NOȚIUNI DE FONETICĂ ȘI FONOLOGIE

Autor: Prof. Oana Rotaru

A. Aparatul fonator și sunetele limbii române.

B. Clasificarea articulatorie și acustică a vocalelor și consoanelor
limbii române. Semivocalele.
C. Corespondența dintre sunete și litere.
D. Segmentul vocalic: Diftongul. Triftongul. Hiatul.
E. Silaba. Regulile silabației în limba română.
F. Ortografia și desparțirea cuvintelor în silabe.
G. Unitățile suprasegmentale intensive și extensive (accentul și
intonația).
H. Accentul. Reguli de folosire corectă a accentului în limba română.

A. Aparatul fonator și sunetele limbii române.

APARATUL FONATOR, prin intrarea în vibrație și prin

modificarea caracteristicilor curentului de aer expirat, este responsabil
de producerea sunetelor articulate. Sunetele articulate apar prin
mișcarea componentele aparatului fonator, aflate sub coordonarea
creierului.

Aparatul fonator este format din plămâni, laringe, glotă, epiglotă,

faringe, cavitatea bucală și fosele nazale.

 plămâni ‒ reprezintă organul care inițiază fonațiunea prin pomparea

curentului de aer
  laringe ‒ conține patru coarde vocale (două superioare și două
inferioare), care constituie sursa și primul modulator al sunetului
 glotă ‒ un orificiu al laringelui cuprins între coardele vocale
 epiglotă ‒ o membrană așezată în partea superioară a laringelui, pe
care-l închide prin astuparea glotei în momentul înghițirii
 faringe ‒ un canal membranos și musculos aflat între cavitatea bucală
și esofag, care are rolul unui rezonator
 cavități supralaringiene ‒ formate din cavitatea bucală și fosele
nazale; acestea amplifică și modulează sunetul
 organe articulatorii propriu-zise ‒ formate din limbă, palatul moale
(vălul palatin), palatul dur (cerul gurii), zona alveolară, dinții,
maxilarul inferior, buzele; acestea reprezintă obstacole care
individualizează articularea sunetului

Toate aceste elemente ale aparatului fonoarticulator se numesc organe

articulatorii, iar traseul urmat de aer prin toate aceste elemente poartă numele
de canal fonator sau traiect vocal. Totalitatea mișcărilor efectuate de organele
articulatorii se numește articulare.
După modul în care intervin în articularea sunetelor, organele
articulatorii se împart în active și pasive. Cele active execută anumite mișcări
pentru a produce sunete. Din această categorie fac parte: coardele vocale,
uvula, limba, maxilarul inferior și buzele. Celelalte sunt pasive.

B. Clasificarea articulatorie și acustică a vocalelor și consoanelor limbii

române. Semivocalele.

FONETICA = Disciplina care se ocupă cu studiul SUNETELOR

și GRUPURILOR DE SUNETE din sistemul fonetic al unei limbi.

SUNETELE limbii române sunt:

 VOCALELE = Sunete care se rostesc cu un singur efort

expirator și care pot forma singure silabă.

[a], [ă], [î/â], [e], [i],[o], [u].

OBS.: O silabă conține O SINGURĂ VOCALĂ!

 Sunetele [a],[ă],[î/â] SUNT ÎNTOTDEAUNA VOCALE.

Exemple: a-lu-nă, a-er

Sunetele [ḙ].[i],[o],[ṷ] pot fi VOCALE sau SEMIVOCALE.

 SEMIVOCALELE = Sunete care se aseamănă cu vocalele,

dar diferă de acestea, datorită faptului că NU POT FORMA
SINGURE SILABĂ.

[ḙ],[i],[o],[ṷ]

Exemple: sḙa-ră, vi-oa-ră, li-ghḙan etc.

 CONSOANELE =Sunete pentru a căror pronunție este

nevoie de ajutorul altor sunete și care NU POT FORMA
SINGURE SILABĂ.

[b],[c/k/],[d],[f],[g],[h],[j],[l],[m],[n],[p],[r],[s],[ș],[t],[ț],[v],[x],
[z],[č],[ğ],[k’],[g’].

Exemple: ro-mân, cal, lu-mi-nă

C. Corespondența dintre sunete și litere.

LITERA = semnul grafic prin care este redat un sunet.

În general, în limba română, O LITERĂ transcrie UN SUNET. Dar

există și situații în care UN SUNET este transcris prin două sau mai
 multe LITERE (Ex.: [î],[i],[c],[v]) sau O LITERĂ să transcrie mai
multe SUNETE (Ex.: [x]).

Exemple:

Ju-că-ri-e [jukǝrie] 7 litere- 7 sunete

Am-fi-tḙa-tru [amfitḙatru] 10 litere-10 sunete
xi-lo-fon [ksilofon] 7 litere – 8 sunete
e-xa-men [egzamen] 6 litere-7 sunete

Grupurile de sunete

Ce [č]
Ci [č]
Ge [ğ]
Gi [ğ]
Che [k’]
Chi [k’]
Ghe [g’]
Ghi [g’]

OBS.: Sunetele [e] și [i] din grupurile enumerate mai sus se

transcriu fonetic doar atunci când sunt VOCALE. În cazul în care sunt
SEMIVOCALE, ele nu se transcriu fonetic.

Exemple:

Cḙa-pă [čapǝ] 5 litere - 4 sunete

Cer [čer] 3 litere – 3 sunete

ci-mi-tir [čimitir] 7 litere – 7 sunete

cioc [čok] 4 litere- 3 sunete

 Gi-ra-fă [ğirafă] 6 litere – 6 sunete

Gḙa-că [ğakǝ] 5 litere – 4 sunete

Ger [ğer] 3 litere – 3 sunete

Chef [k’ef] 4 litere – 3 sunete

Chḙa-mă [k’amǝ] 6 litere – 4 sunete

Chior [k’or] 5 litere – 3 sunete

Chin [k’in] 4 litere – 3 sunete

Ghem [g’em] 4 litere – 3 sunete

Ghḙa-ră [g’arǝ] 6 litere – 4 sunete

La sfârșit de cuvânt, după consoană, apare uneori un [i] care poartă

numele de i “șoptit”. Acest sunet are un tatut special, deoarece este foarte
slab, nu formează singur silabă și nu apare în vecinătatea unei vocale, ci doar
la final de cuvânt, după o consoană sau un grup de consoane.

Exemple.: buni, urși, crezi etc.

I “șoptit” poate să apară și în interiorul unor cuvinte compuse, fiind

present la finalul cuvintelor din care s-au obținut noii termeni.

Exemple: oricând, oricât, câteșitre, fieșicare, orișicare etc.

D. Segmentul vocalice: Diftongul. Triftongul. Hiatul.

Diftongul, triftongul și hiatul sunt concepte care privesc grupurile de

vocale și/sau semivocale.

DIFTONGUL = Grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală și o

semivocală, pronunțate în aceeași silabă.
 Clasificarea diftongilor:

a. Ascendenți = alcătuiți dintr-o semivocală și o vocală (în

pronunțare, accentul este urcător) Exemple: sḙa-ră, broas-că
b. Descendenți = alcătuiți dintr-o vocală și o semivocală (în
pronunțare, accentul este coborâtor) Exemple: leṷ, boṷ

TRIFTONGUL = Grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală și două

semivocale pronunțate în aceeași silabă.

Exemple: lă-cră-mioa-ră, le-oai-că

HIATUL = apare între două vocale alăturate, dar care fac parte
din silabe diferite.

Exemple: i-de-e, a-le-e, zo-o-lo-gi-e

E. Silaba. Regulile silabației în limba română.

Silaba este sunetul (vocala) sau grupul de sunete care cuprinde în mod
obligatoriu o vocală și care se pronunță printr-un efort expirator (printr-o
singură deschidere a gurii).

După numărul de silabele, cuvintele sunt monosilabice, bisilabice sau

plurisilabice, adică sunt formate dintr-o singură silabă, două, respectiv mai
multe silabe.

 cuvinte monosilabice: om, rac, sar, clar

 cuvinte bisilabice: a-er, a-pă, ca-să, cla-să
 cuvinte plurisilabice: pro-fe-sor, mar-gi-ne; gra-ma-ti-că; cu-ră-țe-ni-e

Limita dintre silabe este stabilită pe baza unor reguli de despărțire a

cuvintelor în silabe:
 1. Regula hiatului: două vocale succesive se despart în silabe diferite.
Regula derivă din definiția silabei: o silabă poate avea o singură vocală.

2. Regula diftongului și a triftongului: când o vocală este urmată de un

diftong sau triftong, despărțirea se face înaintea diftongului sau a
triftongului.

3. Regula consoanei intervocalice: când o consoană se află între două

vocale, despărțirea se face înaintea consoanei. Regula se aplică și atunci
când consoana este încadrată de un diftong sau triftong.

4. Regulile grupurilor de consoane intervocalice:

 grupul de două consoane între vocale se împarte astfel: prima consoană

formează silabă cu vocala dinainte, iar consoana a doua cu vocala care o
urmează (excepție grupurile următoare: grupul de două consoane între
vocale în care a doua este l sau r, iar prima b, c, d, f, g, h, p, t, v se desparte
prin trecerea ambelor consoane la silaba următoare).

 grupul de trei consoane situate între vocale se împarte în silabe diferite

între prima și a doua consoană (excepție: dacă grupul de trei consoane aflat
între vocale este format din lpt, mpt, ncș, nct, ncț, ndv, rct, rtf, stm, atunci
împărțirea în silabe diferite se face între a doua și a treia consoană).

 grupurile de patru sau cinci consoane între vocale se împarte, de regulă,

între prima și a doua consoană sau, mai rar, între a doua și a treia
consoană (în general în cazul unor termeni tehnici)

F. Ortografia și desparțirea cuvintelor în silabe.

La aceste reguli generale, trebuie ținut cont de următoarele:

 când între două vocale apare ch(e), ch(i), gh(e), gh(i) consoanele respective
reprezintă un singur sunet, deci se aplică regula corespunzătoare (o
consoană între două vocale)
 în unele nume străine există grupuri de litere care notează o singură
consoană: pp, tz, ck, th, tt etc.
 în unele cuvinte străine sau în cuvinte compuse despărțirea se face după
structura morfologică a cuvintelor
 G. Unitățile suprasegmentale intensive și extensive (accentul și
intonația).
H. Accentul. Reguli de folosire corectă a accentului în limba română.

ACCENTUL reprezintă rostirea mai energică a unei silabe, față de

rostirea mai puțin energică a silabelor învecinate. El poate deosebi înțelesul
cuvintelor și este semnalizat printr-un apostrof (‘) adăugat
deasupra vocalei silabei pronunțate mai intens.

ACCENTUL poate să apară într-un cuvânt, formă gramaticală (corp

fonetic lexico-gramatical) sau într-o propoziție (corp fonetic sintactic). Mai jos
exemplificarea celor două situații:

 móbilă (substantiv) vs. mobílă (adjectiv) vs. mobilắ (formă verbală la timpul
perfect)
 El și ea sunt prieteni. (și conjuncție neaacentuată) vs. El a întârziat, dar și ea
a ajuns mai târziu. (și adverb de întărire accentuat)

Din exemplele anterioare, se observă că accentul este liber, adică poate

să cadă pe oricare dintre silabele cuvintelor.

 accent pe ultima silabă: cân-ta, co-vor, șco-lă-resc

 accent pe penultima silabă: cân-tă, co-voa-re, șco-lă-reas-că
 accent pe antepenultima silabă: cân-te-ce, re-pu-bli-că, ro-man-ti-că
 înainte de antepenultima silabă: ve-ve-ri-țe, ve-ve-ri-țe-le; doc-to-ri-ță, doc-
to-ri-țe-le

Un alt aspect, care se observă în exemplele de mai sus, este că libertatea

accentului permite diferențierea cuvintelor, a formelor gramaticale, chiar
dacă acestea au un număr identic de silabe și de sunete-tip.

 véselă (adjectiv) vs. vesélă (substantiv)

 cântă (verb formă de prezent) vs. cântă (verb formă de perfect)
 De regulă, cuvintele au o singură silabă accentuată, dar există și situații
particulare în care cuvintele prezintă două accente sau niciunul. Două
accente, unul principal și unul secundar pot fi întâlnite în cuvintele
polisilabice compuse, precum radiodifúziune (accentul principal cade pe u, iar
cel secundar pe ra-). Cuvintele fără accent sunt monosilabice, precum formele
pronumelor personale (îl, o, îi, le), care se și numesc forme neaccentuate.

INTONAȚIA este o unitate suprasegmentală extensivă care constă în

schimbarea înălțimii tonului pe parcursul unui enunț. Spre deosebire
de accent, care marchează o silabă dintr-un cuvânt, intonația marchează mai
multe silabe (secvență de enunturi ‒ cuvinte sau un grup de cuvinte), de aici și
caracterul extensiv al acestei unități.

Prin marcarea cuvintelor sau a grupurilor de cuvinte, intonația

realizează contururi intonaționale. Acestea se bazează pe intonație, adică pe
schimbarea înălțimii tonului asociată cu schimbarea intensității vocii, dar
înglobează și o serie de alte componente corelate, precum: melodie, tempo,
durată, pauză, timbru. Datorită acestui amestec de influențe, contururile
intonaționale apar ca niște realități complexe, proprii variantei orale a
exprimării. Scrisul reușește să le redea doar parțial, cu ajutorul semnelor de
punctuație.

Spre exemplu, un enunț de forma Maria ia notă mare, prin intonații

diferite, poate primi mai multe semnificații. Enunțul poate fi rostit cu
intonație exclamativă printr-o mulțime de nuanțe apelând la tempou, durată,
pauză, melodie și timbru. Comunicarea ce rezultă poate fi variată: încântare,
surprindere, dezacord, mirare, reproș etc. Cu toate acestea, în scris, enunțul
este marcat doar prin semnul exclamării. (Maria ia notă mare!)

Tipuri de intonații

În limba română standard (literară), sunt percepute 3 tonuri (registre

muzicale): inițial (neutru), de tensiune (înalt), de destindere (jos). Succesiunea
acestor tonuri în secvențele finale sau non-finale ale enunțului poate forma 4
tipuri de contururi intonaționale: uniform, ascendent, descendent, combinat
(ascendent ‒ descendent).
 Intonația uniformă (neutrală) este întâlnită cel mai frecvent în
propozițiile enunțiative, când sunt comunicate informații fără o implicare
afectivă. (Mihai este elev.)
Intonația cu contur ascendent este specifică propozițiilor interogative
totale (propoziții la care se răspunde prin “da” sau “nu”). În acestă situație,
cuvântul cheie al întrebării se află spre finalul enunțului și se rostește pe un
ton mai ridicat. (Mihai este elev?)

Intonația cu contur descendent este caracteristică propozițiilor

imperative, în care tonul ridicat de la început și cel grav de la final sugerează
ordinul. (Mihai, mergi la școală!)

Succesiunea intonație ascendentă ‒ intonație descendentă (sau invers)

este întâlnită în enunțuri ca cele de mai sus, dar în care apar enumerări. (Am
pierdut tot: ghiozdan, penar, cărți.)