INTRODUCERE IN FILOSOFIA MINTII - Prof. univ. dr.

Dumitru Gheorghiu GANDIRE SI LIMBAJ

STEFANESCU (PETRESCU) I. RAMONA GRUPA 14 ID PSIHOLOGIE ANUL I

Gandirea este un proces central al vietii psihice, ce asigura distinctia intre esential si fenomenal in ordinea ideilor si lucrurilor, dar si edificarea relatiilor dintre ele, interconditionarea lor. Cuvantul este elementul de baza in toate operatiile gandirii; achizitioneaza, pastreaza, vehiculeaza informatia, sta la baza notiunilor, avand in vedere ca acestea se exprima printr-o varietate de cuvinte. Cunoasterea, in forma ei cea mai inalta este realizata prin gandire si limbaj. Fiinta umana este singura care detine gandirea (homo cogitarius). Omul exprima prin procesul gandirii proprietatile obiectelor, relatiile dintre ele, dintre fenomenele existante in lume etc., sub forma notiunilor, judecatilor si rationamentelor. Atat formele gandirii, cat si produsele ei sunt studiate de asemenea si de logica, in principal de logica formala, in ceea ce priveste veridicitatea faptelor exprimate de aceasta, deoarece nu se exclude posibilitatea existentei de judecati eronate sau rationamente incorecte. Dar gandirea face obiectul de studiu si pentru psihologie, aceasta fiind preocupata de modul de functionare al gandirii ca proces psihic, modalitatile in care se acumuleaza stiinta, se foloseste aceasta, de felul in care invatam sau rezolvam probleme, chiar si cele legate de viata. Prin intermediul gandirii se realizeaza o transformare a informatiilor primite din mediul inconjurator prin intermediul organelor de simt sau a reprezentarilor mentale exprimate prin sunete, cuvinte, imagini, se poate realiza de asemenea combinari ale reprezentarilor si informatiilor. La nivelul scoartei cerebrale, se formeaza conexiuni temporare, sisteme de conexiuni temporare, carora le corespunde intreaga miscare a conceptelor si ideilor. Asadar, gandirea nu opereaza direct asupra realitatii, ci asupra materialului oferit de perceptii si reprezentari, asupra informatiilor primite pe aceasta cale, avand astfel caracter nemijlocit. In timp ce perceptiile se produc atunci cand obiectele si fenomenele pe care le reflecta sunt de fata, reprezentarile apar atunci cand acestea lipsesc. Realitatea presupune existenta obiectelor si fenomenelor, dar si a relatiilor care apar intre ele, fie intre un obiect si proprietatea lui, fie relatiile dintre obiecte diferite. Reprezentarile dau nastere unor imagini mentale, care sunt creatii ale psihicului, sunt produse ale intuitiei, in timp ce relatiile implica in principal idei. Ideile, in masura in care sunt explicate, dau nastere conceptului, care este de fapt sensul cuvantului. Astfel, apare notiunea, care se exprima fie printr-un cuvant, fie printr-o alaturare de cuvinte, respectiv sintagma. Elementele notiunii sunt sfera si continutul. In timp ce continutul contine toate notele generale ale obiectelor denumite prin acelasi cuvant, sfera se refera la toate obiectele care au insusiri cuprinse in notiunea respectiva. Definitia notiunii este cea care face o descriere scurta a continutului. Concomitent, descrierea sferei se realizeaza prin enumerarea obiectelor care sunt cuprinse in sfera. Atat definitia notiunii, cat si descrierea sferei acesteia sunt operatii ale notiunii. Trebuie sa avem in vedere faptul ca, cu cat continutul este mai bogat, cu atat sfera este mai putin cuprinzatoare. Este valabila si reciproca. Legatura dintre notiuni duce la formularea de judecati, exprimate prin propozitii, in timp ce ideile complexe, alcatuite dintr-un sir de judecati tin de rationament si mai apoi de expunerea unor teorii. Rationamentele sunt de doua tipuri: deductive, atunci cand este format din doua judecati (premise), din care se deduce o a treia judecata (concluzia) sau poate fi inductiv, atunci cand se placa de la serie de judecati generale pentru a se ajunge la o concluzie generala. Pentru a cunoaste in esenta procesul psihic trebuie sa avem in vedere operatiile gandirii. Trebuie sa tinem cont de faptul ca intregul proces al gandirii nu este unul innascut, ci se formeaza incepand cu actiunile asupra obiectelor din mediul inconjurator, continuand cu actiuni

mentale, interne, pana la dezvoltarea limbajului copilului. Etapele sunt astfel: actiune cu obiecte actiune verbala actiune mentala. Operatiile gandirii sunt urmatoarele: - analiza care reprezinta separarea mentala a partilor componente ale obiectelor si fenomenelor; - sinteza definita prin reunirea mentala intr-un ansamblu unitar a partilor componente; - comparatia - distingerea asemanarilor si a deosebirilor dintre obiecte si fenomene; - abstractizarea reprezentata prin extragerea unei insusiri esentiale a obiectului, facand abstractie de restul trasaturilor sale; - concretizarea - conceperea obiectului in toata varietatea trasaturilor sale; -generalizarea - ridicarea de la reflectare a unui obiect la o categorie de obiecte, pe baza unor elemente comune si esentiale. In acest moment putem defini gandirea ca fiind un proces psihic cognitiv superior prin intermediul caruia se realizeaza o reflectare mijlocita, generalizata si abstracta a obiectelor si fenomenelor lumii inconjuratoare si a relatiilor dintre ele, cu ajutorul limbajului. Un rol deosebit de important in cadrul gandirii il are intelegerea lucrurilor, a ideilor, astfel incat intelegerea devine o modalitate a gandirii cu necesitate constienta, devine astfel modul de a fi al gandirii constiente (devine functie a constiintei). Intelegerea presupune existenta verbalizarii, a conceptualizarii, a instruirii si a experientei fiecarui om. Gandirea dezvolta intelegerea din cadrul perceptiei si reprezentarii. Fenomenul intelegerii, dupa P.Popescu-Neveanu, este o permanenta a gandirii in actiune. Trebuie retinut faptul ca procesul gandirii este inseparabil de limbaj, acesta la randul sau fiind inseparabil de limba. Prin limbaj oamenii comunica intre ei. Ca mijloc de comunicare exista insa si limbajele neverbale prin actiuni cu obiectele, mimica, gesturi, pantomima (utilizate de cele mai multe ori de persoanele cu deficiente vizuale sau auditive). Ansamblul mijloacelor verbale de comunicare constituie limba, iar limbajul, in sens strict se refera la comunicarea verbala, adica la comunicarea realizata cu ajutorul limbii. Omul nu poate gandi fara folosirea limbii. La persoanele cu handicap auditiv (surdomutii), nivelul de gandire este, cel putin initial, ceva mai rudimentar fata de subiectii normali si chiar fata de deficientii vizuali. Asa se explica faptul ca, in multe tari, scolile speciale pentru nevazatori cuprind de mult timp si trepte de invatamant de nivel mai inaintat (liceu, universitate), in timp ce pentru tinerii afectati de surzenie, numai cu 15 20 de ani in urma, dupa cercetari si experimente sustinute, s-au infiintat astfel de scoli. Explicatia este clara : si vederea conteaza pentru buna functionare a gandirii si limbajului, dar si mai mult conteaza simtul auzului. Cu toate ca limbajul nu poate fi independent fata de limba, insusirile si functiile lor nu sunt comune. In timp ce limba este doar o unealta pentru limbaj, acesta din urma sta la baza comunicarii verbale si a gandirii notionale. Limbajul contine vocabularul si gramatica, ofera semne si simbluri atat de necesare in procesul comunicarii si al gandirii. Limba este diferita de la un popor la altul, este considerata un instrument social ce s-a dezvoltat odata cu constituirea si evolutia societatii umane. Limbajul, desi este un proces individual ce se dezvolta in functie de evolutia fiecarui om in parte, el are si o parte sociala in sensul ca, atunci cand un copil invata sa vorbeasca, incepe sa cunoasca de fapt mediul inconjurator in care traieste, primeste si retine semnalele din societate care mai tarziu, perfectionate, vor duce la definitivarea gandirii notionale. Atat in cadrul limbii, cat si in cadrul limbajului, putem distinge doua functii extrem de importante: cea comunicativa si cea cognitiva. Comunicarea presupune existenta mai multor elemente: emitator, mesaj, semnal, receptor, modalitate de transmitere a mesajului. Pentru a se realiza comunicarea este astfel obligatoriu sa existe cel putin doua persoane care sa comunice.

Dupa cum am spus anterior, oamenii cunosc alti oameni, dar si mediul inconjurator prin intermediul operatiilor gandirii. Toate acestea se realizeaza prin intermediul cuvintelor, care tin de functia cognitive a limbajului. Se mai pot deosebi si alte functii ale limbajului. De pilda, functia reglatorie are in vedere rolul limbajului de orientare a altor fenomene si procese psihice, cum sunt atentia si vointa, ori finalitatea activitatilor psihice, iar functia pragmatica vizeaza alte influente ale limbajului asupra psihicului. Avand in vedere ca limba este in esenta individuala, dar are si un aspect social, trebuie evidentiat faptul ca ea este utilizata de membri ce apartin aceleiasi comunitati, pe baza unui sistem lexical si gramatical comun acelei comunitati. Limbajul este eterogen, spre deosebire de limba care este omogena. Totodata, limba se deosebeste de vorbire ce presupune o multitudine de miscari musculare, in sensul ca in limba exista doar imaginea acustica ce se poate transpune in scris intr-o imagine vizuala constanta. Limbajul poate fi fie pasiv, fie activ. Cel pasiv se evidentieaza atunci cand individul receptioneaza mesajul transmis, il intelege, dar nu exprima nimic sau exprima mai putin decat intelege. Si in cazul nou nascutului se poate vorbi de limbaj pasiv deoarece acesta nu vorbeste inca, in schimb receptioneaza si intelege anumite mesaje scurte si reactioneaza la ele prin diverse miscari. In cazul limbajului activ, individul foloseste cuvinte, propozitii, fraze, este parte la convorbiri. Limbajul, de asemenea, poate fi oral sau scris. Toti indivizii normali din punct de vedere psihic folosesc limbajul oral pentru a-si exprima, ideile, parerile, starile emotionale etc. Acesta se invata spontan, din primele etape ale vietii si se perfectioneaza continuu pe parcursul intregii vieti. Dar pentru ca ideile, parerile sa nu se piarda, trebuie utilizat limbajul scris prin redactarea de materiale, lucrari etc. Pentru a caracteriza o persoana trebuie sa avem in vedere atat limbajul oral, cat si cel scris al acesteia. Ne putem da astfel seama de gradul de inteligenta a acesteia, precum si de temperamentul, de caracterul acesteia. Limbajul poate fi folosit de o singura persoana pentru a transmite ceva (monolog) sau poate fi utilizat in discutii intre doua sau mai multe persoane si atunci vorbim despre dialog. Totodata, limbajul poate fi utilizat doar ca instrument al gandirii (intern) atunci cand vorbim cu noi insine sau poate fi extern, atunci este folosit efectiv in cadrul comunicarii intre oameni. Nu trebuie sa uitam tulburarile de limbaj care fac obiectul de studiu al defectologiei si al logopediei. Defectologia consta in studiul acelor limbaje neverbale utilizate de persoane cu deficiente, in special auditive si vizuale, care sunt nevoite s comunice si prin limbaje neverbale, dar nu le studiaza decat in masura in care pot fi utilizate si de catre persoane fara deficiente in anumite situatii concrete. Logopedia este interesata de procedeele de corectare si educare a vorbirii pe baza stabilirii unor legaturi favorabile comunicarii diferitelor stari de fapt si situatii obiective prin reprezentarea si exprimarea lor adecvata. Este vorba despre afazii tulburari ale limbajului ca urmare a unor leziuni ale emisferei cerebrale dominante; despre alalii tulburari ale vorbirii articulate; agrafii tulburari ale scrierii; alexii tulburari ale citirii. La acestea se poate adauga balbaiala care inseamna vorbire cu ritm intrerupt, eforturi de incepere a pronuntarii unor cuvinte si repetari de silabe. Notiunile de gandire si limbaj au fost profund studiate de ganditorii din toate timpurile. Astfel, in cartea sa, Limba de lemn, Francoise Thom dezvolta Teoria lui Orwell folosind, ca punct de sprijin, lucrarile sale Newspeak si Nineteen Eighty Four, unde Orwell arata cum limba se urateste din cauza decaderii gandirii, iar gandirea se degradeaza din cauza uratirii si impreciziei crescande a limbii.

Totodata, teoria lui Heidegger si a lui Kant cu referire la gandire si limbaj, afirma- cuvantul trece inaintea gandului, limbajul nu copiaza realitatea ci mediteaza si interpreteaza, creand astfel realitatea. Russell si Wittgenstein afirma ca limbajul exprima pur si simplu idei preexistente, gandirea fiind independenta de limbaj, iar cunoasterea bazandu-se pe ceva empiric. In Tractatus logicophilosophicus, Wittgenstein propune o relatie de reprezentare intre limbaj si realitate, pentru el structura limbajului este structura realitatii. Deci lumea este aceea care poate fi exprimata printr-un limbaj logic, iar in momentul in care lumea este exprimata prin limbaj aceasta este ordonata conform legilor logice. mile Benveniste, in Problmes de linguistique gnrale, formuleaza rezerve cu privire la intelegerea limbajului ca instrument de comunicare: "Limbajul sta in firea omului, nu e fabricat de om (...). Nu dam niciodata peste om ca fiind separat de limbaj si nu-l vedem niciodata inventandu-l (...). Ceea ce gasim e intotdeauna un om vorbind, un om vorbind altui om, incat limba ne instruieste asupra definitiei insesi a omului". Limbajul a devenit o tema majora a secolului XX, incat unii dintre ganditori au fost ispititi sa afirme: "omul este gata tocmai sa dispara cu cat straluceste mai tare la orizont fiinta limbajului" (Michel Foucault, Cuvintele si lucrurile). Astfel, limbajul, ca element comonent al omului, determin limitele existentei. In limitele limbajului se constituie lumea - afirmatie cu atat mai surprinzatoare cu cat o gasim la unul dintre reprezentantii cei mai de seam ai filosofiei analitice, L. Wittgenstein, ale carui cercetari de logica au si implicatii ontologice: "Limitele limbajului meu semnifica limitele lumii mele. Logica umple lumea; limitele lumii sunt si limitele ei. Nu putem gandi ceea ce nu putem gandi, deci nu putem nici sa spunem ceea ce nu putem gandi. Faptul ca lumea este lumea mea se arata prin aceea ca limitele limbajului (ale limbii pe care numai eu o inteleg) semnifica limitele lumii mele" (L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus). Ceea ce Kant realizase in Critica ratiunii pure, aratand limitele absolute ale gandirii, face Wittgenstein in Tractatus, aratand limitele limbajului si implicit faptul ca fiinta survine intre aceste limite. Daca limitele gandirii si limbajului sunt si ale fiintei survenite (care s-a lasat determinata/prinsa intre aceste limite), atunci dincolo de ele se asterne tacerea. In Prefata la Tractatus, Wittgenstein afirma: "Cartea trateaza probleme filosofice si dovedeste, dupa parerea mea, ca formularea acestora se bazeaza pe intelegerea gresita a logicii limbajului nostru. Intregul sens al cartii poate fi exprimat in cuvintele: ceea ce se poate spune in genere se poate spune clar; iar despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca". Prin tacere, Wittgenstein angajeaza ontologic limba: prin cuvant atingi insasi fiinta lucrurilor sau chiar infiintezi lucrurile. De asemenea, si pentru Heidegger tacerea face parte din esenta logosului, ca trasatura critica a gandirii. (Originea operei de arta). Apropierea de sacru (identificat uneori, la Heidegger, cu fiinta) se face in tacere. Relatia limba - fiinta, este recunoscuta si de gandirea traditionala, conform careia cuvantul nu este mijloc de comunicare, ci forta a spiritului in sanul realitatii, capabil de infiintare sau desfiintare a lucrurilor, sau avand rolul de logos (lege) a lucrurilor. In gandirea chineza, "a sti numele, a pronunta cuvantul, e a defini Fiinta, sau a crea lucrul" (Marcel Granet, La pens chinoise). Toate aceste semnificatii au fost cuprinse de Martin Heidegger in celebra afirmatie "Limba este casa fiintei" (Martin Heidegger, Scrisoare despre umanism). Filosoful german accepta ca limba serveste la comunicare, dar utilitatea nu ii acopera esenta si nu o epuizeaza. Daca faptul de a fi unealta invoca esenta ei, aceasta se dezvaluie prin aceea ca "limba este cea care acorda, de fapt, posibliltatea situarii in sanul dechiderii fiintarii. Numai acolo unde exista limba exista lume" (M. Heidegger, Hlderlin si esenta poeziei). Cuvantul nu este ceva de ordinul fiintarii si totusi este, intr-o maniera privilegiata, in raport cu toate lucrurile. Cuvantul nu este in sensul in care este fiintarea. Mai degraba, dupa cum

spune insusi Heidegger, cuvantul da in sensul ca daruieste: "Potrivit esentei sale, cuvantul este datator. Ceea ce da este fiinta" (Ibidem). Aici este mai putin important faptul ca raportul fiinta-limba nu este inteles de Heidegger in maniera traditionala, in care prin cuvant se naste lucrul, ci faptul ca fiintarea sa nascut din gandurile lui Dumnezeu. Prin interpretarea heideggerian, recuperam o intuitie fundamentala: aceea ca, prin cuvant, omul ia in stapanire lumea, asemenea miticului Adam la originile istoriei.

BIBLIOGRAFIE

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Antologie (coordonator Angela Botez si Bogdan M. Popescu): Filosofia constiintei si stiintele cognitive, Bucuresti, Ed. Cartea Romaneasca, 2003. Dumitru Gheorghiu, Probleme filosofice ale psihologiei, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1995. Francoise Thom, Limba de lemn, Bucuresti, Humanitas, 2005. Ludwig Wittgenstein Tractatus logico-philosophicus, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2001. mile Benveniste, Probleme de lingvistica generala, I-II, Traducere de Lucia Magdalena Dumitru, Bucuresti, Ed. Teora, 2000. Michel Foucault, Cuvintele si lucrurile, Ed. Univers, Bucureti, 1996. Martin Heidegger, Scrisoare despre umanism, in vol. Originea operei de arta, Ed. Univers, Bucureti, 1982.