Prof.nv.

primar:ADRIANA MEREU

1. Inteligena,aptitudine general 2. Delimitri conceptuale 3. Modele explicativ-interpretative ale inteligenei 4. Relaia dintre inteligen i personalitate 5. Relaia dintre inteligen i creativitate Bibliografie

1. Inteligena, aptitudine general

Subsistemul aptitudinal al personalitatii pune in evidenta o organizare interna complexa, el incluzand entitati de modalitati psihofiziologice si psihologice diferite, cu multiple conexiuni de ordonare, coordonare, integrare si subordonare intre ele. Aptitudinile,in raport cu natura operatiilor implicate, pot fi: -aptitudini simple, elementare, -aptitudini complexe. Aptitudinile simple,elementare se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare. Aptitudinile complexe apar ca o reuniune de aptitudini simple, elementare. In functie de aplicabilitatea lor, acestea pot fi: -aptitudini speciale -aptitudini generale. Apitudinile speciale mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans cum ar fi domeniul artelor plastice, muzica, literatura. Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane: spiritual de observatie, capacitatea creativa,inteligenta. Inteligenta este apreciata ca cea mai generala aptitudine si chiar ca latura rezolutivproductiva a personalitatii. Potrivit acestei ultime acceptiuni inteligenta este privita ca: -sistem complex de operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai diverse sarcini si situatii problematice; - aptitudine generala avand in vedere implicarea ei cu succes in extrem de numeroase si variate activitati(Anca Dragu)

2. Delimitri conceptuale
Terminologia sugereaza faptul ca inteligenta depaseste gandirea care se limiteaza la stabilirea relatiilor dintre insusirile esentiale ale obiectelor si fenomenelor si nu a relatiilor intre relatii.Etimologic, termenul de inteligenta provine din latinescul intelligere, care inseamna a

relationa, a organiza sau inter-legere, care inseamna in acelasi timp a discrimina(disocia) si a lega. De aici definitia data de Mihai Golu:inteligenta este capacitatea de a stabili relatii intre obiecte fenomene si evenimente cat mai diverse. Multitudinea acceptiunilor si definitiilor trebuie luata ca un indicator al complexitatii exceptionale al fenomenului. Cat de complexa este aceasta latura a personalitatii reiese din modul ei de abordare in istoria filozofiei si psihologiei. Pozitiile fata de inteligenta au oscilat de la acceptarea si sublinierea rolului ei in cunoastere, pana la diminuarea semnificatiei sau chiar pana la eliminarea ei din existenta umana (Boudha milita pentru eliberarea omului de inteligenta pentru a ajunge la cea mai inalta forma de fericire). Pentru gandirea occidentala inteligenta era atributul esential, fundamental al omului. Socrate si Platon considerau ca inteligenta ii permite omului sa inteleaga ordinea lumii si sa se conduca pe sine insusi. Controversate au fost functiile inteligentei ca si opiniile cu privire la relatiile dintre inteligenta si alte functii psihice. Pentru Hegel inteligenta era un gardian al vietii psihice, (adevarul si rationalitatea inimii si vointei se poate gasi numai in universalitatea inteligentei si nu in singularitatea sentimentului),iar pentru Montaigne inteligenta forma imagini eronate despre Dumnezeu, lume si oameni. Leonardo Da Vinci legase inteligenta de sensibil iar Kant o vedea in uniune cu sensibilitatea (numai din aceasta intrepatrundere totala si absoluta izvorand cunoasterea). Pascal considera inteligenta inhibata de afectivitatea debordanta si Schopenhauer ca fiind subordonata vointei,singurul element primar si fundamental. Filozoful francez Descartes definea inteligenta(definitia cea mai apropiata de intelegerea moderna) ca fiind mijlocul de a achizitiona o stiinta perfecta privitoare la o infinitate de lucruri.Din aceasta definitie se intuiesc cele doua pozitii actuale ale notiunii de inteligenta: -inteligenta ca sistem complex de operatii, ce conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai diverse sarcini si situatii problematice; -inteligenta ca aptitudine generala ( inlesneste cunoasterea ). Inteligenta ca sistem complex de operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a unor situatii problematice,are in vedere operatii si abilitati precum: -abilitatea de adaptare la situatii noi, de a gasi cea mai buna modalitate de utilizare a experientei anterioare; -generalizarea si deductia; -corelarea si integrarea intr-un tot unitar a partilor relativ disparate;

-anticiparea deznodamantului unor evenimente si consecintelor actiunilor; -compararea rapida a variantelor actionale si retinerea celei optime; -rezolvarea usoara si corecta a unor probleme cu grade crescande de dificultate. Toate aceste operatii si abilitati evidentiaza cel putin trei caracteristici fundamentale ale inteligentei: 1.capacitatea de a solutiona situatiile noi, cele vechi, familiare cu ajutorul deprinderilor, obisnuintelor; 2. rapiditatea,supletea,mobilitatea,flexibilitatea ei; 3. adaptabilitatea adecvata si eficienta in diverse imprejurari(Pierre Janet o definea ca fiindo conduita pe masura). Inteligenta apare ca o calitate a intregii activitati mintale, ca expresia organizarii superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv-motivationale si volitionale. Pe masura ce se formeaza si se dezvolta mecanismele si operatiile tuturor celorlalte functii psihice vom intilni o inteligenta supla si flexibila. Leibnitz se refera la inteligenta ca expresie a efortului evolutiv al constiintei ( descrisa de Piaget in epistemiologia sa genetica ). Cand vorbim de inteligenta, ca o aptitudine generala avem in vedere nu atat continutul si structura ei psihologica, ci indeosebi, finalitatea ei. O asemenea acceptiune este insa limitata deoarece exista nu numai o inteligenta generala ci si forme specializate de inteligenta (teoretica, practica, sociala,tehnica, stiintifica etc.) ce permit finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activitati. Cele doua acceptiuni sunt strans legate intre ele, neputand fi considerate independent una de alta. Wechsler(1975) defineste inteligenta capacitatea globala de cunoastere a lumii, gandire rationala, capacitatea de a invinge provocarile vietii. Capacitatea de a acumula cunostinte, de a functiona rational si efectiv, permite sa capitalizam puterile noastre, sa ne compensam slabiciunile, sa modificam mediul inconjurator potrivit indemanarilor noastre adaptative. Unii autori au comparat notiunea populara de inteligenta cu cea academica. Intervievatii,oameni simpli, au considerat ca inteligenta dispune de trei componente: 1. abilitati de rezolvare a problemelor; 2. abilitati verbale; 3. competenta sociala. Psihologii experti au fost in mare masura de acord cu aceste caracteristici, adaugand doua corective:

1. inteligenta academica presupune motivatia (dedicare,persistenta,munca asidua-sunt atribute distinctive pentru persoanele inteligente) ; 2. competenta sociala este inlocuita cu atribute specifice inteligentei practice( sensibilitate, onestitate, franchete nu sunt specifice inteligentei). Analizand inteligenta, psihologul elvetian, JEAN PIAGET, a incercat sa determine caracterul innascut sau, dimpotriva, dobandit, in timp al acesteia. Piaget a desfasurat cercetari in domeniul psihologiei copilului, facand observatii asupra dezvoltarii intelectuale, concluzionand ca inteligenta se dezvolta treptat, stadial, in anumite conditii de interactiune cu lumea obiectelor si a persoanelor apropiate. El a teoretizat dezvoltarea stadiala a inteligentei. Majoritatea autorilor care-i propun sa consilieze cititorii cum s-i dezvolte valenele ascunse ncep prin a le propune acestora s intre n contact cu emoiile lor. De ce este att de important? Emoiile noastre constituie factorii care ne influeneaz cel mai mult modul n care reacionm, lum decizii, ne raportm la propriul sistem de valori i, nu n ultimul rnd, comunicam cu ceilali. Astfel, dac reuim s ne controlm emoiile, putem avea lucrurile sub control, indiferent de context. Ni s-a spus mereu sa nu ne exprimm emoiile, mai ales n public, pentru ca asta nseamn imaturitate. Ni s-a spus ca omul este o fiin raional. Acum apar deodat nite oameni de tiin care ne spun c omul este o fiin emoional, ca oricare alta de pe acest Pmnt. Pe cine s credem? Pn de curnd emoiile erau considerate ceva de care trebuie s scapi dac vrei s nu ai neplceri. Azi se tie c emoiile pot fi educate i c beneficiile obinute n urma acestui proces sunt enorme. Inteligena emoionala redefinete imaginea despre lume i om. Azi tim c emoiile sunt cele mai importante resurse ale omului i ca felul cum este construit creierul uman i permite acestuia mai nti s iubeasc.

3. Modele explicativ-interpretative ale inteligenei

Inteligenta a suscitat de-a lungul timpului, diferite moduri de abordare,atat sub raport teoretic, cat si practice(diagnostic). Perspectivele specifice de concepere s-au inchegat in adevarate modele explicativ-interpretative. 1. Modelul psihometric isi are originea in cercetarile facute asupra intelectului copiilor de catre psihologul francez ALFRED BINET. Impreuna cu medical TH. SIMON, imagineaza in 1905 mai multe probe care aproximeaza compozitia operatorie a intelectului( spirit de observatie, memorie, rationament, vocabulary, cunostinte etc.), dispuse intr-un instrument de masura care

poarta denumirea de Scara metrica Binet-Simon.in 1911 Binet isi ordoneaza probele in functie de varsta, dar nu ajunge la notiunile de varsta mentala si nivel intelectual. De la el au ramas doua definitii ale inteligentei: -inteligenta este ceea ce masoara testele mele de inteligenta; -inteligenta constituie modul de functionare al ansamblului compozit de capacitati psihice. In 1916, psihologul american LEWIS TERMAN revizuieste scara lui Binet si o introduce in America sub numele de Stanford-Binet Scale. Terman arata ca varsta mentala este distanta parcursa intre varsta noului nascut si inteligenta adulta, iar Q.I.-ul este viteza, adica raportul dintre varsta mentala si varsta cronologica. DAVID WECHSLER imagineaza o scala a inteligentei pentru adulti (Wechsler Adult Intelligence Scale-WAIS). Descendentii lui ii vor revizui scala si vor produce o versiune pentru copii ( Wechsler Intelligence Scale for Children, Revised-WISC-R). Din perspectiva modelului psihometric, inteligenta apare ca o colectie de abilitati, cercetatorii fiind interesati mai mult de construirea instrumentului de diagnoza decat de definirea si conceptualizarea obiectului investigat. O achizitie importanta ramane introducerea conceptului de coeficient de inteligenta (ca raport intre varsta mentala si varsta cronologica multiplicat cu 100). Gradul de inteligenta al unui individ este evaluat prin calcularea coeficientului de inteligenta(Q.I.). Acesta se obtine impartind varsta mentala (obtinuta pe baza de teste) cu varsta cronologica si inmultind rezultatul cu 100. V.M. Q.I.=----- 100 V.C. Prin definitie, subiectul normal mediu are un Q.I.=100, varsta lui mintala fiind egala cu varsta cronologica. Un Q.I.>100 indica o inteligenta superioara mediei, ajungand pana la categoria super(super inteligent); un Q.I.<100 indica o inteligenta inferioara mediei, putandu-se ajunge pana la categoria debilitate mintala( Q.I.<40). Centila este o unitate care permite clasificarea unui subiect in functie de scorul obtinut la testul de inteligenta, prin raportarea la un esantion de 100 subiecti reprezentand populatia de

referinta. Subiectul cu scorul cel mai mare primeste centila 99, cel cu scorul mediu- centila 50, iar cel cu scorul cel mai slab- centila 1. 2. Modelul factorial reprezinta o continuare si adancire a modelului psihometric. Psihologii au inceput sa fie interesati nu atat de instrumentul de masurare a inteligentei, cat de modul de prelucrare a rezultatelor obtinute in urma aplicarii testelor de inteligenta. Una dintre modalitatile concrete propuse a fost cea a analizei factoriale, al carei parinte este SPEARMAN (1904). Cu prilejul corelarii rezultatelor obtinute la testele de inteligenta au fost descoperiti o serie de factori, diferiti ca grad de generalitate, ca numar si ca mod de structurare, fapt care a condus la elaborarea modelului factorial al inteligentei in care se contureaza cateva tendinte semnificative: * Tendinta unitara, promovata de Spearman se refera la un factor comun, expresie a unei capacitate intelectuale omogene, pe care il contin activitatile intelectuale, oricat de diverse ar fi. In functie, insa,de varietatea activitatilor in care inteligenta opereaza intervine si un factor special, diferit de la o sarcina la alta. Primul a fost numit factorul g, celalalt,factorul s. Dupa Spearman, inteligenta ar fi, o combinatie liniara a acestor doi factori. * Tendinta pluralista recurge la multiplicarea numarului de factori. Varianta teoriei factoriale elaborata de psihologul american L.THURSTONE, sustine caracterul complex, multidimensional al inteligentei. Thurstone dezvoltand diferite procedee de analiza factoriala, a gasit alti opt factori comuni. Acesti factori au fost numiti de el abilitati mentale primare. J.P.GUILFORD este cel care exceleaza insa, prin proliferarea si diversificarea factorilor(1956; 1971). El a propus un model morfologic al inteligentei; combinand continuturile, operatiile si produsele intelectului a obtinut 120 factori. * Tendinta ierarhica este preocupata atat in inmultirea cantitativa a factorilor, dar si de inlantuirea si ierarhizarea lor. Pe baza compararii si corelarii rezultatelor la diferite teste, BURT(1949) si VERNON(1950), pe langa factorii (G) si (S), descoperiti pentru prima data de C.Spearman, au mai adaugat o a treia categorie de factori, numiti factori de grup [care intervin in rezolvarea unei anumite clase de sarcini(probe), ca, de pilda, un factor numeric(N), implicat in sarcinile de calcul, un factor verbal(V), implicat in rezolvarea sarcinilor verbale(ordonarea cuvintelor, intelegerea propozitiilor etc.), un factor imaginative(I),solicitat in rezolvarea sarcinilor de transformare si combinare, un factor mecanic(W), implicat in dezvaluirea si intelegerea raporturilor functionale dintre elementele unui agregat(constructii etc.), si un

numar mai mare de factori specifici (SI), care intervin in rezolvarea unor sarcini individuale din cadrul unei clase]. Spre deosebire de tendinta pluralista care juxtapune factorii fara a fi interesata de pozitia lor relativa in universul mintal, de data aceasta structurarea lor trece pe primul loc. Modelele factoriale ale inteligentei, pe langa rigurozitatea prelucrarilor matematice, aduc o noua viziune asupra inteligentei si anume interpretarea ei dintr-o perspectiva structurala. Din teoria factoriala retinem existenta a doua forme de inteligenta:din factorii de grup. 3. Modelul genetic este preocupat de problema genezei inteligentei. JEAN PIAGET ilustreaza prin cercetarile sale (extrem de sugestive) cel mai bine acest model. In lucrarea sa Psihologia inteligentei(1947), Piaget porneste de la premisa ca inteligenta este o relatie adaptativa, printre altele, intre organism si lucruri. Adaptarea reprezinta, dupa el, echilibrarea intre asimilare (incadrarea noilor informatii in cele vechi, preexistente) si acomodare (restructurarea impusa de noile informatii care nu se potrivesc cu vechile sisteme). Echilibrarea este identificata de Piaget cu inteligenta. Conduita inteligenta care se elaboreaza treptat, in stadii, se produce precumpanitor prin acomodare, adica prin restructurare si reorganizare mintala. Cand asimilarea este superficiala, iar acomodarea se produce greoi, insuficient, atunci si echilibrarea inteligenta va fi insuficienta. Inteligenta este un punct de sosire, un termen generic desemnand formele superioare de organizare sau de echilibrare a structurilor cognitive (Piaget,1965 ). 4. Modelul psihocognitivist este complementar modelelor psihometrice si factoriale. Modelul psihocognitivist isi pune problema mecanismelor prin care sunt solutionate problemele, incercand sa raspunda si la intrebarea de ce? functioneaza inteligenta intr-un fel sau altul. Inteligenta are functii de culegere de informatii, de prelucrare a lor si de decizie, de aceea, ea poate fi tratata in termenii procesarii informatiilor, unde fiecare pas reprezinta o componenta diferentiata a intelectului. Specificul noului model al inteligentei consta in a descrie pasii sau procesele mentale care dau nastere oricarei instante a comportamentului inteligent. Unii psihologi (Pelerino si Glaser, 1979; Hunt, 1985), au incercat sa determine componentele cognitive simple ce coreleaza, semnificativ, cu performantele de la testele de inteligenta, in timp ce altii (Sternberg, 1977, 1986), pornind de la idea ca inteligenta depinde de operatiile cognitive simple, dar nu se identifica cu ele, s-au orientat spre descoperirea componentelor cognitive complexe ale inteligentei. Sternberg a gasit trei mari categorii componentiale ale inteligentei:

-metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin in planificarea, conducerea si luarea deciziei); -componentele performantei (ca mijloc sau proceduri subordonate strategiilor de solutionare); -componentele achizitiei informatiilor(cele care intervin in colectarea, incadrarea selectiva a informatiilor). Diferentele individuale din activitatea intelectuala a oamenilor se datoreaza capacitatilor, vitezei si manierei de functionare a proceselor si componentelor cognitive. 5. Modelul neuropsihologic este foarte apropiat de modelele psihometrice si psihocognitive pe care incearca sa le fundamenteze sub raport neurologic. Descrie inteligenta in termenii ariilor fizice ale creierului. S-au facut cercetari asupra specializarii functionale a emisferelor cerebrale (creierului divizat ). A.LURIA( 1966; 1979 ), BRENDA MILNER (1974 ) au studiat abilitatile cognitive ale pacientilor care aveau operatii ale creierului pentru epilepsie, si au descoperit ca afectarea emisferei drepte se asocia cu deficiente de recunoastere, de reamintire etc., in timp ce afectarea emisferei stangi, cu deficiente de gandire, intelegere si limbaj. Inteligenta umana apare din perspectiva modelului neuropsihic ca fiind amalgamul a doua stiluri diferite de perceptie, reamintire si gandire, fiecare cu avantajele lor separate(Gray,1991 ). In aceeasi categorie intra si cercetarile lui HOWARD GARDNER( 1985 ), care a introdus notiunea de inteligenta multipla, identificand nu mai putin de sapte forme (tipuri): inteligenta lingvistica; inteligenta muzicala; inteligenta logico-matematica; inteligenta spatiala; inteligenta kinestezica a corpului; inteligenta interpersonala; inteligenta intrapersonala. Aceasta clasificare depaseste limitele inteligentei ca aptitudine generala, incluzand componente care tin mai degraba de domeniul aptitudinilor speciale. 6. Modelul ecologic presupune studiul inteligentei in contextual ei ambiental, firesc de operare. Modelul ecologic utilizeaza doua strategii de lucru: -observarea modului cum gandesc si cum isi rezolva problemele SCRIBNER, 1986 ); -studiul transcultural, pentru a se determina in ce masura variaza comportamentul inteligent in functie de cultura ( COLE, 1971; BERRY, 1988 ). 7. Modelul triarhic incearca sa unifice prin sinteza modelele anterioare. Modelul a fost elaborat in 1986 de R.J.STERNBERG in lucrarea Intelligence. Beyond I.Q.: A Triarhic Theory of Human diferite categorii socioprofesionale ( muncitori, marinari, chelneri etc. ) in contexte firesti de viata ( LIKER, 1986;

Autorul arata ca teoria inteligentei cuprinde trei subteorii: -subteoria contextuala, care examineaza relatiile inteligentei cu mediul exterior ( aici isi gasesc expresia cercetarile din psihologia transculturala la care se referea modelul ecologic ); -subteoria componentiala, ce detaliaza relatia dintre inteligenta si diferite alte componente interne ale personalitatii si trimite spre modelul psihometric si factorial pe care le depaseste insa prin orientarea autorului spre cuceririle psihologiei cognitive; -subteoria celor doua fatete, examineaza relatiile inteligentei atat in contextual exterior, cat si cu componentele ei interne, accentual cazand pe achizitiile din psihologia invatarii, deoarece invatarea este veriga de legatura dintre mediul extern si cel intern. Prima subteorie, atentioneaza asupra relevantei limitate a testelor de inteligenta (doar pentru culturile in care au fost elaborate ), ca si asupra necesitatii considerarii cunostintelor si valorilor in definirea inteligentei, deoarece acestea sunt simultan rezultate ale contextului, dar si generatoare de noi contexte. Cea de a doua subteorie, atrage atentia asupra necesitatii sesizarii proceselor care formeaza comportamentul inteligent. A treia subteorie, ofera prilejul unei definitii a inteligentei: inteligenta este capacitatea de a invata si gandi in concepte noi, mai exact spus, in sistemul conceptelor noi. Modelul triarhic,desi interesant prin perspective sintetica pe care o ofera, ramane totusi eclectic, integrarea si articularea celor trei subteorii fiind insuficient elaborate.

4. Relaia dintre inteligen i personalitate

Inteligenta, latura a personalitatii, intra in interactiune nu doar cu fiecare dintre celelalte parti sau laturi ale personalitatii, ci si cu intregul, care este insasi personalitatea. Inteligenta este motorul evolutiei generale si individuale. Inteligenta intervine in situatii vitale, dand posibilitatea organismului sa distinga ce este bun de ce este rau. Procesele intelectuale sunt confruntate cu o dubla necesitate de a evita ce e vatamator, si de a retine ce este bun (aceasta alegere este la adult total deliberata ). Chiar daca din exterior vin o serie de restrictii, raspunsul vine intotdeauna din interior. Acest raspuns interior, care nu este altul decat raspunsul inteligentei, este conditionat de o multitudine de factori de personalitate (dorinte, temeri, satisfactii, nemultumiri, entuziasm, descurajare etc.).

Psihologul francez ALAIN SARTON, in lucrarea Lintelligence efficace aparuta in 1969, analizeaza relatia dintre inteligenta si personalitate. Sarton descrie relatiile mai semnificative astfel: * precizia indeplinirii unei activitati depinde de inteligenta, in timp ce calitatea

rezultatului, de personalitate:tendintele caracteriale sunt cele care il fac pe om sa prefere

spontan fie securitatea verificarii, fie riscul progresului, de aceea unii oameni inteligenti fac erori, pe cand altii, cu nivel de inteligenta mediu, nu comit erori;

* rapiditatea depinde de inteligenta, efortul depinde de personalitate: inteligenta

este cea care determina formularea corecta a unei probleme, in schimb, vointa, perseverenta vor asigura finalizarea ei corespunzatoare; asa se explica de ce unii care au facut mari descoperiri nau fost in mod necesar inteligenti, in timp ce altii extrem de inteligenti, pasionati nu si-au dus pana la capat descoperirile;

* asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenta, supletea sau rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate,de stilul sau: putem diferentia doi
indici: -un indice de inhibitie in care activitatea intelectuala este amenintata de segmentare; cei cu indice de inhibitie crescut pot trece de la o sarcina la alta fara a dispune de o metoda definita (operatii mintale nereglate de ordine); -un indice de suplete cand activitatile intelectuale sunt predispuse la difuziune; cei cu indice de suplete crescut sunt persoane imaginative, capabile de idei noi, prefera jocurile de cuvinte (intalnim un lant ordonat de operatii). * nivelul de dezvoltare al inteligentei (inalt, mediu, scazut)este o trasatura intrinseca inteligentei, modul de utilizare al lui este influentat de personalitate: personae cu nivel inalt de inteligenta il folosesc in sarcini minore; altii cu nivel mai scazut de inteligenta, constienti de aceste limite, se orienteaza spre activitati pe care le pot indeplini si de aceea sunt mai productivi decat primii; * tulburarile personalitatii au ecouri asupra inteligentei: din perspective psihanalitica, aberatiile functionarii intelectuale sunt simptome sau travestiri ale unor aberatii foarte profunde ale personalitatii; Freud a recurs la o comparatie intre actele intelectuale si actele sexuale aratand cum activitatile mentale pot fi luate ca echivalente a multiplelor forme de activitate sexuala

(curiozitatea intelectuala a fost echivalata cu placerea de a vedea ce e ascuns, rezultatele cognitive ce produc satisfactie au fost echivalate cu satisfactia sexuala ); * dezechilibrarile dintre inteligenta si personalitate duc la regresiunea ambelor: tirania personalitatii duce la caderea in sclavie a inteligentei; tirania inteligentei se repercuteaza atat asupra ei insisi, cat si asupra personalitatii care nu mai are dreptul sa-si exprime trebuintele; inteligenta fara personaliate devine un fel de rege marioneta, iar personalitatea fara inteligenta, un despot ( Sarton,1969 ).

5. Relaia dintre inteligen i creativitate

Pana in anii 60 relatia creativitate-inteligenta a fost studiata accidental. S-ar putea crede ca intre creativitate si inteligenta exista o corelatie crescuta. Terman si Oden ( 1959 ), urmarind copii cu un Q.I. inalt, au constatat ca doar cativa dintre ei s-au realizat in plan creativ. J.N.Getzels si P.W.Jackson, prin lucrarea Creativity and Intelligence (1962), lanseaza o adevarata controversa cu privire la raportul dintre cele doua dimensiuni ale personalitatii. Ei au selectionat dintr-un esantion mai mare, investigat prin teste de inteligenta si teste de creativitate, doua grupuri de subiecti: primul continea 26 de subiecti, care se situasera printre primii 20% la testele de creativitate fara a fi printre primii 20% la testele de inteligenta; cel de-al doilea grup cuprindea 28 de subiecti situati printre primii 20% la testele de inteligenta fara a fi printre primii 20% si la cele de creativitate. Comparand rezultatele acestor grupuri, artificial construite, s-a ajuns usor la ideea independentei absolute si chiar a antagosnimului intre coeficientul de inteligenta si cel de creativitate Desi multe alte constatari facute de cei doi autori prin compararea performantelor obtinute la testele de inteligenta si creativitate cu alte variabile ( rezultate scolare, comportament si atitudini, perceptia subiectilor de catre profesori si parinti ) au fost extreme de interesante; din studiul lor s-a impus postularea lipsei de corelatie intre inteligenta si creativitate. Un viciu de esantionare, inlaturarea din esantion a subiectilor cu performante bune la ambele categorii de probe, a condus la o concluzie falsa. R.L.THORNDIKE (1963), reexaminand datele lui Getzels si Jackson, de data aceasta pe un esantion reprezentativ, a descoperit existenta unor corelatii la fel de ridicate intre testele de inteligenta si cele de creativitate. Din pacate, constatarile lui Thorndike au ramas singulare, deoarece multi autori au

infirmat existenta unui asemenea tip de corelatie. A.Anastasi (1971), F.Barron si D.M.Harrington (1981), comparand scorurile la testele de inteligenta cu cele de la creativitate, au gasit corelatii modeste variind intre +10 si +30. Aceste rezultate nu sunt surprinzatoare, se datoreaza, pe de o parte erorilor de esantioane la care m-am referit mai sus, iar, pe de alta parte, unor caracteristici ale instrumentelor de diagnoza folosite. Multe teste de creativitate erau atat de difuze si globale incat nu permiteau diferentierea anumitor tipuri de talente. De asemenea, testele de inteligenta si creativitate erau atat de asemanatoare intre ele incat se finalizau prin masurarea acelorasi atribute. Si totusi, cauza esentiala este alta, si anume faptul ca prin testele de inteligenta se masura gandirea convergenta, iar prin cele de creativitate gandirea divergenta, total opuse intre ele. Se pare ca atributele psihice care faciliteaza inteligenta nu sunt aceleasi cu cele implicate in creativiatate. Controversa cu privire la raportul dintre inteligenta si creativitate n-a fost insa gratuita, ea a contribuit la dezvoltarea cercetarilor asupra creativitatii. Alti autori, incercand sa corijeze o serie de deficiente ale cercetarilor predecesorilor, au descoperit ca nu inteligenta in general conteaza in procesul creator, ci un anumit nivel al ei. S-a considerat ca pentru a se obtine performante creative este necesar un nivel minimal de inteligenta, care variaza de la un domeniu la altul de activitate. Pentru activitatea stiintifica nivelul minim al coeficientului de inteligenta ar fi de 110, iar pentru activitatea artistica de 95-100. peste acest nivel minim, un coeficient de inteigenta mai ridicat nu garanteaza o crestere automata a creativitatii. Crecetarile au descoperit ca scorurile peste medie sau foarte joase la testele de inteligenta au o asociatie scazuta cu creativitatea (Moran si altii, 1963; Krescher si Ledger, 1985). Daca o inteligenta crescuta nu garanteaza activitatea, o inteligenta scazuta lucreaza importiva ei (Scarr, Vander Zanden, 1987). O frana in calea creativitatii o poate reprezenta si un nivel foarte inalt al inteligentei. A aparut, astfel, problema coeficientului de inteligenta optimal pentru activitate. Studiile lui D.K.Simonton (1984) arata ca nivelul optimal al Q.I. pentru creativitate este de 19 puncte deasupra mediei subiectilor dintr-un camp de investigatie. Cand persoanele dispun de nivelul optimal al inteligentei, performantele lor creative sau non-creative se datoreaza factorilor nonintelectuali (motivationali si de personalitate). Decurge de aici ideea ca nu atat nivelul de inteligenta in sine conteaza, ci modul lui de utilizare. Se poate vorbi de o utilizare creativa a inteligentei sau de una necreativa, sterila. Al. Rosca se intreaba daca exista o inteligenta medie sau peste medie sterila sau este vorba de o deficienta a motivatiei, a caracterului, a altor factori noninelectuali ce tin de

personalitate. Psihologul roman inclina pentru acest punct de vedere si aduce drept argument mobilizarea pentru creativitate a unor personae pana atunci noncreatoare, prin stimularea motivatiei, perseverentei, atitudinilor (Rosca, 1981). Se pare ca, de asemenea, foarte importanta este si abordarea operationala a relatiei dintre creativitate si inteligenta, mult mai nuantata, care sa ia in considerare diferitele niveluri semantice in functie de domeniul in care se manifesta capacitatea de creatie (Dumitru cristea, 1985). Principala dificultatea in stabilirea unei corelatii corecte intre cele doua dimensiuni ale personalitatii provine din extrapolarea nejustificata a corelatiilor rezultatelor testelor de inteligenta si creativitate asupra inteligentei si creativitatii, considerate ca forme de activitate umana. Daca le interpretam din aceasta ultima perspective, este imposibil sa nu remarcam influentarea lor reciproca. M.Bejat afirma ca inteligenta intervine de-a lungul intregului process creator, evident cu ponderi diferite in cele patru faze ale acestuia, mai mult in prima (prepararea) si ultima (verificarea) si mai putin in celelalte. Alti autori arata ca, uneori, nivelurile inalte de creativitate pot compensa scorurile joase la inteligenta (Bernstein, 1988). Dinamica interactiunilor sustinute dintre inteligenta si creativitate poate explica dinamica personalitatii. Dezvoltarea inteligentei are o traiectorie semnificativ mai scurta decat alte capacitati, indeosebi decat unele aptitudini speciale. Inaintarea in varsta antreneaza cu sine in mod implacabil un process de deteriorare a eficientei structurilor inteligentei si o scadere a Q.I. dar nu toate componentele vor fi afectate in aceeasi masura si in acelasi ritm. Cel mai devreme si in masura cea mai mare vor fi afectate scorurile la probele perceptive, de memorie, de atentie si de imaginatie, iar cel mai tarziu, si in masura cea mai mica, scorurile la testele verbale si de rationament. Desi reprezinta o conditie esentiala a unei adaptari si relationari optime cu mediul, inteligenta generala nu determina prin sine insasi nici nivelul reusitei scolare, si nici pe cel al reusitei profesionale. Cercetarile eexperimentale au stabilit ca obtinerea unor performante scolare si profesionale nu reclama obligatoriu existenta unei inteligente superioare,fiind suficienta si o inteligenta de nivel mediu.

1. Berger Gaston, Omul modern i educaia sa, Editura Didactic i Pedagogic,

Bucureti, 1973;
2. Dragu Anca, Cristea Sorin, Psihologie i pedagogie colar, Ovidius

University Press, Constana, 2003;

3. Golu Mihai, Bazele psihologiei generale, Editura Universitar, Bucuresti,

2004;
4. Piaget Jean, Psihologia inteligenei, Editura Stiinific, Bucureti, 1998; 5. Popescu-Neveanu Paul, Zlate Mielu, Creu Tinca, Psihologie(manual),

Editura Didactic i Pedagogic R.A., Bucureti, 1993;

6. Zlate Mielu, Fundamentele psihologiei, Editura Universitar, Bucureti,

2006;
7. Zlate Mielu, Eul i personalitatea, Editura Trei, Bucureti, 2004.