Evoluţia pronumelor personale

1.Generalităţi
Pe parcursul dezvoltării istorice a pronumelui latinesc, s-au produs regrupări şi
restructurări importante: unele forme ale pronumelor au dispărut completamente
(hic, is), altele au căpătat funcţii noi. Astfel, demonstrativul ille a preluat funcţia
pronumelui personal de pers. a III-a; tot ille a căpătat o valoare semantică nouă –
cea a posesivităţii
2.Evoluţia pronumelor personale în latina populară
Pe lîngă schimbările fonetice, pronumele personale latineşti au suferit, pe parcursul
evoluţiei lor, şi o serie de modificări de ordin funcţional. Acestea din urmă au fost
cauzate mai ales de transformările care au avut loc în sistemul verbului. Categoria
de persoană a verbului, în latina clasică, era inclusă în desinenţa acestuia şi
utilizarea pronumelui pe lîngă verb nu era obligatorie pentru a indica persoana. De
exemplu:
fuissem > eu să fi fost fuissemus > noi să fi
fost
fuisses > tu să fi fost fuissetis > voi să fi
fost
fuisset > el (ea) să fi fuissent > ei (ele) să fi
fost fost
Cît priveşte persoana a III-a, pentru care în latină nu existau forme speciale bine
distincte, ca indice pronominal al formei verbale respective începe să se folosească
pronumele demonstrativ.
Pronumele is, folosit în această funcţie în latina clasică, nu se menţine, întrucît, în
urma evoluţiei fonetice generale, pierde din corpul sonor, adică se reduce la i,
confundîndu-se cu alte forme pronominale demonstrative (hic > ic > i). Şi atunci,
locul lui is este preluat de pronumele demonstrative ille şi ipse. De exemplu: Et
ille dicet: „Graţia, nepos. ” (= Şi el zice: „Mulţumesc, nepoate”).
Ulterior, pronumele demonstrativ completează sistemul de trei persoane al
pronumelui personal. Deja prin sec. al IV-lea, gramaticienii latinişti îl includ pe ille
la pronumele personale, alături de ego, tu, nos, vos.
Tabloul evoluţiei formelor pronominale la persoanele I şi a II-a din latina clasică în
latina vulgară şi apoi în limba română poate fi prezentat astfel:
Latina clasică Latina populară Limba română
N. ego, tu eo,tu eu ,tu
D. mihi, tibi mio,tive mie(mi,îmi mi),ție(ți,îți
ți)
Ac. me, te me+ne,te+ne mine(mă),tine(te)
 N. nos, vos no, vo noi, voi
D. nobis, vobis nove, vove nouă (ne, ni), vouă (vă,
vi)
Ac. nos, vos ne, ni; vi, ve noi (ne), voi (vă)

Astfel, pronumele personale de pers. I şi a II-a au păstrat numai 3 forme de caz: N.,
D. şi Ac., forme existente şi în limba română contemporană.

3.Evolubia pronumelui „eu”.

Cît priveşte evoluţia lui ego în eu, există diferite opinii:
Regula generală de evoluţie a sistemului vocalic latinesc în limbile romanice
orientale constată dispariţia lui g intervocalic: magis > mai, magister > maestru.
Dar dispariţia lui g are loc mai ales în cazurile cînd acesta este urmat de i.
Mai există o opinie, cea a lingvistului german Neumann, care crede că diapariţia
lui g în ego s-ar datora faptului că acest cuvînt, în calitate de pronume, pierdea
adesea accentul în frază
Un alt lingvist german, Birt, consideră acest fenomen pur latin şi atribuie căderea
lui g vocalei e, care îl precedă pe g.
Niciuna dintre aceste ipoteze nu poate fi acceptată, mai ales că în latina vulgară a
fost atestată forma pao în loc de pago, -are „a cantona, a face un canton”, unde
g într-adevăr dispare atunci cînd este urmat de o. După dispariţia lui g, o final
neaccentuat din eo a evoluat în u: ego > eo > eu.
4.Evoluţia celorlalte forme ale pronumelor personale
Pronumele latin tu, după cum se vede, n-a suferit nici un fel de schimbări la N. atît
în latina populară, cît şi în limbile romanice: it. tu, fr. tu, rom. tu etc.
Formele de D. sg. mihi, tibi, conform regulilor generale de evoluţie fonetică, l-au
pierdut pe h şi pe b intervocalic, ca în exemplele de tipul prehendere > a prinde;
liberto > iert; scribo > scriu etc.
Formele îmi, îţi au evoluat şi ele din motive condiţionate lingvistic. E vorba de
procesul fonetic numit proteză, cînd, pentru facilitarea pronunţiei, se adaugă,
adesea, vocala a: miroase – amiroase; lămîie – alămîie, ţapuş – aţapuş. Aşa şi
în cazul pronumelui aton mi > ami > ămi > îmi .Forma ţi şi l-a adăugat pe î prin
analogie cu forma îmi.
Formele de plural în D. nobis, vobis, devenite în latina populară nove, vove, l-au
pierdut încă în latina tîrzie pe s final; b intervocalic a trecut în v (fenomenul
betacismului), care apoi s-a vocalizat şi a devenit u; e final neaccentuat din noile
forme, conform regulilor generale de evoluţie fonetică, a trecut în ă.
Formele de Ac. sg. erau iniţial me, te. Pronumele mene şi tene au evoluat în mine
şi tine conform legităţilor fonetice generale (e + n + vocală > i: bene > bine;
vendere > a vinde).
Dezvoltarea formelor de Ac. pl. e analogă cu a celor de N. pl.: nos > noi; vos >
voi. Încă în latina populară, în urma dispariţiei lui s final, existau formele atone no,
vo, care mai tîrziu, fiind monosilabice, au evoluat în nă, vă.
5.Evoluţia pronumelor personale de persoane a III-a
Declinarea pronumelui ille a suferit, în latina vulgară, modificări adînci,
înregistrate în diferite izvoare. La masc. G. el devenise illuis, la D. – illui. În
dacoromână aceste două forme au evoluat în una singură – lui.
La G.-D. feminin, existau, respectiv, formele illeus – illaeius, care au evoluat în
dacoromână lei > ei, iar în unele limbi romanice a rămas forma lei.
Schimbările survenite la masculin s-au răsfrînt şi asupra femininului. Astfel, s-a
ajuns la formele illois – illaeius. Mai tîrziu, s-a întîmplat că ille l-a influenţat pe
quid. În rezultatul ecestei evoluţii, au apărut formele queius, quei, după modelul
illeius, illei. În sfîrşit, cînd hoius, hoic, quoius, quoic au trecut la huius, hui,
cuius, cui, s-a ajuns la illuis >elluis > ellui > lui.
Aşadar, forma de N. ille din latina tîrzie a ieşit din uz. Din Ac. illum, D. illo -se
creează o formă unică – illu.
Forma elu s-a menţinut mult timp, u final dispărînd în procesul general de
reducere la nume abia prin secolul al XVIII-lea: elu > el.
La feminin, s-a creat forma unică illa, care în latina populară devine ella. Evoluţia
de mai departe a acestui pronume a decurs pe aceeaşi cale, ca şi a substantivelor
feminine ce aveau în componenţa lor elementul ella (stella, porcella, vitella etc.),
adică ll intervocalic urmat de a a dispărut: ella > ea.
Forma de feminin plural suferă următoarele schimbări: illae > ellae > eale >ele.
Forma de G. masc. sg. din latina clasică illius, care s-a identificat cu D. sub
influenţa lui hic, quid, ce aveau, respectiv, formele hoic, quoi, a fost substituită în
latina tîrzie cu illoi, apoi cu ellui. În cele din urmă, apocopa primei silabe
neaccentuate a dat forma lui.
Genitivul feminin sg. illaei, apărut prin analogie cu ellui, după ce a dispărut silaba
întîi neaccentuată, a devenit laei. Dispariţia lui l după palatalizarea şi modificarea
diftongului latinesc ae în e a dat naştere formei ei.
 Pentru G.-D. pl. forma illorum se folosea în latină pentru ambele genuri. După
pierderea silabei iniţiale, ellorum > lorum > loru > lor.
Formele accentuate de Ac. au evoluat exact ca cele de N.: ellu > el; ella > ea; elli
> ei; ellae > ele.
Formele neaccentuate însă au urmat o altă cale de evoluţie. Cea de masculin,
bunăoară, illu (ellu), fiind plasată în prepoziţia verbului, îşi pierde silaba iniţială,
devenind lu. La feminin singular, forma o a derivat din pronumele ella, şi anume
de la varianta populară, sesizată de Al. Philippide eauă.
Forma unică de N.-Ac. illi a dat naştere formei atone i: illi > elli > li > i. Mai tîrziu,
i a căpătat un î protetic, devenind îi.
Le a derivat de la forma de feminin plural N.-Ac. ellae, care, în urma procesului
de haplologie şi a monoftongării diftongului latinesc ae în e, devine le.