Reprezentarea ca stație de tranzit între senzorial și logic

Reprezentarea este un proces psihic ce permite acțiuni mentale cu obiectele în absența

acestora câtă vreme acestea au acționat, la un moment dat, asupra analizatorilor. Procesul îi
permite individului să-și desfășoare activitatea desprinzându-se de concret, de prezent mulțumită
faptului că poate opera cu obiectele reprezentate și în absența acestora. Ea presupune atât
mecanisme senzoriale cât și unele mai complexe ce aparțin gândirii, făcând, prin urmare,
legătura între senzorial și logic.
Reprezentările își au rădăcinile în percepții, ceea ce înseamnă că între ele există câteva
asemănări. De pildă, spre deosebire de senzații, percepțiile fac un pas către abstractizare și, deci,
spre reprezentare, prin faptul că obiectele și fenomenele care acționează asupra sa sunt reflectate
ca întreguri, în individualitatea lor specifică. De asemenea, și percepțiile, la fel ca reprezentările,
se folosesc de memorie în faza de identificare din cadrul procesului perceptiv. Pentru ca acestea
să fie corecte, ele presupun implicarea individului, acesta fiind un alt aspect pe care-l au în
comun cu reprezentările; rolul individului mai transpare și în selecționarea și structurarea
elementelor stimulului. Nu în ultimul rând, percepțiile mai presupun discernământ (a se vedea
legea structuralității perceptive, de exemplu) și aduc activ completări (a se vedea legea
integralității perceptive).
Asemănările se opresc însă aici, fiindcă spre deosebire de reprezentare, care poate
desfășura acțiuni mentale în lipsa obiecelor, percepția, deși este o formă superioară a cunoașterii
senzoriale, depinde totuși de stimulii imediați. Percepția lucrează cu percepte primare, pe când
reprezentarea funcționează în baza unor imagini care sunt obiecte ale memoriei, independente de
simțuri. Mai mult, percepțiile reflectă însușiri exterioare, accidentale ale obiectelor, pe când
reprezentarea, deși face principial același lucru (mergând tot pe însușiri concrete), le alege pe
cele mai importante și mai caracteristice pentru un obiect sau chiar pentru o clasă de obiecte.
Reprezentarea duce abstractizarea mai departe, lucru care se poate observa prin reducerea
nuanțelor cromatice la tonuri fundamentale, de exemplu.
Această tendință de a schematiza, de a abstractiza și de a generaliza apropie reprezentarea
de gândire. De pildă, generalizarea se manifestă la reprezentare prin înlocuirea mai multor
obiecte cu simboluri sau prin fixarea reprezentărilor în cuvinte, ceea ce permite conștientizarea
lor, duce la reprezentări comune mai multor oameni și rezultă în abstrageri din situații concrete.
Totodată, unele elemente ale gândirii se apropie de cele ale reprezentării. Bunăoară, caracterul
mijlocit al gândirii enunță că aceasta nu operează asupra realului, ci asupra informațiilor
furnizate de senzații și percepții și a reprezentărilor memoriei și imaginației. Totodată, noțiunile
empirice ale gândirii aduc cu generalizările manifestate în reprezentare, în sensul în care și ele
sunt sunt rezultatul activităţii practice a omului care îi permit să desprindă ceea ce este general şi
important pentru o categorie de obiecte.
Gândirea nu se limitează însă la atât, căci constă și în noțiuni științifice, care o
caracterizează cu adevărat. Acestea produsul gândirii întregii societăţi şi sunt însuşite în cadrul
procesului de instrucţie și constă în unităţi cognitive care reflectă însuşiri necesare, esenţiale şi
generale ale unei clase de obiecte sau fenomene. Spre deosebire de reprezentare, gândirea are
procese suplimentare de anticipare și subordonare. Ea izolează generalul şi necesarul şi îl pune în
raport cu singularul şi accidentalul, diferenţiază categorii, reconstruieşte mental relaţiile
obiective și introduce în realitate noi relaţii, pe baza anticipării posibilului. Are o funcţie
rezolutivă, caracteristică numai ei, are cel mai mare rol în luarea deciziilor, este una dintre cele
mai importante componente ale creativităţii și contribuie la realizarea conştiinţei, caracteristică
doar fiinţelor umane.
În concluzie, reprezentarea este o stație de tranzit între senzorial și logic întrucât descinde
din percepție dar se extinde până la nivelul conceptelor abstracte. După conținut se apropie de
percepție, însă mecanismele sale sunt mai asemănătoare cu cele ale gândirii.