Caracteristicile fonemelor limbii române

Fonemul este unitatea de sunet fundamentală din limba vorbită. Modificând un fonem al
unui cuvânt, se generează un nou cuvânt, cu sau fără sens, același sens sau înțeles diferit.
Fonemele nu reprezintă sunetele ca atare, ci perceperea lor la nivel mental. Astfel, li se atribuie o
clasă de sunete, realizându-se prin două sau mai multe variante în vorbire, în funcție de contextul
fonic în care se situează.
Fonologia limbii române se ocupă de legitimizarea unităților segmentale (vocale și
consoane) și unități suprasegmentale (accent, intonație) cu valoare funcțională, caracteristice
limbii române.Deasemenea, stabilește seriile de sunete echivalente (alofone) prin care se
realizează fiecare fonem în parte.
Fonemele cele mai evidente sînt chiar sunetele limbii respective, așa cum sînt ele
percepute de vorbitori. De exemplu, limba română standard folosește 7 foneme vocalice, 20
consonantice și 4 semivocalice. Componența acestui set face ca limba română să fie catalogată
drept una dintre limbile cu un număr mediu de foneme.
Fonemele vocale şi semivocale
Vocalele sunt sunete care se rostesc fără ajutorul altor sunete: a, ă, â (î), e, i, o, u. Ele pot
forma singure silabe. Vocala a este cea mai deschisă, i, î, şi u sunt închise, iar e, ă, o sunt
mijlocii. După locul de articulare al limbii, vocalele se împart în anterioare (e, i), centrale (a, ă şi
î) şi posterioare (o, u).
În majoritatea situațiilor, vocalele a, ă, î sunt plenisone (pot alcătui singure silabe) şi
purtătoare de accent. Semivocalele se diferenţiază funcţional de vocale prin faptul că nu pot
primi accent şi nu pot îndeplini rolul de centru silabic (nu pot alcătui singure silabe). Din cele 7
vocale ale limbii române, doar 4 (şi anume: e, i, o, u) pot fi, în funcție de context, vocale întregi
sau semivocale. Semivocalele nu pot forma singure silabe. Fonemele semivocale intră în
componenţa diverşilor diftongi (ea, ai, voal, ou) şi triftongi (iau, leoaică).
Fonemele consoane
Consoanele sunt sunete care se rostesc cu ajutorul unei vocale. Sistemul consonatic
cuprinde 22 de unităţi: b, k, c, k’, d, f, g, ğ, g’, h, j, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, z. În limba română
(ca şi în alte limbi), majoritatea consoanelor se grupează în perechi care conţin câte o consoană
surdă şi una sonoră.

1
Segmente vocalice
simple - caracterizează silabele care au ca nucleu o singură vocală. În această situaţie poate fi
oricare din cele şapte vocale ale limbii române (var, fel, vin, măr, sân, foc, tun). Hiatul este
alăturarea a două vocale aparţinând unor silabe diferite (idee, alcool, înainte, aur, real, coautor).
complexe - caracterizează silabele care au ca nucleu silabic o vocală precedată, urmată sau/şi
precedată şi urmată de semivocală. Segmentele vocalice complexe poartă numele de diftongi
(segmente vocalice complexe formate dintr-o vocală şi o semivocală) şi triftongi (segmente
vocalice complexe formate dintr-o vocală şi două semivocale).
Diftongii, în funcţie de poziţia semivocalei faţă de vocală pot fi: ascendenţi (urcători)
când semivocală precedă vocala (ia, ied, voios, oală) şi descendenţi (coborâtori) când
semivocală urmează după vocală (ai luau, rămâi, dulău, grâu, trei, copii, tablou, asiduu).
Triftongii - în funcţie de poziţia semivocalelor faţă de vocală, sunt de două feluri:
ascendenţi (progresivi) când ambele semivocale preced vocală (fuioare, pleoapă) şi centraţi -
când o semivocală precedă şi alta urmează vocala (vedeai, miei, tăiai, lupoaică).
Segmente consonantice
simple - poziţia poate fi ocupată de orice consoană: nas, loc, cap.
Complexe - două consoane - în această poziţie pot apărea 58 de grupuri de consoane (blană,
zebră, glod, plural etc.); trei consoane pot fi ocupate de următoarele grupuri de consoane (spre,
scrimă, stradă, sfredel, zdrobit, zgribulit); trei consoane în poziţie finală - următoarele grupuri:
kst (mixt), mpt (prompt), nks (linx), stm (astm).
Alternanţe fonetice
Prin alternanţă fonetică înţelegem schimbarea regulată a unui sunet (vocală sau consoană)
din rădăcina sau tema cuvântului în alt sunet, mai mult ori mai puţin diferit de cel dintâi.
Alternanţele fonetice se produc atât în cursul flexiunii, cât şi în procesul derivării. Alternanţele
fonetice (trăsătură fonetică definorie a sistemului fonetic românesc comparativ cu alte limbi
romanice) pot fi:
vocalice: a-ă (carte-cărţi), a-e (faţă-feţe), ă-e (măr-mere); o-u (soră-surori);
consonatice (mult mai numeroase decât cele vocalice): d-z (dud-duzi), z-j (breaz-breji), t-ţ (înalt-
înalţi), s-ş (dubios-dubioşi), k-č (tac-taci), g-ğ (drag-dragi).