FORMELE VIETII PSIHICE (CONSTIINTA SI INCONSTIENTUL)

CUPRINS

1. Introducere...........................................................................................................................................3

2. Constiinta.............................................................................................................................................3

2.1. Constiinta implicita.......................................................................................................................6

2.2. Constiinta reflexiva.......................................................................................................................7

2.3. Constiinta de sine..........................................................................................................................9

2.4. Structura psihologica a constiintei..............................................................................................14

2.4.1. Formele conţinutului informaţional specifice sistemului psihic..........................................15

2.5. Funcţiile conştiinţei.....................................................................................................................16

2.5.1. Principalele caracteristici ale re-producerii constiente si functiile care deriva din ele........18

3. Subconstientul....................................................................................................................................19

4. Inconstientul.......................................................................................................................................21

4.1. Descrierea inconstientului...........................................................................................................21

4.2. Inconstientul freudian.................................................................................................................24

4.2.1. Mecanismele de apărare ale eului........................................................................................26

4.3. Inconstientul colectiv..................................................................................................................29

4.4. Inconstientul cognitiv..................................................................................................................30

Concluzii................................................................................................................................................31

Bibliografie............................................................................................................................................32

2
1. Introducere

Psihicul nu este omogen, uniform, nediferentiat, linear, dimpotriva, el exista si se manifesta în

variate forme. Uneori este mai clar, mai lucid, alteori mai tulbure, mai obscur; în anumite
situatii ne dam seama de noi însine, de trairile noastre, în altele nu. Diverse actiuni sau gânduri, care
ne-au captat cândva atentia si efortul încep, o data cu trecerea timpului, sa se realizeze aproape
de la sine, fara a mai fi necesara concentrarea asupra lor. Sunt si cazuri când "ceva" din interiorul
nostru, pe care nici macar nu-l banuiam, iese la suprafata, ne acapareaza si ne chinuie existenta.
Cu alte cuvinte, psihicul cunoaste o mare diferentiere si neuniformitate existentiala si
functionala. Exista urmatoarele forme ale vietii psihice (numite si ipostaze ale psihicului):
constiinta, subconstientul si inconstientul. In lucrarea data, vom aborda aceste forme sub diferite
aspect, din diferite privinte si evidentia o serie de particularitati referitoare la acestea. Din perspectiva
importantei si actualitatii temei date, putem spune ca acesta a fost, este si va fi actuala atita timp cit
psihicul va guverna actiunile noastre. Asadar, prin utilizarea metodelor de studiu theoretic al literaturii
de specialitate vom prezenta in detaliu formele vietii psihice. Ultima parte a lucrarii va prezenta
concluziile referitoare la tema data.

2. Constiinta

Apariţia conştiinţei este considerată a fi specifică psihicului uman. Ea este considerată a fi

expresia activităţii întregului sistem psihic uman, deoarece toate funcţiile organismului şi toate
procesele psihice iau parte la formarea conştiinţei. La baza apariţiei conştiinţei stă memoria.
Constiinta este una dintre cele mai importante niveluri de organizare a vietii psihice (nivelul
superior de dezvoltare al psihicului). Deci constiinta este structura psihica de suport a vietii
interioare si constituie nucleul vietii psihice.

Constiinta poate fi definita ca fiind totul (psihologia fara inconstient) sau nimic (psihologia
fara constiinta). Dintr-un termen esential la debutul psihologiei stiintifice, constiinta s-a
transformat într-un termen ignorat timp de mai bine de 70 de ani. Este meritul lui Piaget
(1974) de a-i fi redat statutul stiintific de prim rang. Astazi termenul de "constiinta" si
problematica fascinanta a constiintei fac obiectul predilect al "stiintelor spiritului", al
psihologiei cognitive si al neurostiintelor. Dificultatea definirii constiintei provine din faptul ca ea
este pura subiectivitate, din faptul ca se manifesta în experientele personale, nefiind, de regula,
accesibila altuia. Constiinta este locul senzatiilor si al perceptiilor noastre, realitatea subiectiva a

3
acestora, materia prima a vietii noastre psihice: ea organizeaza datele simturilor, ne situeaza în timp
si spatiu, este cunoasterea a ceea ce însoteste activitatea spiritului.

Etimologia cuvântului (con-scientia: con-science; so-znanie) demonstreaza ca organizarea

constienta este o reproducere cu stiinta, în care individul dispune de o serie de informatii, ce pot fi
utilizate în vederea descifrarii, întelegerii si interpretarii unui nou obiect, fenomen, eveniment. Sub
raport psihologic, omul îsi da seama de "ceva" anume si îl reproduce în subiectivitatea sa sub
forma de imagini, notiuni, impresii. În virtutea experientei anterioare obiectul are un ecou
informational în subiect, în sensul ca este constientizat aproape imediat. Constiinta presupune
includerea particularului în general si identificarea generalului în particular.

Trebuie sa se faca distinctie intre adjectivul constient (faptul de "a fi constient") si substantivul
constient ("constientul"), care desemneaza un sistem al aparatului psihic bazat pe referinta la
constiinta. Aceasta distinctie ne conduce la discutarea notiunii extrem de complexe care este
constiinta.

- constiinta apare ca esentialmente structuranta si structurata, ca o forma care se conformeaza

unui ordin, care se impune dezordinii inconstiente (structura constiintei face trimitere in mod
constant la structura unei "scene" care se deruleaza "in spatiu, pe durata unui moment" -
actualitatea unei situatii);
- constiinta apare, de asemenea, ca o experienta imediata constituanta si constituita din sensibil
(constiinta reprezinta pentru timp ceea ce corpul reprezinta pentru spatiu: substratul experientei
noastre sensibile).

Forme ale conştiinţei caracteristicile actului conştient implică alegerea unei variante de acţiune,
care poate fi: spontană(fără a cunoaşte motivul – conştiinţa implicită) raţională (bazată pe gândire –
conştiinţa reflexivă) este conştient ceea ce este comunicabil (e un criteriu relativ) presupune atenţie -
o orientare selectivă a energiei psiho-nervoase asupra aspectelor din realitate presupune
intenţionalitate – urmăreşte realizarea unui scop dinainte reprezentat (deci conştiinţă reflexivă)
Asigură: plasticitatea conduitei – adaptarea conduitei la situaţie şi la mijloacele existente
coordonarea (conducerea) adecvată a activităţii – eficienţa conduitei presupune conştiinţă de sine
(cunosc ceva, dar pot să îmi dau seama că această cunoaştere este a mea) Psihologia este interesată de
conţinuturile şi legităţile conştientului, (conceput ca procesualitate vie, în care se întrepătrund într-un
mod specific aspectele generale cu cele individuale şi diferenţiale) conştiinţa reprezintă o calitate care

4
reuneşte organizarea întregului sistem psihic la nivelul existenţei umane conştiinţa apare ca o structură
de integrare corelativă şi ierarhică a evenimentelor infrapsihice. Fiecare nivel are o anumită
organizare din care rezultă proprietăţi sau funcţii ireductibile la proprietăţile şi funcţiile fiecărui
element component luat izolat presupune o relativă delimitare a blocurilor operaţionale la diferite
niveluri tratarea fiecărui nivel în calitate de sistem relativ independent în consecinţă, putem considera
conştiinţa un mod de organizare integral al realităţii psihice la un anumit nivel de funcţionalitate
neurofiziologică, care defineşte atât fiecare proces luat în parte, cât şi totalitatea acestora considerată
simultan şi intercorelat.

Constiinta este nivelul psihic superior de reflectare a realitatii caracteristic doar omului si nu
în toate cazurile. Acesta este forma cea mai superioara de reflectare psihologica, este rezultatul
conditiilor social-istorice de formare a omului în cadrul activitatii de munca, care se afla
permanent în comunicare (cu ajutorul limbajului) cu alti oameni. În acest sens constiinta este "un
produs social". Omul este unicul dintre fiinte, care este capabil de autoanaliza, autocontrol si
autoapreciere. Aptitudinea de a se reflecta pe sine însasi în complexul activitatii vitale este
aptitudinea de a fi constient de sine.

Conștiința este sentimentul întelegerii existenței personale și a integrării ei în univers. Este

forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul
senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv
procese afective și voliționale. De asemenea, conștiința poate fi considerată și ca un sentiment pe care
omul îl are asupra moralității acțiunilor sale. Este una dintre cele mai importante nivele de organizare
a vietii psihice a individului, cand afirmata cand negata cu vehementa.

Din punct de vedere filozofic , Kant este cel care dezvoltă conceptul de “ conștiență de sine “.El
distinge in conștiența de sine atât o conștiință a intelectului cât și o conștiință a simțului intern.

Din punct de vedere teologic, conștiința a fost identificată de catre Augustin ca avand o funcție
de întemeiere a adevarului în interiorul ființei umane.

Din punct de vedere psihologic, conștiința este un mijloc de cunoaștere a lumii exterioare si
interioare.

Reflectarea relatiilor sociale de catre om se numeste constiinta sociala. Constiinta sociala se

prezinta sub doua forme fundamentale:  ideologica;  psihologica.

Se cunosc următoarele tipuri de conştiinţă:

 conştiinţa implicită, nediferenţiată, primitivă, care este întâlnită şi la animalele superioare;

 conştiinţa reflexivă – considerată a fi conştiinţa specific umană.
5
 2.1. Constiinta implicita

Acesta este doar o constiinta de ceva: vreau sa traversez strada si deodata vad un automobil ce
se apropie repede; ma opresc, astept sa treaca. Am avut deci constiinta a ceva diferit de mine care ma
punea in pericol. Constiinta implicita consta intr-o separatie confuza a fiintei mele de alte obiecte sau
fiinte. Conştiinţa de ceva, de un obiect de un lucru este cunoscută sub numele de conştiinţa implicită.
Ea este întâlnită şi la speciile animale superioare, şi care ajută la a calcula posibilităţile şi riscurile, la
aprecierea lor implicită. Orice fenomen este trăit în mod conştient. Conştiinţa ne ajută să analizăm
senzaţiile pe care le încercăm în momentul în care participăm la un eveniment, la a pe separa de
mediul înconjurător şi de ceea ce se întâmplă în mediul înconjurător. Astfel, vad o scara in fata mea si
reactionez pentru a o urca - ceea ce presupune o cunoastere a unui obiect diferit de mine si fata de care
stiu sa reactionez. O asemenea constiinta o gasim si la speciile animale avansate. Cainele, ju-candu-se,
nu-si musca propria coada ori laba. El fugareste cu elan o pisica, dar se pazeste de ghearele ei, deci are
constiinta pericolului zgarieturilor. Am observat comportamentul unei pisici urcate pe o magazie si
care, aruncandu-i o bucata de carne pe jos, nu indraznea sa sara, ezita in mod vadit si a rezolvat
problema sarind mai intai pe un gard apropiat si de acolo jos. Ea a fost constienta de pericolul lovirii
ei de pamant; exista deci la pisica o apreciere implicita a posibilitatilor ei si a riscurilor. Asa cum scrie
psihiatrul H. Ey, constiinta (implicita) este un fel de scena in care se petrec evenimentele. Ea se
constituie ca un mediu prin care noi accedem la tot ceea ce exista si in care inchegam realitatea.
Constiinta e forma in care e trait orice fenomen. Ea ne plaseaza intr-o lume reala. Este o structurare a
trairilor prin care noi ne simtim participanti la tot ce se intampla (ceea ce presupune o separare intre
noi si celelalte obiecte sau fiinte). Constiinta implicita este o constiinta de ceva: ne simtim prezenti
intr-o realitate distincta de noi. In starile patologice, de confuzie mentala, bolnavii asista la tot ceea ce
vad, fara a avea sentimentul prezentei lor si fara sentimentul necesitatii de a participa. Realitatea
constituie un spectacol strain de ei, de neinteles. O problema dificila o constituie visul in care ne
simtim participanti la o lume pe care o credem reala. De aceea primitivii credeau ca sufletul a
participat realmente la cele visate si, cand seful lor visa o vanatoare norocoasa, era felicitat de supusii
sai. in vis pare a avea loc o iluzie de constiinta, fiindca visul consta intr-o rupere de realitate. In
concluzie: constiinta implicita este o constiinta in actiune, un camp al prezentului si al prezentei
noastre in lume. Ea implica separarea mea de lume si de ceilalti.

6
 2.2. Constiinta reflexiva

Acesta este caracteristica omului si consta in constiinta clara a unui eu care actioneaza in mod
responsabil. Această conştiinţă presupune o totală conştiinţă de sine. Conştiinţa reflexivă presupune
existenţa unei capacităţi de discuţie interioară, cu noi înşine. Conştiinţa se caracterizează prin faptul că
pune în activitate întreaga scoarţă cerebrală. Constiinta de sine e precedata de "sentimentul de sine",
stare confuza, dinaintea momentului, când persoana va judeca, va aprecia modul sau de
existenta. La baza evolutiei constiintei sta formarea treptata a unei scheme corporale si a unei
imagini a propriului corp.Prin sistematizarea reflectiilor asupra fenomenului de constiinta si a
definitiilor diverse date acestuia se pun în evidenta, implicit sau explicit, si functiile constiintei:

• functia de semnificare sau de cunoastere;

• functia de relatie;

• functia de sinteza;

• functia de autosupraveghere;

• functia de adaptare;

• functia reglatorie (de autoreglaj voluntar);

• functia informational-cognitiva;

• functia de orientare spre scop;

• functia anticipativ-predictiva;

• functia creativ-proiectiva;

• functia finalista.

Constiinta trebuie descrisa ca o structura complexa, ca organizare a vietii de relatie a subiectului

cu altii si cu lumea. A fi constient înseamna a dispune de un model personal al lumii. Asadar,
individul îsi încorporeaza un model al lumii în care sunt incluse propriile sale experiente si de care el
dispune, în mod liber, ca persoana. Definim constiinta ca "o forma suprema de organizare psihica,
prin care se realizeaza integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vietii psihice si care

7
faciliteaza raportarea / adaptarea continua a individului la mediul natural si social. Prin aceasta
definitie cercetatorii au dorit sa specifice ca sfera constiintei nu se suprapune peste sfera psihicului;
constiinta este doar "o parte" a psihicului, desigur, cea mai importanta. În al doilea rând, a fost
subliniata functia generala a constiintei (integrarea activ-subiectiva), în fine, precizam finalitatea
constiintei (adaptarea la mediu). Printr-o asemenea formulare s-a realizat un acord cu unele
puncte de vedere foarte recente. Constiinta reflexiva nu exista la copilul mic, caci ea presupune
deplina constiinta de sine si o dezvoltare a gandirii abstracte. Ea solicita existenta unei capacitati de
discutie interioara. P. Janet vorbeste de importanta reactiilor noastre fata de propriile noastre reactii. in
cazul constiintei reflexive este vorba de o povestire ori o comentare a propriilor actiuni. Eu mananc
grabit la masa, am constiinta implicita a actului, dar deodata imi dau seama ca mananc prea repede, de
fapt imi comentez in limbaj interior actiunea: „e nesanatos sa mananci prea repede" si continuu,
diminuand ritmul. Deci constiinta reflexiva este o conduita suprapusa, un comentariu propriu asupra
reactiilor mele exterioare ori interioare. H. Ey spune : „A fi constient de ceea ce eu simt sau ceea ce eu
vreau inseamna a-mi verbaliza ideile, proiectele sau sentimentele si a dispune de ele". (Cand e vorba
de a „dispune" de sentimente, afirmatia trebuie luata intr-un sens foarte larg, afectele fiind prea putin
influentate de ratiune.). Nu poate fi vorba de un centru al constiintei, nici al celei implicite, nici al
celei reflexive. Constiinta presupune activitatea intregii scoarte cerebrale, stimulata de formatia
reticulata care comanda trezirea, atentia noastra. Prin ce caracteristici putem distinge un act constient.
C.F. Graumann distinge mai multe aspecte mentionate in cele ce urmeaza.

a) Cand e vorba de animale (soarecii studiati de behavioristi) e edificator faptul de a distinge

intre excitanti care e util si care e primejdios. Tolman precizeaza: cand animalul e pus in fata
posibilitatii de a actiona in diferite feluri si el alege una din alternative. La om se poate face distinctie
intre alegerea spontana, fara a cunoaste motivul (constiinta implicita) si aceea bazata pe gandire
(constiinta reflexiva).
b) Poate fi considerat constient ceea ce este comunicabil. Cand cineva ne comunica ceva anume,
stim ca e constient. Daca nu ne comunica, nu putem cunoaste starea de constiinta. O asemenea
caracteristica este discutabila: afazicul este constient de ceea ce stie, dar nu poate comunica. Apoi
exista comunicare neverbala. O fetita care se inroseste ne poate informa asupra starii ei de spirit - de
care ea insa poate sa nu fie constienta. in fine, in starea de hipnoza subiectul poate spune multe, dar nu
e in stare de constiinta. incat acest criteriu este unul relativ.
c) Cineva este constient cand este atent, cand observa ceva. Focalizarea psihicului duce la
constiinta, o constiinta cel putin implicita (observabila si la animale). Atentia la om poate fi detectata
8
si cu ajutorul electroencefalografului: apar undele beta. Atentia asigura o orientare selectiva,
constienta. Dar dupa cum in atentie gasim grade, si in ce priveste constiinta exista diferite grade. Nu
exista o separatie neta intre constient si inconstient. Constiinta si inconstientul sunt extremele unui
continuu.
d) Act constient este si cel premeditat, intentionat. Intentionat, nu in sensul lui Brentano
(considerand intentionat orice act care are un obiect), ci acela care urmareste realizarea unui scop,
dinainte reprezentat. Deci e vorba de constiinta reflexiva. Premeditarea conduitei, reflectia asigura
plasticitatea ei, adaptarea la situatie si la mijloacele existente. Apare principalul rol al constiintei, rolul
de conducere adecvata. Prin aceasta functie se manifesta eficienta ei, faptul de a nu putea fi
considerata inutila, un epifenomen. Reactiile instinctive, necontrolate in mod constient, sunt rigide,
automate si devin insuficiente in situatii mult schimbate.

e) A fi constient mai e sinonim cu a sti, a fi constient de sine. Eu cunosc ceva : in fata am

cladirea universitatii, dar totodata imi dau seama ca aceasta cunoastere este a mea. Este in afara de
mine care o privesc. Este o constiinta implicita care poate deveni oricand explicita. Pot spune : „Iata
eu privesc universitatea aproape zilnic de 3 ani". Lumea este perceputa constient in sensul sesizarii ei
ca nefiind in eul interior, ca ne facand parte din mine (desi imaginea ei se formeaza pe retina si in
occipital). Progresul constiintei umane, de la constiinta implicita la aceea explicita (reflexiva) se
realizeaza lent, in copilarie. E vorba de formarea constiintei de sine, proces care se termina abia pe la
14-15 ani. Destul de devreme copilul isi spune „eu pot sa...", dar mult mai tarziu va remarca „eu
gandesc".

2.3. Constiinta de sine

Acesta e precedata de „sentimentul de sine", stare confuza, dinaintea momentului cand persoana
va judeca, va aprecia modul sau de existenta. La baza evolutiei constiintei sta formarea treptata a unei
scheme corporale si a unei imagini a propriului corp, mai concret stau unele senzaţii interne: durere,
sete, foame, la care se adaugă senzaţiile proprioceptive şi kinestezice legate de poziţia corpului şi de
mişcare prin care se realizează cunoaşterea propriului organism. Fiinţa umană efectuează, uneori,
acţiuni chiar com-plicate, fără a-şi da seama cum procedează. Evolutia constiintei in copilarie se
studiaza in cadrul psihologiei dezvoltarii, aici vom infatisa doar cateva repere. Constiinta de sine
incepe cu constiinta propriului corp, avand la baza senzatiile interne: foamea, setea, durerea... la care
se adauga senzatiile proprioceptive si kinestezice (adica cele legate de pozitia corpului si de miscare).
Un rol il joaca, desigur, si privirea propriilor membre si a corpului. Toate aceste impresii sunt
9
analizate cortical si rezulta cunoasterea corpului nostru, a suprafetelor ce-1 limiteaza (ca si in cazul
formelor obiectelor din jur, bazate mai ales pe vaz si pipait). Se obtine o imagine a corpului, disociata
de referintele exterioare, independenta de locul unde ne aflam. Exista un model postural al corpului si
al unui spatiu in care noi localizam perceptiile noastre, e „schema sa posturala" in raport cu care
apreciem orice schimbare de pozitie. Se pare ca in formarea acestei scheme exista si unele premise
ereditare. Pornind de la aceasta schema, copilul mai mare stie ca e slab sau gras, inalt sau scund -
comparandu-se cu cei din jur. Schema posturala, imaginea corpului nu se refera doar la topografia
corpului si la pozitiile sale, ci si la posibilitatile de a actiona asupra lumii exterioare. Existenta si
importanta lor se releva in tulburarile patologice ce pot surveni: asomatognozia (ar fi „necunoasterea
corpului"). Se citeaza cazuri de hemiasomatognozie cand pacientul are tulburari intr-o jumatate a
corpului. Un bolnav povesteste : „Nu mi-am dat seama ca bratul stang nu se misca. Cand atingeam
mana stanga aveam impresia ca ating o carne straina, o alta mana. Stiam ca e mana mea si totusi
aveam un corp care nu era al meu". Aici nerecunoasterea se combina cu „apraxia" (paralizia), ceea ce
nu se intampla totdeauna. O alta bolnava nu stie unde se afla si ce face cu mana stanga: isi intreba, cu
repros, sotul de ce o scarpina pe spate, or ea se scarpina singura cu mana stanga. Tulburarile
mentionate provin din pierderea sensibilitatii posturale (legate de pozitie) si kinestezice (de miscare).
Existenta unei scheme, a unei imagini puternice se evidentiaza si prin fenomenul contrar: „membrul
fantoma". Bolnavii carora li s-a taiat un picior il simt uneori prezent, ii doare chiar. Este o persistenta
a imaginii corporale. Nu poate fi vorba ca persoanele mentionate sa nu aiba constiinta de sine. Ele
erau adulte si aveau constiinta de sine formata, pe baza unei multitudini de experiente : se stiau fiinte
ganditoare, sociale. Deci se pot pierde, partial, impresiile provenind din corp, fara a pierde constiinta
eului propriu.
B. Se pune intrebarea : cand se formeaza imaginea propriului corp ? Raspunsul la aceasta
chestiune l-am putea gasi in studiile care au cautat sa cuprinda momentul cand copiii mici isi recunosc
imaginea in oglinda. Nu se poate recunoaste cineva care nu se cunoaste, nu are cat de cat o idee despre
sine. E nevoie sa existe mai intai o cunostinta de sine. Dificultatile recunoasterii in oglinda sunt mari,
fiindca imaginea de sine a copilului in primii 2 ani are la baza senzatiile interne, cele proprioceptive
(de pozitie) si cele musculare, de miscare. Pe cale vizuala cunoastem doar miinile si o buna parte a
corpului, nu insa si fizionomia. Pe cand in oglinda tocmai fata ocupa locul central. Este deci o trecere
de la un sistem de repere, de la un „atlas" la altul. in cazul orbilor din nastere care izbutesc sa
dobandeasca vederea, s-a vazut ca o asemenea tranzitie este foarte dificila. Nici in cazul copiilor mici
ea nu este lesnicioasa. Separat printr-un geam de acesta el se izbeste de geam si adopta o atitudine

10
agresiva, un timp destul de lung. Daca i se pune in fata, nu un geam, ci o oglinda, ostilitatea sa se
exprima un timp de 3 ori mai lung. La alte animale se manifesta reactii diferite fata de cele
exteriorizate in prezenta confratilor. Cainele sta departe de oglinda, o ocoleste si pleaca. Poate fiindca
imaginea in oglinda are o lucire neobisnuita si se misca simultan si simetric cu el.
Unul din studiile efectuate la sfarsitul deceniului al 7-lea (de catre psihologul Amsterdam) pune in
evidenta: pe la 17-18 luni, in fata oglinzii copilul reactioneaza ca la alt copil, zambind si emitand
vocalize. intre 18 si 20 de luni apar reactii de evitare. in fine, intre 21 si 24 de luni se manifesta
simptomele recunoasterii de sine : daca i se picura o pata rosie pe nas, copilul vazand-o in oglinda,
pune mana pe nas, pe pata. Rene Zazzo a reluat studiul, experimentand cu 30 de copii in varsta de 10-
33 luni. Recunoasterea de sine, arata el, nu se produce ca o iluminare subita si la o data precisa. Totul
se petrece in asa fel, incat, dintr-un moment in altul, recunoasterea poate deveni indoielnica. Dupa
primul moment cand apare recunoasterea, urmeaza evitari, fluctuatii ce dureaza cel putin 6 luni la
majoritatea subiectilor. Ca si Amsterdam, Zazzo va observa la copil cateva faze pana la deplina
recunoastere de sine. La varsta mica, el e indiferent. Mai tarziu isi manifesta bucuria, ca la prezenta
altui copil. Apoi urmeaza o stare complexa: anxietatea si evitarea alterneaza cu surpriza si
curiozitatea. Dupa care incepe sa apara recunoasterea favorizata de compararea miinii sale cu aceea
din oglinda sau de interventia altor repere : cand mananca o prajitura ori cand e impreuna cu cineva.
Daca o lumina licareste in spatele sau, copilul se intoarce, dar reactia are loc mai tarziu decat
descoperirea petei de pe nas. Dupa R. Zazzo, recunoasterea in oglinda are loc intre 2 si 3 ani, mai
aproape de 2 ani. Ea coincide cu perioada cand copilul incepe sa foloseasca pronumele „eu", „al meu",
„al tau" in loc de „Radu vrea...", „E a lui Radu..." (Radu fiind insusi copilul). Deci apare o constiinta
de sine ca persoana cu un nume, cu o anumita infatisare pe care incepe sa o recunoasca.
Recunoasterea de sine e conditionata de cunoasterea in prealabil a unor persoane din jur. Dovada ne-o
dau cimpanzeii, care si ei se pot recunoaste in oglinda (desi mai greu: vazand pata pe nas si-o cauta
mai intii pe ureche, pe frunte, pana nimereste nasul). Dar daca puiul de cimpanzeu e crescut separat de
orice maimuta, el nu se poate recunoaste in oglinda. Cand, dupa aceea, sta cel putin 3 luni cu alti
cimpanzei, devine si el capabil de a se recunoaste. Deci constiinta de sine e indiscutabil legata de
cunoasterea altora.
C. Chiar cand copilul are cunostinta de sine, el nu e totusi constient de toate detaliile actiunilor
sale, de care poate deveni constient numai in anumite conditii, fenomen prezent chiar si la varsta
adulta. J. Piaget a efectuat o serie de experiente in aceasta problema, pe care Ie-a inmanunchiat in
volumul La prise de conscience. Dupa cum precizeaza el, de obicei se considera constientizarea

11
brusca - un fel de iluminare. Unii chiar o privesc ca pe un efect al activitatii unui organ special
(„simtul intern"). Fals! Constiinta reflexiva constituie un proces complicat, implicand o constructie a
unor relatii in raport cu sisteme evoluate. Ne-o dovedeste existenta unor aspecte ale comportarii de
care copilul (si chiar adultul) nu este constient. Noi efectuam uneori actiuni, chiar complicate, fara sa
ne dam seama exact cum procedam. Psihologul elvetian ne da o serie de probe. De exemplu: mersul in
4 labe. Copilul incepe sa mearga in 4 labe inca inainte de implinirea varstei de 1 an. J. Piaget a cerut
unor copii de 4-5 ani sa mearga in 4 labe, intrebandu-i apoi cum au procedat. La aceasta varsta,
copilul spune : „intai merge o mana, apoi cealalta mana, apoi un picior si celalalt picior". El nu-si da
seama de mersul real (se avanseaza concomitent cu mana dreapta si piciorul stang, apoi inainteaza
mana stanga si piciorul drept). Ca sa provocam constientizarea:
a) ii cerem sa procedeze asa cum spune el;
b) oprim actiunea si cerem sa o continue;
c) il solicitam sa incetineasca mersul si sa priveasca atent.

La o varsta mai mare (5-6 ani), raspunsul e altul: „merg mana dreapta si piciorul drept, apoi
mana stanga si piciorul stang". De fapt se poate avansa si asa. Unii copii, dupa ce explica, incep sa
mearga in acest fel, desi nu este un mers comod, firesc. Cerandu-se unor adulti sa mearga in patru labe
si sa explice cum are loc acest mers, unii dintre ei au dat acelasi raspuns ca si copii de 5-6 ani. Nici ei
nu erau constienti de felul in care se procedeaza. Mersul in 4 picioare este legat automat prin
conexiuni senzorio-motorii (scheme). Nu e nevoie, deci, de constiinta procedeului. Abia la 7-8 ani
copii sunt constienti de detaliile mersului si pot da explicatia justa (majoritatea dintre ei). Desigur,
chiar si copilul de 3 ani e constient ca merge in 4 labe, dar e o constiinta implicita, nu o constiinta
explicita a felului in care procedeaza. Pentru aceasta se cere o mai deplina dezvoltare mintala.
O alta experienta piagetiana consta in recunoasterea traiectului unui proiectil lansat cu o prastie. Nu e
vorba de prastiile cu elastic construite azi de copii, ci de prastia antica, constand dintr-o bucata de
piele, legata de 2 sfori, in care se pune o piatra; prastia se invarte cu putere, dandu-se dramul pietrii cu
care se lovea dusmanul. in experientele lui Piaget, i se arata copilului cum se procedeaza si e rugat sa
azvarle cu ea o bila intr-o cutie din apropiere. Copilul de 4-5 ani, dupa cateva incercari nereusite
izbuteste sa arunce bila in cutie. intrebat cum a facut, el arata ca a dat drumul bilei cand s-a aflat in
fata cutiei (unii chiar incearca sa demonstreze, oprind rotirea in fata cutiei si azvarlind piatra in ea). in
fond, se da drumul bilei cand se afla intr-o pozitie laterala, ea plecand pe o tangenta la cercul rotirii
prastiei, in felul acesta zburand cu forta acumulata prin rotirea violenta. Deci, in practica se fac greseli
pe care copilul le asociaza anumitor senzatii in relatie cu pozitia si miscarea miinilor; el face o serie de
12
traiectorii, reglari, pana reuseste sa realizeze scopul propus - in cazul nostru aruncarea bilei in cutie.
Dar aceste incercari, reglari nu sunt efectuate cu deplina constiinta, selectia lor se efectueaza
inconstient. Inconstientul, la care ne vom referi imediat, asigura orientarea, invatarea inaintea unei
constiinte clare. Exista doar constiinta confuza, implicita care nu surprinde detaliile operatiilor. Abia
pe la 11-12 ani posibilitatile de constientizare cresc si copii pot clarifica usor procedeul folosit in
utilizarea prastiei. J. Piaget si colaboratorii sai au realizat si alte experiente : coborarea unei bile pe un
plan inclinat in anumite directii, intoarcerea unei mingi de ping-pong si a unui cerc, construirea unui
drum in panta, ciocnirea unor bile s.a. Toate au dus la aceeasi concluzie : se pot rezolva probleme
concrete destul de complicate, fara a fi constienti de detaliile executiei, mai ales in cazul copiilor, cu
atat mai putin constienti cu cat sunt mai mici. Asadar, priza de constiinta nu e ceva simplu, ea
presupune o conceptualizare, o trecere din planul actiunilor concrete in planul actiunilor mintale, mult
mai complexe si, totodata, constiente. Desigur, aceasta trecere implica reusita actiunii, fara a fi insa
suficienta. Reusita nu necesita deplina constiinta. Inconstientul a carui influenta e importanta in
perceptie, in gandire, in creatie poate solutiona singur multiple probleme practice. Trecerea din planul
actiunii in planul verbal-logic, constient, implica o restructurare, stabilirea unor noi legaturi,
efectuarea de operatii mintale, plastice, reversibile. Noile relatii sunt inserate in structurile notionale
(altele decat cele din sistemul senzorio-motor). Daca ele nu sunt elaborate, copilul nu poate deveni pe
deplin constient. Numai dupa 7-8 ani, cand sunt deja constituite sisteme notionale de referinta, el
poate deveni constient si poate incepe sa explice ceea ce este implicat in detaliile actiunii. Se pune
urmatoarea problema : ce determina priza de constiinta in mod obisnuit ? Dupa Ed. Claparede -
dificultatile in activitate, dezadaptarea. in experientele lui J. Piaget, complicatiile sunt provocate prin
interventia experimentatorului. insa constiinta poate aparea chiar cand o actiune reuseste, precizeaza
Piaget: cand reproducerea miscarilor e constransa sa se adapteze unor modificari (ceea ce de fapt
constituie o dificultate) si cand subiectul isi propune noi scopuri. Experimentele efectuate au pus in
lumina existenta unor grade ale constiintei. De pilda, in experientele cu prastia sunt cazuri cand
copilul nu poate arata exact pozitia, dar indica una intermediara (nu cea din fata cutiei). Apare deci o
constiinta neclara a pozitiei din care se declanseaza bila. Acestei impresii, constiintei neclare, i se
spune de obicei subconstient. in fond exista grade de constiinta dupa integrarea noilor informatii in
sisteme mai mult si mai putin evoluate.

Structura psihologică a conştiinţei atributele cunoaşterii conştiente (în cunoştinţă de cauză)

13
  posibilitatea relatării despre ceea ce se produce la un moment dat sau despre ceea ce s-a
petrecut în trecut sau se va petrece în viitor;
 delimitarea dintre imagine şi obiectul sau fenomenul care a determinat formarea imaginii;
stabilirea unei relaţii cauzale în seria evenimentelor percepute gândite sau trăite;
 delimitarea şi stabilirea unei ordini deliberate între componentele de bază ale activităţii
(motivul - scopul mijlocul) şi analiza acestora prin prisma întrebărilor “de ce?” şi “cum”;
 întemeierea şi motivarea logică a acţiunii; prevederea consecinţelor acţiunii şi alegerea
variantei optime;

Există un conţinut informaţional specific şi o diferenţiere funcţională în interiorul sistemului

psihic conţinutul informaţional se organizează şi structurează în următoarele forme: cognitivă
afectivă motivaţională volitivă. Informaţia de tip cognitiv se referă la: proprietăţile structurale ale
obiectelor şi fenomenelor lumii externe raporturile genetice, cauzale şi spaţio-temporale dintre
acestea legile organizării, mişcării şi evoluţia lor este reprezentată la nivelul sistemului noţiunilor
şi cunoştinţelor pe care individul le însuşeşte în decursul activităţii are ca rezultat o cunoaştere a
obiectelor şi fenomenelor relativ independentă de scopurile şi motivele activităţilor practice.

2.4. Structura psihologica a constiintei

Psihologia este interesata de continuturile si legitatile constientului, ca procesualitate vie, in care

se intrepatrund intr-un mod specific aspectele generale cu cele individuale si diferentiale. Din punct de
vedere psihologic constiinta reprezinta o calitate care reuneste organizarea intregului sistem psihic la
nivelul existentei umane. Ea apare ca o structura de integrare corelativa si ierarhica a evenimentelor
infrapsihice. Aceasta integrare ierarhica presupune o relativa delimitare a blocurilor operationale la
diferite niveluri si tratarea fiecarui nivel in calitate de sistem relativ independent. Fiecare nivel are o
anumita organizare din care rezulta proprietati sau functii ireductibile la proprietatile si functiile
fiecarui element component luat izolat. Putem considera constiinta un mod de organizare integral al
realitatii psihice la un anumit nivel de functionalitate neurofiziologica, care defineste atat fiecare
proces luat in parte, cat si totalitatea acestora considerata simultan si intercorelat.

Prin cunoastere constienta se intelege, in general, o cunoastere in cunostinta de cauza, care

presupune urmatoarele atribute:

 posibilitatea relatarii despre ceea ce se produce la un moment dat sau despre ceea ce s-a petrecut
in trecut sau se va petrece in viitor;

14
 delimitarea dintre imagine si obiectul sau fenomenul care a determinat formarea imaginii;

 stabilirea unei relatii cauzale in seria evenimentelor percepute gandite sau traite;

 delimitarea si stabilirea unei ordini deliberate intre componentele de baza ale activitatii (motivul -
scopul - mijlocul) si analiza acestora prin prisma intrebarilor "de ce?" si "cum";

 intemeierea si motivarea logica a actiunii;

 prevederea consecintelor actiunii si alegerea variantei optime;

Realizarea acestor caracteristici este posibila datorita continutului informational specific si a

diferentierii functionale in interiorul sistemului psihic. Continutul informational se organizeaza si
structureaza in trei forme: cognitiva, afectiv-motivationala si volitiva.

2.4.1. Formele conţinutului informaţional specifice sistemului psihic

Informatia cognitiva se refera la proprietatile structurale ale obiectelor si fenomenelor lumii

externe, raporturile genetice, cauzale si spatio-temporale dintre acestea, legile organizarii, miscarii si
evolutia lor. Informatia cognitiva este cel mai bine reprezentata de sistemul notiunilor si cunostintelor
pe care individul le insuseste in decursul activitatii. Aceasta informatie duce la o cunoastere a
obiectelor si fenomenelor relativ independenta de scopurile si motivele activitatilor practice.

Informaţia de tip motivaţional este rezultatul prelucrării şi interpretării stărilor şi transformărilor

care au loc în interiorul sistemului reflectă oscilaţiile, insuficienţele sau degradările energetice ale
acestuia prin raportarea acestora la anumite standarde se creează o stare de tensiune specifică trăită
subiectiv ca disconfort sistemul individual îşi îndreaptă deliberat mijloacele de acţiune în direcţia
satisfacerii necesităţii şi reducerii tensiunii concept important: motiv mobilul care declanşează
orientează şi susţine acţiunea dacă este fixat conştient, are următoarele roluri: rol declanşator -
energetic rol reglator, organizator.

Informaţia de tip afectiv apare ca rezultat al evaluării subiective a gradului de concordanţă sau
divergenţă dintre evenimentele care se produc în plan intern şi cele desfăşurate în plan extern
concordanţa este trăită ca satisfacţie, plăcere discordanţa ca tensiune, insatisfacţie, neplăcere la
nivelul conştiinţei: se realizează filtrarea şi aprecierea mulţimii influenţelor externe după criteriul
"plăcut-neplăcut" şi stochează semnificaţiile corespunzătoare ale acestora. în acelaşi timp, prin

15
substructurile sale cognitive şi motivaţionale, conştiinţa tinde să stabilească un raport optim între
aspectele "pozitiv" şi "negativ" ale componentei afective a activităţii.

Informaţia de tip volitiv este rezultatul raportării subiective a posibilităţilor proprii la dificultatea
obstacolului care trebuie înlăturat în vederea atingerii scopului conştient propus în urma acestei
evaluări se realizează reglajul voluntar al acţiunii care presupune, în mod necesar, un efort voluntar
constă în mobilizarea resurselor fizice, intelectuale, emoţionale prin intermediul mecanismelor
verbale, deci conştiente este trăit ca o stare de tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor
resurselor în vederea depăşirii obstacolului la nivelul conştiinţei se realizează reglajul voluntar prin:
concentrarea energiei afective spre scopul dominant rezolvarea unor conflicte emoţionale respingând
tendinţa afectivă care este opusă scopului.

2.5. Funcţiile conştiinţei

Funcţia cognitivă cunoaşterea lumii şi a propriului Eu apariţia conştiinţei presupune

constituirea unui raport cognitiv specific subiect-obiect cu scopul precis de a cunoaşte cogniţia
conştientă devine nu numai cunoaştere a obiectului, ci şi cunoaştere a cunoaşterii despre obiect
subiectul poate spune nu numai că ştie sau numai ce ştie, ci şi că ştie că ştie şi ştie cât ştie cunoaşterea
conştientă permite omului să acumuleze cunoştinţe premeditat, din perspectiva existenţei viitoare.

Funcţia proiectivă orientarea activităţii în direcţia transformării realităţii prin această funcţie
omul reuşeşte să modifice, să transforme obiectul în direcţia dorită datorită proiectivităţii conştiinţei
apare o dimensiune nouă în structura personalităţii umane, dimensiunea creativităţii.

Funcţia anticipativă tendinţa omului de a face predicţii în legătură cu desfăşurarea

evenimentelor anticipa mental modificările viitoare ale obiectului acţiunii planifica şi programa
dinainte desfăşurarea acţiunii conferă conduitei umane caracterul raţionalităţii şi finalităţii intenţionate
fixarea scopului acţiunii şi a programului de desfăşurare este un proces activ analiză şi comparaţie a
diferitelor alternative posibile stabilire a unor criterii de eficienţă şi optimizare alegere a mijloacelor
eficiente de acţiune.

Funcţia de reglare controlul pe care conştiinţa îl exercită asupra modului de desfăşurare a

activităţii comportamentului, asigurând-se eficienţa optimă în raport cu scopul propus o acţiune este
eficientă dacă rezultatul obţinut corespunde cu scopul propus anterior aceasta presupune nu numai
înregistrarea rezultatului final, ci şi a secvenţelor parţiale, pentru a putea interveni pe parcurs pentru a

16
înlătura obstacolele care apar un rol reglator important îl exercită mecanismele conştiinţei asupra
dinamicii trăirilor afective şi trăsăturilor temperamentale există mijloace specifice de activare-frânare
prin care este posibilă structurarea unor tipuri comportamentale optime pe fondul celor mai variate
dispoziţii bioconstituţionale.

O alta clasificare, conform lui Pavelcu, functiile constiintei sunt:

 relatia
 sinteza
 autosupravegherea
 adaptarea

Primele 3 pacatuiesc prin ingustarea nepermisa a notiunii de constiinta, redusa fie la gandire sau
la un alt aspect al ei (sinteza), fie la limbaj; ultima largeste extrem de mult sfera notiunii de constiinta
aceasta aparand ca fiind identificata cu inteligenta, definita in acelasi mod. Ar fi mai nimerit, spunea
Pavelcu, sa interpretam constiinta ca o activitate de intelegere, pentru ca rolul ei este de a avea
intelesuri, de a integra un fenomen intr-un sistem de relatii, de a realiza scindari, diferentieri, opozitii
inlauntrul continuturilor, la inceput omogene, pentru a ajunge, in final, la noi sinteze. Mai productiva
ar fi conceperea constiintei ca o functie de supraveghere in loc de autosupraveghere. Viata nostra
psihica cuprinde ambele sisteme (Eu si Lumea) intr-un singur act savarsit sub supraveghere.
Constiinta trebuie interpretata nu in termenii generali ai adaprarii, ci ca fiind o anumita adaptare,
deoarece ea intervine doar atunci cand este necesara o adaptare superioara pe planul intelegerii.
Constiinta este o functie de adaptare la lumea externa prin operatii simbolice, reprezentative,
intelectuale cu scopul asigurarii unui nou echilibru, mai perfectionat, intre individ si mediu.

Raspunsurile la intrebarea ,,ce inseamna a fi constient?” evidentiaza, dupa Ey, pe langa functiile
constiintei, si 2 modalitati mai generale, teoretico-metodologice de abordare a constiintei, una
apartinand psihologiei functionale, cealalta fenomenologiei.

- Psihologia functionala descompune constiinta in mecanismele partiale ale memoriei,

perceptiei, schemelor intelectuale si verbale. A fi constient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor
vietii psihicesau doar unora dintre acestea.

17
 - Fenomenologia descrie nu doar fluxul international, aparitiile, dezvoltarile si
complexitatea ,,trairilor”, ci si toate modurile-de-a-fi in lume (intalnirea Eului cu un alt Eu, alteritatea
Eului, problematica etica si istorica a omului) ajungand in cele din urma la absorbtia constiintei in
generalitatea Destinului, Ratiunii, Praxisului.

In urma trecerii in revista a modalitatilor fiintei noastre constiente (fiinta constienta implica o
organizare autohtona; ea se obiectizeaza si se reflecta intr-un model al lumii; dispune de ea insasi in
sensul teporalitatii sale; este structurata ca o reverberatie a Eului la experientele sa), EY arata ca ,,a fi
constient inseamna a dispune de un model personal al lumii.”

Astfel :

 se specifica ca sfera constiintei nu se suprapune peste sfera psihicului;

 constiinta este doar o parte a psihicului, cea mai importanta;
 subliniaza functia generala a constiintei (integrarea activ-subiectiva);
 precizeaza finalitatea constiintei (adaptarea la mediu).

Unii autori considera că funcția supremă a conștiinței o constituie adaptarea individului la

mediul său, prin asigurarea cadrului necesar rezolvării de conflicte,luării deciziilor, detectării
erorilor,planificării. Pentru alți autori conștiința ar fi suportul ce asigură prioritatea acțiunilor
planificate in detrimentul celor instinctuale.

Funcții :

- De orientare

- De integrare superioară

- De motivare

- De control

2.5.1. Principalele caracteristici ale re-producerii constiente si functiile care deriva din
ele

Sub raport psihologic, omul isi da seama de ,,ceva” anume si il reproduce in subiectivitatea sa
sub forma de imagini, notiuni, impresii. In virtutea experientei anterioare obiectul are un ecou
informational in subiect, in sensul ca este constientizat aproape imediat. Reflectarea constienta pp.

18
includerea particularului in general si identificarea generalului in particular. Aceasta particularitate
evidentiaza functia informational-cognitiva a constiintei. Prezenta scopului in plan mental este
esentiala in reflectarea constienta care este o reflectare cu scop sau orientata spre scop. Reflectarea
cu scop indica functia finalista a constiintei. Scopurile se stabilesc inainte de desfasurarea activitatii,
actiunii. Omul, prin constiinta, are capacitatea de a anticipa rezultatul actiunilor sale, de a-l stabili
mintal inainte realiza in forma sa concreta. Constiinta este deci o reflectare anticipativa a realitatii,
prin acesta deosebirea dintre om si animal fiind fundamentala. O asemenea caracteristica a organizarii
constiente evidentiaza functia ei anticipativ-predictiva. Dar pentru a realiza ceva este necesara si
organizarea mintala a activitatii, adica fragmentarea ei in elemente componente, stabilirea succesiunii
desfasurarii si realizarii lor, a ierarhiei lor, stabilirea locului activitatii respective in raport cu alte
activitati anterioare sau care urmeaza a fi initiate. Toate acestea reliefeaza o alta particularitate a
organizarii constiente si anume caracterul ei planificat, care exprima functia reglatoare a constiintei.
Omul nu re-produce realitatea in sine doar pentru a o re-produce, ci cu scopul de a o modifica,
schimba, adapta necesitatilor sale, ceea ce desemneaza caracterul creator al constiintei, implicit
functia sa creativ-proiectiva.

3. Subconstientul

Pozitia subconstientului în psihologie este destul de imprecisa. Termenul a aparut la sfârsitul

secolului al XIX-lea - începutul secolului XX, capatând diferite denumiri. Astfel, el a fost
considerat când o postconstiinta, când o preconstiinta. Unii autori l-au denumit chiar
"inconstient normal". În prezent, exista tendinta de a-l defini prin opozitie cu constiinta,
spunându-ni-se mai degraba ce nu este decât ce este. Constientul reprezinta un continut de
gandire "mai putin constient, aflat la limita accesibilitatii în spirit, la limita stabilitatii în
constiinta. In anumite circumstante termenul de subconsteint este sinonim cu cel de inconstient.

În aceste conditii, o serie de clarificari sunt absolut necesare. Notiunea de subconstient, sub o
forma sau alta, cu o denumire sau alta, se pastreaza si este utilizata în psihologie. Unii autori o
includ chiar în titlurile cartilor lor. Conservarea notiunii de subconstient în psihologie este
fireasca, deoarece subconstientul reprezinta una dintre ipostazele importante ale psihicului, care
nu poate fi nici ignorata, nici redusa sau identificata cu alte ipostaze ale acestuia.
Subconstientul dispune nu numai de continuturi specifice, ci si de mecanisme si finalitati proprii.
Subconstientul se refera la structurile abisale ale personalitatii. Pentru psihanalisti,
subconstientul este parte a psihicului, care tinde sa revina în constiinta si preseaza în mod continuu
19
asupra constiintei omului. Este o zona abisala (profunda) limitata, în care nu se poseda o constiinta
clara.

Sigmund Freud si neofreudistii considera subconstientul ca fiind:

 deschis si orientat spre constiinta;

 presupune o oarecare transparenta, putând fi considerat o constiinta latenta;
 este un ansamblu de servo-mecanisme si implicatii nemijlocite ale constientului, rezerva de
informatii si operatii din care se constituie faptele de constiinta.

Trasaturile definitorii sunt: proximitatea fata de constiinta si compatibilizarea cu aceasta.

Întelegerea continutului specific, mecanismelor si finalitatilor proprii subconstientului nu au fost
realizate dintr-o data, ci a parcurs o serie de etape. Într-o prima etapa, cei mai multi autori concep
subconstientul ca pe o formatiune sau un nivel psihic, ce cuprinde actele foste cândva
constiente, dar care în prezent se desfasoara în afara controlului constient. El este rezervorul
unde se conserva amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau
perceptive stereotipizate, deci toate actele, ce au trecut cândva prin filtrul constiintei, s-au
realizat cu efort, dar care se afla într-o stare latenta, de virtualitate psihica, putând însa sa redevina
oricând active, sa paseasca pragul constiintei.

Aceasta acceptie transpare din cele mai multe definitii care i s-au dat. Astfel, Th. Ribot
a definit subconstientul drept o "constiinta stinsa". Lasând la o parte faptul ca o constiinta stinsa n-
ar avea nici un fel de rol în viata psihica a individului (poate mai degraba ar fi trebuit sa fie
considerat o "constiinta adormita", capabila oricând, în functie de împrejurari si de solicitari, sa se
trezeasca), se remarca definirea subconstientului pornind de la constiinta. Si în viziunea altor autori,
cum ar fi de pilda Janet si Pierce, subconstientul apare ca un fel de constiinta inferioara, ce
coexista cu cea centrala. S-a acreditat si ideea ca, desi amplasat între constient si inconstient,
subconstientul este orientat mai mult spre constiinta. El nu este total obscur, ci presupune un
anumit grad de transparenta, putând fi considerat, de aceea, o "constiinta implicita". În afara de
surprinderea si sublinierea caracterului dinamic al subconstientului, se contureaza mai
pregnant ideea existentei lui ca nivel de sine statator, dinstict atât de constient, cât si de
inconstient. Acest punct de vedere, o data câstigat, permitea concentrarea asupra
caracteristicilor subconstientului, pe functiile lui specifice, care sa-l diferentieze si sa-l
individualizeze în raport cu celelalte doua ipostaze ale psihicului.

20
 Principalele trasaturi ale subconstientului apar din amplasarea lui topografica între constient
si inconstient. Acestea sunt:

 latenta si potentialitatea (continuturile subconstientului se mentin într-o stare latent pâna

când vor fi reactivate si disponibilizate de catre constiinta);
 coexistenta cu constiinta (de obicei, continuturile subconstientului sunt o alta expresie a
continuturilor constiintei, poate mai concentrata, mai condensata, ele neintrând în
conflict cu continuturile constiintei, ci coexistând cu acestea);
 facilitatea, servirea constiintei (subconstientul se pune în slujba constiintei, devine un
fel de "servitor" al ei);
 filtrarea si medierea continuturilor, care trec dintr-un nivel în altul (continuturile
constiintei nu trec direct în inconstient, ci "se opresc" pentru perioade de timp mai scurte sau
mai lungi în subconstient, la fel petrecându-se lucrurile si cu continuturile
inconstientului, care mai întâi tranziteaza subconstientul si abia apoi patrund în
constiinta).

Toate aceste particularitati ale subconstientului au fost bine sintetizate de Paul Popescu-
Neveanu, care vorbea de proximitatea subconstientului fata de constiinta si de compatibilitatea cu
ea. Aceasta demonstreaza ca, desi se amplaseaza între constient si inconstient, subconstientul este
mai aproape de constient, iar continuturile lui sunt mai asemanatoare cu cele ale
constientului decât cu cele ale inconstientului. Subconstientul este considerat din aceasta
perspectiva un servo-mecanism al constiintei, o ipostaza a psihicului aflata în slujba constiintei,
o rezerva de informatii si operatii din care se constituie, uneori, faptele de constiinta, aceasta
din urma avându-si totusi izvorul în afara ei, în realitatea materiala si sociala înconjuratoare.
Subconstientul contine ceea ce nu se afla în centrul atentiei, dar care poate avea efecte
asupra constientei. În fine, subconstientul nu este un simplu dublet al constientului, ci dispune de
o fizionomie proprie, de continuturi si legitati de functionare bine individualizate.

4. Inconstientul

4.1. Descrierea inconstientului

Asa cum a reiesit din cele relatate mai sus, exista un numar destul de mare de fenomene si
reactii psihice care intervin in activitatea noastra, fara a ne da seama de prezenta lor. Ansamblul lor,
ca si al posibilitatilor de actiune existente, neactualizate il denumim, in mod obisnuit, inconstient. Nu

21
este necesară o separare între inconştient şi conştient, inconştientul este într-o strânsă relaţie cu
conştientul şi îl poate influenţa permanent. Conştientul şi inconştientul sunt caracterizaţi a fi forme
complementare ale vieţii psihice umane. Inconştientul nu are un rol decisiv în viaţa psihică, pe când
conştientul ajută la culegerea şi prelucrarea datelor care duce implicit la găsirea unor soluţii şi la
evitarea greşelilor. Premisa fundamentală a progresului psihicului uman o constituie conştiinţa
reflexivă. Astazi includem in inconstient mai intai tot bagajul de cunostinte, imagini, idei achizitionate
si care nu ne sunt utile in prezent. Ele raman intr-o stare de latenta; unele vor fi actualizate frecvent,
altele poate niciodata. Apoi gasim toata rezerva de acte automate, priceperi si deprinderi care nu sunt
necesare pentru moment (stiu sa dansez, dar nu e cazul, tot asa mai stiu sa schiez, sa conduc un
automobil etc). Ele intervin cand o cere situatia prezenta. Tot inconstiente sunt unele perceptii obscure
(sub pragul la care devin constiente), dar influentand comportamentul (multi excitanti conditionati pot
ramane in afara constiintei). in fine, afectivitatea este in mare masura inconstienta: teluri, dorinte,
sentimente care n-au legatura cu momentul prezent. in ce priveste sentimentele, chiar cand sunt
actualizate, cand intervin in conduita, ele nu sunt constiente in intregimea lor (imi dau seama ca tin la
tatal meu, dar nu stiu ce sacrificii as fi in stare sa fac pentru a-1 sti multumit).

Inconstientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vietii psihice, în legatura
cu care pozitiile de negare sunt de afirmare abunda în literatura de specialitate. Discutiile cu
privire la acceptiile notiunii, la natura psihica a inconstientului, la rolul lui în existenta umana
sunt atât de numeroase, prolixe si contradictorii, încât creeaza un tablou deconcertant referitor la
inconstient. Se afirma chiar ca psihologia a renuntat sa mai plaseze în centrul preocuparilor sale
teoretice si practice notiunea de constiinta, în favoarea celei de inconstient. Chiar daca
inconstientul a captat în ultima vreme într-o mai mare masura atentia psihologilor, nu se poate
sustine fara a gresi ca ei au încetat sa se mai preocupe de studiul constiintei. Vom încerca sa
analizam câteva dintre problemele mai importante ale inconstientului ca ipostaza a psihicului. Exista
un numar destul de mare de fenomene si reactii psihice, care intervin în activitatea noastra, fara
a ne da seama de prezenta lor. Ansamblul lor, ca si al posibilitatilor de actiune existente,
neactualizate îl denumim, în mod obisnuit, inconstient. Astazi includem în inconstient mai înt âi tot
bagajul de cunostinte, imagini, idei achizitionate si care nu ne sunt utile în prezent. Ele ramân
într-o stare de latenta; unele vor fi actualizate frecvent, altele poate niciodata. Apoi gasim
toata rezerva de acte automate, priceperi si deprinderi, care nu sunt necesare pentru moment
(stiu sa dansez, dar nu e cazul etc.). Ele intervin când o cere situatia prezenta.

22
 Tot inconstiente sunt unele perceptii obscure (sub pragul, la care devin constiente), dar
influentând comportamentul (multi excitanti conditionati pot ramâne în afara constintei). În fine,
afectivitatea este în mare masura inconstienta: scopuri, dorinte, sentimente, care n-au legatura cu
momentul prezent. În ce priveste sentimentele, chiar când sunt actualizate, când intervin în conduita,
ele nu sunt constiente în întregimea lor (îmi dau seama ca tin la tatal meu, dar nu stiu ce sacrificii
as fi în stare sa fac pentru a-l sti multumit.)

In modelul freudian clasic, inconstientul apare intr-o tripla ipostaza:

1) ca atribut al continuturilor psihice situate in afara cimpului de constiinta;

2) ca un compartiment sau instanta a aparatului psihic, avind caracteristici aparte si exercitind un rol
important in determinarea (reglarea) conduitelor;

3) ca mod specific de existenta a sinelui si ca latura a eului si supraeului.

Rezulta ca inconstientul are un sens dinamic (baza pulsionala si sediu principal al conflictelor
interne) si un spns topic (delimitat de constiinta, uneori chiar inchis). Inconstientul reprezinta o alta
latura (ascunsa) a vietii psihic si existentei personalitatii. Sistemul psihic uman nu poate fi actual
conceput fara a considera „ambele reversuri ale medaliei", respectiv constientul si inconstientul, iar
psihologia stiintifica evita atit reductia la inconstientul cat si la constient. Pentru Freud, visele
reprezinta ,,calea regala" in descoperirea inconstientului, sunt atit metoda cat si mostre autentice de
manifestare a inconstientului. Tot prin influentele inconstientul sunt explicate si actele ratate.
Instalarea in plan inconstient a conflictelor dintre aspiratiile inconstientului si interdictiile
constientului ia formele frustratiei, a complexelor si, in cazuri mai grave, ale nevrozei si psihozei.
Cum inconstientul este considerat un sistem deschis spre sine pana la autism dar inchis in raport cu
lumea si rezistind la investigatia constienta, tehnica psihanalitica isi propune sa scoata la suprafata, sa
constientizeze conflictele inconstiente pentru a le rezolva.

Constiinta si inconstientul au aceeasi orientare si continuturi de aceeasi natura. Identificarea

celor doua niveluri de organizare a vietii psihice echivaleaza practic cu negarea specificului
ambelor. Aceste obstacole epistemologice au frânat constituirea si evolutia conceptiilor
asupra inconstientului.

23
 4.2. Inconstientul freudian

Aceasta se sprijina, în principal, pe conceptia lui Sigmund Freud, medic- psihiatru vienez
(parintele psihanalizei), care, desi nu a introdus notiunea respectiva în psihologie, a
elaborat o conceptie structurata cu privire la continutul si rolul inconstientului în viata psihica a
individului, furnizând chiar si o metoda de sondare si asanare a lui. Teoria inconstientului a fost
multa vreme dominata de conceptia lui S. Freud, acesta are meritul incontestabil de a fi
subliniat rolul important al inconstientului, dar a ajuns la mari exagerari si unilateralitate.

În ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instante.

a) Sinele (sau „id") care ar fi principalul sediu al inconstientului, imaginat ca un rezervor unde
clocotesc dorintele noastre, instinctele. Freud a caracterizat doua instincte esentiale, instinctul vietii,
tendinta spre placere („Libido") pe care mereu a identificat-o cu tendintele sexuale, si instinctul mortii
(„Thanatos"), tendinta spre distrugere. Ambele instincte incearca mereu sa treaca la actiune, dar sunt
tinute in frau de a doua instanta;
b) Supraeul („superego"). Acesta este alcatuit din normele, imperativele morale, din idealul
eului. El se formeaza datorita interventiei parintilor, care infraneaza tendintele copilului neconforme
cu moralitatea;
c) Eul („ego") constituie cea de a treia instanta, principalul sediu al constiintei. El tine cont de
dorintele prezente in „sine", de interdictiile supraeului, cautand un compromis intre ele, in functie de
realitate. Acest compromis obliga eul sa alunge in inconstient (sinele) toate tendintele, aspiratiile care
nu se pot realiza (fenomen numit de Freud „refulare"). Conceptia parintelui psihanalizei are o baza
reala: exista mereu conflicte intre dorintele noastre si obligatiile morale. Eul, in functie de constiinta
morala si de realitate, cauta mereu o solutie optima. Dar Freud sustine o suprematie a sinelui, a
fortelor inconstiente. El compara psihicul cu un calaret si calul sau. Eul este calaretul care conduce
calul, dar calul, care il poarta, constituie forta principala, factorul principal - putand sa zvarle
calaretul, cand isi iese din fire. E domnia inconstientului. Acest raport intre eu si inconstient poate fi
real in cazul unor boli mintale, dar nu si la omul normal, unde predomina glasul constiintei. Numai la
un mic numar de oameni (la psihopati si delincventi) se poate utiliza teoria freudista.
in prima sa conceptie, S. Freud amintea si de un preconstient: zona in care s-ar afla amintirile si
automatismele ce pot fi evocate cu usurinta, spre deosebire de impulsurile refulate. Acestea, aflate in
inconstient, razbat foarte greu, fiind cenzurate de supraeu. Astazi nu se vorbeste de preconstient, dar
se accepta existenta unei zone subconstiente, o zona limita intre inconstient si constient. Astfel, daca

24
avem in camera o pendula, zgomotul ei regulat nu-1 mai auzim, adanciti fiind in lectura, dar daca ea
se opreste ne dam seama ca s-a intamplat ceva. Deci zgomotul era subconstient. Tot asa sunt situatii in
care traim un sentiment de care nu ne dam seama. Intervenind insa o emotie neobisnuita,
constientizam influenta sa - subconstienta. O divizare neta intre inconstient si constient nu pare
necesara. Astazi, inconstientul nu mai e privit ca un simplu rezervor de impulsuri. Inconstientul e
indisolubil legat de constient si il influenteaza in orice moment. in acest sens, este interesanta
conceptia lui R. Mucchielli. Dupa el, toata experienta noastra, influentata de tendintele innascute
(putine), de mediu, de educatie se structureaza, treptat, intr-un vast sistem, in care am putea distinge
subsisteme (ale fenomenelor preponderent cognitive sau motorii ori afective). Tot acest sistem,
aceasta structura a personalitatii influenteaza in permanenta fenomenele psihice actuale: perceptiile,
gandirea, sentimentele, actele de vointa. El tinde sa le dea o forma corespunzatoare, izomorfa
tendintelor formate, structurii dobandite a personalitatii, in lumina acestor conceptii, inconstientul ar fi
o forma, tocmai structura personalitatii ce influenteaza constiinta, dar care treptat se amplifica, se
modifica in functie de noile experiente. Deci, dupa Mucchielli ca si dupa H. Ey, nu putem separa
inconstientul de constient, sinele de „eu", ele fiind intr-o permanenta interactiune. Spre deosebire de
S. Freud, care vedea in inconstient doar impulsuri negative, potrivnice moralitatii, P. Ricoeur, filosof
francez contemporan, subliniaza rolul pozitiv al inconstientului. El intervine in actiune si mai ales in
creatie. in procesul creator, faza de inspiratie, de iluminare, rolul intuitiei sunt cert de origine
inconstienta. Dar intuitia (definita ca un rationament cu premise inconstiente) e prezenta si in
perceptia de spatiu, in desfasurarea gandirii, unde influenta sa e, nu rareori, hotaratoare. Inconstientul
recepteaza informatiile, le prelucreaza, stabileste relatii pe care le ofera prompt constientului,
ajutandu-1 la discriminarea si la solutionarea de probleme. P. Ricoeur ramane insa prizonierul
mentalitatii freudiste, atribuindu-i „eului" doar un rol negativ: de a dirija, infrana, tempera reactiile
noastre. Constiinta depune un imens efort de triere, comparare. Ea creeaza cai noi pentru ca
impulsurile, sentimentele sa se poata manifesta, sa se dezvolte. Constientul si inconstientul formeaza o
unitate, oarecum contradictorie, dar totusi unitate. Nu trebuie sa reducem inconstientul la ceea ce este
biologic si primitiv in noi. intr-adevar, el reprezinta o structurare a tuturor achizitiilor si constructiilor
noastre care incorporeaza, desigur, si fortele, tendintele native. Totodata, el nu e pasiv, constituind o
extraordinara masina automata de gandire. Poate fi imaginat ca un computer extrem de performant.
Din inconstient trec mereu in constient trairi, impresii, impulsuri. Pot fi si senzatii ce nu apar niciodata
in constiinta, cum ar fi cele provocate de activitatea organelor interne. Desi, exista tehnici avansate, de

25
tip Yoga, care fac posibil controlul unor organe interne, ceea ce subliniaza si mai mult stransa relatie
existenta intre cele doua forme de manifestare ale vietii psihice.

4.2.1. Mecanismele de apărare ale eului

Când conflictul interior scapă de sub control, rezultatul este anxietatea Mecanisme de Apărare
Eul se autoprotejează ulilizând Supra Eu au rolul de a reduce / redirecţiona anxietatea şi de a evita
sentimentul de vinovăţie prin distorsionarea realităţii.

Refularea – împinge anumite gânduri/sentimente deranjante din conştient în inconştient (include

toate celelalte mecanisme de apărare).

Negarea – respingerea aspectelor evident reale.

Regresia – utilizarea unor modalităţi de reacţie specifice stadiilor primare ale dezvoltării.

Proiecţia – propriile tendinţe inacceptabile sunt atribuite altora.

Raţionalizarea - generarea unor explicaţii autojustificative care ascund motivele reale ale
acţiunilor.

Deplasarea – devierea către o “ţintă” mai puţin ameninţătoare a tendinţelor inacceptabile şi

punerea lor în act.

Sublimarea – transfigurarea tendinţelor inacceptabile în ceva care este valorizat social.

Formaţiunea reacţională – impulsurile inacceptabile apar la nivel conştient având o conotaţie

opusă.

Neindoielnic, azi inca nu sunt clarificate structura inconstientului si mecanismele sale, dupa cum
nici constiinta, nici formarea eului nu sunt deplin elucidate, ele constituind probleme mari ale
psihologiei si filosofiei. Este certa insa interactiunea lor si totodata permanenta lor evolutie.
Constientul si inconstientul sunt forme complementare ale vietii psihice. Inconstientul e mult mai vast
decat ceea ce este constient la un moment dat Asta nu inseamna ca ar avea un rol mai important, ca ar
fi hotarator. Constiinta nu e inutila, nu e un „epifenomen". Ea intervine cand automa-tismele
inconstiente nu mai pot face fata, cand apar dificultati ori survin multiple variatii, modificari sau noi
obiective. Constiinta controleaza efortul de comparare, de prelucrare a datelor, in vederea gasim unor

26
solutii optime. in acest proces sunt esentiale sesizarea erorilor si a valorii premiselor. Constiinta
dezvaluie pozitia exacta a omului in natura si comanda reactia adecvata in situatii neobisnuite.
Constiinta reflexiva constituie premisa fundamentala a progresului uman.

Rolul inconstientului nu mai putea fi negat, din moment ce începusera a se aduce probe
experimentale sau cvasiexperimentale în sprijinul existentei lui. Freud va fi însa cel, care va da
o definire si o fundamentare stiintifica inconstientului. Inspirat si influentat de ideile
filosofilor, psihologilor si psihopatologilor dinaintea lui, Freud a propus o asemenea conceptie
despre inconstient. Fara a intra în amanunte, consideram ca principalele merite ale lui Freud
în investigarea inconstientului sunt: descoperirea unui inconstient dinamic, conflictual si
tensional, corelativ procesului refularii; trecerea de la interpretarea inconstientului ca
substantiv, ce desemneaza faptele mintale refulate la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate
psihica, ceea ce înseamna ca proprietatea, "calitatea" de a fi inconstiente o au nu numai
amintirile, ci si mecanismele de refulare sau ceea ce porneste de la Supraeu; multiplicarea
zonelor, ce se sustrag constiintei, considerarea inconstientului ca fiind profund, abisal, si nu doar
un simplu "automatism psihic". Omul dispune de o tendinta importanta de superioritate, astfel
încât dezvoltarea lui psihica se datoreaza luptei, ce are loc la nivel inconstient între o tendinta
negativa (sentimentul de inferioritate) si o tendinta pozitiva (sentimentul de superioritate), aceasta
din urma fiind orientata spre compensare. Expansiunea problematicii inconstientului, în linii
generale, si a psihanalizei, în particular, pâna si în psihologia sociala clinica, justifica poate cel
mai elocvent " triumfurile psihanalizei". Totusi, prin diversitatea lor, cercetarile psihanalitice
exprima dificultatea conceperii într-o maniera unitara a inconstientului. Unii autori, printre care
se numara însusi Freud, au definit inconstientul într-o maniera restrictiva si exclusivista,
considerânu-l doar rezervorul tendintelor înfrânate, înabusite, refulate, frustrate. Inconstientul este
cel care explica lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele etc. Alti autori definesc
inconstientul într-o maniera negativa, insistând mai mult asupra rolului sau în ansamblul vietii
psihice. În viziunea acestor autori inconstientul apare ca haos, ca irational, învolburare de
pulsiuni oarbe, ce nu cunosc nici o organizare, cu efecte dezorganizatorice si
inhibitive asupra vietii psihice, ca tinând chiar de patologia mintala. Psihologia contemporana
defineste inconstientul într-o maniera extensiva si pozitiva, ca fiind o formatiune psihica, ce
cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime ale
personalitatii. "Inconstientul nu trebuie conceput ca un receptacul de amintiri, ca un refulat
oarecare, ci ca o structura asimilatoare, o schema dinamica deschisa lumii, organizând elementele
27
primite (biologice, sociale, culturale), modelându-le, integrându-le în psihic si dând un sens
fiintelor si lucrurilor".

 Din faptul ca inconstientul are o functionalitate mai putin previzibila, o desfasurare mai
haotica, nu trebuie sa deducem ca el ar fi lipsit de ordine, de orice rânduiala. El nu este
lipsit de organizare, ci dispune de un alter ego, el neaga ordinea impusa de constiinta, dar
aceasta nu înseamna dezordine, ci faptul ca aduce o alta ordine, adica ordinea propriei
sale subiectivitati.
 Din faptul ca inconstientul se manifesta impulsiv sau spontan nu trebuie sa se traga
concluzia ca structurile sale nu sunt suficient de bine conturate.

Ei, de exemplu, considera ca principalele "structuri" ale constientului sunt:

 sistemul neurovegetativ sau autonom cu functiile sale (respiratie, circulatie, digestie etc.);
 automatismele psihologice sau "inconstientul subliminal" exprimat de organizarea
normala a câmpului constiintei;
 baza inconstienta a persoanei, care continestadii arhaice.

Asadar, experienta psihosomatica inconstienta, infrastructura câmpului constiintei si formele

primitive ale existentei persoanei sunt sisteme de forte, care constituie inconstientul.

Desi structurile sale sunt mai simple decât cele ale constiintei, inconstientul îndeplineste
urmatoarele roluri:

 rol de energizare si dinamizare a întregii vietii psihice a individului;

 rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor combinari si
recombinari spontane:
 rol de asigurare a unitatii Eului, prin faptul ca este principalul depozitar al programelor
informationale si al tensiunilor motivationale pe baza carora, prin organizare specifica, se
emancipeaza constiinta.

Inconstientul face parte integranta din fiinta umana, nelasând-o neinfluentata în nici una din
ipostazele sale existentiale normale sau patologice. Faptul ca inconstientul este diferit în
manifestarile sale nu putea sa scape celor, care s-au ocupat cu abordarea lui. Asa încât foarte

28
curând a început sa se vorbeasca nu de inconstient în linii generale, ci de variate tipuri sau moduri
de inconstient. Însusi Freud deosebea trei tipuri de inconstient:

 unul latent sau preconstient, care cuprinde starile psihice susceptibile de a deveni
constiente;
 altul format din faptele psihice refulate;
 al treilea, constituind partea cea mai importanta a eului ideal.
Dwelshauvers prezenta în lucrarea sa L'inconscient, aparuta în a. 1919, o multudine de tipuri
de incostient. Ralea, care s-a referit în a. 1926 la clasificarea lui Dwelshauvers, le-a redus la doua
forme fundamentale:
 inconstientul functional, cu subdiviziunea în inconstientul fiziologic si inconstientul
psihic;
 inconstientul adaptiv, tot cu doua subdiviziuni: inconstientul automatic si inconstientul
afectiv.

Nu ne mai referim si la alte clasificari, ci specificam doar faptul ca diferentierile dintre tipurile sau
modurile de inconstient provin din felul, în care este rezolvata problema naturii inconstientului
si cea a rolului acestuia în viata psihica. În cursul noilor orientari psihologice se disting doar trei
tipuri de inconstient: inconstientul cerebral; inconstientul colectiv; inconstientul cognitiv, ele
revenind în actualitate.

4.3. Inconstientul colectiv

Bazandu-se pe observatii clinice unii oameni de stiinta considera ca un inconstient mai profund
exista intr-o zona non-individuala sau supra-individuala, zona inconstientului colectiv, unde adorm
arhetipurile care sunt mostenite de un inconstient ancestral, care ar preexista la nasterea noastra. Cum
nota Ellenberger (1974), el face distinctia dintre 'arhetipul' propriu-zis, care ramane in stari latente si
inconstiente, si 'imaginile arhetipice' care corespund manifestarilor arhetipurilor la nivel constiintei.
Pentru Jung, constientul se situeaza la jonctiunea dintre doua lumi: lumea exterioara (sau spatiala) si
lumea interioara (sau psihicul obiectiv). In jurul meu, se gaseste un anumit numar de sub-personalitati.
Printre acestea, doua - persoana si umbra - corespund celor mai exterioare aspecte ale individului.
Tendinta de fatada sau de masca sociala, persoana, reprezinta suma tuturor atitudinilor conventionale
adoptate de un individ in ideea apartenentei sale la un anumit grup (grup profesional sau clasa
sociala). Umbra se refera la ansamblul trasaturilor de personalitate pe care un individ le cerceteaza

29
pentru a le disimula in altele si a le gasi pe cele pe care el considera ca-i sunt proprii. Este deci
important sa distingem conceptul jungian de umbra si conceptul freudian de refulare. Alte sub-
personalitati care graviteaza in jurul meu apartin realitatii fizice interioare si inconstientului colectiv.
Este vorba aici despre arhetipuri de suflet, spirit si sine. Arhetipul de spirit, de exemplu, apare in vise
sub forma de simboluri multiple: vantul, figuri ancestrale, divinitati. Exista si tendinta sa apara sub
trasaturi de batran cuminte, dar poate lua, ca pentru toate arhetipurile, forma unui personaj rauvoitor,
asemenea unui vrajitor.

Fara contestare, Jung este teoreticianul inconstientului colectiv. El este cel care a impartit
inconstientul in inconstient personal, corespunzator zonelor inconstiente si preconstiente a lui Freud,
si in inconstient colectiv definit ca 'depozitul bogat de experienta ancestrala acumulat in timpul a
milioane de ani, ecoul evenimentelor preistorice si aportul secolelor care au urmat'.

Notiunea de inconstient colectiv nu este unanim acceptata. Pentru Alexander si Selesnick

(1972), de exemplu, aceasta notiune releva speculatia: 'faptul ca popoarele au trait in epoci diferite
utilizand aceleasi simboluri nu dovedeste ca un simbol specific a fost mostenit din stramosi'. Filloux
(1970), evocand perspectivele care se intrevad, mentioneaza fragilitatea punctului de vedere jungian
conform caruia arhetipurile sunt mostenite de un inconstient ancestral.

4.4. Inconstientul cognitiv

Cercetarile asupra cunoasterii inconstiente au beneficiat de aportul unor modele noi. Ultima
varianta a ACT-ului (Adaptive Control of Thought sau Controlul Adaptiv al Rationamentului) a lui
Anderson postuleaza existenta unui depozit mnezic unic si unitar. Continuturile memoriei sunt
impartite in declarative (subdivizate in episodice sau semantice) si procedurale (inconstiente, in sensul
strict al termenului). PDP-ul (Parallel distributed processing sau procesarea distribuita paralel)
constituie un alt model, al carui analog conceptual pentru sistemul uman de procesare de informatii
este oferit de creierul insusi si in particular de conexiunile sinaptice dintre neuroni. Contrar ACT-ului
sau altui model similar acestuia (care presupune existenta unei singure unitati centrale de procesare),
modelele PDP postuleaza existenta unui mare numar de unitati de procesare, fiecare cu o destinatie
specifica, mai simpla. Atunci cand este activata, fiecare unitate excita si inhiba alte unitati, de-a lungul
unui bogat lant de legaturi asociative. Influenta reciproca continua pana ce sistemul se destinde pentru
a astepta o noua activare, care arata ca informatia precedenta a fost procesata. Studiul retelelor PDP

30
indica faptul ca procesarea inconstienta de informatii este rapida si paralela, in timp ce procesarea
constienta este lenta si secventiala.

Una din principalele directii in studiul experimental al cunoasterii inconstiente este perceptia
subliminala. Ea consta in studierea efectelor unor stimuli prezenti (cu ajutorul unui tahistoscop) cu
durate foarte scurte pentru a nu putea fi perceputi in mod constient. In acest cadru, este interesant de
notat ca mai multi clinicieni au inceput sa examineze utilitatea diagnostica si terapeutica potentiala a
prezentarii subliminal a unor stimuli. Utilizarea diagnostica este bazata pe ipoteza ca prezentarea
subliminal (avand o durata de 4 milisecunde) a unor stimuli si enuntarea lor poate activa conflictele in
relatie cu diferite tulburari psihopatologice. Acest procedeu este cunoscut sub numele de paradigma a
activarii psihodinamice. Rezultatele obtinute in cadrul unei vaste serii de cercetari, conduse de
Silverman si colaboratorii sai, se sprijina pe anumite ipoteze psihanalitice referitoare la schizofrenie,
depresie, balbaiala etc.

Dezvoltarea cercetarilor asupra inconstientului cognitiv - termen introdus, in 1976, de Paul

Rozin - a facut sa se puna problema relatiilor dintre inconstientul cognitiv si inconstientul psihanalitic.
Doua comparatii ale inconstientului cognitiv si psihanalitic sunt mai importante. In prima dintre ele,
Widlöcher (1989) insista asupra distinctiei intre reprezentarile inconstiente descrise din perspectiva
cognitivista si reprezentarile inconstiente, in sensul psihanalitic al termenului. Reprezentarile
inconstiente care intereseaza psihanaliza sunt, conform lui Widlöcher, reprezentarile complexe
relevand memoria declarativa (mai precis, memoria episodica) si sunt obiectul unui respingeri active.
Aceste reprezentari aparent declarative (fantasme) pot patrunde in constiinta daca masurile defensive
nu vin sa impiedice accesul la o reprezentare verbala sau pre-verbala. Daca paradigma cognitivista
este cea care ocupa in mod activ domeniul inainte rezervat psihanalizei, dezvoltarea unor alte puncte
de vedere (fenomenologic, etologic, neurobiologic) lasa sa se intrevada necesitatea unei colaborari
mult mai mari intre specialisti de diferite orientari teoretice, a dezvoltarii unor meta-cercetari si a unei
integrari de date disponibile.

Concluzii

In lucrarea data ama abordat notiunea de constiinta si inconstient, precum si de subconstient. Ne

dam seama ca toate acestea sunt foarte mult legate intre ele. Fundamentele teoretice ale studierii
constiintei sunt destul de vaste si includ o multime de expuneri si studii. Unele dintre cele mai
notabile sunt lucrarile lui Freud. Acesta a sudiat in detalii constiinta si celelalte forme ale vietii

31
pshihice, introducind o multime de notiuni in psihologie. Dezvoltarea psihologiei a contribuit la
identificarea functiilor constiintei, tipurilor de constiinta, a subconstientului, etc. Mai sus am redat in
detalii ce este inconstientul. Cum acesta se manifesta, atit la nivel individual, cit si la nivel colectiv.
Per general, intelegerea corecta a modului de functionare a psihicii este foarte importanta pentru
functionarea medicine si a altor obiecte de studiu si aplicatie (cum ar fi criminologia). Cu toate ca au
fost realizate foarte multe descoperiri in domeniul dat, totusi mai exista multe zone care cer a fi
descoperite prin abordarea teoretica si practica.

Bibliografie

Conştiinţa: Definiţii, Caracteristici, Funcţii, Modele, Adaptabilitate, Tudoroi D. ASEM 2012. (accesat
23.05.2016)

Cursuri-online.info, articolul Constientul si inconstientul – psihologie, (accesat 23.05.2016)

Document.tips, articolul Formele Vietii Psihice, 2015, (accesat 23.05.2016)

Preferatele.com, articolul Formele vietii psihice: constiinta si inconstientul (accesat 23.05.2016)

Psihologie Generală, Andrei Cosmovici, Iasi 1996. (accesat 23.05.2016)

Psychologies.ro articolul Inconstient, (accesat 23.05.2016)

Rasfoiesc.com articolul Constient Si Inconstient, (accesat 23.05.2016)

Referatele.com, articolul Constient, Subconstient, Inconstient-Functiile constiintei, Psihologia

functionala, Fenomenologia, Principalele caracteristici ale re-producerii constiente, (accesat
23.05.2016)

Scritub.com, articolul Formele Vietii Psihice: Constiinta, Subconstientul Si Inconstientul, (accesat

23.05.2016)

Suport de curs, Fundamentele Psihologiei - Formele Vieţii Psihice Conştient Şi Inconştient Noţiunea
De Conştiinţă, (accesat 23.05.2016)

Wikipedia.com enciclopedie libera, articolul Conștiință, (accesat 23.05.2016)

32