CAPITOLUL 2 STANDARDIZAREA – CADRU LEGAL AL

MANAGEMENTULUI CALITĂŢII

2.1. Definirea, conţinutul şi necesitatea standardelor

Mediul în care evoluează organizaţiile devine tot mai exigent: clienţii, consumatorii şi
utilizatorii sunt tot mai calificaţi, instruiţi, motivaţi să pretindă pentru banii lor produse mai bune, cu
atât mai mult cu cât au apărut produse de o foarte bună calitate şi foarte ieftine din China, Japonia,
Thailanda, etc.
Creşterea exigenţelor clienţilor şi ale societăţii în general, internaţionalizarea pieţelor şi
dezvoltarea accelerată a ştiinţei şi tehnicii, au determinat diversificarea şi înnoirea rapidă a
ofertei de mărfuri. Datorită introducerii în producţie şi în consum a unui număr însemnat de
produse, producătorii şi furnizorii au trebuit să acorde mai multă atenţie calităţii
produselor/serviciilor lor. Astfel, se impunea realizarea unui studiu ştiinţific şi luarea unor măsuri
eficiente de stabilire a unor proprietăţi esenţiale şi controlabile, pe baza cărora să se poată compara
şi selecta cele mai bune produse / servicii.1
Cumpărătorii sau beneficiarii produselor/serviciilor nu sunt interesaţi numai de calitatea
unui produs ci şi de calitatea firmei care îl produce şi de menţinerea nivelului de calitate a
produsului, ei trebuie să fie convinşi că acesta corespunde standardului de calitate.
De asemenea, în ultimii ani, globalizarea în continuă creştere a comerţului a determinat
o cerere crescândă de a institui un sistem de asigurare a calităţii înainte ca un contract să fie
încheiat.
Nevoia tot mai mare de asigurare a calităţii înainte ca un contract să fie parafat a întărit
ideea deja acceptată că, de multe ori, calitatea produselor joacă un rol important în protejarea
noilor pieţe ca şi în păstrarea acelora care există. Asigurarea calităţii nu a fost niciodată mai
oportună ca în aceste zile ale pieţelor mondiale competitive, unde furnizorii nu se mai pot baza
doar pe reputaţia lor.
Tendinţa către producţia care pune calitatea pe primul loc înseamnă că astăzi
cumpărătorii mai importanţi nu numai că aşteaptă un produs de calitate, dar cer de asemenea,
dovada că o întreprindere este capabilă să realizeze produse de calitate sau să furnizeze servicii de
calitate.
Pentru a fi competitivi, producătorii şi furnizorii au trebuit să stabilească sisteme de
asigurare a calităţii care să corespundă cerinţelor, cu scopul de a controla şi de a monitoriza toate
stadiile procesului de producţie, trebuind să procure atât clienţilor existenţi, cât şi celor
potenţiali, dovezi că produsul/serviciul lor are calitatea cerută, garantată. Asigurarea acestei
dovezi apare, în mod normal, sub forma unei certificări independente, de către o terţă parte.
Certificarea conformităţii reprezintă acţiunea unei terţe părţi care dovedeşte existenţa
încrederii că un produs, proces sau serviciu este în conformitate cu un standard sau cu un alt
document normativ.
Termenul de certificare cuprinde toate procedurile prin care un organism neutru dă
asigurarea că o entitate este conformă cu specificaţiile prevăzute într-un referenţial, care poate fi
un standard, o normă sau un document tehnic.
Certificarea se poate face în trei domenii:
- certificarea produselor sau serviciilor, care atestă că proprietăţile unui bun sau a
unei prestaţii sunt conforme cu specificaţiile tehnice;
- certificarea sistemelor calităţii, prin care se atestă conformitatea sistemului de
1
I. Atanase, "Obiectivele standardizării şi metodologia elaborării standardelor " în "Managementul calităţii şi
protecţia consumatorilor" voi. 1, Ed. cit., pag. 239.

1
asigurare a calităţii unei întreprinderi sau a unei părţi dintr-o întreprindere cu un standard din
seria ISO 9000;
- certificarea personalului, prin care se atestă competenţa personalului faţă de
criteriile stabilite pentru a îndeplini diferite funcţii(auditor calitate, manager sistem de calitate,
etc.).
Implementarea sistemelor calităţii inspiră încrederea clienţilor în situaţii contractuale.
Această acţiune este de o inestimabilă valoare pentru toţi furnizorii, pentru că transformă
sistemele ad-hoc ale controlului calităţii în sisteme organizate şi cu costuri rambursabile investite
în calitate, care pot asigura avantaje competitive imense întreprinderilor prin combinarea unui
nivel înalt de calitate cu preţuri mai mici. Adoptarea formală şi generalizată a conceptelor de
management al calităţii a început în cursul celui de-al doilea război mondial.
De atunci, întreprinderile din numeroase sectoare de activitate au încorporat sisteme
ale calităţii în activitatea proprie; în plus au pretins ca furnizorii lor de materiale şi subansamble să
aibă sisteme ale calităţii şi au cerut ca aceştia să efectueze o verificare a operaţiunilor proprii
sau ale furnizorilor, pentru a se asigura de respectarea normelor.
După toată publicitatea de care a beneficiat mişcarea pentru calitate în anii '80, calitatea s-a
transformat dintr-un factor de diferenţiere pe piaţă într-o condiţie pentru pătrunderea pe piaţă.
Astfel, fiecare întreprindere avea un sistem al calităţii formal sau nu.
În majoritatea întreprinderilor, inginerul responsabil cu calitatea furnizorilor a început să
viziteze fabricile acestora pentru a certifica sistemele lor de calitate. Efectul secundar firesc al
acestei mişcări a fost că s-au conceput norme de calitate diferite.2
Întreprinderile au elaborat norme de calitate pe care trebuiau să le respecte furnizorii
lor şi îi verificau pentru a se asigura că se conformează. Furnizorii primeau însă norme diferite de la
clienţi diferiţi şi trebuiau să le respecte pe toate şi să fie verificaţi de toţi. Când se folosesc norme
diferite, costul tranzacţiilor este imens, iar obstacolele care stau în calea schimbului de bunuri şi
servicii se înmulţesc.
Cu atâtea norme diferite întreprinderile trebuiau să cheltuiască resurse importante
pentru a se conforma tuturor normelor impuse de clienţii lor şi chiar dacă întreprinderile ar fi de
acord cu câteva standarde comune, nu s-ar reduce decât timpul necesar furnizorilor ca să se
pregătească pentru implementarea lor, dar nu s-ar reduce neapărat numărul verificărilor şi nici
consumul de resurse aferent acestora.
Dacă specialiştii în calitate doresc să înlăture aceste probleme, trebuie ca certificarea
sistemelor calităţii să se facă de către o comisie care va elimina nevoia ca fiecare
întreprindere să-şi verifice furnizorii săi; în plus, această soluţie va reduce costurile şi va elimina
normele contradictorii impuse firmelor furnizoare din întreaga lume.
Până acum câţiva ani în urmă nu existau scheme viabile de certificare de către o terţă
parte. Odată cu nevoia tot mai mare de asigurare a calităţii pe parcursul tuturor stadiilor
proceselor de producţie, a apărut cerinţa ca producătorii să lucreze după un set de standarde
recunoscute.3
Ca rezultat al acestei cerinţe, Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO) a
reunit specialişti în calitate din întreaga lume pentru a elabora o specificaţie a sistemului calităţii
care ar putea fi aplicată pe plan internaţional în toate ramurile de activitate.
Misiunea ISO este de a facilita schimbul internaţional de bunuri şi servicii; înţelegând
că diversitatea normelor de calitate reprezintă o barieră în calea schimbului de bunuri şi servicii,
ISO a creat o comisie tehnică (TC 176) care să elaboreze standarde pentru sistemele calităţii.
După mai mulţi ani de lucru, ISO a publicat la mijlocul anilor '80 (în 1987), prima versiune a
seriei de standarde ISO 9000 – standarde generale pentru sistemele de asigurare şi management
al calităţii.
2
H. J. Harrington, J. S. Harrington, op. cit, pag. 149-150.
3
R. Tricker, "ISO 9000 pentru întreprinderi mici şi mijlocii", Editura AII Beck, Bucureşti, 1999, pag. 7.

2
 Odată cu elaborarea standardelor ISO 9000 a fost pus la punct şi un sistem de "certificare"
a organizaţiilor de către o terţă parte în conformitate cu aceste standarde. Cum standardele sunt
identice pentru toate întreprinderile din toate sectoarele de activitate, este posibil ca nişte
organisme independente (numite organisme de atestare sau certificare) să verifice respectarea lor.
Standardele ISO 9000 şi sistemul de verificare de către o terţă parte au fost concepute
pentru a se rezolva problema costurilor cumulative menţionate şi pentru a se elimina barierele
comerciale aferente.
Ele descriu elementele sistemului calităţii, fără să specifice cum să fie implementate de
către o anumită întreprindere. Modalitatea concretă de proiectare şi aplicare a unui sistem al
calităţii depinde de obiectivele, produsele, procesele şi resursele necesare pentru implementarea
managementului calităţii.4
Având în vedere aceste considerente, se poate spune că activitatea de standardizare este
deosebit de complexă şi trebuie dirijată prin anumite reglementări acceptate de cei interesaţi. În
literatura de specialitate există numeroase opinii cu privire la conceptul de standardizare.
După unii autori, standardizarea reprezintă "activitatea de elaborare şi implementare a
unor documente de referinţă (standarde) cuprinzând soluţii ale problemelor tehnice şi
comerciale, referitoare la procese şi rezultatele acestora, care au un caracter repetitiv în relaţiile
dintre parteneri economici, ştiinţifici, tehnici şi sociali".5
Scopul principal al standardizării pare a fi, potrivit acestei definiţii, acela de a facilita
desfăşurarea normală a activităţilor în toate domeniile economice, atât pe plan naţional, cât şi la
nivel regional şi internaţional.
Conform cu Ghidul ISO/CEI/2, standardizarea reprezintă "activitatea indicată pentru a
stabili în raport cu problemele reale sau potenţiale, dispoziţii destinate unei utilizări obişnuite şi
repetate, care urmăreşte obţinerea unui nivel optim de ordine într-un context dat".6
De aceeaşi părere este şi I. Atanase, adăugând ideii de facilitare a desfăşurării normale a
activităţilor şi pe aceea că standardizarea "conciliază cerinţele beneficiarilor cu posibilităţile
producătorilor, realizând avantaje tehnico-economice optime".7
Ca urmare, s-a încercat definirea standardizării ca activitatea de elaborare şi
aplicare în practică a unor documente tehnice cu caracter normativ, prin care se stabilesc în
mod colectiv şi în concordanţă cu progresele ştiinţei şi tehnicii, prescripţii pentru
rezolvarea raţională, unitară şi dinamică a problemelor tehnice în vederea obţinerii unei
eficiente economice de ansamblu optime.
Deşi trebuie să admitem motivul repetiţiei, care se regăseşte în majoritatea definiţiilor
standardizării, şi care-i conferă capacitatea unui transfer real al evenimentelor, în definiţia de mai
sus preocuparea standardizării nu se mai limitează doar la produsele de serie sau la problemele
care se repetă, aceasta cu atât mai mult cu cât cerinţele consumatorilor sunt în continuă
creştere, iar ştiinţa şi tehnica se află într-o dinamică continuă.
Datorită acestor motive, s-a prefigurat o nouă viziune asupra acestei activităţi, iar
cea mai cuprinzătoare definiţie, care reflectă cel mai fidel concepţia modernă despre activitatea
de standardizare, este considerată cea formulată de Comitetul Permanent pentru studiul
principiilor ştiinţifice ale standardizării (STACO), din cadrul Organizaţiei Internaţionale de
Standardizare.
În concepţia STACO: "standardizarea este acţiunea de stabilire a unor reguli, cu
scopul realizării ordinii într-un domeniu dat în avantajul şi cu concursul tuturor celor
interesaţi, în special pentru obţinerea unei economii de ansamblu optime, respectând
cerinţele funcţionale şi cele de securitate.”
4
Standard ISO 8402, Quality management and quality assurance – Vocabulary , 1994, pag. 16.
5
I. Stanciu, M. Olaru, op. cit., pag. 156.
6
M. Ciocodeică, "Standardizarea şi rolul acesteia în asigurarea calităţii produselor şi serviciilor, în contextul integrării
europene", în "Managementul calităţii şi protecţia consumatorilor", voi. 1, ASE, Bucureşti, 1997, pag. 278.
7
I. Atanase, op. cit., pag. 240.

3
 Standardizarea se bazează pe rezultate sigure, obţinute de ştiinţă, de tehnică şi experienţă.
Ea nu stabileşte doar bazele pentru prezent, ci şi pe cele pentru dezvoltarea viitoare şi trebuie să
ţină pasul cu progresul.
Aşa cum rezultă tot din definiţia standardizării, obiectul acestei activităţi îl
constituie "elaborarea şi implementarea unor documente de referinţă", adică a
standardelor.
Standardul, conform definiţiei internaţionale (Ghidul ISO/CEI/2) reprezintă un
"document stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut care furnizează -
pentru utilizări comune şi repetate - reguli, linii directoare sau caracteristici referitoare la
activităţi şi rezultatele lor, garantând un nivel optim pentru comunitate în ansamblul său".
Definiţia adoptată în Ordonanţa Guvernului României nr. 39/1998, menţionează acelaşi text, cu
excepţia ultimei propoziţii, modificate astfel: "în scopul obţinerii unui grad optim de ordine într-
un context dat".8
Trebuie să precizăm, de asemenea, diferenţele între accepţiunea anglo-saxonă şi cea
francofonă, a termenului "standard". Termenul englez "standard" este utilizat în limba franceză doar
atunci când se referă la un document normativ al unei întreprinderi. În toate celelalte situaţii (în
cazul documentelor normative la nivel naţional, regional sau internaţional) se utilizează în
limba franceză termenul "norme". De aceea, o întreprindere franceză poate avea propriile ei
standarde, dar o profesie are, în Franţa, propriile ei norme.9
În ţara nostră situaţia este inversă faţă de ţările francofone. Documentele normative
internaţionale, regionale sau naţionale sunt de regulă numite "standarde", iar cele la nivelul
întreprinderii - "norme" (de ex. "normă internă", "normă de consum" etc).
Deci, norma reprezintă "un document (text, desen sau o combinaţie a acestora),
conţinând un ansamblu de parametri ce permit studiul şi definirea elementelor constructive
utilizate în mod repetat, fără modificări, în cadrul unui proiect dat"10. Marea varietate a standardelor
determină clasificarea lor după următoarele criterii:11
1. După nivelul de aplicare:
 standarde de firmă, elaborate şi aplicate de societăţi comerciale, regii
autonome sau alte persoane juridice;
 standarde profesionale, elaborate şi aplicate în anumite domenii de
activitate, de organizaţii profesionale, legal constituite;
 standarde naţionale, elaborate de organismele naţionale de standardizare şi
aplicabile la nivel naţional;
 standarde regionale, elaborate de organisme de standardizare regionale;
 standarde internaţionale, elaborate de organismele internaţionale de
standardizare, ca urmare a acordului intervenit între ţările membre ale
acestor organizaţii, în probleme de interes comun.
2. După natura lor:
 standarde de metode, care definesc metodele utilizate pentru ca produsul
să aibă caracteristicile preconizate;
 standarde de rezultate, care descriu caracteristicile produsului sau
serviciului final, fără a prezenta mijloacele necesare care urmează a fi
utilizate pentru obţinerea acestor caracteristici;
3. După conţinutul lor:

8
O. G.R. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare naţională în România, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 43/30.01.1998 .
9
S. Ciurea, N. Drăgulănescu, "Managementul calităţii totale. Standardele ISO 9004 comentate ", Editura
Economică, Bucureşti,1995, pag. 66
10
idem, op. cit., pag. 66.
11
.I.Stanciu, M. Olaru, op. cit., pag 159-161

4
  standarde generale, conţinând prevederi generale, aplicabile în anumite
domenii;
 standarde de terminologie, care stabilesc termenii utilizaţi într-un anumit
domeniu, însoţiţi, de regulă, de definiţia lor;
 standarde de produse, care specifică exigenţele pe care trebuie să le
satisfacă produsele. Aceste standarde pot fi complete sau parţiale: 12 Standardele de
produs sunt prezentate detaliat în tab. 2.1
 standardele complete de produs se referă la obţinerea şi
comercializarea unui singur produs. Ele conţin o serie de condiţii
tehnico-economice care trebuie să fie îndeplinite de un produs şi
anume: condiţii tehnice de calitate şi condiţii generale;
 standardele parţiale de produs detaliază unul sau două capitole
dintr-un standard complet de produs;
 standarde de încercări care descriu metode de încercări;
 standarde de procedee, care specifică cerinţele pe care trebuie să le
satisfacă procedeele;
 standarde de servicii, care specifică cerinţele referitoare la servicii.

12
R. Frăţilă, A. Biro, "Bazele tehnologiei şi merceologiei", Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, pag. 151-152.

5
 STANDARDE COMPLETE

Standarde de condiţii generale

Standarde de condiţii de calitate

Reguli pentru verificarea

Ambalare, depozitare,
Metode de analiză şi

transport
încercări
calităţii
Dimensiuni

Marcare
Parametri
principali

Standarde de Standarde de Standarde de Standarde de Standarde de Standarde de

dimensiuni parametrii reguli pentru analiză şi marcare ambalare,
principali verificarea încercări depozitare şi
calităţii transport

STANDARDE PARŢIALE

Tabelul. 2.1. Tipuri de standarde parţiale derivate dintr-un standard complet de produs
(Sursa: I. Stanciu, M. Olaru, "Bazele merceologiei", ASE, Bucureşti, 1998, pag. 162)

6
 Deşi unii specialişti consideră standardizarea ca fiind o activitate care se opune
progresului prin impunerea unor modele care trebuie respectate, putem spune că această activitate a
devenit un element esenţial al competitivităţii a cărei scop principal este realizarea ordinii într-un
domeniu, prin rezolvarea raţională, unitară , dinamică şi conştientă a tuturor problemelor din
domeniul respectiv, punând de acord interesele tuturor factorilor implicaţi, în vederea obţinerii
unor avantaje tehnico-economice optime.

2.2 Organizaţii de standardizare şi rolul lor în management pe plan naţional şi

internaţional

Activitatea de standardizare are drept scop stabilirea unui limbaj comun între
producătorii şi beneficiarii din diferite domenii de activitate, facilitând foarte mult
comunicarea între părţile contractante în relaţiile economice, prin înlăturarea barierelor
tehnice în cadrul comerţului intern şi internaţional.
Ca urmare a globalizării pieţelor şi a intensificării comerţului internaţional, activitatea
de standardizare a căpătat o mare amploare, iar consecinţa firească a acestui fapt a fost apariţia
organismelor de standardizare atât la nivel internaţional, regional, cât şi la nivel naţional, în
vederea armonizării şi reglementării activităţii de standardizare la aceste niveluri.
- Pentru înlesnirea activităţii de standardizare, pe plan internaţional există o serie de
organisme specializate:
 Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO)
 Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI)
 Federaţia Internaţională pentru Aplicarea Standardelor (EFAN)
 Comisia Codex Alimentarius din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS).
1). Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) a fost creată în anul 1946 ca succesoare
a Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor Naţionale de Standardizare (ISA), care a pus bazele
cooperării internaţionale în materie de standardizare în anul 1926. ISO este o federaţie
mondială cu sediul la Geneva, Elveţia, ai cărei membri sunt reprezentanţi ai organismelor naţionale
de standardizare (comitete membre ale ISO).
Fiecare organism membru ISO reprezintă organizaţia de standardizare din ţara de origine.
Se apreciază că ISO cuprinde circa 50% din ţările membre ale Naţiunilor Unite, reprezentând
aproximativ 90% din totalul comerţului internaţional 13 , iar din fiecare ţară este acceptat un singur
organism.
ISO are ca obiectiv dezvoltarea şi armonizarea standardizării şi facilitarea schimbului
internaţional de mărfuri şi servicii, organizarea schimbului de informaţii între ţări privind
activitatea de standardizare precum şi cooperarea cu alte organizaţii internaţionale în domeniul
standardizării. Rezultatele activităţii ISO sunt publicate sub forma standardelor internaţionale,
ghidurilor şi a altor documente similare.
Un standard internaţional poate fi utilizat ca atare, sau poate fi aplicat după preluarea
lui ca standard naţional. De asemenea, utilizatorii sunt atenţionaţi că toate standardele
internaţionale sunt revizuite periodic şi că orice referinţă făcută în prezentul document la un alt
standard internaţional implică ultima sa ediţie, dacă nu există o indicaţie contrară.
2). Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), creată în 1906, are drept scop facilitarea
armonizării standardelor din domeniul electrotehnicii şi electronicii. Membrii CEI sunt comitetele
naţionale din 48 de ţări14, considerate reprezentative pentru toate sectoarele interesate
13
R. Frăţilă, A. Biro, op. cit., pag. 155.
14
I. Stanciu, M. Olaru, op. cit., pag. 175.

7
(electrotehnică, telecomunicaţii, energie nucleară etc). Aceste comitete sunt alcătuite din
reprezentanţi ai diferitelor organizaţii implicate pe plan naţional în rezolvarea problemelor de
standardizare în domeniile amintite.
3). Federaţia Internaţională pentru Aplicarea Standardelor (IFAN), înfiinţată în
1947, este o asociaţie tehnico-ştiinţifică, reunind organizaţii din diferite ţări, care se ocupă de
utilizarea standardelor.
4). Comisia Codexul Alimentar din cadrul ONU pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi a
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), înfiinţată în anul 1962, are drept scop coordonarea
lucrărilor în materie de norme alimentare, asigurând punerea de acord a normelor şi publicarea lor,
după aprobare într-un "Codex Alimentarius", împreună cu normele alimentare adoptate de alte
organisme.
Aceste norme au ca obiectiv apărarea sănătăţii consumatorilor şi armonizarea
cerinţelor referitoare la produsele alimentare, facilitând astfel comerţul internaţional cu
aceste produse. Normele conţin dispoziţii referitoare la igiena alimentară, aditivi
alimentari, etichetarea produselor alimentare, conţinut de substanţe toxice, metode de
analiză şi luare a probelor etc.
- În paralel cu preocupările pe plan internaţional în domeniul standardizării, s-au
intensificat şi interesele pe plan regional în acest domeniu, mai ales odată cu încercările susţinute
ale ţărilor europene de a se integra în structurile economice ale Comunităţii Europene şi a intensificării
schimburilor internaţionale. Deci pentru a asigura o aplicare cât mai eficientă a standardelor
internaţionale de către organismele naţionale de standardizare din Europa, pentru armonizarea
standardelor naţionale sau pentru elaborarea de standarde noi, au fost create o serie de organisme
de profil. Acestea sunt:
1). Comitetul European de Standardizare (CEN) înfiinţat în anul 1961, care regrupează
organismele naţionale de standardizare din ţările membre ale Uniunii Europene (UE) şi Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (AELS).
2). Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică (CENELEC), înfiinţat în anul 1962,
responsabil cu problemele privind standardizarea în domeniul electrotehnic.
3). Institutul European de Standardizare şi Telecomunicaţii (ETSI), înfiinţat în anul 1989, a
cărui preocupări sunt elaborarea şi armonizarea standardelor europene în domeniul
telecomunicaţiilor. Acest institut este corespondentul la nivel european a Uniunii Internaţionale a
Telecomunicaţiilor (UIT).
Organismul naţional de standardizare poate fi guvernamental sau
nonguvernamental. Aceste organisme naţionale de standardizare elaborează standarde naţionale
codificate prin simboluri specifice.
Prin standard naţional înţelegem un standard care este adoptat de un organism
naţional de standardizare şi care e pus la dispoziţia publicului.15.
Aplicarea unui asemenea standard poate fi voluntară sau poate deveni obligatorie printr-o
decizie a guvernului.
2.3 Activitatea de standardizare naţională în România
În prezent, în ţara noastră activitatea de standardizare este coordonată de Asociaţia de
Standardizare din România (ASRO), care începând cu anul 199816, a preluat atribuţiile IRS, fiind

O. G. R. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare naţională în România, publicată în Monitorul

15

Oficial al României nr. 43/30.01.1998.

16
H. G. R. nr. 167/1992 privind constituirea şi funcţionarea Sistemului naţional de certificare a calităţii,
publicată în M. Of. al României, nr. 70/21.04.1992 (republicată în M. Of. al României nr. 34/04.03.1997) şi
abrogată prin art. 24 a O. G. nr. 38/1998 privind acreditarea şi infrastructura pentru evaluarea conformităţii,
publicată în M. Of. al României nr. 43/30.01.1998.

8
recunoscută ca organism naţional de standardizare în subordinea Ministerului Cercetării şi
Tehnologiei, trecând din anul 199817 în subordinea Agenţiei Naţionale de Ştiinţă, Tehnică şi
Inovaţie (ANSTI).
Atribuţiile principale ale Asociaţiei sunt:
- elaborarea şi aprobarea, reconfirmarea şi anularea standardelor naţionale, precum şi
adoptarea standardelor internaţionale şi europene ca standarde naţionale;
- stabilirea principiilor şi metodologiei standardizării naţionale;
- elaborarea şi implementarea programului de standardizare naţională;
- reprezentare României şi participarea în organismele nonguvernamentale internaţionale
(ISO, CEI) şi europene (CEN, CENELEC, ETSI) de standardizare, precum şi
colaborarea cu organisme de standardizare din alte ţări;
- editarea, publicarea şi difuzarea standardelor naţionale şi a altor publicaţii din
domeniul standardizării naţionale;
- acordarea dreptului de utilizare a mărcilor naţionale de conformitate cu standardele
naţionale;
- efectuarea de operaţiuni de import-export şi comercializare de standarde;
- crearea unui climat favorabil aplicării standardelor naţionale în economie şi
dezvoltării standardizării în România.
În România se elaborează următoarele categorii de standarde: standarde române (aplicate la
nivel naţional), standarde profesionale şi standarde de firmă.
Elaborarea standardelor este un proces complex care include activităţi de
documentare, cercetare, creaţie, punere de acord cu factorii interesaţi, cu legile şi documentele
normative în vigoare, rezolvarea problemelor litigioase, acceptarea şi aprobarea documentului
final. Aceste activităţi nu se pot executa simultan, ceea ce impune stabilirea unei succesiuni
logice pe baza unei metodologii specifice elaborării lucrărilor de standardizare.
Metodologia este precizată prin seria de standarde SR 10000 "Principiile şi metodologia
standardizării", serie care cuprinde următoarele standarde:
 SR 10000-1/1994 - Principiile şi metoda standardizării. Termeni generali şi definiţiile
lor privind standardizarea şi activităţile anexe;
 SR 10000-3 /1995 - Principiile şi metoda standardizării;
 SR 10000-4 / 1995 - Principiile şi metodologia standardizării. Forma de prezentare a
standardelor române;
 SR 10000-6 / 1994 - Principiile şi metodologia standardizării. Reguli de redactare a
standardelor.
Conform metodologiilor menţionate, elaborarea standardelor se face într-un număr mai
mare sau mai mic de etape, în funcţie de tipul standardului şi al etapei la care trebuie lucrat
(elaborarea de standard nou, revizuire, actualizare etc), de baza de la care se porneşte
(existenţa unor standarde internaţionale sau interne), de experienţa practică acumulată în domeniu,
de urgenţă, respectiv de dorinţa de urgentare a lucrărilor de standardizare. Pentru elaborarea
standardelor sunt necesare următoarele etape de lucru: 18
a) Documentarea preliminară care se bazează pe banca de date existentă la organismul
de standardizare recunoscut şi constă în studierea fişei tematice, a programelor de
17
O.G.R. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare naţională în România, publicată în M. Of. al
României nr. 43/30.01.1998.
Prin art. 30 al O. G. R. nr. 39/1998 se abrogă: O. G. R. nr. 19/1992 (M. Of. nr. 212/28.08.1992), H. G. R. nr.
224/1995 (M. Of. nr. 72/20.04.1995) şi H. G. R. nr. 721/1992 privind înfiinţarea Centrului Naţional de
Formare, Consultanţă şi Management pentru Asigurarea Calităţii (republicată în M. Of. al României, partea I,
nr 34/04.03.1997)
• O. G. R. nr. 44/1998 pentru modificarea O. G. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare
naţională în România, publicată în M. Of. al României nr. 278/27.07.1998
18
I. Atanase, op. cit., pag. 254

9
 standardizare şi a documentelor normative interne, internaţionale şi ale altor ţări;
b) Documentarea completă teoretică şi practică şi întocmirea materialului de
sinteză este etapa care definitivează informaţia necesară elaborării proiectului de
standard. Lista surselor de documentare cuprinde: programele privind îmbunătăţirea
nivelului tehnic şi calitativ al produselor, reducerea consumurilor, valorificarea
superioară a materiilor prime, retehnologizarea, creşterea productivităţii muncii,
noutăţile în ştiinţă şi tehnologie pe plan naţional şi internaţional, legislaţia în vigoare,
standardele în vigoare, etc.
c) Elaborarea proiectului de standard în redactarea I este etapa cea mai importantă
care determină conţinutul documentului şi influenţează în mare măsură desfăşurarea
etapelor ulterioare de lucru. În această etapă trebuie motivată necesitatea noului
standard, cu precizarea noutăţilor introduse, a modificărilor faţă de documentele
normative existente, interpretarea datelor din sinteza de documentare, influenţa
prevederilor din proiectul de standard asupra preţului, consumului de manoperă,
energie, avantajele ce pot fi obţinute prin aplicarea standardului respectiv comparativ
cu situaţia existentă. Aceste elemente constituie conţinutul unei note de fundamentare.
d) Consultarea prin corespondenţă a factorilor interesaţi cu privire la conţinutul
primei redactări. În acest scop se trimite în machetă proiectul de standard (redactarea
I) însoţit de nota de fundamentare şi de materialul de sinteză. Se recomandă ca
răspunsurile să fie întocmite şi expediate pe adresa unităţii elaboratoare în termen de
30 de zile, de la primirea materialelor şi ele să nu fie formale, să se refere la conţinut
şi să tindă spre îmbunătăţirea proiectului;
e) Întocmirea sintezei observaţiilor primite, îmbunătăţirea primei redactări a
standardului. Această etapă apare în situaţia în care se primesc observaţii, uneori
contradictorii, situaţie în care elaboratorul întocmeşte sinteza acestora, precizând poziţia sa
şi motivând cazurile de neacceptare. Se realizează o redactare I îmbunătăţită conţinând
propunerile suplimentare acceptate. În cazurile în care observaţiile şi propunerile făcute de
factorii interesaţi nu au putut fi soluţionate de elaborator, acesta expediază sinteza observaţiilor
şi, dacă este cazul, proiectul de standard în redactarea I îmbunătăţită către toţi factorii
interesaţi;
f) Convocarea delegaţilor factorilor interesaţi într-o şedinţă de colectiv pentru
discutarea documentului şi punerea de acord a opiniilor acestora. După şedinţa de
colectiv se poate elabora o nouă redactare I şi dacă este cazul, se poate convoca o nouă
şedinţă de colectiv, care va avea ca obiectiv discutarea şi punerea de acord asupra noii
redactări;
g) Elaborarea proiectului de standard în redactarea a II-a şi întocmirea dosarului
standardului. Dacă în urma discuţiilor cu specialiştii delegaţi se soluţionează
divergenţele, se poate elabora proiectul de standard în redactarea a II-a, se
completează nota de fundamentare în care se specifică şi modificările aduse
proiectului analizat în şedinţă, motivându-se soluţiile adoptate. Se întocmeşte dosarul
standardului care trebuie să cuprindă: borderoul actelor din dosar, nota de
fundamentare, proiectul standard, redactarea a II-a, precum şi celelalte acte care atestă
parcurgerea etapelor anterioare (procese verbale ale şedinţelor, împuternicirile
delegaţilor, lista factorilor interesaţi, observaţiile, notele de fundamentare şi proiectul
de standard redactarea I îmbunătăţită etc), la care se adaugă avizul consiliului
tehnico-economic;
h) Trimiterea standardului la organismul de standardizare (la noi în ţară - ASRO -Asociaţia
de Standardizare din România), pentru expertizare şi întocmirea celei de-a IlI-a redactări.
Examinarea se realizează cu participarea tuturor reprezentanţilor unităţilor cărora li s-a
trimis proiectul de standard. Comisia de standardizare hotărăşte, în urma examinării, după

10
 caz: avizarea, amânarea pentru completări, sistarea lucrărilor, restituirea proiectului în
vederea unei noi redactări a II-a, acceptarea standardului. Se stabileşte termenul de intrare în
vigoare, după ce se analizează planul de măsuri tehnico-organizatorice, întocmit în vederea
creării condiţiilor pentru aplicarea standardului;
i) Aprobarea standardelor se face în mod diferit:
 standardele importante se aprobă prin decret prezidenţial sau hotărâre
guvernamentală;
 cele obişnuite se aprobă de directorul general în consiliul de conducere al
organismului de standardizare.
După aprobare standardul se numerotează, se multiplică şi se difuzează spre utilizare.
Aplicarea unui standard naţional poate deveni obligatorie, în totalitate sau în parte, pe întreg
teritoriul, pe plan zonal sau pe plan local, numai printr-o reglementare tehnică adoptată de către o
autoritate, în cazul în care considerente de ordin public, de protecţie a vieţii, a sănătăţii şi a
securităţii persoanelor fizice, a mediului înconjurător şi de apărare a intereselor consumatorilor fac
necesară o astfel de măsură.19
Calitatea a devenit astfel cuvântul cheie în contextul pieţelor competitive de astăzi, iar
pătrunderea şi menţinerea pe aceste pieţe a determinat ca numeroase ţări, prin organismele lor de
standardizare să fie reprezentate ca membre în organismele internaţionale şi regionale de
standardizare. Aceste organisme cooperează între ele în scopul facilitării derulării schimburilor
internaţionale, cu acordul liber consimţit între parteneri, în vederea obţinerii de avantaje economice
reciproce.

19
O.G.R. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare naţională în România, publicată în M. Of. al
României nr. 43/30.01.1998.
Prin art. 30 al O. G. R. nr. 39/1998 se abrogă: O. G. R. nr. 19/1992 (M. Of. nr. 212/28.08.1992), H. G. R. nr.
224/1995 (M. Of. nr. 72/20.04.1995) şi H. G. R. nr. 721/1992 privind înfiinţarea Centrului Naţional de
Formare, Consultanţă şi Management pentru Asigurarea Calităţii (republicată în M. Of. al României, partea I,
nr 34/04.03.1997)
• O. G. R. nr. 44/1998 pentru modificarea O. G. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare
naţională în România, publicată în M. Of. al României nr. 278/27.07.1998

11