interpersonale și rolul lor în formarea și dezvoltarea
personalității
Am studiat până acum individul uman considerat, oarecum, ca entitate

izolată. Însă omul nu poate exista decât în relație cu alții, în interacțiune. Relațiile
cu celălalt ne preocupă în orice moment, atât în viața de zi cu zi, cât și în situațiile
deosebite, în familie sau în grupurile de prieteni, în clasă sau în școală. Ne
interesează modul de a comunica, impactul pe care îl au cuvintele și gesturile
noastre asupra celorlalți, ca și răspunsurile acestora. Psihologia individuală nu
poate fi deci separată de psihologia relațiilor cu alții.
Copilul intră, de la începutul vieții sale, în relații cu părinții, cu frații și
surorile sale, apoi cu educatorii și colegii, lărgind mereu cercul celor cu care se
întâlnește. De la fiecare învață câte ceva și fiecăruia îi comunică ceva despre sine.
Își asumă și joacă roluri sociale, învață scheme de comportament social,
dobândește patternuri mentale de interacțiune. Psihologia socială studiază această
interacțiune umană, care se manifestă în diferite forme: ca interdependență a doi
actori sociali (copilul față de părinte, elevul față de profesor etc.), ca influențare
sau dominare a altuia, ca schimb de idei, sentimente și stiluri de conduită, ca
simplă comunicare cu altul, în viața cotidiană. Relațiile cu altul pot lua forma unei
cooperări sau pe cea a confruntării între idei și credințe.
Omul studiat de psihologia socială este un om relațional, situat într-un
context social specific, interacționând nu numai cu ceilalți, ci și cu mediul cultural
și ideologic în care este plasat. Experiențele sociale îi dau posibilitatea să-și
formeze imagini și reprezentări despre mediul său, să construiască hărți cognitive
97
despre procesele sociale în care este implicat, îl ajut să-și facă o imagine despre
lume.
IMAGINEA DE SINE ȘI PERCEPȚIA EI SOCIALĂ
Imaginea de sine joacă un rol important în viața noastră: influențează

tonusul trăirilor noastre afective, ne îndrumă să ne (auto)cunoaștem prin raportare
la alții, ne ajută să ne organizăm această cunoaștere într-o schemă de sine și ne
conduce spre obținerea stimei de sine.
Psihologul american William James considera că imaginea de sine poate fi
abordată din două perspective: din perspectiva conținutului și ca proces. El
susținea că, atunci când ne orientăm atenția spre analiza interiorului nostru, putem
intra în contact cu personalitatea, cu corpul, cu „Eul” nostru. Aceasta este
imaginea de conținut a Eului. Dacă această entitate „Eul nostru” este percepută de
altul, cu care intrăm în contact, acest altul ne influențeazã, e „încorporat”, ajunge
sã facã parte din noi înșine. Asistăm atunci la un proces de evaluare de sine, ne
organizăm prezentarea de sine, ne preocupă binele altora. Aceste două fațete ale
persoanei nu pot fi însă separate. Conținutul Eului se prezintă ca o istorie a
devenirii, ca o sinteză a evenimentelor care ne-au marcat, ca o autobiografie.
Fiecare informație nouă este asimilată și ne îmbogățește. Noi primim însă
informațiile selectiv: reținem unele, respingem altele, înregistrăm, organizăm.
Acest proces de prelucrare ne orientează spre mediul social, constituie un prilej
de a confrunta conținutul nostru cu alte conținuturi.
Imaginea de sine este o construcție socială: ne formăm prin apartenența la
un grup social, prin compararea cu alții; suntem influențați de o situație socială
sau de unele personalități din mediul social. Ne construim Eul nostru reunind,
într-un ansamblu, relațiile cu alții, judecățile altora asupra noastră și ale noastre
față de alții, aparența noastră fizică, sentimentele noastre morale. Dar și
posesiunile materiale, în fapt tot ceea ce posedăm.
98
Imaginea de sine conține cunoștințe despre trăsăturile noastre de

personalitate, despre abilități și priceperi, despre valori, credințe, motivații,
evenimente de viață, relații cu alții care exercită o influență semnificativă. Pentru
a descrie imaginea de sine a individului, psihologii mai folosesc termenul Eu sau
conceptul de sine.
Termenul Eu se referă la capacitatea ființei umane de a acționa și de a
reflecta asupra propriilor acțiuni, de a fi cunoscător și cunoscut totodată, de
a construi imaginea de sine.
În viața de zi cu zi, avem tendința de a înțelege Eul ca pe o persoană în
interiorul nostru ce dirijează persoana exterioară, așa cum șoferul conduce
automobilul. Totuși, această concepție generează o dilemă: dacă Eul interior
conduce persoana exterioară, cine conduce Eul interior? Un Eu interior Eului
interior? Și pe acesta cine îl conduce?
William James a fãcut distincția între trei aspecte ale Eului: Eul material,
Eul social și Eul spiritual.
Eul material – este constituit din corpul persoanei, dar și din
îmbrăcămintea, casa și celelalte posesiuni ale ei. Individul vede toate acestea ca
fiind intim legate de el însuși. Dacă, de exemplu, cineva îi laudă colecția de timbre
sau mașina, se simte foarte mândru. Când pierde un obiect la care ține, resimte
acest lucru ca pe pierderea unei părți din sine.
Eul social – este constituit din totalitatea impresiilor pe care individul le
face asupra celorlalți. Este aspectul central al Eului, o sinteză a imaginii pe care o
proiectăm asupra altora și a rolurilor pe care le jucăm în fața celorlalți. Psihologii
sociali cred că avem, fiecare dintre noi, mai multe Euri sociale. Potrivit lui
William James, avem atâtea Euri sociale câți oameni ne cunosc și și-au format o
imagine despre noi.
Eul spiritual – se referă la capacitatea noastră de auto-reflecție. El trimite
la experiențele noastre interioare, la valorile și idealurile care reprezintă aspecte
relativ stabile ale existenței noastre. Eul spiritual este contemplativ și include idei
despre sensul vieții, despre divinitate, despre originea universului etc.
99
Conținutul Eului nostru este alcătuit din cele trei aspecte ale Eului pe care
le-am menționat: Eul material, Eul social și Eul spiritual. James a numit aspectul
de conținut al Eului, Eu cunoscut. Acesta este permanent și autobiografic (în
sensul cã el conține informații despre evoluția noastră ca persoană).
De asemenea, James a susținut că Eul are o natură duală: un Eu cunoscut și
un Eu cunoscător, acesta din urmă fiind entitatea ce percepe conținutul Eului. Eul
care cunoaște mai este numit astăzi și Eul ca proces.
COMPONENTELE EULUI
Există diverse modalități de a aborda structura Eului. Una dintre ele se

orientează după principalele coordonate ale conduitei. Astfel, conceptul de sine
este componenta cognitivă, stima de sine, cea evaluativ-motivațională, iar auto-
prezentarea, cea comportamentală.
a) Conceptul de sine
Reprezintă totalitatea percepțiilor și cunoștințelor pe care oamenii le au
despre calitățile și caracteristicile lor.
Cea mai utilizată tehnică pentru măsurarea conceptului de Sine este
chestionarul „Cine sunt eu”: subiectul trebuie să rãspundă liber la această
întrebare de 15 ori. Astfel, el va descrie principalele coordonate ale conceptului
de Sine. De pildă, va menționa relațiile sale cu ceilalți (sunt un bun prieten, sunt
student, sunt constănțean etc.), aparența lui fizică (sunt blond, sunt scund etc.),
pasiunile și valorile sale (sunt un tenisman împătimit, sunt o persoană onestă etc.).
S-a demonstrat faptul că oamenii scot în evidență, în auto-descrierile lor,
atunci când completeazã chestionarul „Cine sunt eu”, acele caracteristici care-i
fac distinctivi. Studenții foarte înalți și cei foarte scunzi se vor descrie în termeni
de înălțime mai mult decât alții. Cei supraponderali vor menționa greutatea într-o
măsură mai mare decât o vor face cei cu greutate medie. Un student din Călărași,
venit să studieze în Constanța, va menționa locul nașterii mai frecvent decât
colegii săi.
100
Conceptul de sine nu constituie în mod necesar o viziune obiectivă despre

ceea ce suntem, ci e un rezultat al felului în care ne percepem.
b) Stima de sine
Componenta evaluativă a Eului, care se referă la auto-evaluările pozitive
sau negative ale persoanei, se numește stimă de sine.
Atunci când individul are o impresie bună despre sine, se respectă, se
acceptă și se evaluează pozitiv, spunem despre el că are o stimă de sine înaltă,
pozitivă. Dacă o persoană se depreciază, se consideră respinsă de ceilalți și se
evaluează negativ, spunem că are o stimă de sine slabă sau negativă. Indivizii cu
stimă de sine pozitivă sunt mai adaptați, mai fericiți și au, de obicei, relații pozitive
cu ceilalți.
Scala Rosenberg a stimei de sine (RSS)
Acordul exprimat
Afirmații Acord Acord Dezacord Dezacord
puternic moderat puternic moderat
1. În general, sunt satisfăcut de mine însumi.
2. Câteodată mă gândesc că nu sunt bun de nimic.
3. Cred totuși că am un număr de calități.
4. Sunt capabil să fac lucrurile la fel de bine ca
mulți dintre cei din jurul meu.
5. Simt că nu am prea multe motive să fiu
mândru.
6. Am uneori certitudinea că sunt inutil.
7. Consider că sunt o persoană de încredere, cel
puțin la fel ca ceilalți.
8. Aș dori să am mai mult respect pentru mine
însumi.
9. După tot ce mi se întâmplă, cred că sunt
ghinionist.
10. Am mereu o atitudine pozitivă față de mine.
101
c) Auto-prezentarea
Termenul auto-prezentare se referă la strategiile pe care le folosește
individul pentru a modela impresiile celorlalți despre el.
Imaginea de sine ne susține sau ne blochează în acțiunile noastre sociale, în
relațiile cu ceilalți, în construirea stimei de sine. De aceea, pentru a obține
aprecieri pozitive și susținere din partea celor din jur, fiecare dintre noi dorește să
facă o impresie bună, să fie acceptat și evaluat favorabil. Aceasta înseamnă că
suntem preocupați de ceea ce gândesc alții despre noi. Și atunci încercăm să îi
facem să ne prețuiască, ne străduim să îi „cucerim”.
Modul nostru de viață se bazează pe această dorință de a influența
încercările celorlalți de a ne cunoaște. Acest lucru este posibil dacă ne armonizăm
comportamentele cu ale celorlalți, dacă înțelegem situațiile și ne preocupăm să ne
comportăm „cum se cere” sau „cum se cade”. Facem eforturi să ne auto-
supraveghem comportamentul, să ne adaptăm la noi roluri sociale și la noi relații
interpersonale.
FORMAREA EULUI
a) Socializarea
Socializarea este procesul prin care persoana învață modul de viață al
societății în care trăiește și își dezvoltă capacitățile de a funcționa ca un
individ și ca membru al unor grupuri.
Eul nostru se formează prin participarea la viață socială a colectivității în
care ne desfășurăm existența (familia, grădinița, școala, grupurile de prieteni),
prin interacțiune cu alții.
Socializarea începe la naștere și continuă de-a lungul întregii vieți. Procesul
de socializare are următoarele scopuri:
1) Individul trebuie să învețe abilitățile necesare pentru a trăi în societate
(să salute, să fie punctual etc.).
2) Individul trebuie să fie capabil să comunice eficient cu ceilalți.
102
3) Individul trebuie să interiorizeze valorile de bază și credințele

fundamentale ale societății.
4) Individul trebuie să își dezvolte propriul Eu. El trebuie să învețe să se
perceapă pe sine ca o entitate distinctă, deosebită de toate celelalte lucruri și de
ceilalți oameni.
Socializarea se produce atât în familie, cât și la școală, în grupurile de
prieteni, la locul de muncă, în instituțiile religioase, militare etc. Ea reprezintă un
proces esențial pentru Eul individului, pentru imaginea lui de sine.
b) Compararea socialã
Potrivit psihologului american Leon Festinger, Eul nu este o realitate fizică,
ci o realitate care se construiește în mintea fiecăruia dintre noi.
Festinger a susținut că ne formăm opiniile și atitudinile față de Eul nostru
prin compararea cu ceilalți. De pildă, un individ nu poate ajunge la concluzia că
este înalt decât comparându-se cu ceilalți. Să presupunem că el are 1,78 m
înălțime. Această talie îl face înalt în raport cu populația generală, dar orice
antrenor de baschet îi va spune că este scund. El este așadar înalt în raport cu un
anume grup de indivizi, dar este scund în raport cu alții. În mod identic, atunci
când încercăm să răspundem la întrebări ca: Oare sunt inteligent? Sunt frumos?
Sunt generos? Sunt curajos?, trebuie să ne raportăm la ceilalți.
Comparațiile le facem raportându-ne la alții care ne sunt similari. Dacă, de
exemplu, încercăm să ne stabilim gradul de inteligență, nu ne comparăm cu
Einstein, ci cu cei care ne sunt în multe privințe similari – cu cei din clasa noastră
sau din grupul nostru de prieteni.
De obicei, indivizii foarte ambițioși, ce vor să reușească în mod strălucit, se
compară cu alții care sunt mai dotați decât ei.
c) Percepția de sine
Pentru a ajunge la o bunã cunoaștere de sine trebuie să acționăm, să ne
implicăm în evenimente și să ne observăm comportamentul propriu. Privirea „din
exterior” ne dă indicii despre atitudinile, credințele, despre efectul actelor noastre.
Teoria percepției de sine (propusã de Daryl Bem, în 1972) presupune că putem
103
face deducții asupra noastră mai ales atunci când nu suntem siguri asupra
atitudinilor pe care le avem, examinându-ne comportamentele în diferite
circumstanțe.
Să presupunem că am ratat un examen, că am luat o notă slabă la o teză.
Putem găsi „vinovați” pentru acest eșec în exterior: profesorul, care a dat un
subiect dificil, colegii, care nu ne-au ajutat, materia neinteresantă. Suntem tentați
să găsim argumente care să ne justifice prestația slabă. Această atitudine a fost
numită efect de justificare excesivă.
Care este soluția pentru a îndrepta atitudinea noastră pe un drum corect? Să
căutăm în interiorul nostru resorturi pentru a depăși dificultatea, pentru a face ca
o activitate dezagreabilă sau neinteresantă să devină plãcută. Soluția este să
căutăm recompense în însăși rezolvarea sarcinii, să schimbăm atitudinea noastră
prin acțiunea reușită, să obținem o bună imagine de sine prin efort.
RELAȚIILE INTERPERSONALE ȘI ROLUL LOR ÎN

FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII
Prin interacțiune cu altul (alții), omul ajunge să se cunoască mai bine, să

înțeleagă atitudinile și comportamentele celorlalți, să învețe roluri de partener,
interlocutor, coechipier.
Prin interacțiune, indivizii se adaptează reciproc, fiecare jucând rol de
stimul pentru celălalt. Fără această reciprocitate interpersonală nu poate fi înțeles
nici unul dintre cei doi termeni ai cuplului: eu și altul. Avem de-a face cu o
interacțiune între două entități, două lumi, două universuri specifice. În
„Introducere” la Psihologia colectivă și analiza Eului, Sigmund Freud afirmă:
„Altul joacă întotdeauna în viața individului rolul de model, de obiect, de asociat
sau adversar, iar psihologia individuală se prezintă chiar de la început ca fiind în
același timp și o psihologie socială, în sensul larg, dar pe deplin justificat, al
cuvântului”. Raportându-se mereu la părinți, frați, surori, prieteni de joacă, colegi,
copilul învață să îi cunoască și în același timp să se cunoască. „Eu este un altul”,
104
a spus cu genialitate Arthur Rimbaud. Relațiile cu alții presupun o țesătură de

ambivalențe, basculând între identificare și opoziție. Învățarea prin interacțiune
cu alții, trăirile colective stau la originea socialității. Relaiile interpersonale
instituie valori, norme de conduită, modele de comportare, stiluri de interacțiune.
Trăirea împreună a evenimentelor joacă un rol important în dezvoltarea relațiilor
umane, are un caracter „contagios”, sistematic cultivat și canalizat de practicile
sociale. Din interacțiune rezultă capacitatea de a diferenția, competența (auto)
evaluării, decentrarea afectivă, cum spune Jean Piaget.
MOTIVAȚIA DE AFILIERE
a) Nevoia de afiliere
Oamenii nu pot trăi izolați unul de altul. Nevoia de afiliere se referă la
nevoia oamenilor de a avea contacte relativ frecvente cu ceilalți. Ea stă la baza
formării relațiilor interpersonale.
Cei mai mulți dintre noi au nevoie să fie și să interacționeze cu ceilalți.
Această nevoie de afiliere este atestată de cazurile de izolare socială prelungită.
În 1938, un amiral american s-a oferit voluntar să petreacă singur șase luni la o
stație meteorologică din Antarctica. Deși menținea legătura radio cu lumea, după
20 de zile a început să se simtă singur și părăsit. După două luni a ajuns să se
preocupe foarte serios de chestiunile religioase. Starea lui a evoluat repede spre
depresie accentuată și apatie. Echipa care a mers să-l recupereze după 90 de zile
l-a găsit halucinând.
b) Nevoia de intimitate
O distincție utilă pentru studiul relațiilor interpersonale este aceea dintre
nevoia de afiliere și nevoia de intimitate. Prima se referă la dorința de a stabili cât
mai multe contacte sociale. Cea de-a doua, la preferința pentru relațiile calde și
apropiate. Indivizii cu o mare nevoie de intimitate se preocupă de calitatea
relațiilor lor cu ceilalți. Ei au mai multă încredere în partenerii lor și sunt mai
satisfăcuți de relațiile lor sociale.
105
c) Singurătatea
În viața de zi cu zi suntem înclinați să considerăm că singurătatea înseamnă
lipsa relațiilor sociale. Suntem singuri atunci când relațiile noastre cu ceilalți sunt
foarte puțin numeroase și inadecvate.
Din punctul de vedere al științei psihologice, singurătatea este o stare
emoțională a persoanei. Psihologii fac distincția între a fi solitar și a se simți
singur. Solitudinea este un termen obiectiv. Ea este definită ca absența altora
din mediul persoanei și poate sau nu să fie resimțită ca neplăcută. Pe de altă
parte, singurătatea este subiectivă: termenul se referă la insatisfacția
persoanei față de caracteristicile relațiilor ei cu alții.
Oamenii se simt singuri atunci când există o discrepanță între relațiile
interpersonale pe care le au și cele pe care ar dori să le aibă. Deficitul în relațiile
interpersonale ale celor ce se simt singuri poate fi cantitativ ori calitativ.
Persoanele care au foarte puțini prieteni apropiați se pot simți singure pentru că-
și doresc mai mulți prieteni; acest tip de singurătate se numește singurătate
socială. Pe de altă parte, o persoană care are foarte mulți prieteni poate resimți
singurătatea din cauză că are impresia că relațiile ei cu ceilalți sunt superficiale;
în acest caz, avem de-a face cu singurătatea emoțională.
Indivizii singuri sunt de obicei timizi și au o stimă de sine scăzută. Ei sunt,
foarte adesea, depresivi, au opinii negative despre ceilalți și sunt prudenți din
punct de vedere social: evită situațiile interpersonale în care ar putea fi respinși de
ceilalți.
106
CURSUL 14.
ATITUDINILE ȘI COMPORTAMENTELE PRO- ȘI
ANTISOCIALE
a. Definirea și caracteristicile atitudinilor

b. Comportamentul de ajutorare
c. Factori ce influențează comportamentul de ajutorare
d. Comportamentul agresiv
e. Factori ce influențează agresivitatea.
DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE ATITUDINILOR
Fiecare dintre noi are reacții pozitive sau negative față de anumite persoane,
obiecte și idei din viața de zi cu zi. Aceste reacții se numesc atitudini.
O definiție simplă, dar mai puțin precisă este următoarea: atitudinile sunt
reacții pozitive sau negative față de diferite persoane, obiecte și idei.
Atitudinea reprezintă o organizare relativ durabilã de credințe,
sentimente și tendințe comportamentale față de persoane, grupuri, obiecte și
evenimente semnificative din punct de vedere social.
Atitudinea este o combinație de reacții cognitive, afective și
comportamentale față de un obiect. Potrivit acestei definiții, atitudinile sunt, în
parte, reacții cognitive. Poziția pe care o adoptăm față de un obiect depinde de
gândurile și credințele noastre cu privire la acel obiect. În al doilea rând,
atitudinile au o componentă afectivă. A avea o atitudine față de un obiect
înseamnă a-l evalua pozitiv sau negativ. În sfârșit, atitudinile se caracterizează
printr-un aspect comportamental, în sensul că ne creează predispoziția de a ne
comporta într-un anume fel față de o persoană, un anumit obiect, un eveniment.
107
Cum s-au dezvoltat aceste atitudini? Psihologul român A. Chircev a

susținut într-o lucrare publicată în 1941 că atitudinile exprimate de un individ au
un caracter social, sunt determinate de natura mediului – fizic, biologic, social și
cultural – în care acesta trăiește și acționează, sunt învățate prin interacțiunea cu
diferite medii sociale (familie, clasă, grup de prieteni). Atitudinile sunt sociale
pentru cã individul se raporteazã la „obiectele” din mediul său nu prin cunoașterea
obiectivă a situațiilor, ci prin semnificația și valoarea pe care le acordă diferitelor
instituții și realități sociale.
Atitudinile au patru caracteristici fundamentale:
1) Se raportează întotdeauna la un obiect.
2) Sunt evaluative (constituie aprecieri pozitive sau negative asupra unei
persoane sau obiect).
3) Sunt relativ durabile.
4) Sunt predispoziții spre acțiune.
Atitudinile nu sunt înnăscute, ci sunt învățate. Învățarea atitudinilor este o
parte a procesului de socializare și se produce fie prin experiența directă cu
obiectele sociale, fie prin interacțiunea cu ceilalți.
Multe dintre atitudinile oamenilor sunt produsul experienței lor directe cu
obiectele. E posibil ca multora dintre noi atitudinea față de fructul kiwi să ni se fi
format când am mâncat prima dată acest fruct. Experiențele inițiale, pozitive sau
negative, cu un obiect contribuie la formarea atitudinilor față de acel obiect.
În alte cazuri, atitudinile se formează prin ceea ce psihologul american
Albert Bandura a numit învățare observațională sau modelare. Modelarea se
referă la tendința indivizilor de a reproduce acțiuni și atitudini ale unor modele
din viața reală. Modelarea înseamnă învățare prin observație: indivizii învață noi
atitudini nu din experiența directă cu obiectele, ci observând rezultatele
comportamentelor și atitudinilor altora. De pildă, fiul unui pictor apreciat își va
forma, foarte probabil, o atitudine pozitivă față de cariera în domeniul artelor
plastice.
108
În viața de zi cu zi considerăm că atitudinile influențeazã în mod direct

comportamentele. Sã ne gândim la un individ care are o atitudine pozitivă față de
cei săraci, dar care nu dă niciodată bani cerșetorilor. De ce comportamentul său
nu se aflã în acord cu atitudinea? Este el cu adevărat în dezacord cu atitudinea sa?
Teoriile actuale din psihologie susțin că ceea ce face individul nu este totdeauna
determinat de atitudinea lui generală (simpatie și compasiune față de cei săraci),
ci de atitudinea față de comportamentul specific (a agrea sau nu donațiile de bani
către săraci). Comportamentul este influențat nu numai de atitudini, dar și de
credințele noastre despre ceea ce alții consideră că noi ar trebui să facem (în
exemplul nostru, subiectul se întreabă cum vor aprecia ceilalți faptul de a da bani
unui cerșetor și va desfășura comportamentul numai dacă va ajunge la concluzia
că ceilalți îl vor evalua pozitiv în urma acestui comportament). În sfârșit,
comportamentul este determinat de intenția individului de a se comporta într-un
anume fel, intenție care, pentru o diversitate de motive (factori situaționali, de
exemplu), poate să nu se îndeplinească.
Legătura dintre atitudine și comportament nu este așadar întotdeauna
directă. Cel mai adesea, atitudinile specifice influențează comportamentul alături
de credințele noastre despre ceea ce alții consideră că ar trebui să facem și alături
de intenții.
COMPORTAMENTUL DE AJUTORARE
Comportamentul de ajutorare reprezintã o subcategorie în cadrul

comportamentului prosocial. El poate fi definit ca un act intenționat efectuat
în folosul altei persoane.
Intenția deține rolul fundamental în definiția de mai sus: dacă pierdem
niște bani și cineva îi găsește, nu înseamnă nicidecum că am desfășurat un
comportament de ajutorare în sprijinul persoanei respective.
La rândul lor, comportamentele altruiste reprezintă o subcategorie a
comportamentelor de ajutorare. Ele se referă la acte motivate de dorința de a-i
109
face un bine celuilalt, efectuate fără a aștepta câștiguri personale. A face o donație
în bani unui orfelinat sau unui azil de bătrâni și a dori să îți păstrezi anonimatul
reprezintă un comportament altruist.
Empatia este, în multe cazuri, principala motivație a comportamentului de
ajutorare. Dacă vedem pe cineva dând bani unui cerșetor, ne putem gândi că a
fãcut-o pentru că i s-a făcut milă, pentru că s-a pus în locul cerșetorului și a înþeles
astfel ce înseamnã lipsurile materiale etc.
Empatia corespunde capacității de a sesiza trăirile altuia, de a ne
identifica emoțional și cognitiv cu o altă persoană.
În cazul comportamentului de ajutorare, empatia poate fi privită ca un
răspuns emoțional la suferința altuia. Empatia nu apare numai în împrejurările în
care celălalt suferă.
Numeroase studii au demonstrat cã adulții, ca și copiii, răspund în mod
empatic la suferința altuia. Majoritatea acestor studii arată că pentru ființele
umane este neplăcut să-l vadă pe altul suferind. Atunci când acordăm ajutor,
încercăm sã facem să dispară sentimentul neplăcut pe care ni-l provoacă durerea
altuia.
Unul dintre modelele cele mai cunoscute ale comportamentului de ajutorare
se bazează pe aceastã idee: indivizii intervin într-o situație de urgență pentru că
aceasta declanșează o stare neplăcută de care ei încearcă să scape. Ca urmare, un
astfel de comportament nu este deloc altruist, fiind declanșat mai curând de
interesul personal. Individul acordă ajutor din dorința de a scăpa de o emoție
neplăcută, comportamentul de ajutorare fiind un comportament ce reduce prompt
starea de disconfort psihic.
Empatia este mediată, în bună măsură, de similaritate: empatizăm mai ușor
cu o persoană pe care o percepem ca fiindu-ne similară. Adesea, ne mirăm că
oamenii săraci dau bani cerșetorilor, iar cei avuți n-o fac. Această diferență între
comportamentele de ajutorare ale celor săraci și ale celor bogați s-ar putea explica
tocmai prin faptul că săracii pot empatiza mai ușor cu cerșetorii.
110
FACTORI AI COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL
O tentativă de sistematizare a elementelor care susțin comportamentul de

ajutorare propune două categorii: factorii situaționali și factorii de personalitate.
Factori situaționali
Comportamentul social are o determinare complexă: poate fi determinat de
trăsăturile de personalitate ale individului, de situație sau de ambele. Psihologii
sociali n-au negat niciodată importanța trăsăturilor de personalitate, dar au
susținut că împrejurările își pun apăsat amprenta asupra conduitei umane. În
privința comportamentului de ajutorare, ei au arătat că există situații în care,
indiferent de caracteristicile de personalitate ale individului (fie că este generos,
fie că nu este), el va acorda ajutor altuia, după cum există situații în care, indiferent
de profilul de personalitate al individului, el nu va acorda ajutor.
Asasinarea tinerei Kitty Genovese din New York în 1964, în prezența atâtor
spectatori pasivi, a stimulat cercetările asupra factorilor care îl determină pe
individ să acorde ajutor într-o situație de urgență.
Situațiile de urgență sunt situații relativ neobișnuite, care implică un
pericol pentru o persoană. Ele nu pot fi prevăzute, sunt foarte diferite și
impun acțiuni imediate, cântărirea pe îndelete a alternativelor nefiind
posibilă.
Studiile asupra situațiilor de urgență au avut la bază ideea potrivit căreia
comportamentul de ajutorare depinde în bună măsură de situația în care se află
individul. Doi cercetători americani, Bibb Latané și John Darley, au emis ipoteza
că o caracteristică fundamentală a situațiilor de urgență, prezența sau absența
celorlalți, influențează în mod decisiv acordarea ajutorului. Mai precis, ei au
încercat să demonstreze că acordarea ajutorului depinde de faptul că potențialul
donator se află singur sau în prezența celorlalți. Autorii americani au pus în
evidență așa-zisul efect de trecător: este mai probabil ca indivizii să acorde ajutor
111
într-o situație de urgență când se află singuri cu cel ce are nevoie de ajutor decât
dacă se află împreună cu mulți alții.
Numele acestui efect a fost inspirat de situația în care s-a produs un accident
rutier: un automobil a rănit grav un pieton. Automobilul a părăsit în viteză locul
accidentului. Într-o astfel de împrejurare, victima va primi mai repede și mai
eficient ajutor dacă la accident a asistat un singur trecător decât dacă în jurul ei se
strânge o mulțime curioasă.
Latané și Darley au demonstrat că neintervenția individului în situațiile de
urgență (cum s-a întâmplat și în cazul Kitty Genovese) nu poate fi pusă pe seama
apatiei. Individul reacționează diferit în funcție de prezența sau absența celorlalți.
Prezența celorlalți îl face să-și amâne intervenția.
Explicația oferită se bazează pe ideea de difuziune a responsabilității.
Atunci când sunt și alții de față și pot interveni, individul simte că împarte cu ei
responsabilitatea pentru salvarea victimei. Dimpotrivă, când se află singur,
înțelege că îi revine întreaga responsabilitate, încât acordă imediat ajutor.
Fenomenul de difuziune a responsabilității apare și în situația în care
individul face parte dintr-o mulțime violentă. Imaginați-vă următorul context:
grupul participanților la o demonstrație pașnică se transformă într-o mulțime
agresivă, care atacă forțele de ordine, sparge vitrinele magazinelor etc. Într-un
astfel de context, individul poate să considere că nu va fi tras la răspundere,
responsabilitatea pentru actele antisociale revenind tuturor participanților.
Comportamentul său dezinhibat și agresiv are la bază difuziunea responsabilității
în mulțime.
Factori de personalitate
Foarte multe cercetări din domeniul comportamentului de ajutorare s-au
concentrat asupra factorilor situaționali. Totuși, comportamentul este determinat
atât de mediu, cât și de personalitatea indivizilor. În privința influenței acesteia
din urmă, comportamentul de ajutorare a fost raportat la stările psihologice
tranzitorii și la trăsăturile de personalitate.
112
Stările psihologice tranzitorii

Cu toții avem zile în care totul pare să meargă perfect și zile în care totul
iese prost și știm foarte bine că astfel de dispoziții influențează maniera noastră
de a interacționa cu alții. Cercetările asupra comportamentului de ajutorare au
arătat că indivizii aflați într-o dispoziție bună sunt mult mai înclinați să acorde
ajutor decât cei aflați într-o dispoziție proastă.
Când oamenii se simt bine, ei sunt mai puțin preocupați de ei înșiși și mai
sensibili la nevoile și problemele altora. S-a demonstrat chiar că vremea frumoasă,
însorită induce o stare de bună dispoziție, care-i determină pe indivizi să-i ajute
pe ceilalți, iar vremea mohorâtă, cu cer acoperit provoacă proastă dispoziție și
inhibă comportamentul de ajutorare. Indivizii ce se simt triști ori indispuși se
concentrează mai mult asupra lor, asupra grijilor și problemelor lor, sunt mai puțin
preocupați de binele altora și mai puțin dispuși să-i ajute pe alții.
Caracteristici ale persoanei
Tendința generală a psihologilor sociali este aceea de a pune multe
comportamente pe seama factorilor situaționali. Totuși, există caracteristici
stabile de personalitate ce marchează maniera individului de a interacționa cu
ceilalți.
În privința caracteristicilor demografice, de exemplu, s-a arătat că nu există
decât o corelație extrem de slabă, total nesemnificativă, între ocupația tatălui ori
mărimea familiei (numãrul de frați și surori) și comportamentul de ajutorare. În
mod surprinzător, mărimea localității de origine a subiectului are oarecare
influență asupra acestui tip de comportament: subiecții care au copilărit la sat au
o tendință mai pronunțată de a ajuta în raport cu cei originari din orașele mari.
Printre puținele atribute de personalitate acceptate de psihologi ca fiind
legate de comportamentul de ajutorare este competența percepută specifică.
Sentimentul capacității de a stăpâni situația afectează probabilitatea acordării
ajutorului. Indivizii care se simt competenți într-o situație specifică cred că pot
reduce costurile potențiale ale comportamentului de ajutorare și, ca atare, sunt
dispuși să acorde ajutor.
113
Psihologii au studiat comportamentul de ajutorare din rațiuni practice.

Cercetările s-au concentrat asupra determinanților situaționali ai acestui tip de
comportament. Dacă știm, de exemplu, ce anume inhibă intervenția individului în
situațiile de urgență, putem interveni pentru amplificarea solidarității sociale.
COMPORTAMENTUL AGRESIV
Comportamentul agresiv este comportamentul desfășurat cu intenția

de a face rău altei persoane.
Cele mai multe comportamente agresive sunt comportamente antisociale.
Totuși, trebuie să menționăm că, în unele cazuri, agresiunea este valorizată de
societate (de pildă, atunci când individul trebuie să lupte pentru a-și apăra țara),
devenind un comportament prosocial.
Ca și în cazul comportamentului de ajutorare, intenția este foarte
importantă în această definiție. De exemplu, chirurgul face incizii pacienților săi,
dar intenția lui este de a-i vindeca. În aceste condiții, comportamentul său nu este
unul agresiv.
TEORII ASUPRA COMPORTAMENTULUI AGRESIV

Explicațiile privind comportamentul agresiv fac parte din două mari clase:
sunt fie de factură biologică, fie socială. Psihologii se interesează în mod prioritar
de factorii sociali ai agresiunii, deci construiesc teorii bazate pe învățarea acestui
comportament. Totuși, teoriile biologice nu pot fi ignorate. În fond, violența este
o reacție care ține mai mult de corp decât de psihic.
Perspectiva biologică
Teoriile biologice consideră agresivitatea o tendință înnăscută de acțiune.
Omul se naște cu porniri agresive. Agresivitatea ar fi, din acest punct de vedere,
un instinct.
Instinctul este un model predeterminat de răspunsuri la stimulii din
mediu, răspunsuri ce sunt controlate genetic.
114
Orice instinct are următoarele caracteristici:

• este îndreptat spre un scop, sfârșește într-o consecință specifică;
• este benefic pentru individ și pentru specie;
• este adaptat la mediul normal;
• este prezent la toți membrii speciei (deși manifestarea poate să difere
de la individ la individ);
• nu este învățat pe baza experiențelor individuale;
• se dezvoltă pe măsură ce individul se maturizează.
Una dintre teoriile biologice cunoscute asupra agresivității este teoria
etologică. Etologia este o ramură a biologiei care studiază instinctele sau modelele
fixe de acțiune.
Etologii au evidențiat aspectele pozitive, funcționale ale agresivității.
Instinctul agresiv se află la baza unor funcții vitale, ca protejarea teritoriului
împotriva invaziilor, apărarea progeniturilor și competiția sexuală în care se
selectează cele mai puternice exemplare pentru reproducere.
Explicații sociale și bio-sociale ale comportamentului agresiv
Psihologii nu prețuiesc prea mult teoriile biologice, preferând teorii care
pun accentul pe procesul de învățare și pe anumiți factori din contextul social
legați de agresivitate.
Teoria frustrare-agresiune a fost una dintre cele mai influente din acest
domeniu. Ea a fost propusã în 1939 de un grup de psihologi de la Universitatea
din Yale. În esență, este foarte simplă: se afirmă că orice frustrare duce la
agresiune și orice comportament agresiv are la bază o frustrare.
Frustrarea a fost definită ca fiind orice eveniment ce interferează cu
atingerea scopului.
Dacă vrem să cumpărăm o carte, dar nu avem destui bani, vom resimți lipsa
banilor ca frustrantă. Dacă dorim să luăm o notă mare la examen, dar nu avem
suficient timp să ne pregătim, ne vom simți frustrați. Dacã suntem obișnuiți să
luăm cina la ora 19, dar nu e gata nici până la ora 20, vom fi frustrați. Toate aceste
surse de frustrare pot produce furie, ostilitate și comportament agresiv.
115
Furia este emoția aflată în strânsă legătură cu agresivitatea, dar și cu

frustrarea. Furia apare atunci când individul apreciază anumite evenimente ca
ilegitime sau nejustificate. Când frustrarea este justificată, persoana nu devine
furioasă.
Psihologii de după război au arătat că există și alți factori în afara frustrării
care pot determina comportamentul agresiv. De altminteri, imediat după
publicarea teoriei în 1939 s-au găsit critici care să observe că frustrarea nu duce
întotdeauna la agresiune, că există și alte reacții posibile: apatia, strigătul de
neputință etc. În plus, frustrarea nu este prezentă ca factor cauzal în toate cazurile
de agresiune: de exemplu, un asasin plătit nu a fost în nici un fel frustrat de
victimă.
Teoria învățării sociale reprezintă o abordare foarte influentă în
psihologie, ce explică procesele prin care:
1) se achiziționează un comportament sau o secvență de comportament;
2) se inițiazã comportamentele;
3) se mențin modelele de comportament.
Cel mai cunoscut psiholog din acest perimetru teoretic este Albert Bandura,
care a aplicat teoria învățării sociale și în studierea agresivității. Potrivit lui
Bandura, comportamentul social nu este înnăscut, ci învățat de la modele adecvate
(de la părinți, de la frații mai mari etc.). Accentul cade pe experiențele de învățare
ale individului, care pot fi directe sau indirecte. Prin socializare, copilul învață
comportamentul agresiv întrucât este recompensat direct (învățare directă) ori
observă că ceilalți sunt recompensați pentru conduite agresive (învățare indirectă).
Dacă, de exemplu, o fetiță îi ia alteia ciocolata și nimeni nu intervine, prima este
recompensată pentru conduita agresivă, căci are acum ciocolata.
Învățarea prin experiență indirectă se referă la achiziționarea unui
comportament, achiziționare ce urmează observației că un act făcut de altul
conduce la o recompensă. Am putea folosi în locul conceptului de învățare
indirectă pe cel de imitație. S-a arătat că oamenii nu imită decât comportamente
ce au fost recompensate. Copiii au tendința de a-i imita pe părinți, pe frați, pe
116
colegii lor de la grădiniță ori de la școală. În plus, ei imită – și nu numai ei, dar și
adulții – comportamentele de pe ecranul televizorului.
Albert Bandura a numit învățarea indirectă modelare. El a efectuat multe
experimente asupra modelării (tendința persoanelor de a reproduce acțiuni,
atitudini și răspunsuri emoționale ale unor modele reale ori simbolice), reliefând
ușurința cu care copiii repetă actele agresive ale altora. Adulții sunt modele
agresive prin excelență pentru copii, dat fiind că sunt percepuți ca responsabili și
autoritari.
FACTORI AI COMPORTAMENTULUI AGRESIV
Factori personali
Tipul de personalitate – este foarte simplu să explicăm conduita agresivă
prin personalitatea agresivă. Pentru fiecare dintre noi este ușor să stabilească
diferențe între cei pe care-i cunoaștem din punctul de vedere al agresivității,
apreciind că unii sunt foarte agresivi sau că alții sunt foarte puțin agresivi.
Cercetãrile din ultimii 25 de ani au demonstrat existența a două tipuri
fundamentale de personalitate, tipul A și tipul B. Primul tip este mai predispus la
boli coronariene. Persoanele din această categorie sunt foarte active și mai curând
irascibile. Ele se pot arăta adesea agresive cu cei care intră în competiție cu ele.
Sexul – reprezintã o sursă importantă de diferențe de agresivitate între
indivizi. În cursul procesului de socializare, băieții sunt încurajați pe căi directe
ori subtile să se arate agresivi, în vreme ce fetele sunt constant descurajate.
Bărbații manifestă incomparabil mai multă violență fizică și au atitudini mai
agresive; totuși, se consideră că, din punctul de vedere al violenței verbale,
femeile sunt la fel de agresive ca și bărbații.
Factori de mediu
În privința acestora, cercetătorii s-au aplecat cu deosebire asupra influenței
zgomotului, căldurii și aglomerației. Fiecare dintre acești factori poate atinge
niveluri care stimulează comportamentul agresiv al individului.
117
Zgomotul amplifică agresivitatea numai pentru indivizii care au deja

tendința de a acționa agresiv.
Temperatura – în ceea ce privește influența temperaturii asupra
agresivității, multe studii arată că agresivitatea crește pe măsură ce crește
temperatura. Potrivit statisticilor, în zilele călduroase se comit mai multe crime
decât în zilele mohorâte.
Aglomerația – s-a arătat că, în condiții de aglomerație, un factor crucial îl
constituie percepția subiectivă – aglomerația poate fi cu totul neplăcută (în
tramvai, la o oră de vârf) sau plăcută (la discotecă). Când aglomerația blochează
îndeplinirea planurilor persoanei, tendințele agresive se accentuează. În același
timp, tendința de a părăsi situația constituie o alternativă viabilă.
118

Curs Fundamentele Psihologiei Sem - II 2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Fundamentele Psihologiei Sem - II 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE

Lect. univ. dr. DOINIȚA BENTU

Cursul 1. Imaginația: Delimitări conceptuale și accepţiuni ale conceptului

Cursul 14. Atitudinile și comportamentele pro- și antisociale: Definirea

1. Aniței, M (2010), Fundamentele psihologiei, Editura Universitară,

Activitatea şi dezvoltarea umană nu se limitează numai la captarea,

reconstituie realul pornind de la descrierile verbale, ea nu se confundă cu

Accepţiuni ale conceptului de imaginaţie

c) Imaginaţia înţeleasă drept combinatorică mentală

Imaginaţia are următoarele însuşiri:

În cadrul sistemului psihic uman, imaginaţia îndeplineşte următoarele

- compensatorie (de compensaţie) – imaginaţia satisface în plan fantastic

Se face distincția între imagini ale memoriei și imagini ale imaginației.

domeniul științific, tehnic, artistic și organizatoric și poate duce la noi descoperiri,

RAPORTUL IMAGINAŢIEI CU CELELALTE PROCESE

Imaginaţia şi procesele senzoriale

- gândirea este o înlănţuire de conţinuturi abstracte, iar imaginaţia este o

a. Condiționarea clasică - Experimentele lui Pavlov

Învățarea este definită ca o schimbare comportamentală relativ

stimuli (ex: aplicarea unei anumite strategii pentru rezolvarea unei

La începutul secolului XX, fiziologul rus Ivan Pavlov, cercetând digestia,

stimul necondiționat (hrana) este învățată. Această relație este rezultatul

Studiul condiționării operante a început odată cu experimentele lui

Experimentele lui Skinner

neadecvate, părinții au fost sfătuiți să respecte obiceiurile anterioare la ora culcării

Până acum a fost prezentat mecanismul de întărire a răspunsului condiționat

Din perspectivă cognitivă, esența învățării, și a inteligentei, în general,

În psihologie se urmăreşte atât surprinderea şi descrierea fenomenelor cât

Repertoriul motivațional al personalității este extrem de divers. El include:

scurt (intenția de a cumpăra o carte), dar și intenții pe termen lung (intenția de a

În calitate de componentă a sistemului psihic uman, motivaţia se evidenţiază

exprimă prin intermediul unor trăiri emoţionale (încordare, tensiune, disconfort,

Există diferite tipuri de motivaţii ca structură şi funcţionalitate,

Cea mai frecventă distincție se face între motivația extrinsecă și motivația

Motivația secundară este dobândită pe parcursul vieții sub influența

Motivaţia nu trebuie considerată şi interpretată ca un scop în sine ci pusă în

• fie cu subaprecierea semnificaţiei sau dificultăţii sarcinii, caz în care

Motivele acţionează întotdeauna în direcţia satisfacerii unei stări de

Întotdeauna frustrarea se raportează la motivaţie şi scopuri. Ea se naşte

- stereotipia (repetarea aceloraşi comportamente);

a. Definiția și schema semnificației afectivității

DEFINIȚIA ȘI SCHEMA SEMNIFICAȚIEI

Obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează asupra individului au

Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (situaţia de zero

PROPRIETĂŢILE PROCESELOR AFECTIVE

1. Polaritatea proceselor afective – constă în tendinţa acestora de a gravita

2. Intensitatea proceselor afective – indică forţa, tăria, profunzimea de care

MANIFESTĂRILE PROCESULUI EMOȚIONAL

Studiul proceselor afective se face luând ca fenomen tipic emoția. Adesea

schimb se accentuează transpirația. Cu cât emoția este mai puternică, cu atât

expresivă. Modificările fiziologice și comportamentale sunt foarte puternice în

CLASIFICAREA PROCESELOR AFECTIVE

Procesele afective sunt concomitent trăire şi comunicare, putând fi

− sentimentele – sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile,

a. Definirea şi caracterizarea psihologică a activității

DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ A

Conform Dicționarului explicativ al Limbii Române, activitatea reprezintă

În al doilea rând, activitatea poate fi definită ca modalitate specifică de

ELEMENTELE COMPONENTE ȘI STRUCTURA

Activitatea umană, ca realitate psihică complexă, dispune de o serie de

transformă în propria sa motivație) sau în operații (când se automatizează și se

În delimitarea şi clasificarea formelor de activitate umană, criteriul