6.6.

Atestarea calităţii produselor şi serviciilor

6.6.1. Cadrul legal al atestării calităţii
Legislaţia noastră statuează răspunderi bine delimitate pe planul asigurării
integrale a calităţii loturilor de marfă livrate pentru unităţile economice şi agenţii economici
implicaţi în relaţii de piaţă (producător – furnizor – cărăuş – destinatar - beneficiar).
Soluţionarea unitară a ansamblului de probleme privind calitatea se realizează în
cadrul juridico - legislativ şi operaţional care este alcătuit din :
- legi şi alte acte normative la nivel naţional;
- acte cu autoritate la nivel de ramură a economiei sau departamental;
- acte şi documente care prescriu calitatea produselor şi a serviciilor (ex. Standard
Român – SR);
- documente care atestă calitatea loturilor sau a produselor.
Actele cu caracter normativ la nivel naţional, se referă la:
- legile privind condiţiile de recepţie, de expediere şi primire;
- legi referitoare la normele de transport pe căile ferate, maritime sau auto;
- legi referitoare la producerea şi comercializarea bunurilor alimentare şi de asigurare
a sănătăţi populaţiei ;
- legi privind protecţia cumpărătorilor.
La nivelul departamental (minister, ramură economică) se reglementează termenele
de garanţie, normele de igienă si de producţie. Fiecare unitate producătoare pentru a obţine
autorizaţia de funcţionare , trebuie să stabilească norme proprii care să fie în concordanţă cu
cele naţionale sau departamentale.

6.6.2. Documente de atestare a calităţii produselor şi serviciilor

Circulaţia produselor de la producător şi până la consumator, trebuie asigurată în
privinţa certificării calităţii şi a păstrării acestei calităţi. Se folosesc pentru aceasta,
documente de însoţire si inscripţii pe marfă sau ambalaje. Menţinerea SR-ului care a stat la
baza realizării produsului şi care este menţionat pe etichetă sau direct pe produs , constituie o
primă garantare a calităţii.
Cele mai importante documente de atestare a calităţii produselor sunt:
 certificatul de conformitate ;
 certificatul de capabilitate.
Certificatul de conformitate, este un document ce indică cu un nivel suficient de
încredere , că un produs, proces , sau serviciu, complet identificat, este conform unui
standard sau alt act normativ specificat. Certificatul de conformitate este eliberat de
organismul împuternicit în acest scop, pe baza rezultatelor verificărilor efectuate de
laboratoarele “acreditate”, ca fiind competente de a realiza încercări determinate.
Într-o serie de ţări, în domeniul certificării, se utilizează marca de conformitate,
elaborată pe baza regulilor unui sistem de certificare, indicând cu un nivel suficient de
încredere că produsul, procesul sau serviciul vizat, sunt conforme cu un standard sau alt act
normativ specificat.
Certificatul de capabilitate, este un document care atestă că regulile aplicate la
proiectare, procesele de fabricaţie şi sistemul de control, declarate de furnizor, sunt capabile
să asigure realizarea produselor a căror calitate să îndeplinească cerinţele specificate.
Certificarea calităţii s-a modificat în timp pe măsură ce s-a dezvoltat producţia de
mărfuri şi mai ales cea cu un grad de complexitate mai ridicată. Tot mai multi beneficiari
insistă asupra certificării calităţii de către persoane neutre guvernamentale sau
neguvernamentale, naţionale sau internaţionale.

1
 La baza certificărilor stau, în primul rând, prevederile contractuale în care se
stipulează cu multă acurateţe modul de acceptare a certificării calităţii. Când se face apel la o
terţă persoană pentru certificare se acceptă şi modul de testare a calităţii.
Ca urmare a practicilor internaţionale, încercările pentru testarea calităţii pot fi mai
exigente şi mai complete, sau mai sumare. Se disting astfel, mai multe moduri de testare şi
încercări, dintre care amintim:
- încercarea de tip produs, care se efectuează asupra prototipului, dar nu se extinde şi
asupra fabricaţiei. Acest control asigură numai controlul asupra potenţelor producătorului în
privinţa calităţii;
- încercări asupra unor eşantioane prelevate din comerţ, din unităţile de desfacere
sau din depozite;
- încercarea de verificare pe parcursul fabricaţiei. Se realizează la producător şi la
controlul efectuat de acesta la livrarea loturilor de marfă.
- încercarea efectuată în fabrică şi pe loturile din comerţ:
- încercări cu asistarea pentru realizarea unui plan de control, acceptat de terţa
persoană şi o supraveghere în producţie şi comerţ:
- încercări de lot - eşantion, pe baze statistice , la livrarea mărfurilor;
- verificarea 100% a fiecărui produs expediat de către beneficiar;
- aprobarea documentaţiei tehnice şi a nivelului caracteristicilor de calitate de către
terţa persoană cu controlul permanent asupra producţiei.
Organele care sunt solicitate să ateste calitatea sunt organe neutre care au activitate
acreditată de instituţii recunoscute internaţional, OECQ (Organizaţia Europeană pentru
Controlul Calităţii) sau ISO şi IAQ (Internaţional Academy for Quality).

6.6.3. Garantarea calităţii produselor şi serviciilor

Prin termen de garanţie se înţelege intervalul de timp prevăzut în standarde, norme,
sau contracte , în cadrul căreia remedierea sau înlocuirea produsului / serviciului se realizează
pe seama şi cheltuiala unităţii producătoare sau prestatoare. Termenul de garanţie începe de la
data preluării produsului de către beneficiarul final. Alături de acest termen în legislaţia
calităţii produselor şi serviciilor sunt definiţi şi termenul de valabilitate, respectiv durata de
utilizare normată.
Termenul de valabilitate reprezintă intervalul de timp în care produsele alimentare,
medicamentele, produsele chimice şi alte produse conservate, depozitate, transportate în
condiţiile stabilite prin documente tehnico-economice, îşi păstrează nemodificate toate
caracteristicile calitative iniţiale. Termenul de valabilitate începe de la data fabricaţiei şi este
indicat ca interval de timp, sau ca dată limită de utilizare.
Prin durata de utilizare normată se înţelege intervalul de timp în cadrul căruia
produsul în condiţii de exploatare, depozitare şi transport stabilite prin documente tehnico-
economice, îşi menţine nemodificate toate caracteristicile funcţionale . Această durată începe
la data preluării produsului de către beneficiarul final şi se menţionează în documentaţia
tehnică a produsului.
Unităţile producătoare, de comercializare şi cele prestatoare de servicii răspund pentru
orice deficienţă privind calitatea produselor / serviciilor, apărute în cadrul termenului de
garanţie al acestora, precum şi pentru eventualele vicii ascunse, constatate în perioada de
valabilitate sau de utilizare normată, dacă acestea determină nerealizarea scopului pentru care
produsul / serviciul respectiv a fost realizat.Legislaţia prevede obligaţia înscrierii termenului
de garanţie sau de valabilitate şi duratei de utilizare normată, după caz, pe produse,
ambalaje individuale, sau documentele de însoţire a mărfurilor.
Cap. VII. MARCAREA PRODUSELOR ŞI A SERVICIILOR

7.1. Rolul şi funcţiile mărcilor

Marca este considerată în prezent ca un element fundamental al strategiei comerciale
a întreprinderii, strategie care se bazează pe diferenţierea pe care marca o introduce în oferta
de produse şi servicii.
Alături de funcţiile considerate clasice:
 de identificare a produselor şi serviciilor;
 de garantare al unui nivel calitativ constant al acestora;
se afirmă noile funcţii ale mărcii, ca urmare a dezvoltării producţiei şi comerţului, respectiv:
 funcţia de concurenţă;
 funcţia de reclamă.
Funcţia de concurenţă a mărcii, se accetuează în condiţiile diferenţierii tot mai
accentuate a produselor. De la diferenţierea produselor unei anumite întreprinderi, prin
calitate sau prezentare, s-a ajuns la o diferenţiere a mărcilor aceleiaşi întreprinderi, prin
multiplicarea modelelor, tipurilor şi culorilor (ex. aceeaşi marcă de maşină DACIA, prezintă
un număr din ce în ce mai mare de modele).
Dinamismul accentuat al mărcilor, sprijinit de publicitate, a determinat apariţia
funcţie de reclamă a mărcii. Prin forţa pe care o dobândeşte, marca devine un element
autonom al succesului comercial, un bun independent, cu o valoare proprie, utilizat de
întreprindere în cadrul strategiilor sale promoţionale.
Fiind un mijloc de identificare a produselor unui anumit producător, marca oferă
cumpărătorului posibilitatea orientării sale rapide, spre produsele verificate din punct de
vedere calitativ, aparţinând producătorilor care şi-au câştigat o bună reputaţie. Produsele de
consum sunt achiziţionate în funcţie de marca produsului , de unde rezultă funcţia de
garantare a calităţii.

7.2. Elemente de definire a mărcilor

Potrivit definiţiei clasice, marca este un semn, care permite unei persoane fizice sau
juridice să distingă produsele , lucrările sau serviciile sale de acelea ale concurenţilor.
În acelaşi sens, proiectul de lege-tip elaborat de Camera Internaţională de Comerţ, o
defineşte în art.1., ca fiind semnul folosit, sau pe care cineva doreşte să-l folosească pe un
produs sau în legătură cu un produs, în scopul de al identifica , sau de a distinge produsele
unei persoane de cele ale altor persoane.
Dacă în definiţiile clasice, accentul se pune pe caracterul distinctiv al mărcii,
definiţiile moderne, tind să reflecte aspectul economic al acesteia, referindu-se în special la
garanţia de constantă calitativă pe care o oferă marca unui produs.
Într-o variantă mai completă, marca reprezintă un semn distinctiv, menit să
diferenţieze produsele, lucrările sau serviciile, prin garanţia unei calităţi superioare şi
constante , obiectul unui drept exclusiv, care aparţine categoriei drepturilor de proprietate
industrială.
Semnele care pot fi folosite ca mărci sunt următoarele: cuvinte, litere, cifre,
reprezentări grafice, plane sau în relief, combinaţii ale acestor elemente, una sau mai multe
culori, forma produsului sau a ambalajului, prezentarea sonoră sau alte asemenea
elemente.Pentru ca aceste semne să formeze obiect de protecţie în cadrul legislaţiei naţionale
sau internaţionale ele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de formă şi de fond.
Astfel , numele (numele patronimic, pseudonimul, numele comercial, inclusiv firma)
poate constitui marcă, numai în măsura în care are un aspect exterior caracteristic, fie datorită
combinării de anumite elemente figurative (embleme, vignete), fie datorită graficii, culorii
sau aşezării literelor care îl compun (ex. marca “FORD” apare sub forma unei embleme,
marca “GILLETTE” sub forma unei semnături etc.).
Denumirile, cuvinte inventate sau luate din limbajul curent , pot constitui o marcă cu
condiţia să fie arbitrare sau fanteziste. Cele mai bune mărci din această categorie, sunt acelea
care evocă în mod direct calitatea produsului sau a serviciului folosit (Jaguar, Pantera pentru
autoturisme, Elita pentru cafea etc.) .
Literele, de cele mai multe ori sunt iniţialele unui nume sau ale unei firme. (ex. FIAT-
Fabrica Italiană de Automobile, Torino; BMW – Bayerische Motoren Werk etc.).
Cifrele, utilizate ca marcă semnifică varianta modelului, o anumită caracteristică de
calitate, sau anul apariţiei modelului etc. (ex. DACIA 1310).
Reprezentările grafice (plane, sau relief), care pot constitui o marcă pot fi: embleme,
desene, sigilii, etc. Formele geometrice simple (ex. un pătrat sau un cerc) neînsoţite de
elemente verbale, sau alte elemente figurative, nu pot constitui mărci.
Forma produsului şi a ambalajului, ca şi culoarea produsului, deşi sunt menţionate
în sistemele legislative mai noi sunt mai puţin utilizate ca mărci, utilizarea lor fiind deosebit
de controversată.
Marca sonoră, este prevăzută în foarte puţine legislaţii (SUA şi România). Chiar
atunci când este admisă, este socotită ca aplicabilă, în general numai serviciilor, asemenea
mărci sunt puţin răspândite.
Combinaţiile de elemente, nume şi denumiri diferite reprezentări grafice, sau
denumiri combinate care au reprezentări grafice sunt utilizate frecvent ca mărci (ex.
autoturismul Alfa Romeo).
Pentru a fi competitive, mărcile trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
- să fie clară, expresivă , eufonică (să se pronunţe uşor în limba respectivă), mărcile
care se pronunţă greu sunt lipsite de perspectivă comercială;
- să aibă un caracter distinctiv şi de noutate , pentru a nu se confunda cu mărci
similare;
- să nu fie deceptivă, respectiv să nu inducă în eroare publicul asupra calităţii
intrinseci a produselor şi serviciilor la care se referă;
- să fie uşor de memorat;
- să fie semnificativă şi reprezentativă, marca trebuie să transmită corect mesajul
dorit;
- să aibă pe cat posibil o semnificaţie legată de produse sau servicii fără a avea un
caracter descriptiv.

7.3. Clasificarea mărcilor

Mărcile se pot clasifica după mai multe criterii:
1. după destinaţie;
2. după obiectul lor,
3. în funcţie de titularul dreptului la marcă;
4. din punct de vedere al normelor care le reglementează;
5. după compoziţia lor;
6. în funcţie de natura lor.
1). După destinaţie mărcile sunt de două tipuri:
- de fabrică ;
- de comerţ;
Marca de fabrică, este aplicată de producător pe produsele sale, iar marca
de comerţ de întreprinderea care comercializează aceste produse.
 Întreprinderea producătoare poate utiliza, în acelaşi timp, marca de fabrică şi de
comerţ, în măsura în care comercializează ea însăşi produsele pe care le fabrică. În prezent,
mărcile de fabrică sunt mai răspândite decât cele de comerţ.
2). După obiectul lor distingem:
- mărci de produse ;
- mărci de servicii;
Spre deosebire de mărcile de fabrică şi de comerţ , care sunt mărci de produse , mărcile de
serviciu identifică şi protejează prestaţiile de servicii. Mărcile de serviciu sunt de două
categorii:
 mărci de serviciu care se aplică pe produse, sau sunt ataşate produselor,
pentru a indica pe cel care a prestat serviciul în legătură cu aceste produse
(spălătorie, vopsitorie etc.)
 mărci de serviciu, care identifică în diferite moduri, servicii care nu sunt
legate de anumite produse: serviciile bancare, de asigurări, de transport, de
informaţii, (agenţiile de presă, de emisiuni radiofonice şi de televiziune etc.).
Legătura dintre marcă şi serviciu poate îmbrăca forme diferite în funcţie de natura
serviciului. În unele cazuri, marca se aplică pe instrumentele folosite pentru prestarea
serviciului (ex. mijloace de transport) sau pe un obiect care este rezultatul serviciului prestat
(ex. agenţiile de voiaj aplică marca pe biletele furnizate). Există unele servicii care folosesc
marca indirect (ex. hotelurile, restaurantele, pot aplica marca pe produsele din dotare)
3). În funcţie de titularul dreptului la marcă distingem :
 mărci individuale;
 mărci colective;
Mărcile individuale, aparţinând unei persoane (fizice sau juridice) reprezintă
categoria obişnuită de mărci, care face obiectul principal al reglementării în diferite legislaţii.
Mărcile colective, aparţin unei persoane juridice (organisme profesionale,
asociaţii Sindicale etc.). Ele sunt destinate, să garanteze calitatea sau originea produsului şi
se aplică, de obicei, împreună cu marca individuală.
4). Din punct de vedere al naturii normelor care le reglementează mărcile pot fi:
 facultative;
 obligatorii;
În principiu, mărcile sunt facultative, dreptul de a decide aplicarea lor aparţinând
producătorului, comerciantului sau întreprinderii prestatoare de servicii.
În asemenea cazuri, se stabileşte pentru unele produse, obligaţia marcării lor. Astfel
în majoritatea ţărilor este obligatorie marcarea obiectelor executate din metale preţioase.
5). După compoziţia lor mărcile pot fi:
 simple;
 compuse.
Mărcile compuse (din două sau mai multe elemente verbale, sau figurative) sunt
frecvent folosite , pentru că asocierea unei pluralităţi de semne, permite să se asigure mai
uşor caracterul distinctiv al mărcii.
6). În funcţie de natura lor există :
 mărci verbale;
 mărci figurative;
 mărci sonore.
În practica economică întâlnim şi alte tipuri de mărci şi anume:
 marca complexă;
 marca notorie;
 marca defensivă;
  marca de rezervă;
 marca de calitate;
 marca de autenticitate;
Marca complexă, este utilizată pentru a desemna mărcile care sunt alcătuite din
mai multe versiuni în diferite limbi, sau din transcripţii fonetice ale aceloraşi mărci, formând
obiectul unui singur depozit.
Marca notorie, este marca cunoscută unui public larg şi care se bucură de un renume
deosebit (ex. PEPSI-COLA, KODAK etc.).
Marca defensivă, sau marca de obstrucţie are toate caracteristicile semnului principal
înregistrat şi folosit ca marcă, dar prezintă anumite modificări de detaliu, menite să împiedice
pe terţi să depună mărci care să aibă o prea mare asemănare cu semnul principal, înregistrat
ca marcă. Scopul mărcii defensive este aşadar de a asigura o protecţie sporită mărcii utilizate.
Marca de rezervă, se aseamănă cu marca defensivă prin aceea că, în momentul
înregistrării ei, întreprinderea nu are intenţia să o folosească, dar se deosebeşte de marca
definitivă pentru că nu este legată de o marcă principală, a cărei protecţie urmăreşte să o
întărească.
Marca de autenticitate, se ataşează produselor la care calitatea este esenţial
influenţată de specificitatea locală a produsului, a soiului sau a rasei.
Marca de autenticitate se acordă pentru origine (loc) de obicei de către camerele de
comerţ şi industrie. Certificatul de autenticitate pentru soiuri şi rase se acordă de organisme
profesionale şi nu întotdeauna se referă şi la marcă.
Marca de calitate, se ataşează produselor care întrunesc un sumum de caracteristici la
un nivel superior, nivel care este atestat de organisme abilitate să acorde marca de calitate (de
obicei organisme naţionale, guvernamentale sau organisme internaţionale). Marca de calitate
poate însoţii marca de produs constituind un plus de garanţie.
 Cap. VIII. PROTEJAREA CALITĂŢII MĂRFURILOR
8.1. Conceptul de ambalaj. Funcţiile ambalajului
Mijlocul principal de protecţie al calităţii realizate este ambalajul şi condiţiile de
păstrare. Din punct de vedere tehnic ambalajul este alcătuit dintr-un ansamblu de materiale
destinat protecţiei calităţii şi integrităţii produselor şi facilitării operaţiilor de manipulare a
mărfurilor.
Din punct de vedere economic ambalajul poate fi apreciat ca un produs finit
oarecare, cu o anumită destinaţie, în care s-au investit importante cheltuieli cu materiile
prime şi de obţinere.
Ambalajul ideal trebuie să protejeze produsul, să fie uşor şi ieftin, iar caracteristicile
sale tehnice trebuie să faciliteze operaţiile de manipulare, transport şi depozitare, şi totodată
să reprezinte un important instrument de marketing.
De aici rezultă cele trei funcţii ale sale:
- conservarea şi păstrarea intactă a calităţii produselor împotriva acţiunii factorilor
externi şi interni;
- uşurarea transportului, manipulării şi a depozitării;
- promovarea vânzării produselor “vânzător mut al mărfurilor”.

8.1.1. Funcţia de conservare şi păstrare a calităţii produselor

Funcţia de conservare priveşte trei aspecte ale aceleiaşi probleme şi anume:
a) conservarea calităţii produsului;
b) protecţia mediului înconjurător;
c) păstrarea intactă a calităţii mărfii;
Conservarea calităţii produsului împotriva unor factori externi aflaţi în mediul
înconjurător cum ar fi: umiditatea relativă a aerului, particulele de praf din atmosferă,
radiaţiile ultraviolete, microorganismele, temperatura, şocurile mecanice etc
Protecţia mediului înconjurător împotriva caracterului toxic al unor produse, (ex.
produse chimice, gaze etc.).
Păstrarea intactă a calităţii mărfii prin contactul direct produs – ambalaj (ambalajul
să nu influenţeze negativ produsul). Pentru îndeplinirea acestor funcţii trebuie manifestată o
grijă deosebită faţă de materialul din care se construieşte ambalajul.

8.1.2. Funcţiile de transport-manipulare

Pe parcursul circuitului tehnic, mărfurile şi ambalajele lor sunt supuse la 30-40
operaţii de manipulare, ceea ce înseamnă că în loc de o tonă se manipulează 30-40 tone.
Aceasta presupune o creştere a cheltuielilor aferente acestor operaţii ce pot atinge proporţii ce
variază între 15-50% din costul produselor. Se impune în acest sens cu acuitate raţionalizarea
procesului de manipulare, transport şi depozitare, care se realizează prin introducerea în
cadrul acestor operaţii a paletizării şi containerizării.
Paletizarea, este o metodă care permite manipularea, deplasarea şi stivuirea
produselor, grupate în unităţi de încărcare, folosind în acest scop palete şi electrostivuitoare.
Paleta de transport permite formarea încărcăturii unitare de produse, care pot fi ambalate sau
nu. Prin utilizarea paletei de transport se creează posibilitatea raţionalizării, a asigurării
legăturii dintre transportul din interiorul întreprinderii şi cel dintre agenţii economici conform
relaţiei:
“unitatea de încărcare = cantitatea de transport = unitatea de depozitare”.
Containerul, este un utilaj pentru transportul economic al mărfurilor, construit din
material rezistent, uşor, flexibil, care să permită eventual plierea după utilizare. El oferă
avantajul păstrării integrităţii şi a calităţii mărfurilor, în condiţiile eliminării ambalajelor
individuale şi a manipulărilor repetate . La baza sistemului de paletizare – containerizare stă
modularea ambalajului.
Modularea, constă în corelarea dimensiunilor ambalajului de desfacere, cu cele ale
ambalajului de transport general, cu ale containerului, cu ale mijlocului de transport, precum
şi cu cele ale spaţiului de depozitare.

8.1.3. Funcţia de promovare a vânzării

Crearea ambalajelor constituie unul dintre elementele strategice ale întreprinderii
pentru comercializarea produselor sale. Astăzi se acordă o importanţă din ce în ce mai mare
acestei funcţii, pentru că acceptarea unor produse de către consumator depinde într-o măsură
însemnată de forma şi de grafica sa , de estetica ambalajului în general.
Schimbările care se fac asupra produsului şi a ambalajului trebuie să ţină seama de
atitudinea consumatorilor faţă de noul ambalaj, de necesitatea ca el să nu ducă la scăderea
încrederii clienţilor tradiţionali în calitatea produsului respectiv în gradul de protecţie a
acestuia. Noul ambalaj trebuie să fie superior vechiului ambalaj pentru a atrage un număr
mare de consumatori, şi să favorizeze astfel sporirea volumului de vânzări.
Ambalajul trebuie să facă publicitate produsului pentru care este folosit, dar în nici un
caz nu trebuie să inducă în eroare consumatorii.
El are rolul de a comunica publicului caracteristicile produsului în limitele cadrului
juridic şi tehnic, şi de asemenea trebuie să întrunească însuşiri care să-i confere putere de
promovare a vânzărilor (vinzator mut).
În condiţiile în care raportul calitate-preţ este egal la mai multe întreprinderi,
produsele care se diferenţiază prin stil şi creativitatea ingenioasă a ambalajului, reuşesc să
iasă în evidenţă faţă de produsele concurent.

8.2. Cerinţele de calitate impuse ambalajelor

Din analiza funcţiilor multiple ale ambalajului, proiectarea acestora este o problemă
tot atât de complicată ca şi a produsului însăşi. În ultimul timp ambalajul se identifică uneori
cu produsul pe care îl depersonifică, şi apare un nou produs, un “ambalaj” care îsi atribuie
funcţiile produsului. Astfel au apărut expresiile comerciale “spray - deodorizant”, sau “spray
- pentru ras” etc.
La proiectarea ambalajelor rămân valabile însă următoarele cerinţe:
- să prezinte masă mică în raport cu produsul;
- să nu fie toxic;
- să fie compatibil cu produsul (inactiv faţă de produs);
- să nu prezinte caracteristici proprii (miros, gust);
- să asigure închiderea (etanşă sau neetanşă);
- să corespundă cerinţelor estetice;
- să permită mecanizarea şi automatizarea manipulării şi transportului;
- să permită operaţiuni de conservare dacă este cazul (alimente);
- să aibă stabilitate în timp;
- să fie biodregradabil şi uşor recuperabil.
În domeniul ambalajelor şi în special al celor de transport, principalele cerinţe de
calitate fac obiectul standardizării, în scopul realizării unor ambalaje apte de păstrarea
integrităţii şi calităţii produselor pe circuitul tehnic al mărfurilor , cu cheltuieli minime.
Ca şi în cazul produselor, standardizarea permite raţionalizarea producţiei şi
comercializării ambalajelor, prin reducerea numărului de tipuri constructive, prin extinderea
dimensiunilor corelate cu paleta de transport prin unificarea metodelor de verificare privind
rezistenţa la acţiunea factorilor exteriori, la care sunt supuse ambalajele în timpul manipulării
transportului şi depozitării.
 8.3. Materiale utilizate pentru ambalare
În funcţie de rolul pe care îl au materialele utilizate pentru ambalaje se împart în trei
categorii:
- materiale pentru ambalaje exterioare propriu zise;
- materiale pentru ambalaje de protecţie interioară , între cel exterior şi produs;
- materiale pentru ambalaje de prezentare.
În principal materialele utilizate pentru realizarea ambalajelor sunt: hârtia şi cartonul
40%, sticla 20%, lemnul 15%, metalul 10%, materialele plastice 10%.
Competitivitatea tehnico-economică a acestor materiale este analizată prin prisma
celor trei funcţii: protecţia , transportul şi promovarea vânzării, precum şi al ponderii ce o are
costul ambalajului faţă de al produsului.
Sticla, prezintă atât avantaje cît şi dezavantaje. Astfel oferă o protecţie bună, nu
reacţionează chimic cu componenţii mărfii, este transparentă şi permite vizualizarea
produsului, dar are o greutate relativ mare şi este fragilă ceea ce face dificilă transportarea sa
la distanţe mari, nu rezistă la şocuri termice.
Metalul, este utilizat în general în industria alimentară, prezintă avantajul rigidităţii
eliminând riscurile de spargere pe timpul transportului dar are dezavantajul că poate conferii
mărfii un gust neplăcut, protejarea acesteia fiind din acest punct de vedere inferioară sticlei.
Materialele plastice, oferă unele avantaje incontestabile cum ar fi: greutatea mică, pot
lua forme diferite, dar există unele opinii nefavorabile ale consumatorilor care consideră că
materialele plastice modifică gustul produselor alimentare deşi ele au dus la reducerea
preţului de cost şi la găsirea unor noi soluţii de ambalare.

8.4. Metode de ambalare

Condiţionarea produsului sau a mărfii care este supusă circulaţiei pe canalele de
distribuţie este o concepţie uneori controversată şi care se confundă cu ambalarea. Având în
vedere extinderea comerţului express sau cu autoservire, este demnă de remarcat operatiunea
de condiţionare ca o nuanţă a ambalării. În literatura franceză, prin condiţionare se înţelege
“primul înveliş material care este în contact cu produsul şi care constituie o unitate pentru
vânzarea cu amănuntul” . În sensul acestei precizări produsele condiţionate trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- produsul să fie divizat pentru a constitui o unitate de cumpărare în magazinele de
vânzare cu amănuntul şi această unitate să fie cat mai apropiată de obişnuinţa de consum,
spre a se evita dezambalarea unei cantităţi prea mari, sau a unui număr prea mare de ambalaje
individuale;
- să permită transportul cat mai lesnicios;
- să poarte suficiente informaţii;
- să se dezambaleze uşor.
Cerinţele consumatorului faţă de calitatea ambalajului sunt, în afară de cele referitoare
la protecţie – conservare, estetică şi cele privind comoditatea în utilizare.
Cerinţa de comoditate constă în funcţionalitatea ambalajului,determinată de forma
acestuia ,care trebuie să permită o mânuire uşoară, să poată fi deschis sau închis cu uşurinţă,
de cantitatea de produs conţinută. Masa proprie a ambalajului este, de asemenea o cerinţă
importantă a ambalajului, care influenţează comoditatea în utilizare. Ea este evidenţiată în
mod direct de coeficientul de greutate, care este exprimat prin raportul dintre masa
ambalajului şi cea a produsului
Factorii care determină alegerea ambalajului sunt:
- caracteristicile produsului care se ambalează,
- condiţiile de transport şi de manipulare,
 - caracteristicile şi aptitudinile materialelor utilizate,
- tipurile şi funcţiile ambalajelor,
- metoda de ambalare,
- cheltuielile ocazionate de realizarea şi transportul lui.
Principalele metode de ambalare a mărfurilor utilizate în prezent sunt: ambalarea
celulară, cu pelicule aderente, cu gaze inerte, sub vid, în sistem Cryovac, în sistem aerosol.
Ambalarea celulară, constă în aşezarea individuală a produselor între două
pelicule de material plastic, de regulă transparente, care sunt presate din loc în loc , unde
aderă, alcătuind astfel celule în care se află produsul ambalat. Se aplică în special produselor
farmaceutice. Avantajele metodei sunt atât economice cît şi merceologice. Ambalarea se
realizează pe linii automatizate, în condiţii de mare productivitate, permite desfacerea
produselor în condiţii de igienă superioară şi într-o formă de prezentare favorabilă promovării
mărfii pe piaţă.
Ambalarea cu pelicule aderente, constă în aplicarea pe produs a unui strat rezistent şi
impermeabil din material peliculogen , care după uscare , protejează suprafaţa acestuia (ex
branzeturile).
Ambalarea cu gaze inerte, se realizează prin extragerea oxigenului din interiorul
ambalajului şi introducerea în locul lui a unor gaze inerte.
Metoda se aplică mai ales la ambalarea produselor alimentare uşor alterabile, care
sunt supuse degradării în urma acţiunii oxigenului din aer asupra lor.
Ambalarea sub vid, se realizează prin reducerea presiunii aerului din interiorul
ambalajului cu ajutorul unor instalaţii speciale (99% vid) pentru înlăturarea acţiunii
degradante a oxigenului asupra produsului.
Ambalarea în sistem Cryovac, este o variantă îmbunătăţită a ambalării sub vid.
Metoda constă în introducerea produselor în pungi din folii de material plastic, vidate anterior
şi scufundarea lor în apă fierbinte , care determină contragerea foliei cu 50-85%, etanşeizând
astfel produsul. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească foliile din material plastic
utilizate la ambalare sunt:
- impermeabilitate;
- contractibilitate.
Metoda se foloseşte la preambalarea cărnii şi a preparatelor din carne, a păsărilor
tăiate, a fructelor şi legumelor proaspete, a peştelui şi a unor preparate culinare.
Ambalarea în sistem “aerosol”, constă în introducerea unui produs, împreună cu un
gaz propulsor, într-un recipient rezistent , de unde poate fi evacuat prin deschiderea unei
valve, datorită suprapresiunii din interior.
Ambalajul de tip “aerosol” are avantaje deosebite din punct de vedere al protecţiei
prezentării şi utilizării produselor de către consumator .

8.5. Marcarea şi etichetarea

În condiţionarea produsului sistemul de informare este un element esenţial care
constituie, aşa cum s-a văzut un element de standardizare, desigur nu asupra formei, ci a
conţinutului . Însemnarea obiectelor pentru a fi identificate după producător era cunoscută şi
în vremea romanilor. Adevăratul înţeles al etichetării trebuie însă căutat în etichetarea
medicamentelor de către farmacişti.
Rolul etichetei se poate aprecia că a crescut datorită următorilor factori:
- nevoia de reclamă;
- evoluţia ambalajului;
- preocupările pentru design;
- complexitatea şi diversitatea produselor.
 De la eticheta clasică având scop de informare a consumatorilor s-a trecut la
eticheta necesară sistemului informativ şi de evidenţă prin care cumpărătorul a fost detaşat
de aceasta, rolul de informare asupra produsului revenind doar ambalajului şi marcării.
Versiunea modernă a etichetării o reprezintă eticheta codificată prin codul cu bare
sau alte sisteme. Codurile de confecţionare a etichetelor cu bare sunt specifice produselor
comercializate în SUA şi în Europa. În Europa ca urmare a reuniunii de la Bruxeles din
februarie 1977 s-a adoptat codul cu 17 semne, spre deosebire de cel American care are 13.
Pentru fiecare semn, cifrele de la 0 la 9 se transpun în linii care pot fi citite de aparate optice.
De cea mai mare importanţă o constituie însă etichetarea mărfurilor alimentare care
se folosesc zilnic. S-au emis în acest sens norme internaţionale privind conţinutul etichetelor
pentru mărfurile alimentare ale FAO şi alte organisme, care prevăd obligativitatea
următorului conţinut:
- denumirea produsului;
- lista ingredientelor (materii prime şi auxiliare etc.);
- conţinutul net;
- numele şi adresa producătorului, distribuitorului (care şi-a asumat
responsabilitatea punerii în consum);
- ţara de origine a produsului;
- elemente de identificare a lotului;
- declararea valorii nutritive;
Normele preconizate şi în parte aplicate în ţările Uniunii Europene, sunt extrem
de stricte, asigurând o bună protecţie prin interzicerea inducerii în eroare a consumatorilor, în
acest sens fiind obligatorii şi detalieri asupra tehnologiei de obţinere.
Marcarea este o formă de etichetare, când informaţiile sau unele din acestea sunt
executate direct pe produs (marcarea codurilor la cutiile de conserve, marcarea unor însemne
pentru folosirea corectă a aparatelor electronice etc.). În marcare se folosesc semne
convenţionale mai mult sau mai puţin standardizate.

8.6. Principalii indicatori pentru aprecierea economică a ambalajelor

Din punct de vedere economic, ambalajul poate fi apreciat ca un produs finit oarecare,
care comportă anumite cheltuieli cu materiile prime şi de obţinere.
Aprecierea economică a ambalajelor se face prin cinci categorii de indicatori,
care reflectă gradul de ocupare a spaţiului, masa, consumul de materiale, productivitatea
muncii la operaţiile de ambalare, şi costul ambalajului în funcţie de produs.
1). Indicatori spaţiali, reflectă gradul de utilizare al spaţiului de depozitare şi de
transport. Din punct de vedere economic, un ambalaj este cu atât mai bun cu cât:
- are un volum util cît mai mare, în raport cu volumul său;
- ocupă un spaţiu cît mai redus, când se află în stare pliată sau demontată, în raport
cu volumul sau în stare montată;
- foloseşte cît mai corect suprafaţa paletei de transport, precum şi a spaţiului
de depozitare şi transport;
- are o suprafaţă cît mai mică , în raport cu volumul său interior, respectiv cu masa
ambalată.
2). Indicatorii de masă, permit compararea ambalajelor , din punct de vedere al
masei, cu volumul interior al ambalajului, cu masa conţinutului, cu numărul unităţilor
cuprinse în ambalaj. Cu cat un ambalaj are masa mai mică faţă de aceste elemente de
referinţă , cu atât este apreciat mai favorabil.
3). Indicatorii de consum, permit compararea ambalajelor din punct de vedere al
consumului de materiale principale. Astfel, un ambalaj este cu atât mai economic cu cat
necesită un consum mai mic de material, în raport cu volumul interior al ambalajului şi cu
masa conţinutului.
4). Indicatorii de productivitate a muncii, oferă posibilitatea de comparare a
ambalajelor din punct de vedere al aptitudinii lor de efectuare a operaţiilor de ambalare sau
umplere. Ei permit evaluarea volumului sau numărului produselor ambalate raportată la
durata unui schimb şi la numărul lucrătorilor.
5). Indicatorii de apreciere a costului, permit compararea ambalajelor din punct
de vedere al cheltuielilor totale de ambalaj şi ambalare, ţinând seama de numărul de circuite
ale ambalajelor refolosibile. Un ambalaj este cu atât mai economic cu cat cheltuielile totale
de ambalaj şi ambalare sunt mai reduse, în raport cu preţul produsului, cu masa
conţinutului şi cu volumul interior al ambalajului raportat la costul produsului. Se calculează
cu relaţia:

Ca + Cm + Co
N
C = 100

Cp

În care: Ca - costul ambalajului propriu-zis,

Cm – costul materialelor auxiliare de ambalare în lei,
Co - costul operaţiilor de ambalare ( inclusiv costul recondiţionării) în lei;
N - numărul minim de circuite prevăzute a fi efectuate de ambalajul respectiv;
Cp- costul produsului conţinutîn ambalaj,în lei.
 Cap. IX. PĂSTRAREA MĂRFURILOR
9.1. Modificări survenite în timpul păstrării mărfurilor
Păstrarea mărfurilor în spaţii fixe sau mobile pentru perioade diferite de timp, în
funcţie de necesităţile pieţei, constituie una din etapele obligatorii ale circuitului tehnic al
produselor , de la furnizor la beneficiar.
Păstrarea constituie un factor care poate să influenţeze negativ calitatea mărfurilor,
când condiţiile de depozitare sunt necorespunzătoare .
De aceea păstrarea trebuie făcută în aşa fel încât să se prevină degradarea, alterarea,
contaminarea chimică sau microbiologică, impurificarea cu vapori de substanţe chimice
străine etc.
În anumite condiţii şi pentru anumite mărfuri însă, depozitarea, respectiv păstrarea
poate aduce modificări pozitive, datorate unor procese fizice, chimice şi biochimice care se
pot realiza numai în timp.
Ca urmare a interacţiunii dintre factorii interni (compoziţia chimică, proprietăţile
biologice, fizice etc.) şi externi (umiditatea, temperatura, radiaţiile luminoase şi U.V.,
microorganismele, starea sanitară a depozitului, natura produselor învecinate etc.), în timpul
păstrării se produc modificări fundamentale care pot fi clasificate astfel:
a) modificări fizice: uscarea, evaporarea componenţilor volatili, pulverizarea,
scurgerea;
b) modificări chimice : oxidarea, coroziunea metalelor, râncezirea
grăsimilor, combinarea componentelor, etc.;
d) modificări biologice: procese fermentative, enzimatice, mucegăirea, atacul
insectelor şi a rozătoarelor, etc.
Modificările sunt specifice fiecărei grupe de produse, iar prin normele de standardizare
se urmăreşte evitarea lor sau reducerea la nivele acceptabile.

a) Modificările fizice, sunt determinate de acţiunea factorilor fizici interni şi

externi, care condiţionează apariţia unor procese ca: îngheţarea, topirea, evaporarea,
dezemulsionarea, aglomerarea etc.
Cele mai importante modificări sunt cele datorate acţiunii parametrilor atmosferici:
temperatura şi umiditatea relativă a aerului.
Fluctuaţiile de temperatură influenţează negativ echilibrul dintre umiditatea aerului şi
umiditatea produselor provocând uscarea sau umectarea lor.
Scăderea temperaturii sub limita prevăzută în standarde poate provoca : îngheţarea şi
contractarea produselor, precipitarea, modificarea viscozităţii uleiurilor, reducerea stabilităţii
soluţiilor etc.
Creşterea temperaturii peste limita stabilită prin standarde provoacă: dilatarea,
creşterea presiunii vaporilor în recipiente urmată de explozie, intensificarea proceselor
respiratorii la legume şi fructe, este stimulată dezvoltarea microorganismelor dăunătoare, se
modifică consistenţa şi starea de agregare a diferitelor produse (ciocolată, grăsimi).

b) Modificările chimice, au loc ca urmare a cumulării acţiunii factorilor externi cu cei

interni. Astfel temperatura şi umiditatea relativă a aerului influenţează viteza reacţiilor
chimice şi stau la baza iniţierii unor procese chimice precum oxidarea, coroziunea,
polimerizarea, condensarea.
Acţiunea oxigenului atmosferic coroborată cu temperatura şi umiditatea, determină
oxidarea grăsimilor (râncezirea) a pigmenţilor (denaturând culorile ) corodarea ambalajelor
metalice etc.
c) Modificările biologice (biochimice şi microbiologice), sunt determinate de activitatea
enzimelor existente în produsele alimentare, facilitând astfel desfăşurarea unor procese
precum: respiraţia, maturaţia, fermentaţia, autoliza.
Respiraţia, poate fi aerobă sau anaerobă , în funcţie de prezenţa , respectiv absenţa
oxigenului la procesul de oxidare.
Respiraţia anaerobă, (în absenţa sau în deficit de oxigen) este similară cu un proces
de fermentaţie alcoolică.
Respiraţia aerobă (în prezenţa oxigenului) trebuie să se desfăşoare cu o intensitate
foarte redusă în timpul păstrării produselor alimentare, în caz contrar se reduce conţinutul de
oxigen din mediul înconjurător şi începe respiraţia anaerobă cu efecte negative asupra calităţii
produselor. Reglarea respiraţiei aerobe se face cu ajutorul temperaturii care trebuie să fie între
limitele standardizate.
Maturaţia, este un proces biochimic complex, care determină in final modificări
favorabile ale proprietăţilor organoleptice, structurale şi tehnologice ale produselor
alimentare, care permit ca acestea să fie asimilate mai uşor de către organism.
Mucegăirea, este un proces microbiologic (se datorează acţiunii microorganismelor)
şi are loc de regulă pe suprafaţa produselor bogate în proteine şi zaharuri solubile şi umectate.
În urma acestui fenomen apar modificări de aspect , textură, gust, miros, care duc la
degradarea produselor.
Fermentaţia, este un proces microbiologic extrem de complex, care în funcţie de
substanţa rezultată poate fi: alcoolică, acetică, lactică, fiind consecinţa acţiunii diferitelor
specii de microorganisme existente pe alimentele bogate în hidraţi de carbon şi apă în mediu
acid.
Putrefacţia, este un proces microbiologic declanşat de bacteriile de putrefacţie, în
prezenţa sau absenţa aerului, care hidrolizează enzimatic substanţele proteice, rezultând ca
produşi acizi, toxine, mercaptani, gaze etc.
Bombajul microbiologic reprezintă forma de alterare a conservelor datorită activităţii
microflorei gazogene.Această floră apare când conservele sunt substerilizaten (nu se respectă
riguros şi durata prescrisă ),sau când nu sunt etanşe cutiile,facilitând pătrunderea
microorganismelo din exterior.

9.2. Dirijarea condiţiilor de păstrare

Asigurarea condiţiilor optime de păstrare a mărfurilor necesită controlul permanent al
parametrilor atmosferici, la nivelul prevăzut în standarde. Aceste operaţii de control şi dirijare
a parametrilor mediului ambiant diferă din punct de vedere al complexităţii de la depozitele
moderne înzestrate cu instalaţii de climatizare a aerului, la cele obişnuite cu un grad de dotare
redus, unde trebuie să se urmărească permanent şi să se corecteze mărimea factorilor de
influenţă.
Asigurarea regimului optim de păstrare, presupune efectuarea următoarelor operaţii de
control şi dirijare:
- controlul şi reglarea temperaturii;
- controlul şi reglarea umidităţii relative a aerului;
- controlul şi reglarea vitezei de mişcare a aerului;
- controlul şi reglarea compoziţiei aerului;
- verificarea calităţi produselor depozitate.

9.3. Perisabilitatea mărfurilor

Perisabilitatea sau pierderile naturale, reprezintă reducerile cantitative (în greutate
sau volum) care au loc în timpul păstrării mărfurilor, în spaţii fixe sau mobile , din cauza
acţiunii factorilor interni sau externi, care modifică valoarea anumitor proprietăţi specifice
produselor .
Principalele cauze care determină perisabilitatea mărfurilor sunt:
- respiraţia: la fructe şi legume proaspete, la cereale;
- evaporarea: la carne, preparate din carne, brânzeturi, săpunuri, etc.
- volatilizarea: la solvenţi, lacuri, băuturi alcoolice, produse de parfumerie etc.;
- fragmentarea: la brânzeturi, paste făinoase etc.;
- mucegăirea: la fructe, legume, brânzeturi, preparate din carne etc.;
- debitarea şi porţionarea: la operaţiile de vânzare;
- pulverizarea şi aglomerarea: la produsele sodice, coloranţi, pigmenţi, etc.
În afara acestor cauze obiective, asupra cotelor de perisabilitate influenţează şi alţi
factori subiectivi cum ar fi :
- dotarea tehnică a spaţiilor fixe şi mobile de păstrare, cu mijloace adecvate pentru
transport - manipulare şi cu aparatură, instalaţii pentru control şi dirijare a
parametrilor atmosferici, în vederea realizării unor condiţii optime de păstrare;
- nivelul de calificare a personalului din verigile circulaţiei tehnice a mărfurilor,
care determină respectarea regulilor de comerţ;
- sistemul de ambalare şi natura materialelor de ambalaj utilizate;
- frecvenţa operaţiilor de sortare , debitare, preambalare;
- perioada de păstrare.
Cuantumul pierderilor naturale se stabileşte pe bază experimentală sub formă de
normă ,cote procentuale, diferenţiate pe grupe de mărfuri şi verigi comerciale. Nivelul
lor se revizuieşte periodic în vederea micşorării lor, funcţie de mărimea factorilor de
influenţă.