Continutul constiintei instantei constiente

Sistemul psihic uman este un ansamblu de functii si procese psihice senzoriale, cognitive si reglatorii, ce se afl n interactiune, activeaz simultan si sunt dispuse ierarhic pe 3 niveluri: constient, subconstient si inconstient. CONSTIINTA este una dintre cele mai importante nivele de organizare a vietii psihice a individului, cand afirmata, cand negata cu vehementa. -pentru introspectionisti toata viata psihica este constienta; -pentru behavioristi constienta nu are nici o insemnatate si este eliminata din psihologie. Asa incat, constiinta poate fi definita ca fiind totul (psihologia fara inconstient) sau nimic (psihologia fara constiinta). Constiinta a fost: cand redusa la o simpa functie psihica numita uneori ,,vigilenta cand extinsa pana la pierderea in generalitatea vietii psihice prin asimilarea cu G reflexiva si critica, cu Eul si personalitatea, cu praxisul si etica vointei. a fost socotita un epifenomen, un reflex intamplator, o abstractie care poate fi sustrasa vietii psihice sau adaugata masinilor electronice abandonata in reteaua relatiilor existentiale sau a structurilor interpersonale. Aceasta a permis proliferarea perspectivelor de abordare si definire a ei. Dificultatea definirii constiintei provine din faptul ca ea este pura subiectivitate, din acela ca se manifesta in experientele personale nefiind, de regula, accesibila altuia. O sistematizare a celor mai semnificative definitii ale constiintei formulate in perioada de inceput a psihologiei se regaseste in lucrarea lui Vasile Pavelcu ,,Constiinta si inconstient. a fi constient inseamna a gandi, a stabili relatii. ,,A fi constient inseamna a gandi (SPENCER, 1875) ,,Cuvantul constiinta se refera la susceptibilitatea pe care o au partile experientei de a fi puse in relatie si cunoscute. (JAMES, 1906) a fi constient inseama a dispune de capacitatea de a face sinteze. WUNDT concepea constiinta ca o ,,sinteza creatoare a fi constient inseama a te putea autosupraveghea. ,,A fi constient inseamna a-ti putea povesti experienta, limbajul fiind o calitate structurala a constiintei, o calitate prin care aceasta accede la umanitate.Constiinta este un ansamblu de reactiuni ale individului la propriile lui actiuni. (JANET, 1928) a fi constient inseamna a te adapta suplu la noile solicitari. ,,Fara o activa adaptare la obiecte, totdeauna noi, ale experientei externe, nu se poate produce constiinta. (WALLON, 1924) Toate aceste definitii pun in evidenta implicit sau explicit, si functiile constiintei

relatia sinteza autosupravegherea

 adaptarea
Numai ca fiecare dintre ele, dupa cum spunea Pavelcu, sunt limitate. Primele 3 pacatuiesc prin ingustarea nepermisa a notiunii de constiinta, redusa fie la gandire sau la un alt aspect al ei (sinteza), fie la limbaj; ultima largeste extrem de mult sfera notiunii de constiinta aceasta aparand ca fiind identificata cu inteligenta, definita in acelasi mod. Ar fi mai nimerit, spunea Pavelcu, sa interpretam constiinta ca o activitate de intelegere, pentru ca rolul ei este de a avea intelesuri, de a integra un fenomen intr-un sistem de relatii, de a realiza scindari, diferentieri, opozitii inlauntrul continuturilor, la inceput omogene, pentru a ajunge, in final, la noi sinteze. Mai productiva ar fi conceperea constiintei ca o functie de supraveghere in loc de autosupraveghere. Viata noastra psihica cuprinde ambele sisteme (Eu si Lumea) intr-un singur act savarsit sub supraveghere. Constiinta trebuie interpretata nu in termenii generali ai adaprarii, ci ca fiind o anumita adaptare, deoarece ea intervine doar atunci cand este necesara o adaptare superioara pe planul intelegerii. Constiinta este o functie de adaptare la lumea externa prin operatii simbolice, reprezentative, intelectuale cu scopul asigurarii unui nou echilibru, mai perfectionat, intre individ si mediu. Contributiile cu privire la definirea constiintei in per. anilor 40-60 sunt destul de numeroase.Una dintre ele ne retine atentia. Este vorba despre opera filosofico-psihologica si psihopatologica a lui Henri Ey. Raspunsurile la intrebarea ,,ce inseamna a fi constient? evidentiaza, dupa Ey, pe langa functiile constiintei, si 2 modalitati mai generale, teoretico-metodologice de abordare a constiintei, una apartinand psihologiei functionale, cealalta fenomenologiei. Psihologia functionala descompune constiinta in mecanismele partiale ale memoriei, perceptiei, schemelor intelectuale si verbale. A fi constient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vietii psihice sau doar unora dintre acestea. Fenomenologia descrie nu doar fluxul international, aparitiile, dezvoltarile si complexitatea ,,trairilor, ci si toate modurile-de-a-fi in lume (intalnirea Eului cu un alt Eu, alteritatea Eului, problematica etica si istorica a omului) ajungand in cele din urma la absorbtia constiintei in generalitatea Destinului, Ratiunii, Praxisului. H. EY: In realitate nici unul, nici altul dintre ele nu este corect, deoarece nu propune din pricipiu ,,ideea unei organizari proprii a vietii noastre psihice, primul punct de vedere fiind indiferent fata de articularea partilor la care el ne conduce (constiinta este o totalitate abstracta), iar al doilea opunandu-se oricarei inradacinari a constiintei in corp (constiinta nu este un fenomen natural). Iata de ce, EY propune o definire complexa a constiintei asigurand astfel unitatea si eterogenitatea fenomenelor de constiinta. ,,A fi constient inseamna a trai particularitatea experientei proprii, transformand-o in universalitatea stiintei ei. Cu alte cuvinte, constiinta trebuie descrisa ca o structura complexa, ca organizare a vietii de relatie a subiectului cu altii si cu lumea.

Contributiile cu privire la definirea constiintei dupa anii 70, se axeaza intr-o mai mare masura pe caracteristicile psihologice ale constiintei. Jean Piaget descrie constiinta ca pe o ,,acompaniatoare a actiunilor, diferentiind o ,,constiinta in act (cunoastere anterioara prizei de constiinta) de constiinta reflexiva (echivalenta cu ceea ce el numea ,,priza de constiinta). Dupa Piaget priza de constiinta inseamna o noua elaborare a cunostintelor prin trecerea de la un plan psihologic la altul (din planul actiunii in cel al reprezentarii, de la cel al reprezentarii concrete la cel al reprezentarilor formale). Alti autori pun accentul pe simtire si afectivitate: Humphrey :,,A fi constient inseamna in mod esential a avea senzatii: adica a avea reprezentari mentale incarcate de afectivitate a ceva ce mi se intampla aici si acum Cei mai multi autori pornind de la premisa ca prin constiinta individul se raporteaza la ceva din afara sa, el fiind ,,constient de, postuleaza intentionalitatea ca una dintre caracteristicile esentiale ale constiintei. Pacherie vorbeste despre ,,psihologia intentionala, acte intentionale. ZLATE defineste constiinta ca o forma superioara de organizare psihica prin care se realizeaza integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vietii psihice si care faciliteaza raportarea/adaptarea continua a individului de la mediul natural si social Astfel : - se specifica ca sfera constiintei nu se suprapune peste sfera psihicului; constiinta este doar o parte a psihicului, cea mai importanta; - subliniaza functia generala a constiintei (integrarea activ-subiectiva); - precizeaza finalitatea constiintei (adaptarea la mediu). Etimologia cuvantului (con-scientia; con-science, so-znanie) arata ca organizarea constienta este o reflectare cu stiinta, adica acea reflectare in care individul dispune de o serie de informatii ce pot fi utilizate in vederea descifrarii, intelegerii si interpretarii unui nou obiect, fenomen, eveniment. Sub raport psihologic, omul isi da seama de ,,ceva anume si il reproduce in subiectivitatea sa sub forma de imagini, notiuni, impresii. In virtutea experientei anterioare obiectul are un ecou informational in subiect, in sensul ca este constientizat aproape imediat. Reflectarea constienta propune includerea particularului in general si identificarea generalului in particular. Aceasta particularitate evidentiaza functia informational-cognitiva a constiintei. Prezenta scopului in plan mental este esentiala in reflectarea constienta care este o reflectare cu scop sau orientata spre scop. Reflectarea cu scop indica functia finalista a constiintei. Scopurile se stabilesc inainte de desfasurarea activitatii, actiunii. Omul, prin constiinta, are capacitatea de a anticipa rezultatul actiunilor sale, de a-l stabili mintal inainte realiza in forma sa concreta. Constiinta este deci o reflectare anticipativa a realitatii, prin acesta deosebirea dintre om si animal fiind fundamentala.

O asemenea caracteristica a organizarii constiente evidentiaza functia ei anticipativpredictiva. Dar pentru a realiza ceva este necesara si organizarea mintala a activitatii, adica fragmentarea ei in elemente componente, stabilirea succesiunii desfasurarii si realizarii lor, a ierarhiei lor, stabilirea locului activitatii respective in raport cu alte activitati anterioare sau care urmeaza a fi initiate. Toate acestea reliefeaza o alta particularitate a organizarii constiente si anume caracterul ei planificat, care exprima functia reglatoare a constiintei. Omul nu re-produce realitatea in sine doar pentru a o reproduce, ci cu scopul de a o modifica, schimba, adapta necesitatilor sale, ceea ce desemneaza caracterul creator al constiintei, implicit functia sa creativ-proiectiva. Functia indispensabla, dar nu suficienta, pentru asigurarea continuitatii vietii sufletesti este memoria (memoria de noi insine). Orice eu are o dimensiune istorica (omul este un sistem istoricizat) el fiind expresia experientelor traite si acumulate pana la momentul prezent. A doua functie necesara pentru asigurarea si pastrarea identitatii trebuie considerata rationamentul- rationamentul de noi insine. Rationalitatea este desprinsa ca etapa si nivel integrative specific al devenirii constiintei de sine. Unitatea eului nu poate fi oferita decat de o judecata de identitate care sa demonstreze ca atat schimbarile cat si constantele apartin aceleiasi individualitati. Particularitatile organizarii constiente demonstreaza complexitatea acesteia, caracterul ei specific uman. In realizarea acestor particularitati intervin aproape toate procesele psihice (procesele cognitive, planul afectiv-motivational, imaginatia creatoare). Numai interactiunea si interdependenta acestora, integrarea unora in altele genereaza efectul de constiinta. Constientul este unul dintre termenii impusi de psihanaliza. Inaintea consacrarii sale de catre psihanalisti, constientul, echivalat cu constiinta si ratiunea, a fost unul dintre conceptele cheie ale filosofiei si psihologiei de tip cartezian. Conform acestor paradigme constientialiste, esenta lumii umane e data de faptul ca alegerile, actele si atitudinile subiectului sunt dominate de logica si coerenta, fiind perfect justificabile si inteligibile. Psihanaliza a rasturnat complet o astfel de viziune. Ca adjectiv, constientul califica starea psihica a insului de exercitare a controlului asupra mediului exterior si a autocontrolului in planul propriei activitati mentale. In calitate de substantiv, constientul desemneaza acele procese specifice de adaptare in temeiul carora functioneaza aparatul psihic. Constientul mai inseamna si continutul psihic ce apartine la un moment dat constiintei. Conform primei topici freudiene cu privire la organizarea psihicului uman (19001920), constientul reprezinta una dintre instantele constitutive acestuia, alaturi de preconstient si inconstient. Sigmund Freud intrebuinta conceptul de constient drept sinonim pentru substantivul constiinta, mai putin atunci cand se referea la constiinta morala (Gewissen), pe care o punea in relatie cu supraeul, instanta proprie celei de-a doua topici (1920-1939), si cu conceptul de ideal al eului. Limba germana ofera si un alt inteles, particular, de ordin filosofic, termenului constient, respectiv faptul-de-a-fi-constient (Bewusstheit). In contextul ultimelor doua decenii ale veacului al XIX-lea, cand majoritatea psihiatrilor si a neurologilor legau starile psihice de activitatea diferitelor zone cerebrale, Freud este primul

care abordeaza procesele psihice independent de orice substrat bio-fiziologic. Potrivit parintelui psihanalizei, nici constientul nu parea sa aiba vreun raport cu una sau alta din activitatile cortexului cerebral. Insa el nu a intarziat sa vorbeasca despre o adevarata sciziune (sau clivaj) a(l) constiintei, mai cu seama in planul unor simptomatice uitari ori al refuzului manifestat de subiectul nevrotic de a-si da seama de responsabilitatea lui in raport cu anumite ticuri sau deviatii de comportament. De fapt, pentru Freud clivajul inregistrat in activitatea constienta nu conta ca fapt in sine, ci in calitate de marca a existentei inconstientului. Astfel, isteria (sau uitarea cauzei unor simptome) nu ar fi fost rezultatul sciziunii consumate in constient, ci al conversiei unor continuturi psihice, multe diferite de ceea ce se numea traire constienta. Savantul vienez a subliniat rolul jucat de limbajul verbal in activitatea de ridicare la constient, pe baza asocierilor verbale libere si a reprezentarilor adiacente, a unor trairi si reactii de ordin inconstient. In argumentarea existentei constientului Freud a pornit de la interpretarea visului, mai exact de la cenzura deformatoare care functioneaza in planul activitatii onirice. Daca orice vis este indeplinirea unei dorinte si daca sunt numeroase dorintele interzise datorita continutului lor antisocial (tabuul incestului, interdictia crimei etc.), gratie cenzurii si unor mecanisme ca deplasarea si condesarea, asemenea trairi devin posibile. Materialul inconstient ajunge sa fie modelat conform normelor acceptate de constient, chiar daca intr-o forma bizara. Postuland inechivalenta dintre psihic si constient, Freud ataca de fapt monopolul constientialist ce functiona traditional in filosofia, psihiatria si stiintele sociale de pana la el. Asertiuni de tipul omul nu este stapan la el acasa si nu ratiunea guverneaza majoritatea actelor si alegerilor noastre au scandalizat lumea stiintifica la finele secolului al XIX-lea, dar s-au vazut confirmate de impresionanta clinica psihanalitica, de psihopatologia intemeiata de freudieni, dar si de evenimentele istorice ale primului sfert de veac (crize economice, conflicte locale si primul razboi mondial). In viziunea lui Freud, sistemul Pc-Cs (perceptie-constiinta, echivalat cu constientul) inregistreaza excitatiile produse de contactul cu mediul exterior, dar si pe acelea venite din psihic, toate functionand potrivit criteriilor placere-neplacere. Aceste senzatii devin constiente in procesul reprezentarii prin verbalizare, fapt care nu le asigura o stabilitate mnezica deosebita, fiind rapid uitate. Dinamica proceselor de inregistrare-stergere se consuma aproape simultan, ceea ce l-a indreptatit pe Freud sa conchida ca acolo unde se sfarseste urma mnezica ia nastere constientul. Daca savantul austriac si-a dezvoltat argumentele succesiv, in lucrari ca Studii asupra isteriei (1895) si Interpretarea viselor (1900), ulterior, in Dincolo de principiul placerii (1920) si Eul si sinele (1923), el va anula coincidenta dintre eu si constient, cea care determina conflictul intrapsihic generator al nevrozei. Potrivit noii viziuni si topici, eul e conceput ca o secventa modificata a sinelui sub influenta sistemului Pc-Cs. Astfel, exista atat zone de functionare inconstienta la nivelul constientului, cat si continuturi constiente in planul sinelui. Jacques Lacan a adaugat nuante noi acestei paradoxale optici freudiene despre impuritatea instantelor psihice. Pentru Lacan, intre subiectul inconstientului si eul constient exista o distanta enorma, cele doua aflandu-se intr-un raport de alteritate radicala, in ciuda unor impuritati constitutive. Psihanalistul francez considera constientul (respectiv constiinta) drept necunoastere si chiar anticunoastere (m-connaissance) in plan cognitiv, iar statutul acestuia nu-l concepea dotat exclusiv cu o functie perceptiva, ci mai ales cu una simbolica.

Extensia temporala a constiintei Constiinta ca experienta a relatiei si dialogului se extinde si in dimensiunea temporala, in timp ca experienta a miscarii, a trecerii de la o stare la alta. Intreaga istorie personala este prezenta in actul de constiinta si totodata e si o depasire a ei, prin tensiunea divina. Ca sa inainteze in viitor constiinta se inradacineaza in trecut si apar cele doua dimensiuni, trecutul ca memorie si viitorul ca tensiune proiectiva. In psihanaliza se delimiteaza o stare de constiinta actuala, prezenta si una potentiala, latenta, numita impropriu inconstienta. Demarcatia este relativa, starea actuala poate deveni latenta si invers. Constiinta isi pastreaza continuitatea temporala chiar si cand elementele componente nu sunt toate reactualizate. Refuzul amintirii, numit rezistenta, este un simptom psihic relevant pentru istoria individuala. Prin rezistenta constiinta se apara de amintirea unor miscari pulsionale, sentimente a caror patrundere in constiinta actuala ar determina pericolul unor stari dureroase, de aceea stratul superficial, vizibil al caracterului este adesea denumit fatada sau armura caracteriala. C.G. Jung vede in axa eu-Sine integrarea arhetipurilor eterne, atemporale, ale Sinelui, in temporalitatea exterioara, circumstantiala a eului personal. Psihologia transpersonala merge mai departe pe linia lui Jung, studiind depasirea limitelor temporale in starile modificate ale constiintei, socotind superficiala temporalitatea constienta personala si depreciind astfel istoricitatea persoanei. Cercetarea dimensiunii temporale a constiintei in psihologia existentiala se face fenomenologic. Persoana traieste prezentul sub forma angajarii active intr-o situatie problematica, realizandu-se astfel o modalitate de existenta actuala, distincta de trecutul rememorabil si de viitorul posibil si imaginabil, in planul adanc se poate identifica durata personala, sustinuta de memorie, durata care asigura identitatea de sine in spatele evenimentelor si metamorfozelor traite. Timpul exterior al lumii si al celorlalti este durata, pe cand timpul meu interior este traire, pe care o resimt ca o devenire continua. Structura spatiotemporala presupune un eu reflexiv fondat pe sine si delimitat de altii. Constiinta traieste subiectiv si dinamic mai multe filoane temporale, determinate de scopuri si sensuri fixate, care se suprapun complex, apare o biografie proprie interioara si una exterioara observabila. Filoanele temporale sustin si centreaza perioadele de viata, parcursurile existentiale. Aceste filoane se organizeaza ierarhic ca o concomitenta a unor straturi temporale ce asigura suport si adancime prezentului trait, printr-o afirmare si reafirmare pulsatorie. Prezentul este prezenta activa si efectiva in situatiile problematice, a-fi-in-situatie-prin-actiune-rezolvandproblemele, avand ca parte constitutiva a-fi-prezent-prin-expresie-si-comunicare-lingvistica. Prezentul se sprijina pe trecut de care este impregnat, infiltrat, ramanand in acelasi timp distinct, cand diferentierea se estompeaza apare anormalitatea. Viitorul este trait ca deschidere proiectiva, angajare imaginativa, viitorul este si el continut in orice prezent. H. Bergson face o adevarata filozofie a duratei, constiinta redusa la cogito-ul temporal. Constiinta perceputa ca un interval de actualitate, memorie, consemnare si acumulare a trecutului in prezent, baza a actiunii, ce presupune selectie, decizie, cogito-ul temporal al constiintei face din viata insasi natura ca atare a constiintei. Durata pura, timpul real nu exista, ne formam ideea de momente temporale din aceea ca avem obisnuinta de a converti timpul in spatiu, momentul, clipa, nu exista decat virtual, durata este intuita, este omogena, calitativa si creatoare. In momentul in care actiunea liber aleasa inceteaza, constiinta dispare,

libertatea constiintei e data de temporalitatea sa, de memorie ca posibilitate de a putea anticipa viitorul si de a reveni facultativ la trecut.

BIBLIOGRAFIE

Eugen Papadima(2002)- "Psihanaliza si psihoterapie psihanalitica, Ed.Jurnalul Literar Bucuresti; J ean -P i erre C hart i er (2003) - ,, Int rodu cer e i n P si hanal i z a l ui S i gm und Freud ,ed. Ir i , Bucuresti;Sigmund Freud(2004)- ,, Tehnica Psihanalizei , opere11 , Ed Trei; Bucuresti; http://es.wikipedia.org/wiki/Psicoan%C3%A1lisis http://www.megapega.ro/2008/08/teoriapsihanalitica-freud/ http://members.lycos.co.uk/gabald/texte/cognitiv.htm http://www.members.lycos.co.uk/gabald/texte/aplicatii.htm#Critica http://paramed.boom.ru/Psihoterapie.htm http://www.psihoterapie.net/dictionar http://www.psihoterapiepsihanalitica.com/ppp.html http://psychology.about.com/od/sigmundfreud/ig/Sigmund-Freud-Photobiography/ http://opinforeview.blogspot.com/2007/07/psihanaliza-clasica-sigmund-freud-psih.html http://tonysss.wordpress.com/category/psihologie/ www.freudfile.org/psihanaliza/psihanaliza_romania.html www.revista22.ro/150-de-ani-de-la-nasterea-lui-sigmund-freud-2736.html www.personalityresearch.org/papers/plaut.html