1.2.

Convorbirea directa

Este varianta cea mai apropiata de psihologia simtului comun, ea se poate concentra in jurul
unei teme, dar schimbarile firesti de directie, alternarea rolurilor, caracterul aleatoriu al
raspunsurilor, o fac greu de urmarit, sortat si cuantificat. Ea poate fi un preambul al unei
discutii dirijate sau a altui tip de abordare, un fel de tatonare reciproca pentru a ajunge la
un ritm comun, conditie de fond a unei bune comunicari.

1.3. Convorbirea semidirijata

Este aceea in care psihologul are precizata nu numai tema, dar si cateva obiective
precise ce trebuie atinse, pe care insa nu ajunge sa le epuizeze sau sa le parcurga in
ordinea stricta pe care si-a propus-o anterior. Obiectivele aflate in atentia cercetatorului
(numite si criterii) pot fi aspecte intelectuale, afective, etice, atitudini, opinii sau motivatii
ale unor conduite, descifrarea intentionalitatii etc., pot fi gandite intercorelat sau
independent. Elementul de standardizare este aici mai mare, de unde posibilitatea mai bine
marcata de a cuantifica datele obtinute.

1.4. Convorbirea dirijata sau standardizata

Convorbirea dirijata sau standardizata da un grad mic de libertate cursului discutiei, caci
subiectii trebuie sa raspunda toti acelorasi intrebari, formulate in acelasi fel si in aceeasi
ordine, indiferent de particularitatile lor. Este o convorbire structurata si tematica, ce se
apropie foarte mult de ancheta sau chestionar. Daca in forma precedenta erau permise
schimbarea succesiunii si a cursului convorbirii, cu reformularea unor intrebari sau cu
adresarea de intrebari suplimentare, in scopul clarificarii unor sensuri, pentru convorbirea
dirijata aceste libertati nu sunt permise.

1.5. Convorbirea situationala

Convorbirea situationala cere subiectului sa spuna cum s-ar comporta el intr-o anumita

situatie, descrisa de psiholog, cum ar prelucra informatiile sau documentele furnizate de
acesta. In psihiatrie, convorbirea structurata cu scop de diagnostic are un anumit grad de
standardizare, astfel incat sa permita o culegere sistematica de semne relevante pentru o
anumita tulburare psihiatrica.

In acest domeniu ea poate urma anamnezei si este dublata obligatoriu de investigatie

atenta a conduitelor expresive (mimica, pantomimica, intonatie), ca metode concurente, ale
caror informatii produc convergenta necesara diagnosticului psihiatric.

1.6. Convorbirea psihanalitica

Are reguli precise si o anumita evolutie in timp: terapeutul sade in spatele divanului pe care
este asezat confortabil pacientul, care vorbeste liber, respectand doar o singura regula,
aceea de a exterioriza tot ceea ce ii trece prin minte. Materialul adunat este ulterior supus
interpretarilor, care pun in evidenta modalitatile conflictului defensiv, vizand 'in ultima
instanta dorinta care se formuleaza in orice productie a inconstientului' (Laplanche, J.,
Pontalis, J.-B., 1994, p. 197). Sensul curei psihanalitice este chiar acela de a oferi
subiectului cheia, accesul spre continutul latent al acestor conflicte inconstiente, prin care se
obtine 'purificarea', catharsisul.
Evocand sau retraind evenimentele traumatice care s-au fixat in structuri patologice,
subiectul se elibereaza de continutul lor afectogen negativ (prin asa numita abreactie).

1.7. Convorbirea nondirectiva

Este metoda de baza a psihoterapiei omonime, al carui parinte este Carl Rogers, unul din
promotorii psihologiei umaniste. In opinia lui Rogers metoda psihanalitica ii face pe oameni
sa para neajutorati si dependenti de terapeut, de aceea metoda lui, centrata pe client, sau
nondirectiva, face ce personajul principal sa fie subiectul, care poate descoperi singur
resursele propriei insanatosiri. Fata de acesta psihoterapeutul trebuie sa aiba o atitudine
calda, pozitiva si de acceptare, care determina clientul sa devina constient de sine si sa se
accepte asa cum este, odata ce a descoperit aceasta el fiind capabil sa-si rezolve singur
problemele. Rolul psihoterapeutului este sa creeze ambianta necesara destainuirii spontane,
adica a unei atmosfere de comunicare calda, autentica, bazata pe simpatia si intelegerea
subiectului, chiar cand manifestarile lui contrazic modul de a fi al terapeutului.

In sens strict, in aceasta convorbire asimetrica (pentru ca ea retine doar faptele care sunt in

acord cu teoria postulata, ca si psihanaliza) terapeutul doar reformuleaza sintetic ceea ce
rezulta din povestirile clientului, avand un minimum de interventie, de unde si numele ei
de nondirectiva.

Convorbirea poate fi individuala, de grup, de familie sau de cuplu, fiecare desemnand

zone si procedee de lucru specifice, care cer formare si antrenamente speciale pentru
psiholog.

Exista tipuri si tipuri de convorbire in grup. J. W. Dunlop si M.J. Watman (citati de

Schiopu, U., 1976, p. 71) vorbesc despre doua situatii: prima in care psihologul pune
aceeasi problema tuturor subiectilor, ceea ce face ca cel care 'sparge gheata' sa fie
dezavantajat, deoarece exista un disconfort psihic al primului vorbitor, iar cel ascultat la
urma sa fie avantajat, deoarece are 'ultimul cuvant', profitand de faptul ca ceilalti au produs
deja o cantitate importanta de informatie. Rolul psihologului ar fi acela de moderator, care
trebuie sa animeze discutia in grup, sa pastreze ordinea si sa activeze subiectii inerti.

O alta metoda este aceea in care psihologul pregateste atatea teme cati subiecti sunt,
organizand astfel discutia incat fiecare subiect sa treaca prin pozitiile de initiator (care
sparge gheata), sau are ultimul cuvant. Intr-un fel scoala a oficializat aceste doua metode,
prima fiind cea de tip colocviu, a doua cea de tip examen. Psihologul poate urmari tipul de
emotie aparuta in timpul comunicarii, adaptarea la situatie, spontaneitatea participarii, rolul
asumat de fiecare in grup, constanta lui, etc. Aceste metode sunt extrem de importante in
constituirea asa numitului grup terapeutic, pentru ca testeaza afinitatile, compatibilitatile,
aversiunile, idiosincraziile etc.

1.8. Convorbirea libera in grup

Este importanta pentru ca problema nu mai emerge de la psiholog, care, nemaiavand rolul
de dirijor al discutiei, ramane un membru mai special al grupului (observator). Prin
libertatea lor, discutiile pot scoate la suprafata caracteristici ale gandirii, creativitatii, stilului
fiecaruia, aspecte de personalitate, dar si modul in care se structureaza grupul in rezolvarea
unei probleme.