Sunteți pe pagina 1din 4

1.1.

Vocalele
Vocalele sunt sunete a căror emitere presupune vibraţii periodice ale coardelor
vocale şi absenţa oricărui obstacol în calea curentului fonator; sunt unităţi segmentale
cu rol de centru silabic şi pot primi accent.
În limba română, vocalele sunt în număr de 7: [a, e, i, o, u, ă, î]. Emil
Petrovici propune două variante în ceea ce priveşte numărul vocalelor în limba
română: o variantă muntenească, cu 7 vocale şi o variantă moldovenească, cu 5
vocale: [a, ă/e, î/i, o, u], e şi i fiind considerate variante poziţionale ale lui ă sau
î. Aceasta pentru că, atunci când sunt precedate de consoană muiată, în varianta
moldovenească, ă şi î devin e sau i, iar când sunt precedate de consoană dură,
rămân neschimbate. Em. Vasiliu recunoaşte cele şapte vocale amintite, dar
adaugă pentru fiecare un număr de 2-7 alofone, variante poziţionale (de ex.: /a/
cu 7 alofone; /e/ cu 4 alofone; / i / cu 4 alofone; /o/ cu 5 alofone; /ă/ cu 4
alofone; /î/ cu 4 alofone; /u/ cu 5 alofone: ex. urca, Radu, chiul, leul, rouă).
(Em. Vasiliu, Fonologia limbii române, Bucureşti, 1965, p. 111). Alofonele
vocalice sunt variante combinatorii sau poziţionale aflate în distribuţie
complementară. Ele nu pot comuta şi nu au funcţie distinctivă. Alofonele unui
fonem vocalic fac parte din aceeaşi clasă de sunete echivalente. Un exemplu îl
constituie vocalele aflate după pauză silabică. Ele primesc un apendice asilabic
care determină o mai mare închidere a fiecăreia dintre ele: ex. famili-ie, ieste, iin,
o-wul, în opoziţie cu pronunţarea vocalelor în cuvintele se-cret, ri-dic. O situaţie
specială prezintă sunetul [i] postconsonantic, aflat la finală de cuvânt.
Considerat fără valoare fonologică, cu funcţie de muiere a consoanei, de Al.
Graur, Al. Rosetti şi Emil Petrovici, el pare mai aproape de practica ortografică
şi ortoepică a limbii dacă e considerat variantă poziţională a vocalei /i/, variantă
asilabică, numit şi “i scurt asilabic“ sau “i şoptit“: pomi, grădini, râzi etc., aşa
cum propune Em. Vasiliu.

.1.1.1. Clasificarea vocalelor


Clasificarea din punct de vedere articulatoriu a vocalelor limbii române se
face în raport cu criteriile de bază:
 apertura (deschiderea): vocale deschise [a]; semideschise (medii, mijlocii) [e, ă,
o]1; închise [i, î, u];
1
 localizarea (zona din cavitatea bucală în care se creează - în funcţie de poziţia
limbii - spaţiul optim de rezonanţă): anterioare ([pre]palatale) [e, i]; centrale
(mediale) [ă, î]2; posterioare [o, u]; neutră [a];
 labializarea (determinată de forma - rotunjită sau nerotunjită - a rezonatorului
bucal, ca urmare a mişcării buzelor): labializate (rotunjite) [o, u]; nelabializate
(nerotunjite) - toate celelalte vocale.
Din punct de vedere acustic, în funcţie de concentrarea sau de dispersia
formanţilor, vocalele limbii române se clasifică în:
 sunete compacte: vocala [a];
 sunete compact-difuze: vocalele [e,ă,o];
 sunete difuze: vocalele [i, î, u].
În funcţie de înălţimea sunetului, influenţată de înălţimea rezonatorului,
vocalele se clasifică în :
 sunete acute: vocalele [e, i];
 sunete grave: vocalele [o, u];
 sunete neutre: vocalele [a, ă, î].

Schema sistemului vocalic cuprinzând trăsăturile pertinente din punct de vedere


articulatoriu şi acustic
a deschisă (neutră), compactă

e ă o medii (semideschise)

i î u închise, difuze
anterioare centrale posterioare
nelabializate labializate
acute neutre grave

1.2. Semivocalele

2
Semivocalele sunt sunete aparţinând unei clase care prezintă asemănări
parţiale atât cu vocalele cât şi cu consoanele. Semivocalele sunt similare sub aspect
articulatoriu cu vocalele, dar se caracterizează prin intensitate şi durată de emitere mai
reduse. Funcţional însă, se deosebesc de vocale, asemănându-se cu consoanele,
întrucât nu pot constitui nuclee silabice şi nu pot primi accent.
Fonologic, semivocalele au fost interpretate sau ca foneme independente,
sau ca alofone ale vocalelor corespunzătoare. Semivocalele româneşti [j, w, e,
o] au primit interpretări diferite, admiţându-se fie acelaşi statut pentru toate
membrele seriei (variante ale formelor vocalice [i, u, e, o]), fie statute diferite
pentru [j, w] şi, respectiv, pentru [e, o]; [j, w] foneme consonantice; [e, o] -
foneme semivocalice sau elemente dependente de consoanele precedente,
împreună cu care constituie segmente monofonematice diezate, respectiv,
bemolate. La unii autori termenii semiconsoană şi semivocală desemnează clase
de sunete asemănătoare sub aspect articulatoriu şi acustic, dar diferite ca
distribuţie. Semiconsoanele apar în poziţie post-vocalică (ŞAL 1997: 441); vezi
şi Al. Rosetti, Introducere în fonetică, Bucureşti, 1963, Em. Vasiliu, Fonologia
limbii române..., Emil Petrovici, Sistemul fonematic al limbii române, în SCL
VII (1956), 1-2, pp. 7-18, Gramatica limbii române, Editura Academiei,
Bucureşti, 1954.
Acustic, semivocalele sunt caracterizate prin [–Vocalic] (deoarece, spre
deosebire de vocale, nu prezintă o structură net definită a formanţilor) şi [–
Consonantic] (deoarece absenţa unui obstacol în calea curentului fonator determină o
concentrare a energiei acustice mai mare decât cea specifică pentru consoane).
Patru din vocalele limbii române primesc şi valoare de semivocală: [e, i, o, u]/
[į, (y, j, iot), ų (w, digamma), e, o].
Semivocalele apar în secvenţă cu vocalele, constituind diftongi şi triftongi.
Poziţia semivocalei faţă de vocală constituie un criteriu de clasificare a diftongilor.
1.3. Diftongii
Diftongul este o secvenţă constituită dintr-o vocală şi o semivocală.
Componentele unui diftong aparţin aceleiaşi silabe şi sunt pronunţate cu o singură
tensiune musculară3. Dependenţa dintre acestea este reflectată de anumite
particularităţi de realizare fonetică: moa-ră, oa-lă, iar-bă, pia-tră.

3
În limba română, pronunţarea vocalelor din anumiţi diftongi se adaptează, sub
aspectul localizării, la aceea a semivocalelor. Astfel, după semivocalele [e, i], vocalele
[a, o, u] au o pronunţare anteriorizată: sea-ră, iu-bi-re, mi-or, iar după [o, u] vocalele
[a, ă, î] au o pronunţare labializată: toa-tă, plo-uă, plo-uând4.
În funcţie de poziţia semivocalei faţă de vocală, sunt:
 diftongi ascendenţi (semivocala precedă vocala): sv+v;
 diftongi descendenţi (semivocala apare după vocală): v+sv; în limba română
există 9 diftongi ascendenţi [ia, ie, io, iu, ua, uă, ea, eo, oa] – (iar, mie-re, iu-bi-re,
plo-ua, plo-uă, stea, te-or, moa-ră, mi-or) şi 14 diftongi descendenţi: [ai, ăi, îi, ei,
ii, oi, ui, au, ău, îu, eu, iu, ou, uu]- cai, păi, câine, stei, pri-vii, voi-nic, sui, stau,
rău, râu, zmeu, zurliu, rulou, continuu.

1.4. Triftongii
Triftongul este o secvenţă constituită dintr-o vocală şi două semivocale. Ca şi
în cazul diftongilor, componentele unui triftong aparţin aceleiaşi silabe şi sunt
pronunţate cu o singură tensiune musculară: lu-poai-că.
Majoritatea triftongilor au structura sv+v+sv [iai, eai, eau, iei, oai], dar este
posibil şi ca ambele semivocale să preceadă vocala [ioa]5: glu-meai, iei, priveau,
scân-te-ioa-ră.
În limba română există 11 triftongi funcţionali cu o frecvenţă diferită în limbă:
[eau, eai, oai, iau, iai, iei, iui, uau, uai, eoa, ioa]: ce-reau, spu-neai, le-oai-că, iau, i-
ai, iei, iui!, luau, luai, leoar-că, lăcri-mioa-ră.

1.5. Hiatul
Prin hiat se indică un grup de două vocale alăturate care aparţin la două
silabe diferite. În marea majoritate a cazurilor hiatul apare în interiorul aceluiaşi cuvânt:
fa-ur, ale-e, funcţi-onar. În anumite situaţii însă hiatul poate să apară şi în fonetica
sintactică, atunci când un cuvânt monosilabic este asociat în pronunţarea cuvântului
următor: le aude, se ascunde. În limbă se manifestă tendinţa de a evita hiatul. Corect:
se-aşteaptă, le-aude. Incorect: reu-matism (re-u-matism); na-ţio-nal (na-ţi-o-nal) etc.

4
5