I.

I. FONETICA ŞI FONOLOGIA
Fonetica este disciplina lingvistică ce studiază sunetul uman articulat.
sau
Fonetica este o ramură a lingvisticii, care se ocupă cu studierea structurii sonore a limbii,
avându-se în vedere producerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor vorbite.

Fonologia cercetează funcţia distinctivă a sunetelor ce îndeplinesc anumite funcţii

semantice în sistemul limbii.
Ca disciplină lingvistică, fonetica include mai multe aspecte de studiere a structurii sonore a
limbii, şi anume:

1.Fonetica propriu-zisă sau fiziologia sunetelor;

2.Fonologia sau fonematica;
3.Ortoepia
4.Ortografia (scrierea corectă a lexemelor);

II. FONETICA ŞI CELELALTE DISCIPLINE:

a) LINGVISTICE

Fonetica studiază sunetele nu numai din punct de vedere acustic, fiziologic sau psihologic,
ci le tratează ca elemente lingvistice, ca cele mai mici unităţi ale limbii vorbite.
Deoarece sunetele vorbirii se prezintă ca nişte atomi absolut necesari la formarea diferitelor
unităţi lingvistice (silabe, lexeme, expresii, propoziţii), fonetica este în strânsă legătură cu
celelalte discipline lingvistice.

Lexicologia este în strânsă legătură cu fonetica, pentru că sensul oricărui cuvânt depinde de
prezenţa sau absenţa unui sau altui sunet vorbit în componenţa sa (loc, coc, ros, foc, soc).
Morfologia stabileşte relaţii de interdependenţă, deoarece, de exemplu, discrepanţa formelor
de persoana I şi II indicativ prezent ale unor verbe se realizează prin alternanţa unei consoane
dure cu alta moale (pup – pupi; cer - ceri). La substantive se diferenţiază forma de singular-
plural (rob – robi; papagal – papagali) etc.
Accentul are un rol morfologic: recītă (el, ea, ei, ele) – prezent, indicativ şi recită (el, ea) –
perfectul simplu etc.
Sintaxa este în relaţii strânse cu fonetica, luând în consideraţie faptul că accentul şi intonaţia
servesc ca mijloace de evidenţiere a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau a unei propoziţii simple
din cadrul frazei. Acentul logic are o deosebită importanţă în reliefarea unor raporturi
antonimice, evidenţiind anumite unităţi sintactice în scop stilistic
Ortografia

b) DISCIPLINE NELINGVISTICE

1) ANATOMIA
Organele aparatului de vorbire pot fi împărţite în trei grupuri, în corespundere cu
funcţiile lor în procesul de formare a sunetelor vorbite:
a) Aparatul respirator;
b) Laringele şi coardele vocale;
c) Cavităţile supraglotice (faringele, cavitatea bucală şi cavitatea nazală);
 2) FIZICA
ASPECTUL ACUSTIC AL SUNETELOR
Sunetele din natură diferă în dependenţă de mai mulţi factori şi sunt percepute de ureche ca
fiind pronunţate:
1. Cu o intensitate mai mare sau mai mică;
2. Cu o durată mai lungă sau mai scurtă;
3. Cu o înălţime a tonului mai joasă (bărbaţii), mai înaltă (femeile şi copiii) etc.

Orice sunet din natură se caracterizează prin patru trăsături de bază:

Înălţimea sunetului
Intensitatea sunetului
Durata sunetului
Timbrul sunetului

3) Psihologia umană
4) Logopedia

II.
CLASIFICAREA ARTICULATORICĂ A VOCALELOR

Vocalele care aparţin sunetelor „nefricative” sunt divizate în „Alfabetul fonetic

internaţional” (API) după trei criterii:
1. Ridicarea limbii cu patru grade: vocale înalte/ închise [i, u]; semiînchise [e],[o];
semideschise [ε], [ə] şi joase-deschise [a], [α].
2. Partea limbii care articulează cu cele trei diviziuni ale sale:

- vocale anterioare [i];

-vocale medii [a] (sau centrale);
-vocale posterioare [u], [o].

3.Participarea buzelor:
- vocale labiale, rotunjite [u] [o]
- vocale nelabiale, nerotunjite [i] [e], [a], ă], [î].

III
ARTICULAŢIA CONSOANELOR

Fiecare consoană în parte poate fi caracterizată sau deosebită de o altă consoană prin
combinarea acestor trei trăsături diferenţiale.
1. Privite prin prisma opoziţiei sonorităţii sau nesonorităţii consoanele se împart în două
categorii (grupuri), care în limba română formează două serii de consoane corelative: sonore-
sonante şi surde- nonsonante (nonsonore).
La rostirea consoanelor sonore coardele vocale vibrează, participă în mod activ, iar la
pronunţarea consoanelor surde coardele vocale nu vibrează.
După opoziţia sonor-nonsonor în limba română deosebim şaisprezece consoane, opt perechi
corelative: b-p, v-f, d-t, z-s, j-ş, ğ-č, ģ-ќ, g-c. Această opoziţie sonor-nonsonor are valoare
fonologică şi contribuie la diferenţierea cuvintelor şi a formelor gramaticale: vin-fin, drag-trag,
dur-tur, zare-sare, joc-şoc, jale-şale, ger-cer, unghi-unchi, ghem-chem, grai-crai etc.
Consoanele surde sunt pronunţate cu o încordare mai mare a aparatului articulatoric, cu o
intensitate mai puternică, cu participarea unui curent de aer mai puternic decât consoanele
sonore.
Sub aspectul gradului de împletire a tonurilor şi a zgomotelor sau a predominării tonurilor
asupra zgomotelor deosebim consoane sonante şi consoane nesonante (numite şi zgomotoase).
La rostirea sonantelor, coardele vocale vibrează prevalând, totuşi, tonurile muzicale şi nu
zgomotele. Iar la pronunţarea consoanelor nesonante, dimpotrivă, predomină zgomotele, de
aceea ele se mai numesc zgomotoase. Consoanele sonante sunt: l, m, n, r. Sonantele sunt situate
între vocale. Dacă sub aspect acustic sonantele sunt mai apropiate de vocale, apoi sub aspect
articulatoric ele ţin de consoane. Deci, sonantele formează o punte de trecere de la vocale la
consoane nesonante (zgomotoase).
La rostirea sonantelor m, n, uvula se lasă în jos şi aerul trece atât prin cavitatea bucală, cât şi
cea nazală. De aceea acestea se mai numesc nazale în opoziţie cu celelalte consoane, care se
numesc orale.
Consoana sonantă r, atunci când este pronunţată, aerul se scurge în valuri ritmice în
intervalul când vârful limbii se îndepărtează şi se apropie de dinţii se sus. În acest sens, consoana
dată se mai numeşte vibrantă.
Consoana l, atunci când este rostită, observăm că vârful limbii se uneşte de alveolele dinţilor
de sus. Părţile laterale ale limbii sunt lăsate în jos şi aerul iese liber spre exterior. De aceea,
consoana dată se mai numeşte laterală. Sonantele l şi r mai sunt numite şi lichide, căci la
rostirea lor aerul se scurge ca lichidul.
2. După modul cum se articulează, consoanele sunt de trei tipuri:
a) Oclusive (explozive); b) Constrictive (spirante, fricative); c) Africate
(semioclusive).
Consoanele oclusive (lat. occludere – a închide) sunt zece la număr: b, p, d, t, g, c, ќ, ģ,
m şi n. La rostirea lor, organul activ (buzele, limba) formează cu un alt organ activ o
piedică, producând o explozie. De aceea, se mai numesc şi explozive.
Consoanele constrictive (lat. Constrictivus-îngust) fiind rostite, organul activ (limba) se
apropie de organul pasiv, formând o piedică parţială, iar aerul expirat se scurge spre exterior,
producând un zgomot de fricţiune. În asemenea mod ele se mai numesc şi fricative. Gramaticii
indieni le mai numeau spirante (fr. „spirant”- se pronunţă cu un fel de suflu al organelor
vorbirii). Consoanele constrictive sunt: v, f, z, s, ş, j, h, l, r. Sub aspect acustic ele se mai numesc
continui , deoarece se pronunţă cu o durată mai lungă. Ca să ne dăm mai bine seama ne putem
aminti cum bâzâie o albinuţă harnică: zzzzzzz ..., zbârnăitul unui bondar: jjjjjjjjjj ..., mârâitul
câinelui: rrrrrrrr..., când încetează a curge apa din robinet: ssssssssss ... etc
. Constrictivele z, s, j, ş se mai numesc siflante sau şuierătoare. Spre deosebire de z, s, ca
siflante obişnuite, la articularea constrictivelor j şi ş şanţul de pe linia medială a limbii e mai
adânc, din cauză care şuvoiul de aer continuu dezvoltă un zgomot şuierător mai pronunţat, de
aceea j şi ş se mai numesc sibilante (lat.sibilare „a fluiera”, „a şuiera”).
Consoanele constrictive l şi r sunt lichide. La articularea consoanei r zgomotul de fricţiune
(explozii repetate) se produce în timpul apropierii şi îndepărtării vârfului limbii de dinţii de sus,
producându-se un sunet vibrant, continuu.

Consoanele africate – sunetele specifice care repetă în faza iniţială o oclusivă şi în cea finală
o constrictivă. În limba română literară contemporană sunt trei africate: ğ, č, ţ.
3. După locul de articulaţie consoanele sunt de două tipuri:
labiale şi linguale.
Consoanele labiale se divizează în bilabiale şi labiodentale. La rostirea celor bilabiale
buzele se unesc, formând o piedică totală. La rostirea consoanelor labiodentale, buza de jos se
apropie de dinţii de sus, formând o piedică parţială. Consoanele labiale, cinci la număr – b, p, m,
v, f inclusiv: bilabialele (3) – b, p, m şi labiodentale (2) – v, f.
Consoanele linguale se divizează în prelinguale, mediolinguale şi postlinguale.
Prelingualele sunt: dentale – d, t, n (limba şi dinţii de sus); alveolare – z, s, ţ, l, r (vârful limbii
înscrie un obstacol parţial cu alveolele dinţilor de sus); prepalatale – j, ş, ğ, č (atunci
când limba formează o piedică parţială la rostirea j şi ş sau combinată la articularea ğ şi č cu
partea anterioară a palatului dur).

Mediolinguale sunt ģ, ќ – ambele oclusive. La rostirea lor, partea medială a limbii se uneşte cu
partea medială a palatului dur, formând o piedică totală.

Gheară – [ģară], chiar – [ќar], muşchi – [muşќ], chior – [ќor], chit – [ќit].

Postlinguale sunt: g, c, h. La articularea lor partea posterioară a limbii se uneşte cu vălul

palatului, formând o piedică totală, ca la pronunţarea consoanelor g şi c, din care cauză se mai
numesc velare; sau se apropie de peretele posterior al faringelui – rostirea consoanei h.

IV
DIFTONGII, TRIFTONGII ȘI HIATUL

Diftongul este: bifonematic – alcătuit din două foneme, bivocalic, partea finală
a căruia îşi schimbă timbrul, adică nuanţa fonetică. Diftongul este monosilabic.

Diftongii se pot afla în orice poziţie: iniţială, finală, în interiorul lexemelor.

De exemplu: įárăşi, įubi, oálă, béį, Miháį, ziųá, ştiúcă, puįcúţă, fereástră, broáscă,

Triftongul este: trifonematic – alcătuit din trei foneme, trivocalic, partea finală
a căruia îşi schimbă timbrul, adică nuanţa fonetică. Triftongul este monosilabic.

- iou (maiou); -eai (beai,

- iai (suiai, tăiai); - ioa (aripioară, creioane, voioasă,

- iau (iau, tăiau); fuioare);
- eau (beau, aveau); - uoa (uoameni, uoală, miuoară –
- uai (ziua-i mare); scris: oameni, oală, mioară);
- eoi (le-oi arăta);
- eoa (leoarcă, leoarbă, pleoapă);

Hiatul

Rostind două sunete vocalice, se poate forma între ele o pauză, ca urmare a intensităţii mai
reduse a curentului de are care iese din plămâni. În această situaţie cele două vocale se separă în
silabe aparte, formând ceea ce se numeşte hiat , ruptură (lat.hiatus „fisură”).

[academíie, academíia, familíie, familíia, studíiez, tutuiésc, contribuie, revizuiesc, actuualităţĭ,

aieropórt, iemisiuủne].
V
ACCENTUL în limba română
Rostirea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt, ori a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau
frază, constituie ceea ce numim accent.
Accentuarea se realizează de la finele cuvântului după cum urmează: I silabă de la sfârşitul
cuvântului, a II-a silabă de la sfârşit, a III-a…

În limba română, accentul cade liber şi nu este marcat prin semne diacritice în scrisul comun. El
poate să ocupe diverse poziţii. Accentul stă, de obicei, pe ultimele trei silabe ale cuvântului:
după locul accentului începând cu ultima silabă, cuvintele se numesc:
Oxitone: oráş, caiét, studént, calendár, piciór, difuzor, ac, veac, nuc, surtuc, sac, colac
etc. Din greacă „oxis” – intensitate, putere şi „tonos” – ton, accent.
Paroxitone – de ex.: facultáte, cúlme, múnte, flóare, fráte, dínte, frúnză, geántă, revístă,
maşínă, smoálă, fereástră etc. Din greacă „paros” – lângă, înainte şi „oxiton” – intensitate,
putere.

Proparoxitone sunt cuvintele la care accentul cade pe antepenultima silabă, adică pe silaba a
II -a de la sfârşit. În limba română cuvintele proparoxitone sunt mai puţin numeroase decât cele
oxitone şi paroxitone, cedând mult în această privinţă: pásăre, vrábie, corábie, întrécere, sálcie,
límpede, foárfece, strúgure, sécetă, veste, poveste (din greacă „pro” – înaintea + paroxiton).

În cazuri rare, mai ales în cuvinte compuse, accentul poate sta chiar pe a cincea sau a şasea silabă
de la sfârşitul cuvântului: véveriţele, (al) nóuăsprezecelea . De asemenea, şi cuvintele vechi:
bívoliţă, lápoviţă, lúbeniţă (harbuz), iáloviţă (vacă mare şi grasă), prépeliţă, etc., precum şi
denumirile de râuri din România: Dâmboviţa, Ialomiţa. . Lexemele date se numesc
anteproparoxitone,din gr.„ante”–înainte+ proparoxiton.
Tot cuvinte anteproparoxitone sunt şi numeralele
cardinale de la 11 la 18 (unsprezece, doisprezece ...
optsprezece, înafară de şaptesprezece).
VI
INTONAȚIA în limba română

Intonaţia este un element fonetic legat prin funcţii gramaticale şi valori afective de pauze,
pe care le însoţeşte şi le precedă.

TIPURILE DE INTONAŢII
1. Intonaţia uniformă numită şi normală este caracteristică pentru vorbirea obişnuită, redată
prin propoziţii enunţiative.
De exemplu: „ Mihai Eminescu este poetul de geniu al neamului nosrtru.”
2. Intonaţia ascendentă ↑ caracterizează sintagmele neterminale şi constă, în esenţă, în
ridicarea tonului pe ultima silabă a cuvântului final. Este specifică mai ales enunţurilor
interogative totale, prin care vorbitorul solicită un răspuns de tipul „da” sau „nu”.
Exemplu: Noi vom ajunge la timp?

timp?
la
ajunge
vom
Noi

3.Intonaţia descendentă ↓ se realizează în cadrul sintagmelor terminale şi constă în coborârea

tonului pe sintagma accentuată a ultimului cuvânt. Este frecventă în propoziţiile imperative.
Exemplu: Salvați natura!

Salvați
Natura!

4. Intonaţia combinată. ↓↑ După o ridicare a tonului urmează o scădere treptată a lui.

Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Nu spera Ce e val
şi nu ai teamă ca valul trece
De te-ndeamnă, Tu rămâi
de te cheamă, la toate rece.