SUPORT DE CURS

LIMBA ROMÂNĂ

PROGRAMUL: CONVERSIE PEDAGOGIA

ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

TITULAR CURS: CONF. DR. VÂRLAN MARIANA

 CAPITOLUL I:
NOŢIUNI DE FONETICĂ ŞI FONOLOGIE

GENERALITĂŢI:

FONETICA este ştiinţa care studiază sunetele vorbirii.

Sunetul – reprezintă cel mai mic element sonor (material, concret) al vorbirii.
FONOLOGIA – studiază sunetele limbii din punctul de vedere al valorii
funcţionale.
Fonemul – este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţia de a constitui
cuvinte sau de a diferenţia cuvintele între ele (mare de mere; mei față de tei, față de
zei, față de bei etc.), precum şi de a deosebi formele gramaticale ale aceluiaşi
cuvânt (continui – continuă, dau – dai). Este un termen general, o abstracţiune.

SUNETELE TIP ― VOCALE a, ă, î, e, i, o, u

― SEMIVOCALE e, i, o, u
― CONSOANE b, c, d, t, g, h etc.
Vocalele – sunt acele sunete care se pot pronunţa fără să fie însoţite de alte sunete,
pot alcătui singure silabe (când sunt plenisone)1 şi se pot prelungi oricât ca durată a
pronunţării. Sunt în număr de şapte. Vocalele sunt întotdeauna accentuate.
Semivocalele – sunt acele sunete din componenţa diftongilor şi a triftongilor care
au notarea grafică aproape identică cu a vocalelor (cu un semicerc aşezat
dedesubtul semivocalei), dar care se comportă precum consoanele: nu pot fi
pronunţate neînsoţite de o vocală, nu pot alcătui singure silabă, nu pot fi accentuate
(e, i, o, u).
Consoanele – sunt acele sunete care se pronunţă numai însoţite de o vocală şi nu
pot forma singure silabă. În limba română sunt 22 de consoane (b, c, d, f, g, h, p
etc.).
LITERELE – semnele convenţionale pentru sunete2

1
Vocalele a, ă, â sunt întotdeauna plenisone.
2
Pentru citirea literelor puteți consulta DOOM2, pp. XXVII-XXVIII.
ALFABETUL LIMBII ROMÂNE → Aa, Ăă, Ââ, Bb, Cc, Dd, Ee, Ff, Gg, Hh, Ii,
Îî, Jj, Kk, Ll, Mm, Nn, Oo, Pp, Qq, Rr, Ss, Şș, Tt, Ţț, Uu, Vv, Ww, Xx, Yy, Zz

DIFTONGI – TRIFTONGI – VOCALE ÎN HIAT

Definiţie: Prin diftong înţelegem un grup de două sunete diferite, dintre care unul
este vocală, iar altul semivocală şi care sunt pronunţate în aceeaşi silabă. Limba
română este bogată în diftongi, atât ascendenţi (semivocală + vocală): ia, oa, iu,
ie…., cât şi descendenţi (vocală + semivocală): au, ai, ei, oi…
Observație: Diftongii se pot forma și la îmbinarea a două cuvinte rostite într-
o singură silabă și scrise cu liniuță de unire: mi-a dat, ne-a spus.
Definiţie: Triftongul este grupul de trei sunete, două semivocale şi o vocală,
pronunţate în aceeaşi silabă. El poate avea vocala în poziţie finală (SSV): bol-nă-
vioa-ră, leoar-că, sau între cele două semivocale (SVS): miei, cro-iai.
Observație: Triftongii se pot forma și la îmbinarea a două cuvinte rostite
într-o singură silabă și scrise cu liniuță de unire: le-au cumpărat, i-ai adus, i-au
confirmat.
Definiţie: Prin hiat se înţelege întâlnirea (în interiorul aceluiaşi cuvânt) a două
vocale plenisone care fac parte din silabe diferite: du-et, po-e-tic.
Observație: În cuvintele: le-oai-că, oa-ie, plo-ua, ro-iul, nu avem hiat,
deoarece acesta nu este alcătuit din grupul de o vocală şi un diftong sau o vocală şi
un triftong sau un diftong şi un diftong etc.
Observație: În fonetica sintactică se poate vorbi de existența hiatului între
cuvinte:
La oglindă, a adus, a emite, de inimă etc.
În limba română contemporană se manifestă o tendinţă puternică de
evitare a hiatului (întrucât el implică un oarecare efort de rostire), ceea ce duce la
pronunţări incorecte sau neliterare, ca şi la greşeli de scriere.
Exemple: alcol în loc de alcool
cuvincios cuviincios
lecţile lecţiile
respectos respectuos
 ştinţă ştiinţă
zologie zoologie

Evitarea hiatului în limba română se realizează prin următoarele fenomene

fonetice: sinereza (transformarea vocalei mai slabe în semivocală) – geografie,
hieroglifă; epenteza (intercalarea unui sunet între elementele hiatului) –
academiie, aier, aieroport, familiie, ziiar; contracţia (reducerea hiatului la o
singură vocală) – coperativă, findcă, preten; eliziunea (eliminarea vocalei finale a
cuvântului când iniţiala celui următor este tot vocală) – n-a venit, c-o floare;
afereza (eliminarea vocalei iniţiale a cuvântului când urmează după altul terminat
în vocală) – ca-n basme, la-ntoarcere.

Anexe:
SISTEMUL FONOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
SISTEMUL VOCALIC
I Î U
E Ă O
A

Locul de Anterioare Mediale Posterioare

articulare (centrale)
Gradul de
deschidere
închise i î u
mijlocii e ă o
deschise a
 TABLOUL CONSOANELOR ROMÂNEŞTI
Bilabiale Labio- Dentale Prepalatale Palatale Postpal Larin
dentale atale gale
Locul de articulare
(Velare
)
Su Son Su Son Su Son Surde Son Su Son Su So S S
rd ore rd ore rd ore ore rd ore rd no u o
Modul de articulare e e e e e re r n
d o
e r
e
neso oclusive p b t d k’ g’ k g
nan
(explozive)
te
semioclusive ţ č ğ
(africate)
constrictive f v s z ş j h
(fricative)
sona oclusive m n
nte nazale
lich lateral l
ide e
vibran r
te
 TRANSPUNEREA ÎN SCRIS A ELEMENTELOR SISTEMULUI FONETIC AL
LIMBII ROMÂNE

Litera - este semnul convenţional care reprezintă în scris sunetul. Totalitatea

literelor (inclusiv a semnelor diacritice3) folosite pentru scrierea sunetelor unei
limbi, aşezate într-o anumită ordine, formează alfabetul acelei limbi. Alfabetul
actual al limbii române are 31 de litere. În general, în limba română,
corespondenţa între sunet şi literă există: ex. masă – 4 sunete, 4 litere. Uneori,
această corespondenţă nu se respectă.
1) O literă (litera “x” – care se citeşte ics]) notează două sunete:
a) [ks], în cuvinte ca: fix, pix, explicaţie
b) [gz], în cuvinte ca: examen, exerciţiu, exaltat
Se scrie însă: fix, sfinx, complex, ortodox la singular şi ficşi, sfincşi,
complecşi, ortodocşi la plural, masculin.
2) Grupurile de două litere (ce, ci, ge, gi) notează:
a) un sunet – [č], [ğ] – când după ele urmează o vocală sau se află la sfârşitul
cuvântului, fără a constitui singure silabă: ceartă – [čar-tă], 6 litere, 5 sunete
cioc – [čok], 4 litere, 3 sunete
geam – [ğam], 4 litere, 3 sunete
magiun – [ma-ğun], 6 litere, 5 sunete
faci – [fač], 4 litere, 3 sunete
magi – [mağ], 4 litere, 3 sunete
În această situaţie, e şi i nu au valoare fonetică; ele sunt doar semne grafice
auxiliare (litere ajutătoare/litere de sprijin).
b) două sunete – [če], [či], [ğe], [ği] – când după ele urmează o consoană sau
formează ele însele silabă: ceva – [če-va], 4 litere, 4 sunete;
cineva – [či-ne-va], 6 litere, 6 sunete;
ger – [ğer], 3 litere, 3 sunete;
agitat – [a-ği-tat], 6 litere, 6 sunete.
3) Grupurile de trei litere (che, chi, ghe, ghi) notează:
a) un sunet [k’], [g’], când după ele urmează o vocală sau se află la sfârşitul
cuvântului, fără a forma singure silabă: cheamă – [k’a-mă], 6 litere, 4
sunete;
chiuvetă – [k’u-ve-tă], 8 litere, 6 sunete;
gheară – [g’a-ră], 6 litere, 4 sunete;
3
Pentru semnele diacritice, vezi DOOM2, p. XXVI.
 ghiozdan – [g’oz-dan], 8 litere, 6 sunete;
unghi – [ung’], 5 litere, 3 sunete.

În această situaţie, e şi i nu au valoare fonetică; ele sunt doar semne

grafice auxiliare (litere ajutătoare/litere de sprijin).
b) două sunete [k’e], [k’i], [g’e], [g’i] , când după ele urmează o consoană sau
formează ele însele silabă: chef – [k’ef], 4 litere, 3 sunete;
chin – [k’in], 4 litere, 3 sunete;
gherghef – [g’er-g’ef], 8 litere, 6 sunete;
ghirlandă – [g’ir-lan-dă], 9 litere, 8 sunete;
veghe – [ve-g’e], 5 litere, 4 sunete.

4) O literă poate nota sunete diferite:

a) literele e, i, o, u pot transcrie în unele cuvinte vocalele e, i, o, u (bec, copil,
nor, dur, gem, gira, cerc, circ), iar în altele semivocalele e, i, o, u (seară,
rai, metrou, doar)
b) litera e transcrie - un [i] semivocalic în: ea [ia], aceea [ačeia], atenuează
[atenuiază]
- diftongul ie [ie] în: pronumele personale el, ele, ei şi la formele de
prezent sau de imperfect ale verbului a fi - este [ieste], eram
[ieram]
- este literă de sprijin/semn grafic în grupurile ce, ge, che, ghe:
ceară, geană, cheamă, gheată
c) litera i transcrie - vocala [i] în: simplu, cicoare
- semivocala [i] în: iubire, pâine, mei, iau, iei
- este literă de sprijin/semn grafic în grupurile ci, gi, chi, ghi:
cioc, chior, magiun, unghi
- i final este silabic - când apare la forma de infinitiv prezent a
verbelor (a auzi, a privi) şi la perfect simplu, persoana a III-a,
sg. (el ochi)
- când urmează după grupurile consoană + l, r
(acri, afli)
- în neologisme (taxi)
- i scurt nesilabic după: o consoană (speri, pomi); două
consoane (surzi); trei consoane (lincşi) = lincș
d) litera o transcrie - vocala [o]: cor
- semivocala [o]: coasă, moară, leoaică
- semivocala [u]: oală [uală], oameni [uameni]
e) litera u transcrie - vocala [u]: sună, liceu
 - semivocala [u]: ou, rouă
- sunetul v după litera q: Quintilian, sequoia [sekvoia]
f) litera c transcrie consoana [k] în car, coc, dar consoana [č] în cer
g) litera g transcrie - [g] în gumă, rog, grad
- [ğ] în gem, giuvaier
- [g’] în ghemotoc, ghiocel
h) litera w transcrie - [u] semivocalic (în cuvinte englezeşti): Washington,
Waterloo
- [u] vocalic (în cuvinte englezeşti): weekend, whisky
- consoana [v]: westfalian, kilowatt, Weber

5) Un sunet poate fi transcris prin litere diferite:

a) sunetul [î] – litera â (gând, rând, român)
– litera î (încă, în, urî, hotărî, reînvia, neîndemânatic, bineînţeles,
într-însul)
b) sunetul [i] – litera i în majoritatea cuvintelor
– litera y în cuvinte ca: yankeu, yard, hobby
c) sunetul [k] – poate fi transcris prin literele:
c în cuvinte precum: capac, covor, cuc
k în cuvinte precum: kaliu, kripton
q în cuvinte precum: quasar, Qatar

d) sunetul [k’] – poate fi transcris prin literele: ch + e, i: cheie, chin

k + e, i: kenyan, kilometru
qu + e, i: Quebec, Quito

e) sunetul [v] – poate fi transcris prin literele: v: viitor, cavitate, mov

w: watt, Wagner, Weber, kiwi

f) sunetul [ks] – poate fi transcris prin literele: cs: cocs, micsandră, ticsit,
îmbâcsit, rucsac
x: pix, mixer, xerox

g) sunetul [gz] – poate fi transcris prin literele: gz: zigzag, Bogza

x: examen, exact, examinator
 DESPĂRŢIREA CUVINTELOR ÎN SILABE

Silaba este un segment fonic alcătuit din unul sau mai multe sunete
pronunţate printr-un singur efort expirator. În cuprinsul unei silabe se află
obligatoriu o vocală plenisonă. O silabă poate cuprinde minimum un sunet (a-pa-
rat) şi maximum şapte sunete (strâmbi, sfincși). În fluxul vorbirii silaba poate fi
alcătuită şi din rostirea împreună a două cuvinte (s-au certat) sau a unui cuvânt cu
partea iniţială din alt cuvânt (mi-amintesc).
Poate fi alcătuită din:

- o vocală cu sau fără alte sunete dintr-un cuvânt: i – ni – mioa – ră

- două cuvinte scurte rostite împreună: să-ţi duc, dă-mi, mi-l dă
- un cuvânt scurt şi un fragment iniţial: ne-aduce, m-alintă, şi-apoi, mi-
arată
- un fragment final şi un cuvânt scurt: a dus-o, într-o, printr-un, dintr-un
- un fragment final şi un fragment iniţial: într-adevăr, floare-albastră,
spune-acum

Despărţirea cuvintelor în silabe are în vedere reguli bazate pe pronunţare

(reguli fonetice), dar şi reguli bazate pe luarea în considerare a elementelor
componente din cuvântul analizabil (reguli morfologice).

Reguli bazate pe pronunţare:

 Reguli ale vocalelor:
1. Când există două vocale alăturate (în hiat), despărţirea se face între ele: vi-e
2. Când o vocală este urmată de un diftong sau triftong, despărţirea se face
 înaintea diftongului sau a triftongului:
exemple: ro – iau, plo – ua; cre – ioa –ne, tră – iai.

 Reguli ale consoanelor:

1) O consoană aşezată între două vocale trece în silaba următoare.
ma - mă pa – ra – le – le
a) Se aplică aceeaşi regulă în cazul consoanei x [ks] sau [gz]: e – xa – men, a – xă.
b) Dacă înaintea consoanei se află un diftong sau un triftong se utilizeză aceeaşi
regulă:
floa – re, roa – tă, cre – ioa – ne, zme – oai – că.
c) Şi în cazul grupurilor de litere che, chi, ghe, ghi se aplică tot această regulă:
ve – ghe, u – re - che
2) Când două consoane sunt aşezate între două vocale, despărţirea se face între
cele două consoane.
car - te, cas - tel, ar - tă
Excepţie: Dacă grupul de două consoane începe cu b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a
doua consoană este l sau r, despărţirea se face înaintea grupului de consoane.

exemple:
aflu a - flu
cadran ca - dran

3) Când avem un grup de trei sau mai multe consoane între două vocale,
despărţirea se face după prima consoană.

exemplu:
construcţie con - struc - ţi - e
complet com - plet
Excepţie: Dacă între cele două vocale se află unul dintre grupurile de trei
consoane: lpt, mpt, mpţ, nct, ncţ, ncş, ndv, rct, rtf, stm, despărţirea se face între
a doua şi a treia consoană.

exemple: func – ţi – o – nar; sfinc – şii; arc - tic; jert – fă; punc – tu – al; sculp –
tor; ast - ma-tic.

Reguli morfologice:

1) Cuvintele compuse şi cuvintele derivate se despart în silabe ţinând cont de

părţile componente. Conform DOOM2 se acceptă şi despărţirea după pronunţare.
dezorganiza → dez – or – ga – ni – za, dar şi de-zor-ga-ni-za

Alte exemple: alt-un-de-va / al-tun-de-va; in-e-gal / i-ne-gal; port-a-vi-on / por-ta-

vi-on.

Nu se despart la sfârşitul rândului!

a. cuvintele compuse şi grupurile ortografice scrise cu cratimă:

exemplu: ce-ai spus? s-au dus gândindu-se bun-gust
b. cuvintele compuse din abrevieri literale: TAROM, ONU, ASIROM
c. abrevierile unor formule curente: a.c., î.e.n., ş.a.m.d.
d. notaţiile abreviate de tipul: 25 km., cap. 7
e. numeralele ordinale notate prin cifre (romane sau arabe) urmate de
formantul specific: al XXI-lea, al 7-lea
f. silabele iniţiale sau finale constituite dintr-o singură vocală
g. abrevierile literale care reprezintă primii termeni ai unor nume proprii:
F.C. Argeş, A. Maria, S.C. Muntenia
☺Se recomandă evitarea despărţirii grupurilor ortografice scrise cu cratimă: dintr-
un,
într-însul, într-o, i-a, mi-a, s-a etc.

NOŢIUNI DE ORTOGRAFIE ȘI ORTOEPIE

PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI ŞI ORTOEPIEI ROMÂNEŞTI

1. Principiul fonologic: este principiul fundamental al scrierii şi pronunţării în

limba română. În general, în limba română se scrie aşa cum se pronunţă
(bineînţeles că scrierea trebuie să reproducă pronunţarea literară şi nu pe cea
regională).
De fapt, ortografia (ortos-drept; grafia-scriere) nu e fonetică, ci
fonologică, pentru că ne raportăm la foneme, adică la formele unice, abstracte
ale limbii şi nu la variantele care apar de la un grai la altul, de la un grup la
altul, de la un individ la altul şi chiar la acelaşi individ în momente diferite.

Ex: şase x şiase (regional); bine x bini, biñe, ghiñi (regional)

ceapă x şeapă (regional); frunte x frunce (regional)

Unele neologisme se scriu în limba noastră aşa cum se pronunţă: aisberg,

angro, lider, meci, gol, miting, şezlong, vizavi, mersi nu cum se scriu în limba
de origine (engl. iceberg, lieder, match, goal, meeting; fr. en gros, chaise-
longue, vis-à-vis, merçi).

2. Principiul etimologic sau tradiţional-istoric: impune, în anumite cazuri,

abaterea de la principiul fonologic şi scrierea unor cuvinte conform cu tradiţia
 istorică (român, sunt, subţire) sau cu forma originală din limba de provenienţă
(bleu, weekend, dancing, diesel, design, intermezzo). El prevede, de asemenea,
scrierea unor nume de persoane aşa cum şi le-au scris purtătorii lor: Alecsandri,
Hasdeu, Kogălniceanu, Philippide, Rosetti, Russo, Tonitza. Tot în virtutea
tradiţiei, se scrie este, el, ea, deşi se pronunţă (în varianta acceptată de ortoepie)
ieste, iel, ia, sau se scrie oală, oameni, oaie, deşi se pronunţă [uală, uameni,
uaie].

3. Principiul morfologic: ne ajută să stabilim forma corectă a unor cuvinte în care

apar sunete apropiate ca pronunţie. În interiorul cuvintelor, se scrie ea sau ia, în
funcţie de cum alternează cu e sau ie: seacă-seci, treacă-treci, viclean-vicleni,
piaţă-pieţe, biată-biete.
După principiul morfologic ştim că femininele terminate în “a” sau “ă” la N.
sg., fac, de obicei, pluralul în “e”sau “i”. De aceea, pronunţăm şi scriem
avalanşă, faşă, păpuşă, mătuşă, coajă, grijă, plajă, vrajă etc. şi nu avalanşe,
faşe, păpuşe, mătuşe, coaje, grije, plaje [cum se pronunţă în unele dialecte],
deoarece s-ar anula opoziţia între singular şi plural.
Substantivele şi adjectivele care au un “i” în rădăcină primesc un al doilea
“i” ca marcă/desinență de masculin plural şi un al treilea “i” ca articol hotărât.
Ex: copil – copii – copiii
fiu – fii – fiii
propriu – proprii – propriii
pustiu – pustii – pustiii
fumuriu – fumurii – fumuriii
propriii mei ochelari // ochelarii mei proprii

Dar: acru – acri – acrii

 aspru – aspri – asprii
codru – codri – codrii
membru – membri – membrii
socru – socri – socrii

Conform aceluiaşi principiu, deosebim în scris formele flexionare ale

pronumelor/adjectivelor demonstrative: aceea/aceeaşi (fem. sg.) şi
aceia/aceiaşi (masc. pl.)

ALTE APLICAȚII ALE ACESTUI PRINCIPIU:

lucr-ez cre-ez agre-ez
lucr-ezi cre-ezi agre-ezi
lucr-ează cre-ează agre-ează
lucr-ăm cre-ăm agre-ăm
lucr-ați cre-ați agre-ați
lucr-ează cre-ează agre-ează
sau/ s-au, sa/s-a, la/ l-a, ia / i-a, va / v-a

sau/ori/fie s-au

ea ia iau i-a i-au

4. Principiul sintactic: stabileşte modalităţile diferite de scriere a două cuvinte cu

înţelesuri diferite, dar cu complex sonor identic.
Ex: odată – adverb („cândva, odinioară”);
o dată – numeral (articol nehotărât + substantiv);
defel – adverb (deloc);
 de fel – prepoziţie + substantiv;
altfel / alt fel; bineînţeles / bine înţeles; careva / care va; decât / de cât;
deloc / de loc; demult / de mult; devreme / de vreme; înscris / în scris; nicicând /
nici când; numai / nu mai etc.

5. Principiul simbolic: statuează scrierea diferită a aceluiaşi cuvânt în funcţie de

accepţia care i se dă: cu iniţială mică, dacă este folosit cu înţelesul obişnuit, de
termen comun (est, reformă, facultate, capitală) şi cu iniţială majusculă dacă
are o semnificaţie simbolică, de nume propriu (Estul, Reforma, Facultatea de
Litere, Congresul s-a ţinut în Capitală (Bucureşti)) etc.

6. Principiul silabic: diferențiază valorile unor litere în funcție de poziția și de

vecinătatea lor în cadrul silabei.
- litera c transcrie consoana [k] în car, coc, dar consoana [č] în cer
- litera g transcrie - [g] în gumă, rog, grad
- [ğ] în gem, giuvaier
- [g’] în ghemotoc, ghiocel

Câteva norme (reguli) ortografice şi ortoepice ale limbii române

 Se scrie şi se pronunţă a şi nu ea:

- după literele ş, j în rădăcina cuvântului: şa, aşază, deşartă, înşală, jale, jar;
- la substantivele cu rădăcina terminată în ş, j când sunt articulate: mătușa,
păpuşa, plaja, uşa, vraja.
 Se scrie şi se pronunţă ea şi nu a:
- după ş, j în cuvintele formate cu sufixele -eală, -ean, -eaţă: greşeală,
oblojeală, orășean, roşeaţă;
- în: seamă, seară, searbăd, ţeapă, ţeapăn.

 Se scrie şi se pronunţă ă şi nu e:
- după literele ş, j la nominativul, acuzativul şi vocativul singular al
substantivelor de declinarea I: coajă, grijă, naşă, uşă;
- când este sufix al verbelor de conjugarea I, la indicativ prezent, pers. I pl.
sau a III-a sg. şi pl. (când nu se conjugă cu sufixul -ez) şi la perfect simplu,
pers. a III-a sg.: angajăm, înfăţişăm, angajă, înfăţişă.

 Se scrie şi se pronunţă e şi nu ie:

- în poziţie iniţială la neologisme: ecran, elev, epocă, eră, erbicid, erbivor,
eterogen;
- în poziţie finală: alee, epopee, poem, poet, poezie.
 Se scrie şi se pronunţă uu şi nu u: în ambiguu, asiduu, continuu, perpetuu.
 Se scrie şi se pronunţă ue şi nu uie: în duel, duet, menuet, perpetuez.
 Se scrie şi se pronunţă s şi nu z:
- înainte de l, m, n: basma, casnic, căsnicie, desluşi, smântână, trăsni;
- în neologismele terminate în -asm, -asmă, -ismă şi în derivatele lor:
fantasmă, marasm, pleonasm, prismă, prismatic, sarcasm;
- în cuvintele formate cu sufixul -ism: clasicism, realism, romatism,
simbolism;
- în: chintesenţă, disertaţie (dar a dizerta), Desdemona, premisă, sesiune.
 Se scrie şi se pronunţă z şi nu s:
- înainte de l, m, n: cazma, caznă, gleznă, izlaz, izmă, zloată, zmeu, zmeură;
- înainte de b, d, g, v: azvârle, brazdă, zbor, zgomot;
- în cuvinte derivate cu prefixul dez-: dezlega, dezminţi, deznoda, dezrobi;
- în împrumuturi pronunţate ca atare în limba literară actuală: chermeză,
paradiziac.
Excepţie: în neologisme ca aisberg, jurisdicţie, glasvand.
Observaţie: înaintea consoanei sonore z se păstrează s în prefixele des-, răs-:
deszăpezi, răszice.
 Se scrie şi se pronunţă nn şi nu n:
- în derivatele formate cu prefixul în-, când cuvintele de bază încep cu n:
înnoda, înnoi, înnopta, înnora, înnebuni;
- Se scrie: înainte, înalt, îneca, înota.
 Se scrie şi se pronunţă m înainte de p şi b: ambulanţă, anotimp, bomboană,
decembrie, embargo, împodobi, împreună, limbă, timp.
Excepţii: avanpost, avanpremieră, Canberra, Istanbul.

 Pentru a vedea şi alte reguli de scriere şi de pronunţare literară, consultaţi

DOOM2, pp. XLIV-LIII.
 NOȚIUNI DE PUNCTUAȚIE

SEMNELE DE PUNCTUAŢIE ŞI DE ORTOGRAFIE

SEMNELE DE PUNCTUAŢIE
. PUNCTUL → marchează finalul unor propoziţii sau fraze independente ca
înţeles sau al cuvintelor şi grupurilor de cuvinte echivalente cu propoziţii
independente şi după care vorbirea nu mai continuă: Era liniște împărătească.
Afară ningea cu fulgi mari de zăpadă.
→ marchează finalul unei fraze preponderent enunţiative: „Ca să
nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam-mare, mamițica și tanti
Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București.”
→ marchează pauzele mari, finale după cuvinte și grupuri de
cuvinte echivalente cu o propoziție:
– Ai văzut ce s-a întâmplat?
– Da.

? SEMNUL ÎNTREBĂRII
→ marchează finalul unei propoziţii independente interogative: „Ce-i
de făcut?”
→ marchează finalul unei fraze preponderent interogative: „Oare să
se însoare, ori să nu se însoare?”
[?] → marchează o stare de mirare, nedumerire neexprimată prin cuvinte:
– „Ce-ai făcut, netrebnicule?”
– [?]
(?) → marchează rezerva sau îndoiala faţă de o afirmaţie anterioară:
– N-am înțeles ce-ai spus data trecută.
– Am spus eu ceva!?
– (?)

! SEMNUL EXCLAMĂRII
 → marchează finalul unei propoziţii independente exclamative sau
imperative: „Ce ochi frumoși avea Margareta în sara aceea!”; Vino! La
masă!
→ marchează finalul unei fraze preponderent exclamative sau imperative:
„Vai de mine! Nu-i bună asta!”
→ marchează un substantiv (pr. personal) în cazul vocativ:
„Doamne! Doamne! ce să facem?”
→ marchează o interjecţie (sau o sintagmă interjecţie + ….): A! a plecat de
la lecții!
[!] → marchează o replică fără cuvinte dată prin mimică şi gesturi:
– Nu vrea și pace!
– [!]
!!! → marchează creşterea în intensitate a stării emotive:
„Patria mă cheamă!...Nu mai pot sta un moment!!....Plec!!!”
?! → marchează caracterul interogativ şi exclamativ al unei replici:
– E miezul nopții, la ora asta se vine acasă?!

: DOUĂ PUNCTE
→ marchează sfârşitul unei propoziţii independente sau al unei fraze,
anunţând vorbirea directă: Mama l-a întrebat: – De unde vii?
→ marchează o enumerare, un citat, o concluzie, o explicaţie, o cauză, o
opoziţie:
„Lutul meleagurilor noastre din nord a dat culturii românești și universale
trei coloși: Eminescu, Creangă, Caragiale.”
„Ai ucis: ți-a venit ceasul pedepsei.”
„Vorba ceea: Dă cu cinstea, să piară rușinea!”
→ se foloseşte şi în interiorul propoziţiei sau frazei, anunţând aceleaşi
situaţii

… PUNCTELE DE SUSPENSIE
→ marchează finalul unei propoziţii independente sau al unei fraze,
sugerând o întrerupere a şirului comunicării sau o invitaţie la meditaţie asupra
textului:
Vorbea, vorbea și apoi tăcu....
→ marchează întreruperea fluxului firesc al comunicării din motive
stilistice:
„Vorba ceea: «Lasă-l, măi! L-aș lăsa eu, dar...»”
„Era în joc ....viața lui (așa credea).”
→ marchează absenţa unei replici într-un dialog
 → la sfârşitul unor titluri de poezii, care sunt constituite din o parte a
primului vers: „O, mamă...”
[…] → marchează omiterea unui fragment din text:
"[…] se învederau tocmai dimpotrivă, trupeşte şi sufleteşte, semnele unei înalte
stirpe în cădere: portul semeţ şi înfăţişarea nobilă, trufia, cerbicia, cruzimea,
lenea, sila de viaţă, setea de răzbunare şi puterea de ură, semne ce trecu
urmaşilor săi…”
(Mateiu Caragiale)
……. → marchează omiterea unei părţi ample din text

– LINIA DE DIALOG → marchează fiecare replică dintr-un dialog:

„– Ei, tată, se miorlăi Niculae, pe care glasul tatălui îl înşelase o clipă
crezînd că-l laudă. Dar ce, n-am învăţat?! se revoltă el. Spune tu, Ilinco, nu secer
eu bine?

– Da, ai învăţat, spuse Ilinca. Ţii secera în mînă parcă ai fi o barză.

– La masă! Spuse mama, venind cu tigaia cu fasole sub umbra rogojinii."
(M. Preda, Moromeții)

― LINIA DE PAUZĂ
→ marchează omiterea predicatului sau a verbului copulativ din text:
La așa cap – așa căciulă.
Natura – o frumusețe de nedescris.
→ delimitează cuvintele şi construcţiile intercalate sau apoziţiile
explicative:
Elena – fata cea mare a unchiașului – găsi drumul cel bun.

→ marchează o digresiune, o explicaţie, o propoziţie incidentă:

„Închisoarea fiind şi ea un mormânt, sfatul se adevereşte excelent: cui îi place să
înveţe poezii nu se va plictisi niciodată în puşcărie – şi nu va fi singur.” (N.
Steinhardt)

(…) PARANTEZELE → marchează o completare, o explicaţie, o digresiune

[…] → marchează indicaţiile scenice, de regie în piesele de teatru
- LINIUŢA DE UNIRE (CRATIMA)
→ marchează unele repetiţii de cuvinte, când acestea formează o
unitate (se poate înlocui cu o virgulă): „Gânduri-gânduri….treceau prin
cugetul lui Dănilă”;
→ marchează numeralele neprecise: 2-3 creioane, 4-5 copii
→ marchează limitele unui interval în spaţiu sau în timp: Șoseaua
București-Ploiești, orele 14-16, perioada 1 ianuarie-10 ianuarie; 2-25 km

; PUNCTUL ŞI VIRGULA
→ marchează pauza dintre propoziţii sau grupuri de propoziţii care formează
unităţi relativ independente în cadrul unei fraze: „Proști, dar mulți,
răspunse Lăpușneanul cu sânge rece; să omori o mulțime de oameni pentru
un om, nu ar fi păcat?”
→ corespunde unei pauze pe care vorbitorul o face pentru a arăta că partea
de frază care urmează este o întregire, o explicaţie sau o concluzie a celor
afirmate anterior: „O luptă-i viața; deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor.
”
„Verbul a lucra e frumos, dacă poţi să te cufunzi în amintirea lui; substantivul
lucru este şi el frumos, dacă poţi să-l scoţi din inerţia lui; dar adjectivul
lucrător e frumos prin el însuşi, de-a dreptul. Şi e după inima şi gândul omului
contemporan.”
(C. Noica)

„…” SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE)

→ marchează începutul şi sfârşitul unui citat;
→ marchează un titlu (de operă, ziar, concurs, societate etc.) folosit în
interiorul propoziţiei: Am citit pentru școală romanul „Bietul Ioanide” al lui
George Călinescu.
→ marchează un cuvânt sau o sintagmă folosite într-o altă accepţie decât cea
obişnuită:
„Se consumă” este un fel de a spune.
«...» → când în cadrul unui citat intervine un alt citat:
„Vorba ceea: «Lasă-l, măi! L-aș lăsa eu, dar...»”

, VIRGULA ÎN PROPOZIŢIE
→ izolează un substantiv (pronume personal) în cazul vocativ:
- Ionică, vino la tablă!
→ izolează o interjecţie fără funcţie sintactică4:
- Măi, ce mare ai crescut!
→ izolează un cuvânt (o sintagmă) incident(ă):
Domnul acesta, firește, va rezolva situația.
→ izolează o apoziţie simplă sau dezvoltată:
Dumnezeu, fiinţă nemărginită, există, spune Descartes, de vreme ce eu,
fiinţă mărginită, am ideea lui. (C. Noica)

→ izolează o construcţie:
- gerunzială
- participială
„- Ia lasă, măi Ştefane, că vom ieşi, dacă va vrea Domnul, deasupra
nevoilor! Noi vom munci, iar copiii or învăţa. Aşa, zăcând aici, uitaţi de lume,
nici nu se deşteaptă, nici nu se dedau lucrului...”
(I. Creangă)

- infinitivală: Înainte de a fi cumpărat asta, trebuia verificat

termenul de valabilitate.
- cu supinul: De înțeles, am înțeles.

→ desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel, aflate în raport de coordonare:

- prin juxtapunere cărți, creioane, pixuri.
4
Când interjecţiile sunt urmate de un vocativ cu care formează în rostire o unitate nu se pune niciun semn.
 - copulativ Și Maria, şi Ioana au primit aceeași notă.
- disjunctiv Ori Maria, ori Ioana va pleca la munte.

→ se pune virgulă după adverbele de afirmaţie şi de negaţie, când acestea

sunt echivalente ale unei propoziţii şi sunt urmate de explicaţii:
- Da, ai învățat mult anul acesta!

→ marchează modificări de topică:

Pe Maria, pe această prietenă o voi vizita mâine.
Asemenea părinților, el este foarte tenace.

, VIRGULA ÎN FRAZĂ

→ desparte două propoziţii de acelaşi fel aflate în raport de coordonare

- prin juxtapunere Citea, nota, verifica absolut tot.
- adversativă Am învățat, dar n-am trecut examenele.

- concluzivă Sunt om, deci greșesc.

- copulativă „Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna.”
- disjunctivă Ori pleci, ori rămâi.
„… Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind,
aceasta mă priveşte pe mine; numai că vreu să ştiu dacă mi-l
dai ori ba."
(I. Creangă)

→ izolează o propoziţie incidentă: „....băuturica mai este ce este, zise

Setilă;”

→ desparte o propoziţie subordonată atributivă explicativă: „Prin nourașii de

fum albăstrui, care plutesc într-o încolăcire moale și leneșă, abia se zărește
ceasornicul din perete, ce-și poartă în cadență limba lui neobosită.” (J. Bart,
Jurnal de bord)

→ desparte propoziţii subordonate completive directe/ prepoziționale, când

sunt antepuse regentelor:
„Pe câți i-au găsit, i-au mânat spre curtea primăriei.” (Z. Stancu)
 Că nu poate ajunge la timp, nu sunt convins.

→ desparte propoziţii subordonate circumstanțiale de loc și de timp, când

sunt antepuse regentelor:
Unde pune el mâna, pune și Dumnezeu mila.
„După ce preoteasa se mai potoli, Boteanu le spuse o veste grozavă...” (L.
Rebreanu)

→ desparte propoziţii subordonate circumstanțiale de mod, dacă nu se

insistă asupra lor:
Se mișca încet, după cum a fost sfătuit de medic.
„El ridică ochii în podină, ca și cum podina ar fi fost vinovată de
neputința lui și trebuia s-o spargă cu privirile.” (F. Neagu)

→ desparte propoziţii subordonate circumstanțiale de cauză, dacă nu se

insistă asupra lor:
Fiindcă s-a făcut întuneric, s-a întors devreme acasă.
Cum nu știa drumul, s-a rătăcit.

→ desparte propoziţii subordonate circumstanțiale de scop:

De aceea ți-am dat acest sfat, ca să-l urmezi.
Anume a venit, ca să mă supere.

→ desparte propoziţii subordonate circumstanțiale condiționale, dacă nu se

insistă asupra lor:
Dacă tăceai, filosof rămâneai. Ai carte, ai parte.

→ desparte propoziţii subordonate circumstanțiale consecutive (când acestea

nu sunt introduse prin conjuncția de):
Pune atâtea întrebări, că mă obosește.
„Dar lucrează așa de tainic și de iute, încât oamenii nu-i văd niciodată.”
(M. Sadoveanu)
Vorbea de te amețea.

→ desparte propoziţii subordonate circumstanțiale concesive:

 „Calul, că-i cal, și tot se poticnește”
„Tot mai citesc măiastra-ți carte, / Deși ți-o știu pe dinafară.” (Al. Vlahuță)

→ desparte propoziţii subordonate circumstanțiale opoziționale și

cumulative de regentele lor:
În loc să câștigi, pierzi. În loc să citească romane, citește filozofie.
Citește, în loc să pierzi timpul!
După ce că nu muncești, nici nu taci?
După ce e mută, apoi e și slută.
Afară e frig, plus că mai și suflă vântul.
SEMNELE DE ORTOGRAFIE

- CRATIMA
→ marchează căderea unei vocale şi rostirea într-o silabă a două cuvinte pentru
evitarea hiatului
mă-am (dus) → m-am (dus)
dă-l, las-o
→ redă rostirea în tempo rapid a unor cuvinte cu sinereză (transformarea vocalei
mai slabe în semivocală) facultativă: de-abia
Cu sinereză obligatorie: de-a dreptul, le-a dat, mi-o dă, le-a spus

→ marchează eliziunea (eliminarea vocalei finale a cuvântului când iniţiala celui

următor este tot vocală) obligatorie: dintr-un, într-un, într-adevăr sau
Eliziunea facultativă: c-a văzut, n-aveam, c-o floare, n-a venit

→ marchează rostirea împreună a două-trei sau mai multe cuvinte (sau a unui
cuvânt cu o parte a altui cuvânt), mai ales în limba veche sau populară
ce-ai (făcut) cheamă-i ducă-se-pe-pustii lasă-mă-să-te-
las

→ leagă elementele formelor verbale inverse

văzutu-l-ai înălţându-se jelui-m-aș face-li-se-va întreba-se-
vor

→ leagă unele adjective pronominale posesive de substantive indicând grade de

rudenie sau formele de dativ neaccentuat de prepoziţii
tată-său, mamă-ta deasupra-mi
→ leagă elementele componente ale unor locuţiuni
aduceri-aminte târâş-grăpiş calea-valea
→ marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare
stilistică
Ne-mer-ni-cu-le!

→ servește la atașarea anumitor prefixe și sufixe: ex-ministru, poe-esc

→leagă articolul sau desinența de cuvinte greu flexionabile: x-ul, x-uri, show-ul,
show-uri, pH-ul, RATB-ul, bleu-ul, Bruxelles-ul

→ se păstrează în abrevieri: d-ta, P-ța, lt.-mj., N-V

→ poate lega unele interjecții identice, repetate accidental: ham-ham, bla-bla-bla,
pis-pis-pis
→ se folosește pentru despărțirea la capăt de rând: i-nel, e-și-chi-er, ma-chi-aj
→ leagă formanții –lea, -a la numeralele ordinale și –ime la numeralele fracționare
de numeralele cardinale scrise cu cifre: al XIX-lea, a 11-a, 16-imi

’ APOSTROFUL → marchează căderea accidentală a unor sunete

mam’mare domnu’Trandafir Da’ce-ai cu mine? Înșir’te,
mărgărite
→ marchează absenţa accidentală a primei sau a primelor două
cifre: ’918, ’95
→ se regăseşte în anumite împrumuturi: five o’clock,
D’Artagnan, Mc Donald’s
. PUNCTUL → marchează o abreviere
T.V.R. subst.
/ BARA → marchează un tip de abreviere special
km/h Dosar nr. …./15 mai 1997
PAUZA ALBĂ (GRAFICĂ) sau BLANCUL→ de loc, o dată, de la mare, Anul
Nou, Evul Mediu

NOTĂ
- Cratima şi punctul sunt și semne de punctuaţie.
- Explicaţiile folosirii semnelor de punctuaţie sunt de natură sintactică.
- Explicaţiile folosirii semnelor de ortografie sunt de natură fonetică,
ortoepică sau morfologică.

NOȚIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE

Vocabularul (lexicul) cuprinde totalitatea cuvintelor care există şi care au

existat cândva într-o limbă. Ramura lingvisticii care studiază vocabularul se
numeşte lexicologie.
Cuvântul reprezintă asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex
sau înveliş sonor susceptibil de o întrebuinţare gramaticală în procesul comunicării.
Cuvântul este constituit nu numai din aşa-zisa „formă tip” (pe care o găsim
inserată în dicţionare), ci din toate formele lui gramaticale sau flexionare.
Lexicologia – este ştiinţa cuvântului. Ea studiază vocabularul unei limbi în
două moduri fundamentale: sincronic, static, descriptiv sau la un moment dat şi
diacronic, istoric sau evolutiv. Alături de lexicologie mai există şi alte ştiinţe care
sunt preocupate de cercetarea cuvântului şi anume: etimologia (studiază originea şi
evoluţia cuvintelor), lexicografia (stabileşte principiile şi metodele de întocmire a
dicţionarelor), semantica (care se ocupă cu sensurile cuvintelor şi schimbările
acestora în etape succesive ale existenţei lor), frazeologia (se ocupă cu studiul
locuţiunilor, expresiilor şi sintagmelor), onomastica (studiază originea, formarea şi
evoluţia numelor proprii).

STRUCTURA VOCABULARULUI

I. STRUCTURA FUNCŢIONAL-IERARHICĂ A VOCABULARULUI (stabilită

după criteriul frecvenţei şi al valorii de întrebuinţare a cuvintelor)
A. VOCABULARUL FUNDAMENTAL
B. MASA VOCABULARULUI

A. VOCABULARUL FUNDAMENTAL - VF
Caracteristici ale cuvintelor din VF:
- sunt cuvinte cunoscute şi înţelese de toţi vorbitorii
- sunt absolut necesare pentru vorbirea şi înţelegerea limbii
- sunt cuvinte de bază de la care se pot forma cuvinte noi
- majoritatea cuvintelor sunt de origine latină
- cuvintele au vechime şi stabilitate mare
- au corp fonetic redus
- sunt polisemantice
- au mare putere de derivare şi compunere
- au o mare capacitate de a forma unităţi frazeologice (locuţiuni şi expresii)
☺- vocabularul fundamental împreună cu structura gramaticală,
condiţionează specificul şi stabilitatea limbii

Vocabularul fundamental se mai numește vocabular de bază

fond principal lexical
fond principal de cuvinte
Acesta cuprinde:
SUBSTANTIVELE → care denumesc - obiecte de strictă necesitate
 - părţile corpului omenesc
- gradele de rudenie
- păsări, animale
- arbori, fructe (plante)
- alimente şi băuturi
- zilele săptămânii, anotimpuri
- elementele universului
- formele de relief
ADJECTIVELE → care exprimă principalele - forme
- mărimi
- culori
- însuşiri
NUMERALELE → de la unu până la zece
PRONUMELE → personale, reflexive, posesive, demonstrative, negative, relativ-
interogative
VERBELE → auxiliare; cele care exprimă - principalele acţiuni umane
- existenţa
- starea
ADVERBELE PRIMARE
PREPOZIŢIILE
CONJUNCŢIILE
Vocabularul fundamental al limbii române cuprinde circa 2000 de cuvinte,
dintre care aproximativ 66 % sunt de origine latină şi numai 34 % de diverse alte
origini. O caracteristică importantă a vocabularului fundamental este relativa lui
stabilitate.

B. MASA VOCABULARULUI - MV (sau „restul” vocabularului)

 - imensa majoritate a cuvintelor
- partea cea mai mobilă a vocabularului
- cuvintele aparţin celor mai diferite domenii
- utilizarea cuvintelor limitată la o anumită clasă, grup social sau
profesional

ARHAISMELE → cuvinte, expresii, construcţii vechi ieşite din uz (ceaslov,

logofăt, spătar, buzdugan, fireturi, hrisov, ienicer); sunt de mai multe feluri:
 arhaisme fonetice: hitlean, împle, îmbla, rumpe, samă
 arhaisme lexicale: caimacam, opaiţ, polcovnic, sâneaţă, vornic
 arhaisme semantice: mândru „înţelept”, limbă „popor”, a tăbărî „a aşeza
tabăra”, prost „simplu”, carte „scrisoare”.
 arhaisme morfologice: aripe, greşale, inime, palaturi
 arhaisme sintactice: „nepot de soră lui Pândilă”, „preot deşteptării noastre”,
Gazeta de Transilvania

REGIONALISMELE → cuvinte şi forme specifice anumitor regiuni (curechi,

hârtoape, popuşoi, lubeniţă); sunt de mai multe feluri:
 regionalisme fonetice: bage, frunce, deşte, şinşi
 regionalisme lexicale: barabule, perje, sămădău, curechi
 regionalisme semantice: urât „obosit”, purcei „sarmale”, bogat „numeros”
 regionalisme morfologice: o fost, o făcut, s-o dus, am plătitără, „un domn
grec – a cărui nume..”, „scârțiitorul țipet a surlei”
 regionalisme sintactice: „A mai peţit-o şi alţii”, „Nu mi-a sosit încă
oamenii.”
NEOLOGISMELE → cuvinte împrumutate din alte limbi sau create recent prin
mijloace proprii ale limbii române (colocviu, virtute, celibatar, insolent, stres,
handicap, mass-media, a tasta, supermarket, site)
- neologisme împrumutate indirect (pe cale cultă) din limbile franceză
(bacalaureat, constituţie, critic literar, parfum), italiană (allegretto, bambina,
contabil, duet, gir, pizza, speze, valută), germană (balonzaid, bliţ, boiler, gater,
rucsac), rusă (administraţie, batalion, cavalerie), engleză (baschet, meci, start,
suporter) şi engleza americană (computer, mass-media, soft, weekend, western,
whiski).
Neologismele sunt cuvinte intrate în limba română prin împrumuturi,
pe cale scrisă, începând cu veacul al XVI -lea, din latina cultă (scrisă), din greacă,
germană, masiv din franceză, din italiană şi din engleză. Aceste neologisme au
contribuit la modernizarea limbii române, la întărirea caracterului ei romanic.
Un singur morfem neologic conferă întregului cuvânt valoarea de
neologism: nefavorabil, a menţine, a supraveghea.
În multe cazuri, cuvintele împrumutate au fost adaptate la sistemul fonetic
şi morfologic al limbii române. Ex.: fr. chauffeur - rom. şofer, fr. bureau - rom.
birou; engl. leader - rom. lider.

JARGONUL → cuvinte din limbi de circulaţie folosite corect sau eronat de grupuri
de vorbitori, cu scopul de a epata, din snobism etc. (madam, bonjur, monşer,
inubliabil, O.K., job, business). Aceste neologisme „de prisos” au fost numite şi
barbarisme.
ARGOUL → cuvinte existente în limbă sau născocite, utilizate de grupuri de
vorbitori, de obicei de la periferia societăţii, cu scopul de a comunica fără a fi
înţeleşi de ceilalţi (biştari, gagică, copoi, mişto, naşpa, haleală, tiribau, bostan).

LIMBAJUL TEHNIC ŞI ŞTIINŢIFIC

 → cuvinte utilizate în diferite domenii tehnice şi ştiinţifice, caracterizate prin
monosemantism (laser, polinom, computer, hepatită, algoritm, parataxă, atom)
→ majoritatea termenilor au caracter internaţional

TERMENII POPULARI → cuvinte specifice limbii vorbite, populare, cunoscute în

majoritatea regiunilor ţării: iznoavă – lucru nou, noutate; născocire, iscodire;
ghiduşie, minciună, snoavă; în loc. adv. de iznoavă = din nou, de la capăt, încă o
dată; a înghiorţăi, jalbă, leit, lele, mahmur, nevastă, popă, sudoare, zăbavă.

II. STRUCTURA SEMANTICĂ A VOCABULARULUI

CUVÂNTUL – SENSUL – CONTEXTUL

Cuvântul – este o unitate lexicală care are la bază un complex sonor şi un conţinut
semantic.
Sensul – este imaginea unui obiect, fenomen, proces etc. reflectată în mintea
noastră. Un cuvânt are atât sens lexical, cât şi sensuri gramaticale.
Sensul lexical – este sensul pe care îl are cuvântul în context 5, dar şi în afara
contextului.
Sensul gramatical – poate fi reprezentat de număr, gen, persoană, formă
cazuală etc.
Există cuvinte care au un singur înţeles (sunt monosemantice): computer, dativ,
infarct, laser, măr, pix
5
Înțelegem prin context (lingvistic) parte sau părți ale enunțului care precedă și/sau urmează unitatea lingvistică
supusă analizei și care îi condiționează prezența, forma sau funcția. (vezi Dicționar de științe ale limbii, Nemira,
2001, s.v. context).
 două sau mai multe înțelesuri (polisemantice): carte, a face,
limbă, vorbă
a. Polisemantice sunt cuvintele cu mai multe sensuri înrudite pe baza unui
component semantic comun care trimite la sensul iniţial.
Ex.:
a lua la dans, a lua parte, a lua masa, a lua în căsătorie, a lua la trei
păzeşte, a lua taurul de coarne etc.
Dacă un cuvânt are un număr mare de sensuri, atunci acesta cunoaşte
fenomenul numit pletoră semantică (a avea, cap, a face, a lua, mână etc.)

Cuvântul poate avea un sens fundamental sau de bază (îl doare braţul drept)
şi sensuri secundare (un braț de lemn, braţele Dunării, braţele balanţei etc.).
Sensul propriu al unui cuvânt (regina Angliei) poate deveni sens figurat în
cazul metaforei („Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care trece
albă regina nopţii moartă").

Sensurile polisemantice ale cuvântului „cap” pot fi reperate prin intermediul

tropilor sau al figurilor de stil.
Sensul denotativ – „extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea
anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simţ şi
orificiul bucal”.

Metafora îmbogăţeşte şi mai mult semantismul cuvântului cap:

- parte principală a unui lucru: capul mesei „locul de frunte, de cinste”, a nu
fi un cap de ţară „a nu fi ceva esenţial”
- partea extremă cu care începe sau sfârşeşte ceva: cap de coloană, vârful
unui obiect, capul satului etc.
 - origine, obârşie: capul răutăţilor etc.
b. Omonimia înseamnă identitatea deplină în planul expresiei (adică al
formei sonore) şi diferenţa totală în planul conţinutului semantic. Ex.: bancă, lac,
leu, liliac etc.

Observație:
 Principala deosebire între cuvintele polisemantice şi cele omonime constă
în aceea că omonimele nu au trăsături semantice comune, fiind
considerate, de aceea, cuvinte distincte, nu sensuri ale aceluiaşi cuvânt.

Omonimele pot fi totale când au aceeaşi paradigmă6: broască „animal”

broască „închizătoare a
uşii”
Omonimele parţiale au paradigme diferite: bandă bande, bandei, bandelor,
însă: benzi, benzilor.
Obs. Uneori, sunt tratate alături de omonimie, omofonia şi omografia.
Pot fi: omofone (se pronunţă identic, dar se scriu diferit): ca să/casă; întruna/într-
una; cele/ce le
omografe (se scriu la fel, dar se pronunţă diferit): bárem/barém;
gámele/gaméle;
Nota bene! Aceste cuvinte nu trebuie să fie considerate omonime.

c. Antonimele sunt perechi de cuvinte aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire

şi al căror sens este diametral opus: acum - atunci, bun - rău, adevăr- minciună, a
face - a desface, sătul - nesătul, a împleti - a despleti, a opri - a da drumul etc.
 De fapt, antonimia este mult mai complexă deoarece se bazează pe relaţii
6
Paradigma este totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt: lac (lacul, lacului, lacuri, lacurile, lacurilor).
 de opoziţie logică, specifice şi altor domenii: contrarietate, contradicţie şi
complementaritate.
Antonimele pot fi: heterolexe (cu radicali diferiţi): întuneric – lumină; umed –
uscat; viaţă – moarte;
homolexe (cu acelaşi radical): egal – inegal; moral – imoral;
prefaţă – postfaţă; nădejde – deznădejde;
Relaţia de antonimie se poate repera la fiecare membru al familiei
lexicale: bătrân – tânăr; bătrâneţe – tinereţe; a întineri – a îmbătrâni; întinerit –
îmbătrânit.

d. Sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă, dar apropiate sau identice ca

sens:
ex. dac. burtă – lat. pântece – lat. foale – sl. stomac – neol. romanic abdomen;
lat. cetate – magh. oraş; lat. oaspete – tc. musafir; lat. încet – neogr. agale;
Sinonimele totale, puţine la număr, corespund semantic în toată sfera lor de
sensuri: - aramă, curechi - varză, ucigaş - criminal, apus - vest - occident etc.
Sinonimele parţiale sunt foarte numeroase şi apar mai ales la cuvintele
vechi şi polisemantice: bun – preţios - valoros, ciudat – bizar – straniu – excentric
– extravagant etc.
Sinonimele aproximative le întâlnim îndeosebi în stilul scriitorilor, sporind
expresivitatea textului literar. Ex: „cuibar rotind de ape” (vârtejul unei ape), luna,
pentru Eminescu, este „vatră de jăratic”, iubita este „floare albastră” etc.

e. Paronimele sunt cuvinte foarte asemănătoare sau aproape identice din

punct de vedere formal, însă deosebite în ceea ce priveşte sensul lor: adagiu -
adagio, atlas - atlaz, eminent - iminent, flagrant- fragrant, familiar- familial,
literar - literal, ordinar - ordinal, originar - original, a revela - a releva, a învesti
- a investi etc.
Paronimele aparţin cel mai adesea aceleiaşi părţi de vorbire, dar pot fi şi
părţi de vorbire diferite: anuar - anual, oral - orar etc.
Pe lângă paronimele care diferă prin sufixe (glacial - glaciar, numeral -
numerar etc.) există altele diferenţiate prin prefixe (a absorbi - a adsorbi, a
prescrie - a proscrie etc.). Alte perechi de paronime: antonimie - antinomie,
a apropia - a apropria, cauzal - cazual, comunicare - comunicaţie, consort -
consorţiu, corvetă - covertă, a elucida - a eluda, tranzacţie - tranziţie etc.

 Paronimia trebuie delimitată de alte fenomene, cu care este confundată

uneori: variantele regionale (lăcrăma - lăcrima), derivatele sinonimice
(fetiţă - fetică), derivatele moţionale (student - studentă), baza şi derivatul
(aţă - aţică), perechile articulat - nearticulat (împrejur - împrejurul).

Nota bene! Nu orice cuvinte care se deosebesc între ele printr-un sunet sunt
paronime, întrucât sunetul respectiv poate să reprezinte până la 50% din materia
fonetică a acestor cuvinte, având deci o încărcătură distinctivă foarte mare: ac –
an; ac – ca; al – alt etc.

 Atracţia paronimică este fenomenul prin care un paronim mai frecvent în

limbă şi, implicit, mai familiar îl atrage pe cel care este mult mai puţin
cunoscut, substituindu-se acestuia în procesul comunicării verbale. Ex.:
geantă latină, în loc de gintă latină, renumeraţie, în loc de remuneraţie,
lăcrămaţie, în loc de reclamaţie, s-a stricat saşiul, în loc de s-a stricat şasiul
etc.
 MIJLOACE INTERNE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI

Câteva concepte de bază:

CUVÂNT DE BAZĂ → cuvânt de la care se pot forma cuvinte noi, înrudite.

CUVÂNT DERIVAT → cuvânt format cu sufixe sau cu prefixe de la un cuvânt de

bază.

FAMILIA LEXICALĂ → grupul de cuvinte înrudite cu acelaşi cuvânt de bază sau

totalitatea cuvintelor formate prin derivare, prin compunere şi prin shimbarea
valorii gramaticale de la acelaşi cuvânt de bază.

Ex. frate:
 Derivate: frăţior, frăţişor, frăţică, frăţâne, frăţie, frăţietate, frăţesc, frăţeşte,
înfrăţi, înfrăţire, înfrăţit, înfrăţitor, reînfrăţi, reînfrăţire, reînfrăţit.
 Compuse: frate de cruce, trei-fraţi-pătaţi.

În familia de cuvinte nu intră împrumuturile neologice şi nici combinaţiile

frazeologice, chiar dacă au acelaşi etimon.
Astfel, în familia cuvântului mână intră mânuță, a înmâna, înmânare,
îndemână, mănușă etc., dar nu neologismele manşon, manşetă, manufactură şi nici
combinaţiile frazeologice mână în mână, nu-i dă mâna, a-l avea la mână (cuvânt
de origine latină - manus).

STRUCTURA CUVÂNTULUI

RĂDĂCINA → partea din cuvânt care rămâne neschimbată în timpul flexiunii şi

derivării.

SUFIXUL LEXICAL → sunetul sau sunetele ataşate după rădăcina/tema

cuvântului:
- pentru a forma un cuvânt nou, înrudit: copil-aș, zid-ar, părint-esc.
Sufixul verbal - pentru a modifica forma (modul, timpul – la verb): lucr-ez,
cit-esc.

PREFIXUL → sunetul sau sunetele ataşate înaintea cuvântului - bază pentru a

forma un cuvânt nou, înrudit.

MIJLOACE INTERNE: → I. DERIVAREA

1. PROGRESIVĂ – cu prefixe (străvechi, neatent, desface);
- cu sufixe (muncitor, copilaş, softist);
 - cu prefixe şi sufixe (derivate parasintetice):
îmbogăţi; înflori, înfrunzit, desprimăvăra;

2. REGRESIVĂ – postsubstantivală: cireş < cireaşă, vișin <

vișină
- postadjectivală: desăvârşi < desăvârşit
- postverbală: ceartă < certa, botez < boteza

3. PRIN SUBSTITUŢIE DE AFIXE –

- de prefixe: dezgropa format de la îngropa

- de sufixe: editură format de la editor

Derivarea cu prefixe:
Prefixele pot forma:
substantive: antebraţ, hipertensiune, superputere, supraom, ultrademagog,
consătean;
adjective: anormal, incapabil, antisocial, postliceal, extrafin,
supraaglomerat, extraconjugal, antebelic;
verbe: a desface, a înflori, a răzgândi, a reciti, a prestabili, a străluci.

Din punct de vedere semantic, prefixele pot fi:

 privative = „fără”, „a lipsi de ”, „lipsit de”
ex. apolitic, amoral, dezlega
 negative = sens negativ cu conotații suplimentare
ex. imoral, agramat, incorect, nedrept
 iterative = repetiție
 ex. relua, reciti, răzgândi, răsuci
 superlative = de intensitate maximă
ex. hipersensibil, ultrascurt, extrafin, supraaglomerat, superdotat
 delocutive = exprimă înlocuirea, devenirea, facerea
ex. înfăptui, înnegri, înnoi, îmbuna, înlocui
 locative = exprimă locul, ierarhizarea valorică
ex. prefață, postfață, antebraț, antevorbitor, extravilan, extraspațial,
extrașcolar, subaprecia, supraaprecia
 prefixe ale asocierii = consătean, coautor, coechipier, compatriot

Derivarea cu sufixe:
substantivale diminutivale: copilaş, băieţel, căluţ, cățeluș, frăţior, fetiță, pădurice,
năsuc;

augmentative: băieţoi, puştan, băiețandru, căsoaie, mâncău;

colective: ţărănime, tufiş, brădet, cânepişte;

de agent: muncitor, cizmar, reclamagiu, cărăuș, poștaș, cântăreț;

abstracte: răutate, prietenie, îndrăzneală, străduinţă, vedere, gândire,

copilărie;

nume de instrumente: tocător, ascuţitoare;

 nume de plante: toporaș, lăcrămioară, părăluță, cerceluș, sunătoare;

nume de animale: șoricar, căprioară, ciocănitoare, pescăruș;

nume de instituții: primărie, prefectură;

care exprimă originea: oltean, albanez, sinaiot, austriac, mărginaș,

francez, moscovit;

pentru nume de familie: Ionescu, Olteanu, Feraru, Pușcariu, Vasilache

moţionale: româncă, mireasă, lupoaică, răţoi, curcan;

adjectivale: săltăreţ, tineresc, portocaliu, stâncos, arabil, săptămânal, tomnatic;

verbale: a fulgui, a brăzda, a înflori, a româniza, a nominaliza, a măcăni
adverbiale: vulturește, furiș, târâș, realmente.
Celelalte clase lexico-gramaticale sunt mai puțin reprezentate:
atâtica, mătălică, aolică, doime, treime.

Mecanismul de formare a unui nou cuvânt:

ţară (cuvânt de bază) + -an (sufix) = ţăran, ţăran + -că (sufix) =
ţărancă, ţărancă + -uţă (sufix) = ţărăncuţă

Structura morfematică a cuvântului: ţărăncuţelor = ţăr- (rădăcină) + -

an (sufix) + -că (sufix) + -uţ (sufix) + -e (desinenţă de plural) + -lor (articol
hotărât enclitic)

Dărnicie = darnic + -ie

Darnic = dar + -nic

Derivarea parasintetică înseamnă formarea unui nou cuvânt prin

adăugarea, în acelaşi timp, de prefix şi sufix la cuvântul de bază, cuvântul nou
format fiind o altă parte de vorbire decât cuvântul de la care s-a plecat. Ex.: dulce -
a îndulci, val - a învălui etc.
Pot fi şi etape succesive: nod - a deznoda - deznodământ; moş - strămoş -
strămoşesc.

Derivarea regresivă înseamnă formarea de noi cuvinte prin suprimarea

unor afixe (reversul derivării propriu-zise, progresive): măslină - măslin; a gusta -
gust.
Prin derivare regresivă s-au format numeroase substantive
postverbale: auz, blestem, cuget, miros, omor, tremur, bârfă, rugă, ură, accept,
dejun, deranj, speculă etc.

II. COMPUNEREA
Compunerea este procedeul intern de formare a unor noi cuvinte, din două
sau mai multe cuvinte (de obicei unităţi lexicale distincte), cuvântul nou format
având un alt înţeles decât înţelesurile pe care le au cuvintele alcătuitoare, luate
izolat. Unităţile lexicale formate prin compunere nu trebuie confundate cu
locuţiunile.
  PRIN COORDONARE (PARATAXĂ) – cu blanc (fără cratimă): ceea ce,
ca să, până la;
– cu cratimă: bloc-turn, instructiv-educativ, științifico-fantastic, câine-
lup, social-politic, locotenent-colonel
 PRIN SUBORDONARE (HIPOTAXĂ) – Câmpulung, Radu de la Afumați,
Gara de Nord, Marea Neagră, bunăvoință, viță-de-vie, Făt-Frumos, zgârie-
brânză, ucigă-l-toaca.

 PRIN ABREVIERE: ASIROM, C.A.R., F.C. ARGEŞ, Tarom, Romarta.

 COMPUNERE TEMATICĂ CU SUFIXOIDE ŞI PREFIXOIDE:

 bibliofil, calofil, erbicid, antropologie, xenofob, xenofil,
ortografie
– Cuvintele compuse cu prefixoide și sufixoide s-au format prin
compunere şi au circulaţie internaţională: acvanaut, aerosol,
agronomie, alogen, antropofag, apicultura, autocar, biosferă,
caligrafie, cosmodrom, cronometru, democraţie, ecologie, fotogen,
geologie, heliograf, hemogramă, hidroliză, hipodrom, izomer,
macrocosmos, microscop, monogramă, ortodox, policrom,
pseudonim, psihologie etc.

III. SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE (CONVERSIUNEA)

Schimbarea valorii gramaticale este un procedeu intern de îmbogăţire a
vocabularului care constă din trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta.
 1. PRIN SUBSTANTIVARE: frumosul, eul, rănitul, oful,
doiul, pe-ul, că-ul, a-ul, nimicul, suferindul, un intrând, mersul, cititul, intrare,
plimbare, aproapele, un târziu.
2. PRIN ADJECTIVARE: neam călău, fii bărbată!, casa mea,
eu însămi, acest rol, fiecare om, care oameni, niciun meci, oameni iubiţi, carte
lăudată, lebădă murindă, un domn bine, așa casă.
3. PRIN ADVERBIALIZARE: scrie frumos, vorbesc deschis,
ce frumos a cântat, seara mănânc puțin.
4. ALTE FORME (adverbe și locuțiuni adverbiale devenite
prepoziții și locuțiuni prepoziționale): Privesc deasupra casei., Stătea în fața ușii.

Ex.: Vecinul meu este bolnav. (adjectiv) → Bolnavul / Un bolnav /

Acest bolnav s-a vindecat. (substantiv).

Privesc un peisaj frumos. (adjectiv) → Frumosul place oricui.

(substantiv)

Iarba verde e cosită. (adjectiv) → Iarba este de un verde crud.

(substantiv)

Mihai învaţă bine. (adverb) → Îţi vreau numai binele. (substantiv).

Nu se laudă numai pe sine. (pron. reflexiv) → Ce şi-o fi zis în sinea lui?

(subst.)

Are de citit şi de scris. (supine verbale) → Cititul şi scrisul se învaţă în

primele clase. (substantive).

A sosit vara. (substantiv) → Vara se seceră grâul. (adverb).

 A învăța un cântec este o plăcere. (verb) → Învăţarea unei poezii ia mult
timp. (substantiv).

NOȚIUNI GENERALE DE MORFOLOGIE

Morfologia este acea parte a gramaticii care studiază cuvântul ca unitate

gramaticală, analizându-l sub aspectul formei, al modificărilor flexionare şi al
valorilor gramaticale exprimate de aceste forme. Morfologia se ocupă de
clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire, de flexiune şi de rolul lor în propoziţie.
Părţile de vorbire sau clasele lexico-gramaticale se clasifică în:
- flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, pronumele, numeralul şi verbul
- neflexibile: adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia.

Categoriile gramaticale
• Sunt semnificații sau valori gramaticale care sunt specifice unor clase de
cuvinte și în funcție de care acestea își schimbă forma în cursul flexiunii.
• Substantivele, adjectivele și pronumele prezintă categorii gramaticale
comune: genul, numărul și cazul, dar și unele diferențiate (determinarea
prin articol apare numai la substantiv, gradarea doar la adjectiv, persoana
apare la pronume);
• Verbul are drept categorii specifice modul și timpul iar în comun cu celelalte
persoana și numărul.
• Din categoria părților de vorbire neflexibile numai adverbul prezintă
categoria gradelor de intensitate (comună cu a adjectivului), însă aceasta nu-i
modifică structura.

SUBSTANTIVUL
1. Definiție:
 Substantivul este o clasă lexico-gramaticală deschisă, care reprezintă
aproximativ 50% din totalitatea cuvintelor limbii române.
 Este și partea de vorbire flexibilă care, din punct de vedere semantic,
poate denumi: fiinţe (om), lucruri (masă), fenomene (ploaie), acţiuni
(plecare), stări (criză), însuşiri (bunătate), relaţii (rudenie) sau indivizi
unici (Maria, Alexandru, Dumnezeu, Bucureşti).
Se distinge prin următoarele trăsături:
• morfologic – prezintă gen fix şi flexiune în raport cu numărul, cu cazul şi cu
categoria determinării;
• sintactic – formează, împreună cu verbul, nucleul unui enunţ şi îndeplinește
anumite funcții sintactice;
• semantic – substantivul comun, care este considerat prototipic (desemnează
un referent concret și are o flexiune regulată în raport cu numărul și cu
cazul) se opune substantivelor neprototipice: proprii (Ana, Alexandru, Iași),
masive (aur, aramă, carne, nisip), abstracte (frică, umilință), colective
(grup, pădure, stol), personale (copil, tată, doctor), relaționale (frate,
prieten, vecin), postverbale (citire, citit, luptător), postadjectivale (atenție,
bunătate, curiozitate, gelozie).

2. Clasificare:
  comune/proprii: casă, floare, femeie / Mihai, Ioana, Crăciun, Teatrul
Național;
 simple/compuse/locuțiuni: unghi, viață / coate-goale, Târgu-Mureș,
Alba Iulia, untdelemn, ONG / băgare de seamă, părere de rău;

3. Flexiunea substantivului
Categoriile gramaticale ale substantivului sunt: genul, numărul, cazul şi
determinarea. Dintre acestea, numărul, cazul şi, parţial, determinarea sunt
categorii flexionare.

3.1. Articolul arată, de obicei, măsura în care obiectul denumit este cunoscut
vorbitorilor. Informaţiile pe care le dau articolele pot fi descrise în felul următor:
• lipsa oricărui articol = informaţie zero cu privire la gradul de cunoaştere;
• articolul nehotărât = un grad redus de individualizare (obiectul este prezentat ca
necunoscut sau nou în enunț);
• articolul hotărât = un grad înalt de individualizare (obiectul este prezentat drept
cunoscut).

Formele articolului hotărât enclitic:

singular plural
m. n. f. m. n.
f.
N. Ac. -l, -le, -a -l, -le -a -i -le -le
G. D. -lui, -i -lui -i -lor -lor -lor

Observații:
Lui proclitic nu mai intră în categoria articolelor, ci devine marcă specifică a
cazurilor G - D (lui tata, lui tanti, lui Mihai, lui Carmen, lui Dinamo, zilele
lui august etc.)
 Articolul hotărât enclitic se ataşează la substantiv: direct (cartea, cărţile),
prin înlocuirea desinenţei (casa, masa), prin transformarea vocalei în semivocală
(floarea) prin vocala de legătură – desinența -u (lup, lupul).
Articolul hotărât de genitiv-dativ pentru substantivele feminine (la singular)
se adaugă la forma de plural, când substantivul se termină în vocală precedată de
consoană: iarnă – iernii, casă – casei, carte - cărţii.
Substantivele feminine terminate în vocale în hiat primesc articolul
hotărât pentru genitiv-dativ la singular: pălărie – pălăriei, sanie – saniei, sau la
forma de plural dacă au plural: alee – aleii, idee - ideii şi la singular, dacă n-au
plural: logoree – logoreei, acnee - acneei.

Formele articolului nehotărât proclitic

singular plural
m. şi n. f. m., n. şi f.
N. Ac. un o nişte
G. D. unui unei unor

Articol posesiv (genitival)

Singular Plural
masculin feminin masculin feminin
N - Ac. al a ai ale

Articolul posesiv apare în construcţia genitivului (acest vecin al fratelui

meu, trei surori ale mamei, niște copii ai prietenilor), în structura genitivului
antepus (al mamei sfat), când substantivul în genitiv este nume predicativ (Eșarfa
este a mamei.)
 Articolul demonstrativ (adjectival) = apare în grupuri de mai multe cuvinte,
repetând informaţia de gen, de număr şi de caz a substantivului individualizat:
rochia mea cea nouă (subst. + articol sudat + adj. posesiv + articol adjectival +
adjectiv).

Masculin Feminin
Singular Plural Singular Plural
N - Ac. cel cei cea cele
G-D celui celor celei celor

Poate intra, ca formant obligatoriu, în structura fixă a unor nume proprii

vechi: Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Radu cel Frumos, Cina cea de Taină și
în structura gradului superlativ relativ: cele mai frumoase, cel mai bine.
Poate avea statut facultativ sau obligatoriu în structura numeralelor cardinale
și ordinale: Cei doi se ajută mereu. Doi se ajută mereu. Cel de-al doilea a câștigat.
Al doilea a câștigat. Celui de-al treilea i-am împărtășit părerea mea.

Elemente omonime cu articolul hotărât şi cu cel nehotărât:

a. un / o – art. nehot., un / o – numeral, un /o – adj. pron. nehot.

A sunat un om la uşă. Omul te căuta pe tine. (un / -l – articol nehotărât /
articol hotărât);
Un om săpa, alt om punea seminţele în pământ, alt om punea apă. (un…
alt…alt – adjective pronominale nehotărâte);
Un copil citea, doi copii scriau, trei copii priveau pe geam. (un , doi, trei -
numerale)
Aceeaşi situaţie apare şi în cazul formei „o”.
b. nişte – art. nehot. Am cumpărat un peşte / nişte peşti.
nişte – adjectiv pronominal nehotărât
Am cumpărat peşte / nişte peşte. Am cumpărat nişte zahăr. Am băut nişte cafea.

c. pronumele de politețe dânsul, pronumele nehotărâte și negative au partea finală

omonimă cu art. definit: flexiunea de gen, număr şi caz a pronumelor este realizată
prin unităţi de expresie identice cu cele ale articolului (dânsul, dânsa, dânsului,
dânsei, dânsele, dânşii, unul, unii, unele, altele, vreuna, niciunul, niciunii etc.).

d. formele omonime cu articolul participă la organizarea gramaticală a numeralului

ordinal, contribuind la distincţia de gen (al treilea, a treia, a doua, primul, întâia),
însă numeralele nu sunt articulate.

e. în componenţa unor prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale, elementele omonime

cu articolul au rolul de a diferenţia prepoziţia de adverbul corespunzător: înaintea /
înainte, în faţa / în faţă etc.

f. unele nume proprii: Maria, Elena, Craiova, România etc.

Genul constituie o trăsătură inerentă şi fixă pentru această parte de vorbire.

3.2. Genul substantivului

În limba română, categoria gramaticală a genului grupează substantivele în
trei subclase: masculine, feminine şi neutre, selectate în funcție de anumite
contexte adjectivale (adjective propriu-zise, participiale, pronominale).
Ex. acest frumos om / aceşti frumoşi oameni (masc. sg. şi pl.)
această frumoasă casă / aceste frumoase case (fem. sg. şi pl.)
acest frumos tablou / aceste frumoase tablouri (neutru sg. șin pl.)
Clasificarea în funcție de categoria genului stabilește și alte clase de subst:
a. Substantive heteronime (substantive cu radicale diferite pentru a denumi
fiinţe care se deosebesc după gen): bărbat - femeie, berbec - oaie, găină - cocoş
etc.
 b. Substantive epicene (substantive cu o unică formă, de masculin sau
feminin, pentru a denumi ambele genuri): elefant, pupăză, ministru, mecanic, calfă
etc.
c. Substantive mobile (substantive feminine formate de la masculin şi
masculine formate de la feminin cu ajutorul sufixului moţional): elev - elevă, ţăran
- ţărancă, lup - lupoaică, pictor - pictoriţă, broască - broscoi, curcă - curcan etc.
Procedeul de formare a substantivelor mobile se numeşte moţiune.
Substantivele defective admit numai unul dintre genuri
 cinste, onoare, sete, miere, frică, foame, mass-media, tămâie –
feminin
 lapți, câlți, tăieței/tăiței, zori, ochelari – masculin
 auz, văz, confort, curaj, contrasens, lapte, somn, unt, plen, aplauze –
neutru

 Sunt, în general, de genul masculin:

- numele lunilor anului (ianuarie, martie etc.);
- numele notelor muzicale (do, re, mi etc.);
- numele cifrelor (unu, doi, zece etc.);
- numele sunetelor şi ale literelor (a, b, c, d), care au şi variante de genul neutru
(a-uri, c-uri cf. DOOM2).
 Sunt, în general, de genul feminin:
- numele zilelor săptămânii (luni, marţi etc.);
- numele părţilor zilei (dimineaţă, seară);
- numele anotimpurilor (iarnă, vară).

 Sunt, în general, de genul neutru:

- numele punctelor cardinale: sud, est, nord, vest
- numele unor jocuri sportive: baschet, handbal, hochei, fotbal, golf,
volei

3.3. Numărul substantivului: sg și pl.

copil/copii, păpușă/păpuși, cadou/cadouri
 Substantive defective de numărul singular (pluralia tantum): câlţi, bale,
icre, tăiţei, moaşte, zori etc. sau de numărul plural (singularia tantum): aur,
mazăre, lene, chimie, curaj etc.
Substantive cu o singură formă pentru ambele numere: arici, tei,
învăţătoare, nume, pronume etc.
Substantive cu forme multiple la singular: colind - colindă, bob - boabă,
bulgăr- bulgăre etc.
Substantive cu forme multiple de plural: bob - bobi, boabe, boburi; corn -
coarne, cornuri - corni etc.
Obs: Multe nume de materie pot avea plural când desemnează sorturi,
porţii sau obiecte din materia respectivă: aramă are pl. arămuri pentru "obiecte
de aramă", carne are pl. cărnuri "feluri", grâu (semănătură, lan) are la pl. grâne /
grâie, rachiu are pl. rachiuri pentru "sorturi sau porţii de rachiu" etc.

Flexiunea de număr se realizează diferit în cadrul fiecărei clase de gen.

 Subst. masculine pot avea la plural următoarele terminaţii / desinenţe:
- i: membri, codri, socri, arbitri etc.
- ĭ ("i" semivocalic): cai, copii, flăcăi, fii etc.
- i ("i" şoptit, scurt): lupi, pomi, popi, taţi, picoli, tutori etc.
Subst. masc. cu unică formă pentru singular şi plural: -k' (ochi, unchi), -ĭ (ardei,
pui), -a (dalai-lama), -e (bade, nene), -i (colibri, kiwi).

 Subst. feminine pot avea la plural următoarele terminaţii / desinenţe:

-le: macarale, sarmale, stele, nuiele, zile
-e: mame, mese, case, fete, leve (moneda Bulgariei)
-uri: vremuri, lipsuri, treburi
-i: lumi, vulpi, uşi, zări, flori
-ĭ: văi, scântei, alei, şei
-ori: surori, nurori
Subst. fem. cu unică formă pentru singular şi plural: -i (luni, vineri), -i (tanti), -ĭ
(joi), -e (învăţătoare).
Uneori subst. fem. prezintă două forme de plural: acceptate de norma
literară actuală (râpe / râpi, cireşi / cireşe – pentru fructe); care aparţin unor
registre diferite (literar/arhaic: roţi / roate, boli / boli; literar / popular (regional):
coli / coale, treburi / trebi); care tind să se specializeze: coarde (vocale) / corzi (de
vioară) etc.

 Subst. neutre pot avea la plural următoarele terminaţii / desinenţe:

-e: animale, scaune, bice, cuie, condeie, teatre, temple
-uri: drumuri, poduri, alibiuri, schiuri, cupluri, lucruri, tablouri, râuri, atuuri,
trenduri, staruri
-ete: capete, plânsete, râsete
- i(ĭ): domenii, consilii
-(ĭ)e: brâie, muzee, relee;
-ă: ouă
Subst. neutre cu unică formă pentru singular şi plural: nume, codice,
prenume, pronume. Se constată şi în cazul neutrelor concurenţa formelor de plural,
în general, acceptate de norma literară: chipie / chipiuri, niveluri / nivele, tuneluri /
tunele.
Plurale diferențiate semantic: ghivece (vase) / ghiveciuri (mâncare), vise (imagini
din timpul somnului) / visuri (aspiraţii).
Subst. neologice masculine prezintă următoarele comportamente în realizarea
categoriei de număr:
a. încadrarea în modelul flexionar al subst. româneşti, prin selecţia desinenţei -
i: manageri, brokeri, dealeri, uneori însoţită de alternanţe consonantice: bit /
biţi, racket / rackeţi, bodyguard, bodigard / bodyguarzi, bodigarzi, boss, bos
/ boşi etc.;
 b. acomodarea formei străine de plural prin adjoncţiunea desinenţei -i: adidas /
adidaşi.
Subst. neologice feminine prezintă următoarele terminaţii în realizarea categoriei
de număr: -e: dischete, grile, gherile şi -i: tastaturi etc., iar cele neutre oscilează
între desinenţele româneşti -e / -uri / -i (itemi / itemuri / iteme), -uri (trenduri,
branduri, vipuri, chipsuri, party-uri, story-uri etc.).

3.4. Categoria cazului la substantiv

Cazurile substantivului se identifică în raport cu funcţia sintactică îndeplinită:

nominativul, acuzativul, genitivul, dativul, vocativul.
Nominativul: subiect (Elevul învaţă.) = cine învață?
nume predicativ (El este elev.) = ce se spune despre el?
apoziţie (Mihai, elevul din clasa a V-a, joacă şah.) = care anume?

Genitivul: este cerut de prepoziţiile: asupra, contra, împotriva, înaintea,

deasupra, dedesubtul, dinaintea etc. şi de locuţiunile prepoziţionale: în faţa, în
spatele, în jurul, în preajma, în vederea, în ciuda, în pofida, din partea, din cauza,
din pricina, de-a lungul, de-a latul etc.

Funcții sintactice:
atribut subst. genitival: Casa bunicii este un rai al nepoților. = a cui?
atr. subst. prepozițional: Refuzul din partea copiilor l-a făcut să mediteze la
relația lor. = care?
complement indirect: Luptă împotriva dușmanilor. = cui?
nume predicativ: El este împotriva oamenilor care fac rău.
apoziție: Grădina prietenei mele, a Mariei, oferă ochilor o adevărată
încântare.
 circumstanţial de loc: Locuiește deasupra apartamentului
nostru. = unde?
de timp: Intră înaintea tatei. = când?
de mod: Înoată contra curentului. = cum?
de cauză: S-a pensionat mai devreme din cauza bolii. = din ce
cauză?

Dativul: este cerut de prepoziţiile: datorită, graţie, mulţumită

și de adverbele: conform, contrar, potrivit, aidoma, asemenea, așijderea.
Funcții sintactice:
complement indirect: Bravo studenților merituoși! A promovat grație
ajutorului primit. = cui?
atribut substantival prepozițional: Reușita datorită mamei l-a motivat să
continue.
apoziţie: Această carte este utilă nouă, adică studenților.

Circumstanţiale:
de loc: Așterne-te drumului! Stai locului!

Atipic, dativul este subordonat şi unui regent nominal (fiind denumit dativ
adnominal) – acordarea de medalii sportivilor, trimiterea de ajutoare sinistraţilor,
nepot de soră mamei mele, domn Moldovei, realizând funcţia sintactică de atribut
substantival în dativ.

Acuzativul: este cerut de prepoziţiile:

către, cu, fără, de, despre, din, dintre, dintru, în, între, întru, la, lângă, pe, peste,
prin, printre, printru, spre, sub, a, de, de către
şi de locuţiunile prepoziţionale: în caz de, afară de, în loc de, departe de, față de,
de dinainte de etc.
Funcţii sintactice:
complement direct – pe cine? ce? (cu prepoziția pe sau fără această prepoziție):
Îl văd pe Ion. Citesc cartea.
complementul prepozițional: la cine? la ce? de la cine? de la ce? pentru cine?
pentru ce? despre cine? despre ce? cu cine? cu ce? etc.
Mă gândesc la mama mea. Mă tem de întuneric. Vorbim despre teme.
complement de agent: de către cine? Ei au fost vizitați de către rudele lor.
atribut substantival prepoziţional: care? ce fel de? Zidul de piatră a fost dărâmat.
nume predicativ: ce se spune despre? Zidul este de piatră. Mulți elevi ai zilelor
noastre sunt fără cunoștințe.

circumstanţiale: A stat la Paris toată vara. (de timp);

Merge la serviciu în fiecare zi. (de loc);
Vorbește fără teama de a nu greși. (de mod);
N-a venit de ruşine. (de cauză);
A alergat toată ziua după cumpărături. (de scop);
În caz de pericol, trageţi mânerul! ( condiţional);
Cu tot efortul, n-a reuşit nimic. (concesiv);
A muncit până la epuizare. (consecutiv);

Vocativul – este cazul adresării, al chemării. Substantivul în vocativ poate

apărea singur în comunicare, însoțit sau nu (uneori se folosesc desinențele de la
nominativ) de desinențe specifice: Ioane! Fetelor! Maria! Mario! Mărie! -
constituind o propoziţie neanalizabilă.
Poate fi însoţit de o interjecţie: Măi frate! sau de alţi determinanţi cu funcţie
atributiva: Codrule cu râuri line!; însoţit de un nume propriu: Domnule Popescu!,
substantivul propriu fiind în nominativ.
Locuţiunile substantivale sunt grupări de cuvinte cu sens unitar, echivalente
semantic şi sintactic cu substantivele: (ne)băgare de seamă, părere de rău, ţinere
de minte (ele provin adesea din locuţiuni verbale); punct de vedere (opinie, părere),
bătaie de joc (batjocură), dare de seamă (raport).
ADJECTIVUL

1. Definiție: clasă subordonată substantivului, acordându-se cu acesta în

gen, număr și caz şi care exprimă însușirea unui obiect.
2. Clasificare:
 a) După origine: moștenite (frumos, bun, mare, mic, lung, înalt, alb, roșu,
verde), împrumutate (bogat, sărac, vesel, drag, viclean, fudul, zevzec, kaki,
bleumarin) și create pe teren românesc (maroniu, auriu, prietenesc,
galben-verzui)
b) După structură: simple (tineresc), compuse (alb-imaculată, instructiv-
educativă), locuțiuni (de milioane)
c) După comportamentul morfologic: adjectivele propriu-zise și adj.
pronominale (determinative)
d) După informația semantică: calificative (tânăr, veche) și categoriale
(ortodox, școlar, isoscel, potabilă)
e) După flexiune: variabile și invariabile

3. Flexiunea adjectivului cuprinde forme distincte în raport de gen, număr,

caz, iar uneori şi de gradele de comparație/intensitate.
Observație:
În asocierea [substantiv + adjectiv], genul, numărul şi cazul sunt marcate
dublu: casă frumoasă, case frumoase. Determinarea este exprimată o singură dată,
prin ataşarea articolului hotărât la primul component: fata frumoasă vs frumoasa
fată. Prin antepunere, adjectivul preia formal articolul, însă nu individualizează
calitatea, ci obiectul. (substantivul este articulat hotărât, şi nu adjectivul). Foarte
rar, articolul apare atât la substantiv, cât și la adjectiv: biata mama, săraca bunica.
 adjectivele variabile:
- cu patru forme flexionare: bun, bună, buni, bune;
frumos, alb, greu, scump, arbitrar etc.
- cu trei forme flexionare: nou, nouă, noi; muncitor, muncitoare,
muncitori; adânc, adâncă, adânci; larg, largă, largi; roșu, roșie, roșii;
drag, românesc, pustiu, propriu, auriu, straniu etc.
- cu două forme flexionare: verde – verzi, veche – vechi, dulce – dulci,
tenace – tenace, rapace – rapaci, sagace – sagaci etc.
 adjective invariabile:
- monosilabice și bisilabice (neologisme): bleu, gri, maro, roz, mov,
șic, bordo, pane;
 - terminate în ce (neologisme): motrice, vivace, eficace, perspicace;
- cuvinte vechi: coşcogeamite, ditamai, otova, sadea.
Observație:
În limba actuală, numeroase prefixoide, abrevieri şi trunchieri sunt folosite
ca adjective invariabile: muzică latino, program tele, coafură afro, studentă simpa.

Gradele de comparaţie / de intensitate ale adjectivului

a) pozitiv: înalt
b) comparativ:
- de inferioritate: mai puţin înalt
- de egalitate: la fel de/ tot aşa de/ tot atât de/ deopotrivă de înalt
- de superioritate: mai înalt
c) superlativul:
relativ: de superioritate: cel mai înalt
şi de inferioritate: cel mai puțin înalt
absolut: foarte înalt
Nu au grade de comparaţie / de intensitate: inferior, superior, posterior,
minor, maxim, minim, optim, proxim, ultim, extrem, suprem mort, viu, general,
principal, secundar, egal, oral, oval, pătrat, unic, strămoşesc, întreg, colosal,
desăvârşit, extraordinar, genial, uriaş, preafrumoasă, străvechi, arhiplin,
supraaglomerat, ultrasensibil, extrafin, rarisim etc.
Funcții sintactice specifice:
Atribut adjectival: culoare închisă, cameră spațioasă, elev cuminte
Nume predicativ: Culoarea devine închisă. Camera este spațioasă. Elevul
pare cuminte.

Pronumele
1. Definiție: partea de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv.
2. Clasificare: în funcție de categoria persoanei, pronumele au fost
clasificate în:
a. pronume personale: pronumele personale propriu-zise, pronumele de
politeţe, pronumele de întărire, pronumele reflexive, pronumele posesive;
b. pronume nepersonale: demonstrative, nehotărâte, negative, relative,
interogative.
 Dintre acestea, trei subclase nu pot deveni adjective pronominale:
 pronumele personale: eu, noi, mine, mă, îmi, ție, te, lui, îi, ele, le;
 pronumele de politețe: dânsul, dumneavoastră, dumneaei, Domnia Sa;
 pronumele reflexive: sine, sieși, se, și, te, mă, îmi.
Celelalte au capacitatea de a se combina, în calitate de adjectiv pronominal,
cu un substantiv:
Mama însăși a venit la școală. (de întărire)
Copilul meu este inginer. (posesiv)
Această carte nu este pentru tine. (demonstrativ)
Fiecare copil a primit câte o minge. (nehotărât)
Niciun elev nu este atent. (negativ)
Am cumpărat ce carte mi-a trebuit. (relativ)
Care elev nu e atent la mine? (interogativ)

3. Categorii gramaticale: Ca şi substantivul, pronumele îşi schimbă forma în

raport cu genul, numărul şi cazul, însă spre deosebire de acesta, pronumele
prezintă flexiune în raport cu categoria gramaticală a persoanei (în cazul câtorva
clase).
Categoria gramaticală a genului este marcată numai la pers. a III-a.
În aceleaşi contexte cu persoana a III-a apar şi pronumele nepersonale, dar
acestea nu acceptă categoria persoanei:
El citeşte. versus Acesta/fiecare/unul/altul citeşte. Cine citeşte? Cine citeşte
reuşeşte.

I. Pronumele personal propriu-zis – evocă în discurs participanţii la actul de

comunicare (fără alte precizări suplimentare): locutorul (eu, noi), alocutorul (tu,
voi) şi nonlocutorul, nonalocutorul (el/ea, ei/ele). Locutorul este cel care vorbeşte
(vorbitorul), alocutorul este persoana căreia i se adresează vorbitorul, iar
persoana a treia arată obiectul sau obiectele despre care se vorbeşte, când
acestea sunt altele decât persoana I şi a II-a.
Paradigma flexionară a pron. personal cuprinde un număr mare de forme
accentuate și neaccentuate (clitice), care marchează solidar opoziţiile gramaticale
de persoană, număr, gen şi caz. Apar omonimii cazuale şi de gen. Paradigma are
caracter defectiv.
Flexiunea pronumelui personal propriu-zis7

Caz Forme Persoana I Persoana a II- Persoana a III-a

a

Nr. Sg. Pl. Sg. Pl. Sg. Pl.

Gen m=f m=f m=f m=f m f m f

N eu noi tu voi el ea ei el
e

G - - - -

D accentuate mie nouă ţie vouă lu ei lo lor

i r

neaccentuate (î)mi ne (î)ţi v(ă) (î) (î) le le

(clitice) i i
ni vi li li

Ac accentuate mine noi tine voi el ea ei el

e

neaccentuate m(ă) ne te v(ă) (î) o (î) le

(clitice) l i

V - - tu! voi! - - - -

7
După GALR, vol. I, 2005, p. 196.
 Persoana şi numărul pronumelui subiect impun persoana şi numărului
verbului: eu citesc, ei şi ele citesc, noi şi voi citim, ei şi ea merg la teatru, tu şi ei
mergeţi…., eu cu voi mergem…..etc.
Formele neaccentuate ale pronumelor personale propriu-zise se distribuie
în următoarele poziţii sintactice:
a. în relaţie cu un verb, în poziţia sintactică de complement indirect – formele
neaccentuate de dativ (îi spun), respectiv în poziţia sintactică de complement
direct – formele neaccentuate de acuzativ (îl cunosc);

Formele neaccentuate intră în câteva structuri sintactice speciale

1. Formele neaccentuate de dativ şi acuzativ participă la dubla exprimare a
complementului direct şi a complementului indirect:
L-am văzut pe Ion. Am văzut-o pe Ana. / Pe Ion l-am căutat. Pe Ana am rugat-o
să vină.
I-am dat lui Mihai o carte. I-am dat Ioanei un cadou. / Lui Mihai i-am cumpărat o
carte. Ioanei i-am dat un cadou.
Forma neacc. de acuzativ feminin o poate dubla o propoziţie completivă
directă: Că e bolnavă o ştiu.
2. Formele neaccentuate pot fi asintactice (nu intră în relaţie sintactică cu
ceilalţi constituenţi ai enunţului); au doar rol stilistic.
Dativ etic: formele neacc. de pers. I şi a II-a apar facultativ şi indică
participarea afectivă a vorbitorului la relatare (Mi-l ia odată Făt-Frumos şi mi ţi-l
vâră pe zmeu în noroi până la glezne. O să mi-l omoare. Ți-ai găsit!) Au rol de
persuadare a ascultătorului.
Dativul cu valoare neutră: formele neacc. de persoana a III-a intră ca
formanți obligatorii în structura unor îmbinări, de tipul (Dă-i cu bere, dă-i cu vin…;
Şi dă-i şi luptă; Îi dă cu gura; Ce să-i faci? Asta e viaţa!)
 Acuzativul cu valoare neutră: formele de persoana a III-a feminin, sg. şi pl.
intră ca formanți în structura unor îmbinări (A luat-o la sănătoasa, A băgat-o pe
mânecă, N-o mai duce mult., A luat-o razna., O ţine într-un plâns., O dă în
ninsoare., Nu le are cu muzica.)

II. Pronumele de politeţe

Dintre limbile romanice, limba română are cel mai complex sistem al
pronumelor de politeţe.
Flexiunea pronumelui de politeţe
Pers. a II-a: N-Ac – dumneata (d-ta), dumneavoastră (dvs., dv, d-voastră)
G-D – dumitale (d-tale), dumneavoastră
Pers. a III-a: dânsul/dânsului, dânsa/dânsei, dânșii/dânșilor, dânsele/dânselor
N-Ac, G-D – dumnealui (d-lui), dumneaei (d-ei), dumnealor (d-lor)
(N = Ac) dumneasa cu forma de G = D, dumisale. (mai rar întâlnită)
Locuțiuni pron. de politețe: Domnia Ta, Domnia Voastră, Domnia Lui / Lor,
Domnia Sa/Ei. Alături de acestea, apar unele onorifice, realizate ca îmbinări
locuţionale, specializate pentru diverse situaţii de comunicare (Preasfinţia
Voastră, Maiestatea Voastră, Excelența Sa, Alteţa Sa, Magnificenţa Sa, Eminența
Sa, Sfinția Sa, Sanctitatea Sa, Preafericirea Sa etc.).
Regional, se folosesc și forme precum mata, matale, mătălică, tălică,
mătăluță.
III. Pronumele reflexiv: însoţeşte un verb cu care se acordă în persoană.
Exprimă, de obicei, identitatea complementului (direct sau indirect) cu
subiectul unui verb. Are forme numai pentru acuzativ şi dativ, identice cu
formele neaccentuate ale pronumelui personal la persoana I şi a II-a
singular şi plural. Are forme proprii numai la persoana a III-a.
El se laudă pe sine.
Eu mă întreb ce s-a întâmplat. (reflexiv) / El mă întreabă ce s-a întâmplat.
(personal);
Eu mi-am reparat mașina. (reflexiv, dativ posesiv) / El mi-a reparat mașina.
(personal, dativ posesiv)
Eu mă trezesc. reflexiv – El mă trezește. personal
Eu îmi spun. reflexiv – El îmi spune. personal
Sg. Pl.
Pers. I Pers. a II-a Pers. a III-a Pers. I Pers. a II-a Pers. a III-
D mie ție sie, sieşi nouă vouă asieși
f. accentuate
f. neaccentuate (î)mi (î)ţi (î)şi ne, ni v(ă), vi (î)şi

Ac. mine
tine sine noi voi sine

f. accentuate
f. neaccentuate m(ă) te s(e) ne v(ă) s(e)

IV. Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire

Este pronumele care precizează prin insistenţă obiectul al cărui nume îl
înlocuieşte. Formele de întărire cunosc un uz pronominal şi un uz adjectival, cel
din urmă fiind specific limbii actuale.
a. E uimit de sine însuşi.
b. Mamei înseşi i-a spus adevărul.

Formele de întărire se apropie de adjectivele pronominale prin acordul în gen,

număr şi caz cu numele determinat: băiatul însuşi / băiatului însuşi, fata însăşi /
fetei înseşi.
 Singular Plural
Masculin Feminin Masculin Feminin
Pers. I N- însumi însămi înşine însene

Ac. G-D însumi însemi înşine însene

Pers. a II-a N-Ac. însuţi însăţi înşivă însevă

G-D însuți înseți înşivă însevă

Pers. a III-a N-Ac. însuşi însăşi înşişi înseşi, însele

G-D însuşi înseşi înşişi înseşi, însele

OBSERVAȚIE
Formele de întărire au frecvenţă relativ redusă, fiind folosite în special în limba
scrisă. În limba vorbită sunt preferate sinonimele adverbiale chiar, tocmai,
personal, sinonimele adjectivale propriu (propria ta conştiinţă), singur (tu
singură), sinonimele pronominale unul (Eu unul / una nu sunt de acord), sau
sinonimele locuţionale cu mâna mea, cu ochii mei, cu urechile mele.
V. Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv
Este un pronume care are dublă valoare pronominală, întrucât înlocuieşte
atât numele obiectului posedat, cât şi numele posesorului.
Ex. Rochia mamei este udă încă; a mea s-a uscat.
Între pronumele şi adjectivele pronominale posesive există următoarea
deosebire formală: pronumele este totdeauna însoţit de articolul posesiv al, a, ai,
ale, alor, în timp ce adjectivul se foloseşte în unele situaţii fără acest articol, iar în
altele cu el: cartea mea, dar o carte a mea.
Observație: La persoana a III-a singular, paralel cu formele posesive (său,
sa, săi, sale) se folosesc şi formele pronumelui personal în genitiv (al său = al lui,
al ei; a sa = a lui, a ei; ai săi = ai lui, ai ei; ale sale = ale lui, ale ei)8; de asemenea,
la persoana a III-a plural, unde paradigma posesivului este defectivă, se folosesc
formele de genitiv ale pronumelui personal (al, a, ai, ale lor)9.

genul persoana

8
Asta nu înseamnă că aceste pronume personale devin posesive, sau, mai grav, adjective pronominale posesive.
9
Aceeași situație apare și în acest caz.
 1 2 3

Un singur posesor

a) un singur obiect m., n al meu al tău al său

posedat

f. a mea/mele a ta/tale a sa/sale

b) mai multe m. ai mei ai tăi ai săi

obiecte posedate

f., n ale mele ale tale ale sale

Mai mulţi posesori

a) un singur obiect m., n al nostru al vostru -

posedat

f. a a -
noastră/noastre voastră/voastr
e

b) mai multe m. ai noştri ai voştri -

obiecte posedate

f., n ale noastre ale voastre -

VI. PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL DEMONSTRATIV

Pronumele demonstrativ are următoarele subspecii: de apropiere; de
depărtare; de identitate; de diferenţiere. Se declină și nu au cazul vocativ.
(a) Pronumele şi adjectivul demonstrativ de apropiere
Pronume singular plural
Substantiv) +
adjectiv
 m., n f m f., n

N, Ac. acesta / ăsta aceasta / asta aceştia / ăştia acestea /

astea

G, D acestuia / acesteia / acestora / ăstora

ăstuia ăsteia

Adjectiv + singular plural

substantiv
m., n f m f., n

N, Ac. acest / ăst această / astă aceşti / ăşti aceste/ aste

G, D acestui / ăstui acestei / ăstei acestor / ăstor

Adjectivul postpus impune şi articularea substantivului (capitolul acesta),

spre deosebire de adjectivul antepus, care nu are nici particula finală deictică -a şi
nu presupune nici articularea substantivului (acest capitol).
Observație: Când ăsta, asta se referă la persoane, dobândeşte
conotaţii peiorative.
(b) Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare
Are aceeaşi flexiune ca şi demonstrativul de apropiere cu două serii de
forme literare şi colocviale, populare sau dialectale.

Pronume singular plural

Substantiv) +
adjectiv

m., n f m f., n

N, Ac. acela / ăla aceea / aia aceia / ăia acelea / alea

G, D aceluia / ăluia aceleia / ăleia acelora / ălora

 Adj. + singular plural
substantiv

m., n f m f., n

N, Ac. acel acea acei acele

G, D acelui acelei acelor

(c) Pronumele şi adjectivul demonstrativ de identitate

Este compus din pronumele demonstrativ de depărtare acela + şi invariabil.
În ipostaza de adjectiv pronominal, demonstrativul de identitate apare doar
antepus nominalului determinat, având forme omonime cu pronumele
corespunzător.

caz masculin feminin

singular plural singular plural

N = Ac acelaşi aceiaşi aceeaşi aceleaşi

G=D aceluiaşi aceloraşi aceleiaşi aceloraşi

(d) Pronumele şi adjectivul demonstrativ de diferenţiere

Este compus din pronumele demonstrativ de depărtare aferezat (a)cel(a) şi

adjectivul pronominal nehotărât alt. Flexionează după gen, număr şi caz. În
ipostaza de adjectiv pronominal, poate apărea atât în faţa nominalului
determinat, cât şi după acesta.

caz masculin feminin

 singular plural singular plural

N = Ac celălalt ceilalţi cealaltă celelalte

G=D celuilalt celorlalţi celeilalte celorlalte

VII. PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL NEHOTĂRÂT:

înlocuieşte un substantiv despre al cărui obiect dă indicaţii vagi sau nu dă niciun
fel de indicaţii. Are un inventar bogat în forme, sensuri şi tipuri referenţiale (unele
pronume se referă numai la persoane, iar altele numai la lucruri).
După structură, pronumele nehotărâte sunt:
-simple (deci neanalizabile): altul, cutare, unul, tot, mult, puțin, atâta;
-compuse:
fiecare, fiecine, oricare, orice, careva, câtva, cineva, ceva, oarecare, oareşicare,
oareşicine, oricine, orişicare, vreunul; altceva, altcineva etc.
Pentru evitarea numelui propriu se foloseşte pronumele nehotărât cutare.
Alde este popular şi apare în faţa unor substantive proprii, a unor substantive
exprimând grade de rudenie sau a unor pronume personale (alde Ion, alde tata,
alde noi, alde tine).
 Uneori, pron. nehotărâte pot deveni substantive: Acest cineva e chiar decanul
facultății. Nu e un oarecare, ci e un mare doctor.
 În postpunere, oarecare devine adj. calificativ cu sensul „obișnuit”: E o
studentă oarecare.
 ceva, mult, puțin pot deveni adverbe în anumite contexte verbale (având
funcția de circumstanțial de mod cantitativ): A cumpărat mult.
 VIII. PRONUMELE NEGATIV: Reprezintă în discurs un ansamblu vid de
entităţi (N-a venit nimeni.; N-a zis nimic.). Este o clasă cu trei termeni: nimeni,
nimic, niciunul. Se realizează numai ca pronume (nimeni, nimic) sau ca pronume
(niciunul) şi adjectiv pronominal (niciun).
Flexiunea pronumelui şi adjectivului pronominal negativ
NICIUNUL

caz singular plural

masculin feminin masculin feminin

N = Ac niciunul/niciun niciuna/nicio niciunii niciunele

G=D niciunuia/ niciuneia/ niciunora/niciunor

niciunui niciunei

Pronumele nimeni şi nimic se substantivizează (un nimeni, un nimic /

nimicul, nimicuri). Nimic intră şi în componenţa unor locuţiuni: adverbiale (pe
nimic) sau adjectivale (de nimic). Niciunele este folosit cu valoare neutră cu
semnificaţia de "lucruri, cunoştinţe": N-are de niciunele. Nu ştie de niciunele.
Alte valori omofone:
N-a venit nici unul, nici celălalt. Nici – conjuncție, unul – pron.
nehotărât
El nu ne este nici un dușman, dar nici un prieten. Nici – conjuncție, un – articol
nedefinit
Din bibliografia de examen nu citisem nici o treime. Nici – adverb, o – numeral
Fata cu care eram nu era nici o colegă de facultate, nici sora mea, ci doar o amică.
Nici – conjuncție, o – articol nedefinit
IX. PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL INTEROGATIV – înlocuieşte într-un
enunţ interogativ (propoziţie / frază interogativă parţială) un cuvânt (de obicei,
substantiv sau pronume) aşteptat ca răspuns.
• Cine a citit?
• Ce a citit fiecare?
Pronumele interogative sunt folosite în întrebările parţiale pentru a cere
interlocutorului o informaţie legată de identitatea unei entităţi (fiinţă, lucru: cine,
ce, care) sau o apreciere cantitativă în legătură cu aceasta (cât, câtă – apreciere
cantitativă nonnumărabilă; câţi, câte - apreciere cantitativă numărabilă; al
câtelea, a câta – arată ordinea prin numărare).
Comportamentul pronominal / adjectival al membrilor clasei este diferit:
cine cunoaşte doar o realizare pronominală; ce, care, cât, câtă, al câtelea, a câta
au atât realizare pronominală, cât şi adjectivală; locuţiunea interogativă ce fel de,
doar realizare adjectivală.
Singular Plural
N-Ac. care, cine, ce, cât (câtă) câţi (câte), care
al câtelea, a câta
G-D cui, căruia, căreia câtor, cărora

X. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL RELATIV apar

numai în propoziţii subordonate neinterogative. Au aceleaşi forme cu ale
pronumelui interogativ (cine, ce, care, cât) la care se adaugă formele de şi relativul
compus ceea ce. Pronumele şi adjectivele relative şi interogative au funcţii
sintactice în propoziţiile din care fac parte.

Forma contopită a pronumelui de genul feminin ceea ce se foloseşte când

are sens neutru (Nu înţeleg1/ ceea ce trebuie2/ să faci3/), dar separat când
recunoaştem elemente analizabile în cel ce, cea ce, cei ce, cele ce (pronume
demonstrativ cel şi pronume relativ ce etc): Cel1/ce învaţă2/ are succes.
Pronumele relativ intră în structura unor locuţiuni şi expresii: locuţiuni
adverbiale (din ce în ce, cât de cât, cine ştie când, cine ştie unde, cine ştie cum),
expresii şi locuţiuni pronominale (cine ştie cine, cine ştie ce, te miri cine, te miri
ce, care mai de care, care pe care, câte şi mai câte).
Ceea ce individualizează relativele în cadrul sistemului pronominal este
comportamentul lor sintactic:
 pe de o parte, se înscriu în structura propoziţiei subordonate pe care o
introduc în frază, îndeplinind o funcţie sintactică în cadrul acesteia;
 pe de altă parte, marchează un raport de subordonare în cadrul frazei
(introducând diverse tipuri de subordonate):
ex. - Îi voi da răspunsul pe care îl aşteaptă. Relativul pe care introduce în frază o
propoziţie atributivă, în cadrul căreia îndeplineşte funcţia sintactică de complement
direct.
Când pronumele relativ introduce în frază o propoziţie atributivă, se
realizează un tip special de acord, numit acordul încrucişat:
 pronumele relativ se acordă cu nominalul din regentă pe care îl substituie
(fetele în cuvântul cărora cred);
 lexemul posesiv al (când apare) se acordă cu nominalul din propoziţia
subordonată (atributivă) pe care o introduce relativul (fetele în ale căror
vorbe cred etc.)
 NUMERALUL

Numeralul face parte din clasa semantică a cantitativelor. Exprimă:

 un număr precis, fără referire la obiecte
 numărul obiectelor
 ordinea obiectelor, acţiunilor
1. Numeralul cardinal – exprimă un număr întreg sau numărul obiectelor dintr-o anumită situație
de comunicare. Este clasa cel mai bine reprezentată, de la care se formează, prin diverse procedee,
toate celelalte tipuri de numerale.
Numeralele cardinale sunt utilizate fie ca adjective (doi copii, douăzeci de pagini), fie ca
pronume (Din toţi studenţii lipsesc trei.), fie ca substantive (Doi plus doi fac patru. Am ajuns la
etajul 2. Călătoresc cu mașina 85.)
După structură, numeralele cardinale se clasifică în: simple (zero, unu, cinci, zece, sută,
mie, milion etc.) şi compuse (douăzeci, o sută unu, unsprezece…nouăsprezece, douăzeci şi cinci,
patruzeci de mii etc.)
După origine numeralele sunt: moştenite din latină (numeralele simple de la unu la zece,
mie), împrumutate (sută, milion, miliard, trilion, zero etc.) şi create pe teren românesc (unsprezece,
treizeci).
Flexiunea numeralului cardinal:
Numeralele cardinale nu disting flexionar numărul. Sensul de singular sau de plural este
inclus în semnificaţia lexicală a acestuia: un(u), una / o – totdeauna sunt la singular, iar celelalte
apar la plural.
Numai două numerale cardinale au forme diferite pentru gen: (masculin) - un(u) / doi și
(feminin) o, una / două fie când apar separat, fie când apar în componenţa numeralelor compuse
(doisprezece copii / treizeci şi doi de copii – douăsprezece ore / treizeci şi două de ore).
Excepţie: unsprezece elevi / eleve.
Numeralele sută, mie (feminin), milion, miliard, zero (neutre), folosite singure se comportă
flexionar ca substantivele: au gen fix, au forme distincte de număr (sută-sute, mie-mii, milion-
milioane, zero-zerouri).

Intră în componenţa unor locuţiuni adjectivale ("…cu gospodari tot unul şi unul", lână sută
la sută, discuţie în doi peri), adverbiale (a vorbi în doi peri, a o spune scurt pe doi), verbale (a lua
la trei păzeşte, a tăia firu-n patru, a vorbi între patru ochi, a ţine de şase etc.)
 • Exprimarea orei: ora 1/11/21 - ora unu, unsprezece, douăzeci și unu
ora 2/12/22 – ora două, douăsprezece, douăzeci și două
• Exprimarea datei: pentru prima zi a lunii se folosește numeralul ordinal masculin: întâi
aprilie, mai, decembrie; pentru celelalte zile ale lunii se folosește numeralul cardinal la
forma de masculin: șapte, douăzeci și unu iunie. Pentru zilele de 2/12/22 ale lunilor se pot
folosi atât formele de masculin, cât și cele de feminin.

2. Numeralul ordinal – exprimă ordinea, situarea într-o anumită poziţie. Poate avea statut
adjectival (Mi-a plăcut cum a interpretat al treilea concurent.) sau pronominal (S-au înscris cinci
persoane, dar numai a doua a câştigat.). Poate deveni adverb prin conversiune (Întâi citesc şi apoi
scriu.)
Structura numeralului ordinal:
al + numeral cardinal + -le- + particula deictică -a (al doilea);
a + numeral cardinal + -a (a doua)

Flexiunea numeralului ordinal

Numeralul ordinal prezintă forme distincte de gen, datorate celor doi formanţi (al cincilea –
masculin, neutru / a cincea - feminin), forma fiind impusă de acordul cu substantivul: al doilea
copil, a doua fată. Nu marchează flexionar numărul şi cazul. Aceste informaţii sunt exprimate prin
formele articolului demonstrativ legate de numeralul ordinal prin prepoziţia de: cel de al patrulea,
cea de a patra / cel de-al patrulea, cea de-a patra.
Cel îşi schimbă forma după gen, număr şi caz, în timp ce numeralul ordinal variază doar ca
gen: cel de-al treilea, cea de-a treia (N, Ac.), celui de-al treilea, celei de-a treia (G, D) etc.
Numeralul ordinal întâi aşezat înaintea substantivului regent flexionează după gen, număr,
caz şi determinare: întâiul, întâii, întâilor, întâiului etc. În exemple, precum clasa întâi / întâia,
numeralul este în variaţie liberă (conform DOOM2).
Expresii cu numere
a. - amândoi (amândouă, amânduror(a)), moştenit din latină, şi ambii (ambele, ambilor, ambelor),
neologism latino-romanic.
- câteşitrei, câteşitrele, câteşipatru
- tuscinci, tustrele, tusşapte

b. îndoit, întreit, împătrit, înzecit, însutit, înmiit, dublu, triplu, cvadruplu etc.

c. cincime, zecimi, sutimi, şaisprezecimi etc.

În uzul curent, pentru doime şi pătrime se folosesc substantivele jumătate şi sfert.

d. o + dată ("o singură dată, doar o dată") / de + numeral cardinal de la doi în sus + ori (de
cinci ori, de o sută de ori etc.);
întâia (prima) + oară / dată // a doua etc. + oară (a doua oară, a zecea oară, a suta oară
etc.); în primul, al doilea, al zecelea rând etc.
Aspecte ale utilizării formelor o dată/odată:
Odată „cândva, odinioară, imediat, în sfârşit” (adverb): a fost odată, o să-ţi spun eu odată, taci
odată, odată terminată treaba;
O dată „o singură dată” (locuțiune adverbială): o dată pentru totdeauna, o dată în viaţă, te mai rog
o dată, o dată la două luni etc.
O dată: articol nehotărât + substantiv: Vom stabili o dată pentru acest eveniment.

VERBUL

Definiţie: Verbul este clasa lexico-gramaticală care exprimă acţiuni propriu-zise, stări, existența sau
devenirea, considerate ca procese, distingându-se de celelalte părţi de vorbire prin trăsături proprii.
Sub aspect morfologic, verbul este o parte de vorbire flexibilă care prezintă o flexiune specifică
numită conjugare. Forma verbului se schimbă în funcţie de categoriile de mod, timp, persoană și număr.
Clasificare:
- după criteriul structurii: verbe simple (a mânca, a citi, a vorbi), compuse (a
binecuvânta, a binevoi), locuțiuni (a o lua la sănătoasa, a o lua razna, a se duce de-a
berbeleacul, a trage pe sfoară etc.), expresii verbale impersonale (e bine, e rău, e cu putință, e
clar)
- după criteriul sintactic: predicative și nepredicative.
A. Verbele predicative - au sens de sine stătător şi pot forma singure predicatul propoziţiei.
B. Verbele nepredicative – au un sens abstractizat şi nu pot forma singure predicatul. Ele se împart
în două categorii: verbe auxiliare şi verbe copulative.
1. Verbele auxiliare – sunt instrumente morfologice care ajută la formarea unor timpuri și moduri.
Auxiliarele sunt în număr de trei: a fi, a avea, a vrea.
A fi – ca auxiliar apare în structura viitorului anterior (voi fi plecat), a conjunctivului perfect (să fi plecat), a
condiţional-optativului perfect (aş fi plecat), a prezumtivului perfect (o fi plecat/va fi plecat) şi a infinitivului
perfect (a fi plecat). De asemenea, intră în structura construcției pasive (este citită).
A avea – apare în formele de perfect compus (am plecat), de viitor (am să plec) şi de condiţional-optativ,
prezent şi perfect (aş pleca, aş fi plecat).
A vrea – intră în alcătuirea viitorului (voi pleca, voi fi plecat) şi a prezumtivului (voi fi ştiind, oi fi ştiut).
2. Verbele copulative - nu pot forma singure predicatul, ci doar împreună cu un nume
predicativ: a deveni, a fi, a ajunge, a se face, a ieşi, a însemna, a părea, a rămâne.
Ex.: Elevul este harnic (copulativ);
El este acasă (predicativ); În ţara noastră sunt multe talente (predicativ); Pe şosea a
fost un accident (predicativ); Mâine va fi un an de la căsătorie (predicativ); O prelegere este de
50 de minute (predicativ); Cât este o casă? (predicativ); Cât vor fi examenele, nimeni nu
leneveşte (predicativ); Pentru aceasta ar fi să plătească o avere (predicativ). Ce e când ți se
zbate ochiul stâng? (predicativ)
El a ajuns inginer (copulativ)/ El a ajuns acasă (predicativ)
El a ieşit doctor (copulativ)/ El a ieşit din magazin (predicativ)
Tudor se face strungar (copulativ)/ Se făcea că-l vede în zare (predicativ)
Ion a rămas repetent (copulativ)/ Rămâne să ne mai gândim (predicativ)
Colegul pare obosit (copulativ)/ Se pare că va întârzia (predicativ)

Un alt criteriu de clasificare:

Verbe - regulate (au toate modurile şi timpurile cu temele care respectă regulile
conjugării): a căuta, a merge, a cere, a coborî etc.
- neregulate (temele și rădăcinile nu respectă regulile conjugării, cunoscând mari
schimbări): a fi, a avea, a vrea, a bea, a da, a lua, a mânca, a usca.
- defective (nu au toate modurile, timpurile sau persoanele): a desfide, a discerne,
a deferi, a delăsa, a eluda, a rage, a deceda, a repurta etc.

Numărul claselor de conjugare a verbelor este 4:

I = -a, II = -ea, III = -e, IV = -i, -î
Forme duble ale conjugării: a îndesa, îndesând (Ciobanul îndeasă în traistă lucrurile
sale): a îndesi, îndesind (Rândurile se îndesesc la casa de bilete); a înflori (Liliacul înfloreşte
primăvara); a înflora (Mama înflorează cămaşa).
Datorită tendinţei de trecere de la o conjugare la alta, nu trebuie confundate verbele de
conjugarea a II-a cu verbele de conjugarea a III-a: conjugarea a II-a (a părea, a apărea, a
scădea, a plăcea, a tăcea, a zăcea etc); conjugarea a III-a (a bate, a ţine, a face etc.).

Aspecte normative:
 Se constată o continuă fluctuaţie şi concurenţă între formele cu sufix şi cele fără sufix la timpul
prezent. DOOM2 indică variaţie liberă pentru inventează / inventă, înjgheabă / înjghebează,
înveşmântează / înveşmântă, învolburează / învolbură, şchioapătă / şchiopătează, dar recomandă numai
forma sufixată pentru decernează, împreunează, îngemănează, proferează şi numai forma nesufixată
pentru dezagregă, ignoră, îndrumă, înfiripă, perturbă, secretă.
DOOM2 reţine forme variante pentru verbele: a biciui, a cheltui, a chinui, a ciocăni, a clănţăni, a
cotrobăi, a croncăni, a destăinui, a drăcui, a huidui etc.; recomandă o singură formă cea fără sufix pentru
verbele a bombăni, a dăinui, a dezvălui, a închipui, a îngădui, a stărui, iar pentru verbele a scormoni, a
zdrăngăni, a cicăli, a prăvăli recomandă numai forma sufixată.

Categoria modului și a timpului

Este specifică verbului. Se materializează în formele pe care le iau verbele pentru a arăta
cum consideră vorbitorul acţiunea din punctul de vedere al posibilităţii de îndeplinire a ei în
realitate sau în funcţie de raportul realitate-posibilitate. Astfel, indicativul este singurul mod care
exprimă o acţiune reală; celelalte moduri exprimă o acţiune posibilă, concepută în diferite tonalităţi:
posibilitatea (conjunctivul), condiţia și dorința (condiţional-optativul), porunca sau îndemnul
(imperativul), nesiguranţa, presupunerea (prezumtivul).
Clasificarea modurilor:
Modurile personale au flexiune completă pentru cele trei persoane (la sg. şi pl.) şi coincid cu
cele predicative. Acestea sunt: indicativul, conjunctivul, condiţional-optativul, prezumtivul şi
imperativul.
Formele verbale nepersonale - nu au flexiune de număr şi persoană, nu îndeplinesc funcția
de predicat. Cer întotdeauna prezenţa unui suport verbal la mod personal. Acestea sunt infinitivul,
gerunziul, participiul şi supinul.

Modurile personale

1. Modul indicativ - este modul personal şi predicativ care exprimă o acţiune prezentată de
vorbitor ca reală. Are cele mai multe timpuri (şapte): prezent (citesc), imperfect (citeam), perfect
compus (am citit), perfect simplu (citii), mai-mult-ca-perfect (citisem), viitor anterior (voi fi citit) și
viitor propriu-zis:
- voi, vei, va, vom, veţi, vor + forma de infinitiv lucra, putea, râde, veni, hotărî;
- oi, ăi, o, om, oţi, or + forma de infinitiv (folosit popular şi regional);
- am să lucrez, ai să lucrezi, are să lucreze, avem să lucrăm, aveţi să lucraţi, au să lucreze;
- o să lucrez, o să lucrezi, o să lucreze, o să lucrăm, o să lucraţi, o să lucreze (este întâlnit foarte
frecvent în stilul colocvial al limbii române actuale).
Din punct de vedere formal, indicativul este un mod lipsit de o marcă specifică.
2. Modul conjunctiv - exprimă, în general, o acţiune realizabilă, posibilă. Este prin
excelență (și prin origine) modul subordonării față de un alt verb: vrea să plece. Are ca marcă
specifică conjuncţia „să” şi numai două timpuri: prezent şi perfect.
În anumite situaţii conjunctivul prezent poate apărea fără să: Fie ce-o fi!, Ferească
Dumnezeu!
Observație:
În propoziţii dependente, în absenţa altui element subordonator, să are funcţia de conector
propoziţional: Mă bucur să aud că eşti bine. Când apar alţi conectori să rămâne doar formant al
conjunctivului: Se întreba dacă să plece sau nu.
2.1. Conjunctivul prezent: este alcătuit din elementul mobil, invariabil, să şi forma verbului
identică cu prezentul indicativului, dar cu o singură excepţie (persoana a III-a, sg. şi pl).
De regulă, verbele care au la indicativ prezent desinenţa -ă, prezintă la conjunctiv prezent
desinenţa -e (el cântă – el să cânte; el joacă – el să joace), pe când cele cu desinenţa -e la indicativ
prezent primesc la conjunctiv prezent desinenţa -ă (el plânge – el să plângă; el citeşte – el să
citească).
Observație:
O trăsătură specifică flexiunii acestui timp este omonimia dintre persoanele 3 sg şi 3 pl. la
toate tipurile de verbe.

2. 2. Conjunctivul perfect: este alcătuit din trei componente: afixul mobil să + vb. a fi invariabil +
participiul verbului de conjugat (să fi cântat, să fi tăcut, să fi zis, să fi citit). Este o formă invariabilă
ca persoană şi număr. Omonimia se rezolvă prin prezenţa pronumelui personal sau prin context: eu
să fi scris, el să fi scris, „O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor….” etc.
În limba română actuală conjunctivul concurează infinitivul, aflându-se cu acesta din urmă
într-o relaţie de sinonimie: Începe a povesti. Începe să povestească.; E interesant a călători. E
interesant să călătoreşti.

3. Modul condiţional-optativ – este modul personal şi predicativ care exprimă, la timpul

prezent, o acţiune realizabilă, posibilă, iar la timpul perfect una ireală. Întruneşte două valori: de
condiţie şi de dorinţă. Valoarea condiţională apare în subordonate, iar cea optativă, în special, în
propoziţii principale. Ex. Dacă aş avea bani, aş cumpăra tabloul. (val. condiţională); Aş cere un sfat.
(val. optativă). Are două timpuri: prezent şi perfect.

3. 1. Condiţionalul-optativ prezent - are următoarea structură:

auxiliarul „a avea” (cu forme specializate: aş, ai, ar, am, aţi, ar) + forma de infinitiv a verbului de conjugat;
formele auxiliarului sunt purtătoare ale informaţiilor de persoană şi număr şi prezintă omonimie între
persoanele 3 sg. şi 3 pl (el ar citi / ei ar citi).
3. 2. Condiţionalul-optativ perfect – este alcătuit din trei componente:
auxiliarul „a avea” (cu forme specializate: aş, ai, ar, am, aţi, ar) + vb. a fi invariabil + participiul invariabil
al verbului de conjugat: aş fi cântat.

4. Modul imperativ – redă o acţiune posibilă, voită de vorbitor şi care se realizează în

nuanţele de ordin, îndemn, sfat, rugăminte. Acest mod se foloseşte numai în propoziţii principale.
Are numai o persoană (a II-a sg. şi pl.). De asemenea, prezintă o marcă specifică – intonaţia (!) şi
două forme: afirmativă şi negativă.
5. 1. Imperativul afirmativ – are, de regulă, forme omonime (parţial sau total) cu forme ale
prezentului indicativ.
Ex. lucraţi, hotărâţi, povestiţi (voi)! (imperativ) = voi lucraţi, hotărâţi, povestiţi (indicativ prezent);
 joacă, lucrează, doboară, porneşte, dă, ia (tu)! = el, ea joacă, lucrează, doboară, porneşte, dă, ia
Verbe ca a adormi, a creşte, a fierbe, a plânge prezintă două forme de imperativ: adormi! –
adoarme-l!; creşti! – creşte-l!, plângi! – plânge-l! etc.
Câteva verbe au forme speciale pentru imperativ afirmativ: vino!, fă!, du!, zi!, revino!, refă!,
adu!, fii! etc.;
Te duci la mare. – Du-te la mare!; Fii bun!, Fiţi cuminţi! etc.

5. 2. Imperativul negativ:
Persoana a II-a plural se conformează regulii formării imperativului afirmativ: nu intraţi, nu
avansaţi, nu coborâţi, nu veniţi, nu începeţi, nu ştergeţi (voi)! = voi nu intraţi, nu avansaţi etc.
Pers. a II-a singular are forme omonime cu infinitivul verbelor: nu intra!, nu avansa!, nu coborî!,
nu veni!, nu începe!, nu şterge! etc. sau Nu te duce acolo!, Nu face aşa ceva!, Nu zice asta! Nu fi
supărat!
Unele verbe nu pot fi folosite la imperativ: a putea, a vrea, a trebui (vb. modale), plouă,
ninge, burniţează etc. (vb. meteorologice), a (-i) conveni, a (-i) displăcea, a (-i) păsa, a (-i) plăcea
etc.
Imperativul, ca mod al adresării directe, este mijlocul special de exprimare a semnificaţiei
„obligatoriu” / „interzis”. Imperativul apare în diverse forme ale discursului adresat: dialog, vorbire
directă etc. Prin formele de imperativ, vorbitorul porunceşte (Ieşi afară!), permite sau interzice
alocutorului să efectueze o anumită acţiune (Fumează, dacă vrei!, Nu fuma aici!), ori îl sfătuieşte
(Ascultă şi versiunea lui!), îl îndeamnă (Du-te, s-a făcut târziu!).

FORMELE VERBALE NEPERSONALE

1. Infinitivul – exprimă numele acțiunii, al stării; se îndepărtează de verb prin pierderea

flexiunii de număr şi de persoană şi a funcţiei predicative.
• Este o plăcere a citi această carte.
Structura infinitivului:
a. infinitiv prezent, atemporal: a (de origine prepoziţională: lat. ad) + radical + sufix (variabil după
conjugare): a cânta, a tăcea, a zice, a iubi, a hotărî.
b. un infinitiv perfect, cu structura:
 infinitivul prezent al verbului a fi + participiul verbului de conjugat: a fi plecat, a fi vegheat,
a fi cerut, a fi venit, a fi hotărât. Este o formă rară, livrescă.
-☺ verbul la infinitiv poate avea funcţie de predicat doar în propoziţii principale imperative („de
recomandare”): A nu se rupe florile! A nu se fuma! A se păstra liniştea! A nu se uita ajutorul primit!
2. Participiul – exprimă o acțiune terminată; este o formă nepersonală şi nepredicativă a verbului a
cărei caracteristică este comportamentul intermediar între adjectiv şi verb; ajută la formarea unor
moduri și timpuri:
 Structura participiului: radical + sufixul participiului
La unele verbe radicalul este acelaşi indiferent de forma flexionară (cânt-at, cânt-ai, cânt-
ăm, cânt-ând etc.). La alte verbe, radicalul de participiu apare numai la perfectul simplu şi la mai-
mult-ca-perfect (mer-sei, mer-s, cop-t, cop-sei, văz-ut, văz-ui).
Sufixul este diferit în funcţie de clasa de conjugare:
• at (pentru toate verbele în -a): cânt-at, lucr-at, desen-at;
• ut (pentru majoritatea verbelor în -ea şi pentru unele cu infinitivul în -e): av-ut, plăc-ut, văz-
ut, trec-ut, făc-ut, băt-ut, umpl-ut;
• s (pentru unele verbe în -e): ar-s, mer-s, răma-s, şter-s;
• t (pentru o serie restrânsă de verbe în -e): cop-t, fier-t, frân-t, frip-t, rup-t, spar-t, sup-t;
• it (pentru toate verbele în -i): cit-it, su-it, iub-it şi ât (pentru toate verbele în -î): hotăr-ât.

3. Supinul – exprimă acțiuni ce urmează a fi realizate; este o formă nepersonală şi nepredicativă,

care se caracterizează prin omonimia cu participiul şi prin apariţia obligatorie în contextul unei
prepoziţii.

• S-a apucat de citit., Se gândeşte numai la mâncat., S-a lăsat de fumat., Trăieşte din cerşit.
S-a pus pe făcut scandal. S-a apucat de învăţat limbi străine etc.;
• Are de învăţat. Termină de făcut lecţiile. Sfârşeşte de recitat poezia.
4. Gerunziul – exprimă o acțiune în desfășurare. Se realizează ca formă unică, construită cu sufixul
–ând (cântând, lucrând, hotărând, făcând, rupând, putând, vânzând, căzând, pierzând, creând,
agreând etc.), care are şi varianta –ind (apropiind, ştiind, fiind, scriind, citind, iubind, venind etc.).
În combinaţie cu formele pronominale (personale şi reflexive), sufixul se amplifică cu –u- (dându-
mi, aşteptându-l, întorcându-se, amintindu-şi etc.). Face excepţie combinaţia cu pronumele -o
(văzând-o, aşteptând-o).
Forma negativă se realizează cu prefixul ne-: neştiind, nefăcând, iar între prefix şi verb se
poate intercala adverbul mai: nemaifiind, nemaivăzând etc.

Observați ortografia verbelor următoare!

Indicativ, prezent:

eu continui, tu continui

El, ea, ei ele, așază, înșală

Tu ții, știi, vii, scrii forme identice cu ale conjunctivului prezent: să ții, să știi, să vii, să scrii

Eu mă apropii, tu te apropii, eu/tu întârzii, eu mă sperii/tu te sperii

tăcem, tăceți

noi ne complăcem, voi vă complăceți

facem, faceți, batem, bateți

trebuie nu trebuiesc, trebuiește, trebuim

Indicativ, perfect simplu:

eu pregătii, dormii, citii

el pregăti, dormi, citi

Eu pustiii, înmiii, mă sfiii. / el pustii, înmii, se sfii

Conjunctivul prezent al verbului a avea: să aibă.

Conditional-optativ: mi-ar plăcea, ar face, de-ai ști

Imperativul afirmativ: Fii atent! Fii cuminte!

Imperativul negativ: Nu fi obraznic! Nu fi nepoliticos!

Structuri cu Infinitiv fără prepoziția „a”: poți citi, putem iubi, vom putea veni
 Părțile de vorbire neflexibile

Se caracterizează prin invariabilitate și prin lipsa categoriilor gramaticale (cu excepția

adverbului). La părțile de vorbire neflexibile lipsa flexiunii face ca în descrierea lor să aibă importanță
alte caracteristici de formă sau unele referitoare la proveniență.

I. Adverbul

1. Definiție: Este partea de vorbire neflexibilă care arată o caracteristică a unei acțiuni, a
unei stări sau a unei însușiri.
Poate determina un verb: Scrie frumos și bine.
o locuţiune verbală: Mâine îmi voi aduce aminte de tine.
un adjectiv: Ozana cea frumos curgătoare.
un pronume: Aceasta de aici va rămâne.
un substantiv: Plecarea acasă este așteptată de toți.
un alt adverb: Vorbeşte destul de bine.
o interjecţie cu valoare verbală: Hai mai repede!
2. Clasificare:
a. după structură:
Adverbe - simple: aşa, altfel, aici, bine
- compuse: mâine-seară, ieri-noapte
- locuţiuni adverbiale: pe urmă, în veci, într-adevăr, de unul singur, cu de-a
sila, cu totul, cu binişorul, din nou, de-a pururi, de-a fir a păr, pe întrecute, pe înserate, zi de zi,
cât de cât, din ce în ce, din când în când, aşa şi aşa, calea-valea, harcea-parcea, talmeş-balmeş,
de multe ori, de repetate ori, cine ştie cum, cine ştie când, cine ştie unde, te miri unde, de când
lumea.
 b. după înţeles:
 de loc: acolo, pretutindeni, peste tot, de jur împrejur;
 de timp: acum, curând, astăzi, din când în când;
 de mod - propriu-zise: aievea, adesea, altfel, anevoie, aşa, bine, degeaba, degrabă,
împreună, razna, ruseşte, cruciş, cu dinadinsul, cu binişorul, de-a valma, de-a
rostogolul, pe rupte, talmeş-balmeş;
- de cantitate: atât, cam, cât, destul, foarte, mai, mult
- de comparaţie: ca, cât, cum, precum, decât

- în funcție de ceea ce exprimă, există și adverbe:

 de cauză: de aceea, pentru aceea, de asta;
 de scop: înadins, de aceea, pentru asta;
 concesive: totuşi, cu toate astea;
 de afirmaţie: da, desigur, fireşte, negreşit, cu siguranţă, într-adevăr, de bună
seamă;
 de negaţie: ba, nu, nici, nicidecum, deloc, defel;
 de probabilitate: parcă, poate, pesemne;
 de precizare: chiar, tocmai, taman;
 de restricţie: barem, batâr, măcar, încaltea, cel puţin;
 de exclusivitate: doar, numai;
 de aproximaţie: aproape, cât pe ce, gata-gata, mai-mai;
 explicative: adică, anume, bunăoară.

O clasă importantă de adverbe este cea a adverbelor și locuțiunilor adverbiale DE MODALITATE.

Inventar: desigur, fireşte, bineînţeles, evident, cu siguranţă, fără îndoială, poate, parcă,
probabil, posibil, imposibil, eventual.

În comunicare, apar adverbe care țin locul cuvintelor care exprimă împrejurări:
  Adverbe interogative – apar în propoziții interogative, îndeplinind și funcție sintactică în
cadrul acestora.
Unde ți-ai petrecut vacanța? – CL
Cum te-ai descurcat? – CM
Când ai venit acasă? – CT
 Adverbe relative – apar ca elemente introductive ale propozițiilor subordonate,
îndeplinind și funcție sintactică în cadrul acestora.
Acum cred că mi-am dat seama unde am greșit.
Trebuie să mă gândesc cum voi rezolva situația.
Nu vreau să aflu când te vei întoarce.
 Adverbe nehotărâte – nu precizează în mod explicit împrejurarea unei acțiuni, însușiri
sau caracteristici: undeva, cumva, cândva, oriunde, oricum, oricând.

Unele adverbe au grade de comparație care se formează în același fel ca la adjective: bine, mai bine,
la fel de bine, mai puțin bine, cel mai bine, cel mai puțin bine, foarte bine.

3. Relația adverbului cu alte clase lexico-gramaticale

Clasa adverbelor se lărgeşte sistematic prin conversiunea altor părţi de vorbire:

A: adverbializarea adjectivelor: cântă frumos, a procedat corect, mergem des la teatru etc.

• a substantivelor: Vara plecăm la mare. Seara citeşte din cartea de rugăciuni.

• pronumele nehotărât una este folosit cu valoare adverbială în expresii: a o ţine una (şi bună);
• pronumele relativ ce devine adverb când are sensul de cât: Ce greu e să renunţi! Ce bine îmi pare! A
tăcut ce a tăcut, apoi a izbucnit. Am văzut ce frumos ai recitat. Ce frumos dansează!

B: Unele adverbe devin conjuncţii:

• Cum a plouat, s-au produs inundaţii. Unde îl văzu, se și luă după el.
• Când ninge, când plouă.
 Anumite adverbe devin substantive: binele, aproapele, acest bine, un rău;

adjective: așa oameni, astfel de oameni, asemenea oameni, o situație aievea/ aparte, o
anume persoană, e un bărbat bine.

prepoziții și locuțiuni prepoziționale: înaintea, dedesubtul, în fața, în spatele etc.

II. Prepoziția

1. Definiție: Este partea de vorbire neflexibilă care stabilește la nivelul propoziției un

raport de subordonare între:
 atribut și părţile de vorbire determinate - substantiv (haină din piele), pronume (acela de acolo)
 complement și părţile de vorbire determinate - verb (El cântă la vioară.), adverb (Spune-mi de
unde vii.), adjectiv (sigur de victorie), o interjecţie (vai de noi).

2. Clasificare:
- simple: a, asupra, cu, grație, la, lângă, pe
- compuse: de către, de la, de pe la, de pe lângă, până pe la
Prepoziţiile simple pot fi:
 moştenite: de, în, cu, la, asupra, către, după, fără, pentru, peste, sub;
 formate prin conversiune: graţie, mulţumită, datorită, drept, împrejurul;
 formate prin compunere, cu elemente sudate: deasupra, despre, înspre
 neologice: versus, per, pro, via, supra
Locuţiunile prepoziţionale sunt îmbinări stabile de cuvinte care au un sens unitar și
îndeplinesc același rol ca și prepozițiile propriu-zise: în faţa, din pricina, din cauza, în privinţa,
faţă de, în loc de, la un loc cu, în afara, în sensul, împreună cu, în afară de, potrivit cu, referitor
la, conform cu, începând cu, cu tot cu etc.

3. Regimul cazual al prepoziției și al locuțiunii prepoziționale

a. Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu regim de acuzativ: a, către, cu, de, despre,
din, dintre, după, fără, în, între, la, lângă, până, sub, de la, de către etc.;
cât despre, cât privește, faţă de, cu privire la, cât pentru, afară de etc.
b. Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu regim de genitiv: asupra, contra10, împotriva,
înaintea, de-a lungul, de-a latul, de-a curmezişul, din partea, din cauza, în dreapta, în jurul, în
faţa, în spatele, în stânga etc.
c. Prepoziţiile care cer dativul: datorită, graţie, mulţumită.

4. Utilizări ale unor prepoziții:

Prepoziţia a apare în construirea genitivului numeralului cardinal (Isprăvile a patru
tineri), a infinitivului (a citi), în exprimarea distribuţiei (A cumpărat cinci creioane a cinci lei
fiecare), în anumite construcţii specifice acuzativului (Nu miroase a bine; Nu arată a
intelectual).
Prepoziția de poate fi cerută de un verb (depinde de candidat), de un adjectiv (capabil de, apt
de); serveşte şi la formarea unor structuri lexicale care exprimă grade de comparaţie ( nemaipomenit de
bună, grozav de bine, destul de frig); intră în componenţa unor numerale (douăzeci de mii trei sute), a
unor locuţiuni adjectivale sau adverbiale (astfel de, altfel de, atât de), a unor locuţiuni prepoziţionale
(faţă de, afară de, în loc de); de asemenea, prepoziţia de poate fi conjuncţie (Se întreba de o să veniţi.)
sau pronume relativ (Mi-a spus unul de l-am întâlnit ieri.);

Prepoziția pe cunoaşte diverse utilizări: locativă (Stă pe scaun.), temporală (Vine pe 2 martie.),
poate avea valoare de aproximare (Stă pe lângă parc. Vine pe la amiază.); funcţionează ca marcă
sintactică a poziţiei de complement direct (L-am văzut pe Mihai. Copiii pe care i-ai văzut sunt ai mei.);
este inclusă în locuţiuni modale (pe alese, pe tăcute), temporale (pe înserate, pe înnoptate).

10
Prepoziţia contra poate introduce un substantiv în genitiv (Muncitorii s-au ridicat contra membrilor sindicatului.
Luptă contra bolii.) sau în acuzativ (tată contra fiu, marfă contra cost).
 Prepoziția la, pe lângă valorile principale de locativ şi temporal (Vine la şcoală / la ora şapte.),
mai indică entitatea căreia îi este destinată acţiunea (Dau bomboane la cinci copii.), raportul final
(destinaţia acţiunii): Merge la cules struguri.;

la nu mai este prepoziţie în sintagme precum: Au venit la oameni!, A mâncat la pâine! A băut la apă! – ci
apare ca echivalent al adjectivului mult.

III. Conjuncția

1. Definiție: partea de vorbire neflexibilă care are rolul de a stabili raporturi de

coordonare în propoziție și de coordonare și subordonare în frază.
Leagă - două propoziţii (coordonate sau subordonate): Părinții ne iubesc și ne respectă.
Copiii trebuie să-și asculte părinții.
- două părţi de propoziţie (coordonate între ele): Maria este frumoasă și veselă.
- o parte de propoziţie şi o propoziţie (Am chemat pe colegul meu şi pe cine am
mai găsit).
2. Clasificare:
Conjuncţii - simple: dar, sau, şi, nici etc.
compuse: ca şi, ca ... să etc.
Locuţiuni conjuncţionale: măcar că, în afară că, chiar dacă, pentru că, pe lângă că,
până să, fără să, în caz că, în loc să, cât timp, ori de câte ori, de vreme ce, după ce, cu cât, de
cum, de unde, ca şi când, ca şi cum etc.
Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale clasificate după rolul lor sintactic:
 a) coordonatoare: copulative: şi, nici, precum şi, cât şi, nu numai... ci şi; disjunctive: fie,
ori, sau, au (popular), ba; adversative: ci, dar, iar, însă, or, şi, numai că, numai cât;
concluzive: aşadar, vasăzică, deci, prin urmare, în concluzie, ca atare, așa că, de aceea.
b) subordonatoare: că, să, ca să, dacă, până unde, câtă vreme, îndată ce, pe măsură ce,
deoarece, fiindcă, pentru că, din moment ce, pentru ca să, fără să, ca şi cum, în caz că,
cu toate că, măcar să, încât etc.
Clasa conjuncţiilor şi locuţiunilor conjuncţionale subordonatoare este mai bogată decât a celor
coordonatoare, cuprinzând atât elemente specializate pentru anumite raporturi sintactice, cât şi
elemente compatibile cu diverse raporturi sintactice. Din categoria elementelor specializate fac parte:

 Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale cauzale: căci, deoarece, fiindcă, întrucât, din cauză că, din
pricină că, de vreme ce, din moment ce, pentru că (Din cauză că ai certat-o, a plecat de acasă.)
 Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale concesive: deşi, cu toate că, măcar că, măcar să, chiar
dacă, chiar de (Cu toate că a pierdut concursul, nu s-a descurajat.)
 Conjuncţia consecutivă: încât (A cântat atât de mult, încât a rămas fără glas.)
 Locuţiuni conjuncţionale temporale: imediat ce, îndată ce, abia ce, (ori) de câte ori (Imediat ce a
văzut-o, a izbucnit în plâns.)
 Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale comparative: ca şi cum, ca şi când, pe cât, de parcă (O
privea de parcă atunci o vedea pentru prima oară.)

IV. Interjecția

1. Definiție: reprezintă acea clasă lexico-gramaticală care nu denotă (adică nu denumeşte

precum substantivul sau verbul), ci exprimă diverse senzaţii, sentimente sau imită (ori) sugerează
diverse sunete şi zgomote.

Se disting două tipuri de interjecţii: interjecţii propriu-zise, care exprimă stări psihice, reacţii la
senzaţii fizice sau funcţionează ca mărci conversaţionale şi onomatopeele sau interjecţiile
onomatopeice, care imită sunete şi zgomote din realitatea înconjurătoare ori sugerează mişcări.
 2. Clasificare:

a. Interjecţiile cu valoare emotivă / expresivă – exprimă reacţii afective la diverse senzaţii fizice
sau emoţii ori stări mentale. Se caracterizează prin ambiguitate, fiind dependente într-o foarte mare
măsură de intonaţie şi de context.

Exemple: ura – exprimă bucuria, sâc – satisfacţia răutăcioasă faţă de necazul altcuiva, au –
pentru durerea fizică, ptiu – exprimă fie dispreţul, fie admiraţia, brrr – exprimă fie o reacţie la senzaţia
de frig, fie sentimentul de groază etc.

Cele mai multe interjecţii emotive pot avea semnificaţii multiple, care se pot decoda numai în
context: a, ah, e, ei, o, of, oh, uf, vai etc.

b. Interjecţiile injonctive / persuasive – exprimă un ordin sau un îndemn.

Exemple: pst, ssst, şşş – sunt folosite pentru a se cere să se facă linişte; stop, ho – pentru a se opri dintr-
o anumită acţiune, halt – se foloseşte pentru a ordona cuiva să stea pe loc, nani – un îndemn repetat,
destinat copiilor pentru a adormi; na, poftim – când se oferă ceva cuiva etc.

Unele interjecţii persuasive sunt specializate pentru destinatari animale: aport (pentru câini),
bâr (pentru oi), dii (pentru cai), hăis, cea (pentru boi), zât (pentru pisici). Marş este utilizată atât pentru
alungarea câinilor, cât şi pentru a comanda pornirea unei unităţi militare.

c. Interjecţiile adresative / apelative – alo, bă, băi, bre, fa, hei, mă, mâi, pst (pentru oameni),
cuţu, pis, pui-pui (pentru animale). De cele mai multe ori, interjecţiile adresative pot însoţi substantivele
în cazul vocativ: Mă Ioane, dragi ţi-s ţie fetele?, fiind considerate un mijloc de a semnala valoarea de
vocativ atunci când substantivul nu are desinenţă specifică (Măi Carmen, de ce eşti aşa de rea?).

d. Interjecţiile prezentative – ia, iacă, iată, uite;

e. Interjecţiile folosite drept formule de politeţe – adio, bonjur, bună, ciao, pa, servus, mersi,
pardon;

f. Interjecţiile cu funcţie referenţială, informativă – sunt lipsite de conţinut afectiv şi se folosesc

în situaţii foarte precise: pas – la jocul de cărţi, amin – ca formulă de încheiere în practica religioasă,
aleluia – este un refren de laudă la cântările bisericeşti.

g. Interjecţiile cu rol eufonic – funcţionează ca un fel de cuvinte „de umplutură” şi sunt întâlnite
în cântece, ca refrene: la-la-la, tra-la-la, u-iu-iu, ia-ia-ia, lerui-ler; Mă înec în ochii tăi / la-lu-la-la-lei etc.
 3. Comportamentul interjecţiei din punct de vedere sintactic:

• ca secvenţe incidente: Ei, a trecut tinereţea, s-au dus toate. Tulai, că m-a omorât tâlharul!
• cu funcţie sintactică de predicat: Vasile, trosc! o palmă lui Ion., Pupăza, zbrr! pe-o dugheană.,
Mersi pentru sfat., Bravo tuturor!, Hai mâine cu mine la film.
• cu funcţie sintactică de nume predicativ: Am rămas paf., E vai de el.
• cu funcţie sintactică de atribut interjecțional: Avem o organizare halal.
• cu funcţie sintactică de circumstanţial de mod: Mergea şontâc-şontâc.
Aspecte normative:
După interjecție se pune semnul exclamării sau virgula, în funcție de intonație: Măi
Ioana, de ce eşti aşa de rea?
„Ei, ei! Pe bădița Vasile l-am pierdut”.
 NOȚIUNI GENERALE DE SINTAXĂ

Generalități
I. Unitățile sintactice sunt:
a. propoziția,
b. fraza
c. părțile de propoziție.

a. Propoziția este o comunicare cu ajutorul unui singur predicat (verbal sau nominal).
De exemplu: Am citit mai multe romane ale acestui celebru scriitor.
Sunt propoziții în care predicatul (verbal sau nominal) sau verbul copulativ al predicatului
nominal sau verbul auxiliar de la diateza pasivă se subînțelege:
La așa cap, așa căciulă. (Folclor) – La așa cap e bună o așa căciulă.
Vorba multă, sărăcia omului. – Vorba multă este sărăcia omului.
Gând nespus, gând pierdut. (N. Iorga, Cugetări)
Ne-a întrebat / când / și de unde am venit.
Pomii erau smulși, / florile, călcate în picioare.
Clasificarea propozițiilor:
a. Clasificarea propozițiilor după structură: simple sau dezvoltate.
 Propoziția simplă este alcătuită din părțile principale ale propoziției: din subiect și
predicat. Uneori, una dintre ele poate lipsi. Exemple: Privighetoarea cântă. Ninge.
 Propoziția dezvoltată cuprinde, în afară de subiect și predicat, una sau mai multe părți
secundare de propoziție. Exemplu: Eu nu te cunosc în toată splendoarea ta.
b. După aspectul afirmativ sau negativ al predicatului propoziției: afirmative și negative.
Cele două propoziții se deosebesc prin aceea că cea negativă conține o negație pe lângă predicat,
de obicei adverbul nu, în timp ce propoziția afirmativă nu are această marcă specială.
Exemple: La noi sunt codri verzi de brad. (O. Goga) – propoziție afirmativă;
Timpul pierdut nu se mai întoarce. (Folclor) – propoziție negativă
Observații:
Ideea de negație este exprimată și prin alte cuvinte cu înțeles negativ:
 prin pronume negative: nimeni, nimic, niciunul, niciuna;
 adjective negative: niciun, nicio;
 conjuncția negativă: nici
 adverbe negative: niciunde, niciodată, nicicum, nicăieri etc. Aceste cuvinte cu sens
negativ în structura propoziției sunt însoțite de adverbul negativ nu. Ex: Nimic nu-i fără
osteneală.
 Câteodată, două negații dintr-o frază dau împreună o afirmație; este vorba de negarea
negației: Nu pot să nu te admir – adică trebuie să te admir.
c) După scopul comunicării, propozițiile pot fi:
c.1. Propoziții enunțiative: Au ajuns acasă. Vorbesc despre excursie.
c.2. Propoziții interogative: Au venit musafirii? S-au terminat cursurile? Ce faci după-
amiază? Vii sau pleci? Cum rezolvăm problema?
c.3. Propoziții imperative: Vino! Să mergem de aici! Taci din gură!
c.4. Propoziții exclamative: Cât de bună este ciocolata! Ce mare a crescut fiul tău! Ah,
ce bucurie mi-ai făcut?

b. Fraza este o unitate superioară propoziției, deoarece cuprinde mai multe propoziții, dintre
care cel puțin una este principală.
Ex. „Zeița Afrodita a mângâiat-o pe fata întristată, spunându-i1/ că va deveni regina
insulei2/ și că numele ei va rămâne nemuritor,3/ fiindcă pământul5/ pe care Zeus a adus-o4/ se va
chema Europa.”5/
(Alexandru Mitru, Legendele Olimpului)

Prop. 1 – propoziție principală, regentă pentru propozițiile 2 și 3

Prop. 2 – propoziție secundară completivă directă, subordonată propoziției 1
Prop. 3 – propoziție secundară completivă directă, subordonată propoziției 1, regentă pentru
propoziția 5
Prop. 4 – propoziție secundară atributivă, subordonată propoziției 5
Prop. 5 – propoziție secundară circumstanțială de cauză, subordonată propoziției 3, regentă
pentru propoziția 4
c. Părțile de propoziție – sunt cele mai mici unități sintactice din care se compune o propoziție.
Acestea sunt de două feluri:
- părți principale de propoziție (subiectul și predicatul)
-părți secundare de propoziție (complementul și atributul).
Observație:
Părțile de propoziție nu trebuie confundate cu părțile de vorbire. Trebuie reținut că numai
cuvintele noționale, adică cele care au un sens lexical de sine stătător au funcție sintactică
(substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, adverbul, verbul, interjecția), prepoziția și
articolul ajută la formarea părților de propoziție, iar conjuncția are exclusiv rolul de a lega unele
unități sintactice între ele.

II. Raporturile sintactice

În cadrul propoziției se stabilesc anumite legături între cuvinte, iar în cadrul frazei se
stabilesc anumite legături între propoziții. Aceste legături se numesc raporturi sintactice, care
sunt:

1. raporturi de interdependență (inerență) dintre subiect și predicat;

2. raport de coordonare;
3. raport de subordonare.
1. Raportul de interdependență dintre subiect și predicat este un raport specific, realizat doar
la nivelul propoziției.
Subiectul este partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul
predicatului, iar predicatul este partea principală de propoziție care arată ce face, ce este, cine
este, cum este subiectul propoziției, adică predicatul spune ceva despre subiect.

2. Relaţia de coordonare
Relația de coordonare se stabileşte între unităţi sintactice de aceeaşi importanţă, care nu
depind nici semantic, nici structural una de cealaltă.

Relaţia de coordonare se poate stabili:

 la nivel de propoziție:

Părinţii şi copiii sunt antrenaţi în procesul de instruire.

Fata moșneagului era harnică, frumoasă  şi înţeleaptă.

Vremea e frumoasă, dar rece.

Gutuia mirositoare şi galbenă răspândea un miros plăcut.

El studiază dreptul şi filosofia.

Le-au vorbit copiilor şi părinţilor.

Vorbea calm şi convingător.

 la nivel de frază:

-între propoziţii principale care nu depind una de alta:

 Am participat la conferinţa ştiinţifică şi am prezentat un referat.

Părinţii îşi iubesc copiii, dar îi şi pedepsesc.

-între propoziţii interdependente (subiecte, predicative):
Ceea ce ştia şi ce văzuse ea era foarte important.
Omul acela era cum nu mai văzuse și cum nu mai auzise nimeni.
-între propoziţii subordonate:
Ştim că va veni, dar va pleca repede.
Înţelesese de ce nu vine pe la ea şi de ce nu o deranjează.
  În diferite lucrări de gramatică se menţionează că relaţia de coordonare se poate stabili nu
numai între părţi de propoziţie sau numai între propoziţii, ci şi între o parte de propoziţie
şi o propoziţie, având aceeaşi funcţie sintactică sau funcţii sintactice diferite. Astfel,
coordonarea se poate realiza:
- între un subiect şi o propoziţie subiectivă:
  Maria  şi cine mai era prezent au participat la concurs.
Cărţile şi ceea ce mai avea le-a lăsat la rude.
- între complementul indirect şi propoziţia completivă indirectă.
  Îi povestise despre copii şi despre ceea ce se întâmplase.
- între un complement circumstanţial de cauză şi o propoziţie circumstanţială de cauză:
Nu puteam s-o suport nu numai pentru obrăznicie, dar şi pentru că mă deranja
permanent.
N-am venit la ore din cauza bolii şi pentru că  nu m-am pregătit.
- între un complement circumstanţial de timp şi o circumstanţială modală:
Vor da ajutor la vreme şi cum se cuvine.
Raportul de coordonare între părțile de propoziție se realizează prin:
• Joncțiune cu conjuncții și locuțiuni conjuncționale coordonatoare, care pot fi:
- copulative: și, nici, iar, precum și, nu numai că ...dar (ci) și etc. (Au fost odată un împărat și o
împărăteasă. Nu l-am văzut nici pe tata, nici pe mama.)
- adversative: dar, însă, iar, or, ci, numai că etc. (E isteț, dar leneș. E o floare frumoasă, însă
rară.)
- disjunctive: sau, ori, fie, sau…sau, ori…ori etc. (Mergi la film sau la teatru?)
- concluzive: deci, așadar, prin urmare, în concluzie etc. (Drumul este îngust, deci anevoios.)
• Juxtapunere (parataxă, alăturare) prin virgulă: Dan, Elena și Marin sunt colegi de clasă. La
Zoo Oradea copiii pot vedea lei, tigri, elefanți, urși și păsări sălbatice.
3. Relaţia de subordonare
Spunem că un cuvânt este subordonat altuia (adică regentului) sau o propoziţie se
subordonează alteia (adică regentei), când acestea depind gramatical de cuvântul sau de
propoziţia respectivă.
Sau propoziția de care depinde o propoziție subordonată se numește propoziție regentă, iar
cuvântul determinat de propoziția subordonată este cuvântul (termenul) regent.
O propoziție subordonată poate avea ca regentă o propoziție principală sau o propoziție
subordonată.
„Și acum văd eu / că avea mare dreptate mătușa,/ căci pupăza era ceasornicul satului…”
  O frază poate avea una sau mai multe propoziții principale:
„Câte ceva din sufletul lui a rămas în sufletul multora, dar el nu mai este, și-a împlinit cu
adevărat o muncă grea de care nu s-a plâns….”
(M. Sadoveanu, Domnu' Trandafir)
„Lacul codrilor albastru, / Nuferi galbeni îl încarcă, / Tresărind în cercuri albe, el
cutremură o barcă.” (M. Eminescu)
    
   La nivelul frazei, propoziţiile sunt legate de regentă prin:
-          conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale subordonatoare:
Vrem să plecăm în concediu la mare.
Elena mi-a spus că a venit în vizită.
N-a venit astăzi din cauză că este bolnavă.
 
-          pronume şi adjective relative sau nehotărâte cu valoare relativă:
Nu se ştie cine a greșit.
Arată-mi care este camera ta.
Adu-mi orice cărţi găsești la anticariat.
 
-          adverbe relative sau nehotărâte cu valoare relativă:
Nu mi-a spus unde a plecat.
Vin să te văd când ieşi din spital.
Telefonează-mi oricând ai nevoie de mine.
 
-          rar, raportul de subordonare în frază se poate realiza prin juxtapunere, deci fără element
de legătură:
Bate-mă, tot nu-ţi spun secretul (= chiar dacă mă baţi, tot nu-ţi spun secretul).
Dai banii, iei marfa (= dacă dai banii, iei marfa).
Ai carte, ai parte (= dacă ai carte, ai parte).

PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE

SUBIECTUL

Este de două feluri: logic și gramatical.

 Subiectul logic – se folosește pentru autorul real al unei acțiuni (Expoziția ar fi fost vizitată
de turiști dacă ar fi rămas deschisă până la sfârșitul lunii.) sau pentru complementele
indirecte (ca experimentatori) care determină verbe unipersonale (Îmi trebuie cartea.) sau
forme unipersonale ale unor verbe personale (Îi arde de joacă.) În celelalte situații coincide
cu cel gramatical.
 Subiectul gramatical – este partea principală de propoziție care arată cine săvârșește
acțiunea exprimată de un predicat verbal activ, cine suferă acțiunea exprimată de un
predicat verbal pasiv sau cui i se atribuie o însușire sau o caracteristică exprimată de un
predicat nominal.

Subiectul gramatical poate fi exprimat prin:

o substantiv în nominativ:
 Fata a fost pețită des de flăcăii din sat.
o substantiv obținut prin conversiune:
„Pe” este prepoziție. „Azi” nu înseamnă acum. „Muncește” este un fel de a
spune.
o locuțiune substantivală:
Darea de seamă a fost întocmită repede.
Părerea de rău l-a urmărit toată viața.
o numeral cu valoare substantivală în nominativ
 cardinal, ordinal: Doi se ceartă și al treilea câștigă.
 fracționar: S-a vândut o treime din acest produs.
o pronume
 personal: Noi am lucrat toată noaptea la acest proiect. Ai lui (G) îl așteptau
cu masa.
 de politețe: Dumneavoastră ați mers la fața locului.
 posesiv: Al meu este primul.
 demonstrativ: Acela este cel mai deștept.
 nehotărât: Toți au dreptul la exprimare.
 negativ: Niciunul nu a ascultat cu atenție.
 interogativ: Cine nu a înțeles lecția?
 relativ: M-a întrebat cine nu a înțeles. Ceea ce s-a întâmplat va avea
urmări. (N)
o verb
 infinitiv: „E ușor a scrie versuri.”
 supin: De plătit mai puțin este convenabil. Este ușor de observat diferența.
 gerunziu (numai după un reflexiv-pasiv impersonal): Se aude gemând.
o locuțiune verbală
 infinitiv: E greu a pune pe roate o afacere.
o interjecție (numai după un reflexiv-pasiv impersonal): S-a auzit pleosc! după ce a
sărit în apă.
o Construcție relativă infinitivală: Nu are cine veni. Nu-i cine deschide ușa. Nu-i ce
vinde.
Subiectul multiplu: Eu (N) și cu Maria (Ac.) venim mâine. //Noi și Maria venim
mâine.
Tu (N) și cu Maria (Ac.) veniți mâine. // Voi și Maria
veniți mâine.
 Subiectul gramatical poate fi și neexprimat. Subiectul neexprimat este:

 subînțeles când subiectul a fost exprimat într-o propoziție anterioară: Tânărul se plimba
și fredona o melodie. Îl cita mereu pe Eminescu în gândurile sale. Ion poate să învețe.
 inclus atunci când poate fi dedus din desinența verbului (la pers. I și II nr singular și
plural): Mâine ai examen. Seara mă uit la televizor. Culegem ceea ce am semănat.
 nedeterminat este neidentificat sau neidentificabil și când este general, acțiunea poate fi
raportată la orice persoană:
  subiect nedeterminat cu valoare generală11 se exprimă prin:
-pers 2 sg: Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Bine faci, bine găsești. Ai carte, ai parte.
-pers. 3 sg: Cine întreabă nu greșește.
-pers. 1 pl: Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim.

 subiect nedeterminat neindentificabil se exprimă prin persoana a III-a sg, mai rar pl,
a unui verb la diateza activă: Sună de ieșire. Bate la ușă. Au adus marfă bună la
magazin. Spune la radio. Scrie în ziare.
Obs: în propozițiile imperative și interogative care conțin un subst. în vocativ, acesta nu
trebuie considerat subiect, deși denumește o persoană sau un obiect personificat. Deoarece
vocativul nu poate îndeplini rolul unei părți de propoziție, în exemplele de mai sus subiectul este
inclus.
Să nu uiți , Darie!
Să țineți minte, copii!
Cobori în jos, luceafăr blând…

Obs: sunt situații în care adevăratul subiect lipsește, confundându-se la prima vedere cu
unele construcții prepoziționale cu funcție de atribut sau de complement.
Ex. Mai sunt din aceștia (subiect: unii, mulți, puțini); din aceștia – atribut pron. prepozițional
Au mai plecat și dintre ai voștri. dintre ai voștri – atribut pron. prepozițional
Se aude ca un cântec (subiect: ceva, cineva); ca un cântec - c.c. de mod

Propoziții fără subiect:

Plouă. Tună. Fulgeră. Ninge. Toarnă cu găleata.
Se întunecă. Se înserează. Se luminează. Se înnorează. Era în primăvara lui 1990.
Îmi pasă de ceva. Îmi pare rău/bine de ceva. Îi arde de plimbare. I se cășunează pe cineva.

Topica subiectului
Locul subiectului este de cele mai multe ori înaintea predicatului, dar poate fi și după
acesta:
A început vacanța. Vacanța se apropie. E dificil de înțeles această carte.
Cine a venit? În săptămâna care vine.
A cui este cartea? Unde pleacă mama? Vine, zise el.

Între subiect și predicat nu se pune niciodată virgulă.

Excepții: când între SB și PR se găsesc alte elemente care trebuie despărțite de rest (un atribut,
un complement, un vocativ, o construcție incidentă):
Mama, obosită, s-a culcat.
Elena, prietena mea, a reușit să-și învingă teama.
Ea, în mare grabă, a plecat.
El, soro, a plecat de mult timp.

11
Întâlnit, în special, în proverbe poartă denumirea de subiect gnomic.
 PREDICATUL

Definiție: este partea principală de propoziție care atribuie subiectului o acțiune, o stare
ori o însușire.
Clasificare: predicat verbal și nominal
a. Predicatul verbal – se exprimă prin:
 verbe la moduri personale: Timpul zboară.
Afară a nins.
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă.
Cartea se citește și se înapoiază la bibliotecă.
Se merge prea repede.
Merele au fost culese de copii.
 locuțiuni verbale: El îi aduce la cunoștință că va pleca în străinătate.
Ea ar ține minte o asemenea situație toată viața.
N-o mai ia la sănătoasa ca alte dăți.
Avea nevoie de asta.
Habar n-avea de asta.
Și-a venit în fire imediat.
A dat buzna peste ei.
Îi pare rău.
Îi dă drumul.
I-a dat de veste. I-a dat sfaturi. L-a tras pe sfoară.
Îi vor ține piept. Va sta de vorbă cu ea.
 interjecții: Uite-l pe elev! Iată-l pe profesor! Na-ți-o ție pe aceasta! Hai și voi la plimbare!
Zău că așa a făcut. „Bîzîiam la strană şi hîrşti! cîte un colac.”(I. Creangă);
 adverbe și locuțiuni adverbiale predicative: Poate / Firește / desigur / pesemne / de
bună seamă, fără îndoială, fără doar și poate că va reuși.
 verb la infinitiv și supin: A nu se rupe florile! A se reține acest lucru! De reținut acest
lucru! De observat procedeele folosite!
Observație: Predicatul verbal poate lipsi total sau parțial:
- El s-a ascuns în casă, iar ea în grădină.
- Au cântat și dansat toată noaptea.
- El a fost ajutat și sfătuit de profesori.
- Avizat de Ministerul Sănătății! Câștigurile – impozitate din ianuarie cu 16%.
- Îți mulțumesc. – N-ai de ce (să-mi mulțumești.)
- Reușește nu Dan, ci Gheorghe. Reușește Dan, și nu Gheorghe. (coordonare adversativă)

- în structuri cu adverbe, locuțiuni adverbiale sau grupuri de adverbe, de tipul: Jos!, Sus!
Dreapta! Stânga împrejur! Drept înainte! se sugerează verbul predicat absent.
- în enunțuri exclamative, de tipul: Ce casă!, Ce idee! Ce copil! Hoții! Apele! Valea! Roiul!
Gura! predicatul verbal se subînțelege.

b. Predicatul nominal – este format dintr-un nume predicativ simplu sau multiplu și un
verb copulativ la un mod personal.
Eșarfa este frumoasă.
Ei sunt veseli, dar nepăsători.

 Verbele copulative – au rolul unor instrumente gramaticale de legătură între numele

predicativ și subiect, ele fiind cele care exprimă persoana, numărul, timpul și modul, diateza
și conjugarea.
Acestea sunt:
- a fi (când nu are sensurile: a exista, a se afla, a se găsi, a trebui, a se întâmpla, a se petrece, a
dura, a viețui, a costa, a trece, a merge, a călători, a dăinui, a se împlini, a avea loc);
- a deveni (este predicativ numai în limbajul filosofic, în corelație cu a fi, creând opoziția
stare/devenire: În univers nimic nu e static, totul devine);
- a ajunge (cu sensul a deveni);
- a ieși (cu sensul a deveni);
- a însemna (când nu are sensul de a nota);
- a părea / a se părea – ca verbe personale (El pare că știe/El pare pregătit. El mi se pare
pregătit.);
- a rămâne (a dobândi o calitate, a fi în continuare: a rămas învățător/repetent/bun/nemișcat);
- a se face (se face inginer, s-a făcut mare, obraznic, roșu la față);

 Numele predicativ este purtătorul sensului lexical, arată cine este/ ce este/cum
este subiectul și poate fi exprimat prin:
- substantive: El este elev. El se numește Ion Popescu. Sportul înseamnă sănătate. Ar fi rămas
magistrat. Te rog, rămâi profesor! Paharul este de sticlă. Țesătura este ca de mătase. Se dă
drept profesor. Ei sunt contra războiului.
- adjective și locuțiuni adjectivale: Situația este imposibilă. El este cel mai inteligent. Pâinea
este coaptă și bună. Ea se face mare. Ea devine blondă. Trebuie să fii de cuvânt. Unul ar fi în
stare să meargă prin viață cu ochii închiși. Este de vină.
- numerale: El este al doilea. Ei sunt trei.
-pronume: Caietul este al lui, al meu. Sunteți ca mine. Ea rămâne aceeași. Cine ești dumneata?
Nu știu ce ești. Pentru lume poetul e cineva care face versuri. Ai rămas tu însuți.
- adverbe propriu-zise, relative și interogative: El este altfel. Nu știu alții cum sunt…… Cum a
fost revederea?
- locuț. pron. nehotărâte și locuț. adv. nehotărâte: Tatăl său era te miri cine/ nu știu cum.
- verbe: A ști înseamnă a avea siguranță și a stăpâni ansamblul. Datoria noastră este de a
munci. El era de invidiat. Problemele sunt de rezolvat.
- interjecție: E vai de cei care nu ascultă de părinți.
** în construcții impersonale verbul copulativ formează cu un adverb de mod predicatul
nominal: e bine/rău, e ciudat, e mângâietor, e plăcut, e primejdios, e greu/ușor, e vrednic, e de
la sine înțeles, e mai presus de orice îndoială, e posibil, e obligatoriu, e musai, e destul, e
totuna, e mai presus etc.

Verbul copulativ poate lipsi, dar se poate subînțelege:

- Florile false, ()flori care au fost totdeauna uscate.
- Vorba lungă, ()sărăcia omului. Poezie – sărăcie.
- Ion este strălucit, fratele lui, ()cam leneș.
- Deși ()bolnavă, a reușit să vină la examen.
- Studentul nu este încântat, ci ()superîncântat.
- Caietul rămâne al Ioanei, și nu ()al Mariei.