Limbajul, limba si gandirea sunt elemente componente ale unui proces unitar.

Echivocul ce ar rezulta, asa cum remarca Mihail Golu, din asimilarea acestor termeni unei
singure semnificatii nu ar avea efecte benefice nici din punct de vedere metodologic si nici
sub aspectul explicarii fiecarui termen.
Ca instrument al comunicarii, limbajul beneficiaza de limba, care este elaborata
social-istoric si inglobeaza in structura sa elemente de cultura, tehnologie s.a.
Limbajul reprezinta modul in care se asimileaza, se integreaza si functioneaza
limba la nivel individual. Din punct de vedere psihologic si psihofiziologic functia
semiotica a limbajului exprima capacitatea partial innascuta, partial dobandita a omului de
a folosi semne sau simboluri ca inlocuitori ai obiectelor semnificate si de a efectua cu
ajutorul lor combinatii si transformari in plan mental.
Se stie ca limbajul are un rol primar in codarea-fixarea si vehicularea informatiei in
gandirea formal-abstracta, memoria logica, imaginatia lingvistica, reglajul voluntar s.a. La
randul lor, aceste structuri psihice superioare influenteaza functionarea si dezvoltarea
limbajului.
Asa cum subliniaza Golu, limbajul nu are o manifestare independenta, ci se
integreaza in procesul functionarii generale a proceselor psihice, in sensul ca fiecare cuvant
obiectiveaza si exprima continuturi senzorial-perceptive, notionale, emotionale etc. Noul
tip de comportament pe care-l genereaza limbajul este comportamentul verbal, limbajul
poate fi definit ca: ansamblul raspunsurilor verbale la actiunea diferitilor stimuli externi.
Limbajul este functia de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalti oameni. Este o
functie complexa care presupune o indisolubila conlucrare a celorlalte functii, în special a
celor intelectuale si motorii. Intelegerea cuvintelor impune o perceptie clara si antreneaza
memoria semantica, imaginile si gândirea, iar rostirea sau scrisul implica priceperi motorii
foarte complexe, o conduita atenta si voluntara. Vom vedea ca în limbaj sunt prezente si
starile afective, influentand vorbirea si transmitandu-se celorlalti. De aceea, poate ar fi mai
corect sa caracterizam limbajul mai degraba ca o activitate, decat ca o functie, asa cum e
cazul gandirii.
Limba este o realitate supraindividuala, existand în afara oamenilor, consacrata in
obiecte materiale cum sunt dictionarele, gramaticile, cartile. Propriu-zis, este o unealta cu
care noi actionam nu asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor. Ca orice unealta, ea nu poate fi
utilizata decat de o inteligenta.
La drept vorbind, exista si un sens foarte larg al termenului limba: totalitatea
reactiilor exprimand trairi psihice. Putem vorbi de limba si limbaj in cazul strigatelor,
gesturilor, al mimicii multor animale. Sensul propriu este insa: un ansamblu de semne cu
ajutorul carora comunica intre ei oamenii dintr-o societate. Limba este alcatuita dintr-un
sistem de cuvinte gata constituit, un vocabular, si anumite reguli de imbinare a lor.

Limba propriu-zisa, cea naturala, este invatata de copil de la adulti in experienta

cotidiana. Bazandu-se pe ea, specialistii au creat si limbi artificiale, pe care insa le numim
in mod obisnuit "limbaje artificiale". Avem astfel o limba a matematicilor, un "limbaj
muzical", un "limbaj topografic" (utilizat la harti), manevrarea calculatoarelor a creat
numeroase limbaje : Fortran, Cobol etc.
 In legatura cu natura cuvintelor, trebuie sa precizam ca ele sunt semne. Spre
deosebire de "semnale", care sunt stimuli anuntand o consecinta, o urmare (tipatul unei rate
salbatice anunta apropierea unui animal de prada si alerteaza stolul), semnul este un indiciu
inlocuind ceva, un obiect, o fiinta, un fenomen, o actiune. Inainte, ciobanii, nestiutori de
carte, faceau cate o crestatura pe un lemn pentru fiecare oaie (le însemnau pe raboj).
Fiecare cioplitura inlocuia o oaie, era un semn. Asa sunt si vorbele: semne ale unor realitati
obiective sau subiective. Termenul de "simbol" se utilizeaza adesea ca sinonim cu "semn".
Mai potrivit e sa atribuim numai acelora care au o asemanare, au ceva comun cu obiectul
semnificat: culoarea rosie a unui drapel simbolizeaza sangele varsat de stramosi pentru
apararea gliei.
Elementele, cele mai simple unitati ale limbii, sunt sunetele (fonemele). De studiul
lor se ocupa fonetica. Fiecare limba are, in mod obisnuit, 30-35 de sunete distincte. De
fapt, fonemele sunt mai mult niste abstractii, rezultate prin analiza unor limbi. In mod
obisnuit, in vorbire, ele apar unite în silabe (morfeme). Fonemele n-au un înteles,
exprimand mai multe stari afective: de durere, mirare, bucurie, prin interjectii: A! Ooo! etc.

2. Limbajul si gandirea.

In legatura cu functiile limbajului, Karl Buhler distingea trei aspecte: cel de

reprezentare (a unui obiect, a unei situatii), acela de expresie a starii subiectului si o functie
de apel, la cei care ne asculta. Acestea sunt implicate intr-o masura mai mare sau mai mica
in orice comunicare verbala. Mai analitic, se poate vorbi de cinci functii (dupa Andre
Ombredane): functiile semnificativa, dialectica, practica, afectiva si ludica. La ele se mai
adauga si functia cathartica.
In ce priveste functia semnificativa, dupa psihologul francez, ar fi vorba de
proprietatea cuvintelor de a fi in relatie cu anumite intelesuri pe care cineva le poate
comunica altcuiva. Am putea disocia aceste aspecte in: rolul cognitiv al limbajului si rolul
in comunicarea semnificatiilor si a sensurilor.
Functia afectiva deriva din integrarea limbajului la nivelul sferei emotionale si
consta în exprimarea spontana, involuntara sau deliberata a continutului si semnului
trairilor emotionale si pulsiunilor.
Functia ludica este corelata cu cea afectiva, mai ales cu veriga pozitiva, tonica a
trairilor, produce subiectului o stare de relaxare, de satisfactie, de placere. Functia se
manifesta de timpuriu, in ontogeneza, sub forma repetitiilor ritmate de silabe, cuvinte, a
ajustarilor si contrastelor fonetice, combinatiilor de efect. La varsta adulta functia ludica se
manifesta sub forma jocului verbal si se instituie ca distractie: schimbul de glume, de vorbe
de duh, constructii de cuvinte si expresii, corelari fonetice si semantice asociindu-se unei
stari de buna dispozitie sau de satisfactie intelectuala.
Functia practica este menita sa declanseze, sa faciliteze si sa conduca actiunea
colectiva prin colaborare sau rivalitate. Formulele sub care se manifesta sunt concise,
energice, iar comunicarea se realizeaza intr-un cadru situativ. Ombredane sustine ca
limbajul practic poate fi regasit si la nivelul individual sub forma autocomenzii: de
automobilizare sau interdictie, a blamarii si aprobarii de sine, a vorbirii ritmice, sincopate.
Functia practica a limbajului se subsumeaza celei de reglare.
Functia reprezentationala consta in desemnarea a ceea ce, momentan, este absent,
fiind in raport invers cu naratiunea si evocarea. Limbajul reprezentational se orienteaza in
doua directii: spre figurarea concreta si singulara, aspect sub care se aseamana cu opera de
arta, a carei semnificatie este imediat accesibila si spre aluzia ce se bazeaza pe un sistem de
conventii a caror asimilare este necesara anterior comunicarii.
Functia dialectica rezida in utilizarea formala a limbajului prin formarea si
desfacerea combinatiilor simbolice abstracte. Ontogenetic aceasta functie se structureaza
dupa ce copilul a parcurs stadiul dezvoltarii operatiilor formale.
Raportul dintre gandire si limbaj a fost subiect de controversa, existand puncte
de vedere deosebite. Conform unei conceptii moniste, ar exista o singura realitate, limbajul
fiind aspectul exterior al gandirii, iar gandirea fiind latura lui interioara. Mentalitatea
dualista contine doua pozitii: unii considera gandirea si limbajul ca fiind functii esential
diferite, vorbirea folosind doar in a exterioriza, a comunica rezultatele obtinute de gandire
in mod independent, iar altii argumenteaza ca, desi nu sunt activitati identice, vorbirea si
rationamentul sunt interdependente, in stransa relatie atat din punct de vedere genetic, cat
si structural. Datele stiintifice adunate in ultimele decenii constituie argumente temeinice
in sustinerea celui din urma punct de vedere.
Rolul cuvantului in formarea gandirii. La început, cuvintele nu spun nimic
copilului, fiind simple sonoritati. Asociindu-se mereu cu aceleasi obiecte sau fiinte, ele
directioneaza atentia si inlesnesc operatiile gandirii: analiza, sinteza, comparatia. Treptat,
fiecare termen devine un punct de cristalizare, de fixare a semnificatiilor, fiindca spre
deosebire de imagini, care sunt variabile, el este un complex de sunete stabil.
Semnificatiile sunt in functie de experienta individului, dar, incetul cu incetul, ele
sunt corectate si precizate de catre societate, vocabularul condensand experienta milenara a
unei societati. Invatarea termenilor implica insusirea unui vast bagaj de cunostinte variate.
Fiind organizat dupa principiul comenzii si controlului, mecanismul limbajului
cuprinde patru tipuri de verigi: aferente, interpretative,eferente si autoreglatoare.
Astfel, limbajul se dovedeste a fi o activitate extrem de complexa, in stransa relatie
cu gandirea, limba si reactiile voluntare.