CURS 9

Capitolul 9. Sisteme de asigurare a calităţii

Obiectivele temei:
- definirea termenilor specifici sistemelor de asigurare a calității;
- delimitarea noțiunilor de certificare si acreditare;
- evidențierea sistemelor instituţionale ale calităţii pe plan intern;
- definirea activității de audit si a componentelor sale.

Conținuturi:
1. Sisteme de asigurare a calității.
2. Sisteme instituţionale ale calităţii pe plan intern.
3. Activitatea de audit.

Cuvinte cheie: asigurarea calității, sistemul calității, managementul calității, politica calității,
manualul calității, planificarea calității, asigurarea calității, controlul calității, supravegherea
calității, evaluarea calității, auditul.

Asigurarea calităţii - parte a managementului calităţii focalizată pe oferirea încrederii

că cerinţele de calitate vor fi satisfăcute. ISO 9000:2001
Sistemul calităţii nu poate fi analizat în întreaga lui complexitate fără a considera, între
altele, şi elementele prezentate în cele ce urmează, definite de ISO (Organizaţia Internaţională de
Standardizare):
• Sistemul calităţii. Ansamblul structurilor organizatorice, responsabilităţilor, procedurilor
şi resurselor pentru implementarea conducerii calităţii.
• Managementul calităţii. Ansamblul activităţilor funcţiei generale de conducere, care
determină politica în domeniul calităţii, obiectivele şi responsabilităţile şi le implementează
prin mijloace, cum sunt: planificarea calităţii, controlul calităţii, asigurarea calităţii şi
îmbunătăţirea calităţii. Managementul calităţii reprezintă un ansamblu de activităţi ce au
drept scop realizarea anumitor obiective, la nivelul întreprinderii, prin utilizarea optimă a
resurselor. Activităţile incluse se referă la:
 planificarea,
  coordonarea,
 organizarea,
 controlul,
 asigurarea calităţii.
În general, la nivelul firmei, sunt stabilite o serie de obiective generale, strategice, pe care
aceasta îşi propune să le îndeplinească. Aceste obiective pot fi de natură tehnică, economică,
socială, comercială etc. şi sunt transpuse în realitate prin intermediul unor obiective specifice,
derivate sau operaţionale. În categoria obiectivelor operaţionale putem include: obţinerea unor
produse corespunzătoare calitativ, în cantităţile şi la termenele cerute de clienţi, disponibile pe
piaţa dorită de către aceştia.
Prin concretizarea obiectivelor managementului calităţii la nivelul întreprinderii se
urmăreşte obţinerea unor produse care:
 sunt conforme cu cerinţele societăţii, cu standardele şi specificaţiile aplicabile
în domeniul respectiv;
 satisfac aşteptările clientului: satisfac o necesitate sau corespund unui obiectiv clar
definit;
 au în vedere cerinţele protecţiei mediului;
 sunt oferite pe piaţă la preţuri competitive;
 răspund cerinţelor de profitabilitate.

• Politica calităţii. Orientările şi obiectivele generale ale unui organism în ceea ce priveşte
calitatea, aşa cum sunt ele exprimate în mod formal de către conducere la nivelul cel mai
înalt.
• Manualul calităţii. Documentul care enunţă politica în domeniul calităţii şi descrie
sistemul calităţii unui organism.
• Planificarea calităţii. Stabilirea şi dezvoltarea obiectivelor şi condiţiilor pentru calitate,
precum şi a condiţiilor pentru aplicarea sistemului calităţii.
• Asigurarea calităţii. Ansamblul acţiunilor prestabilite şi sistematice de aplicat şi de
demonstrat, dacă este cazul, necesare pentru a da încrederea corespunzătoare că o entitate va
satisface condiţiile de calitate date.
 Prevederile şi normele privind asigurarea calităţii sunt cuprinse în seria de standarde
ISO 9000 şi în standardul ISO 8402. Aceste standarde au realizat uniformizarea normelor
privind calitatea pe plan internaţional. România a preluat aceste standarde. Institutul Român
de Standardizare este membru ISO. Sistemul naţional de certificare a calităţii este cuprins în
Hotărârea Guvernului nr. 167/1992.
• Controlul calităţii. Tehnicile şi activităţile cu caracter operaţional utilizate pentru
îndeplinirea condiţiilor de calitate.
• Conducerea totală a calităţii. Modul de conducere a unui organism, axat pe calitate,
bazat pe participarea tuturor membrilor săi şi urmărind rentabilitatea pe termen lung prin
satisfacerea clientului şi incluzând avantajele pentru membrii organismului şi pentru
societate. Calitatea produselor trebuie să fie abordată în strânsă legătură cu calitatea mediului
înconjurător.
• Supravegherea calităţii. Urmărirea şi verificarea continuă a stării unei entităţi şi analiza
înregistrărilor pentru a asigura satisfacerea condiţiilor specificate. Este realizată de
producător, beneficiar sau alt partener din interiorul fluxului (filierei).
• Evaluarea calităţii. Examinarea sistematică pentru a determina în ce măsură este
capabilă o entitate să răspundă condiţiilor specificate. În funcţie de domeniul de aplicare,
întâlnim evaluarea calităţii procesului, evaluarea calităţii personalului, evaluarea calităţii
sistemului, iar în funcţie de momentul în care se desfăşoară evaluarea: evaluare
precontractuală, evaluare contractuală, evaluare postcontractuală.

9.1. Sisteme instituţionale ale calităţii pe plan intern

Datorită faptului că există o condiţionare reciprocă între PIB, export, bunăstarea
cetăţenilor, calitatea produselor şi serviciilor, calitatea mediului, calitatea vieţii în general, statul nu
poate rămâne indiferent la modul în care se rezolvă problemele calităţii produselor şi serviciilor,
indiferent dacă realizarea acestora se face în sectorul privat sau de stat.
În acest scop s-au înfiinţat organisme guvernamentale sau non-guvernamentale care şi-au
asumat sarcina supravegherii diferitelor aspecte ale calităţii produselor astfel încât, pe ansamblu, să
se asigure o continuitate a acestei activităţi, începând cu cercetarea-dezvoltarea şi proiectarea şi
terminând cu exploatarea de către consumatori.
 S-au elaborat de asemenea reglementări şi acte normative care să ordoneze iniţiativele
producătorilor în direcţia producerii şi comercializării de produse care îndeplinesc un anumit
standard de calitate, precum şi metodele şi procedurile de verificare a conformităţii cu acesta.
În economia de piaţă este foarte importantă credibilitatea pe piaţă a unui produs / serviciu
şi a furnizorului acestuia. În contextul mondializării pieţei şi al diversificării şi vânzării mai rapide a
produselor, a apărut necesitatea unor noi practici de dezvoltare a credibilităţii pe piaţă. Simpla
afirmaţie (prin reclame sau publicitate) a unui producător / prestator de servicii că produsul său este
de bună calitate nu mai este suficientă pentru a genera încrederea consumatorilor. Este nevoie de
dovezi obiective constituite din testări comparative de produse, din certificarea produselor şi a
sistemelor calităţii de către organisme specializate.
Certificarea este o procedură prin care un organism calificat, independent faţă de
producător şi consumator, atestă documentat faptul că un produs, un serviciu, un proces, o persoană
îndeplineşte cerinţele de conformitate cu un anumit referenţial (standard, normă, specificaţie, caiet
de sarcini etc.)
În Uniunea Europeană, certificarea produselor poate fi obligatorie, în cazul acelor
produse / servicii care pot pune în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor sau calitatea mediului ambiant
şi care constituie obiectul domeniului reglementat, sau facultativă / voluntară în cazul produselor
care aparţin domeniilor nereglementate.
În Comunitatea Economică Europeană nu sunt obligatorii, prin legislaţie, certificarea
sistemului calităţii şi certificarea produselor, dar pot deveni obligatorii prin decizia unor autorităţi
publice ca şi prin efectul unor contracte încheiate între agenţii economici.
Organismele care certifică produse / servicii, sisteme ale calităţii, persoane şi organismele
de testare sau etalonare (laboratoarele de încercare sau laboratoarele pentru etalonări metrologice)
trebuie la rândul lor să fie acreditate pentru desfăşurarea activităţii de certificare.
Acreditarea este o procedură prin care un organism de acreditare recunoaşte oficial şi
atestă în scris faptul că o anumită organizaţie este competentă să efectueze anumite activităţi
specifice. Acreditarea implică evaluarea prealabilă a conformităţii organizării şi funcţionării acelei
organizaţii în raport cu un referenţial cunoscut şi acceptat.
Acreditarea unei organizaţii înseamnă de fapt o recunoaştere oficială atât a existenţei
unei competenţe particulare a acesteia, cât şi menţinerea în timp a competenţei pe durata de
valabilitate a acreditării. Acreditarea este o dovadă a credibilităţii de care beneficiază o organizaţie,
se acordă în anumite condiţii bine definite şi facilitează considerabil libera circulaţie a produselor.
Există la nivel european, în unele state, practica recunoaşterii de către guvernele
respective a organizaţiilor acreditate de către organismele naţionale de acreditare şi notificarea
acestora pe plan internaţional.
În scopul îmbunătăţirii credibilităţii de piaţă, pe lângă acreditarea naţională, organismele
de certificare şi laboratoarele de încercări din orice stat pot participa la acorduri internaţionale
multilaterale de recunoaştere reciprocă, încheiate cu organisme similare din alte state.
În Europa, referenţialele principale pe baza cărora se face acreditarea sunt standardele
europene din seria EN 45000 respectiv EN 45001 şi EN 45002 pentru acreditarea laboratoarelor de
încercări, EN 45004 pentru acreditarea organismelor de inspecţie, EN 45011 pentru acreditarea
organismelor de certificare a produselor / serviciilor, EN 45012 pentru acreditarea organismelor de
certificare a sistemelor calităţii şi EN 45013 pentru acreditarea organismelor de certificare a
personalului. Toate aceste standarde au corespondent şi în limba română.
De regulă, autoritatea publică centrală din fiecare stat decide care sunt categoriile de
organizaţii ce necesită acreditare şi aprobă referenţialele şi procedurile aplicabile.
În România, organismul de acreditare afiliat ca membru cu drepturi depline la EA -
European Co-operation for Accreditation este RENAR - Asociaţia Reţelei Naţionale de
Acreditare din România, înfiinţată în 1998. RENAR este abilitat să acrediteze organisme de
certificare, produse sau servicii, organisme de certificare a persoanelor, organisme de inspecţie,
laboratoare de testare, laboratoare de etalonare.
Tot în domeniul supravegherii calităţii sau asigurării condiţiilor pentru realizarea şi
gestiunea calităţii produselor mai funcţionează în România asociaţii de protecţia consumatorului,
ASRO - Asociaţia Română de Standardizare, SRAC - Societatea Română pentru Asigurarea
Calităţii, care administrează PRAQ (Programul de Audit al Calităţii), BRML - Biroul Român de
Metrologie Legală etc.

9.2. Activitatea de audit

Auditul reprezintă totalitatea activităţilor care sunt executate pentru a confirma că
elementele aplicabile unui Sistem de Asigurare a Calităţii sau unei proceduri, reglementări,
instrucţiuni, au fost stabilite în conformitate cu cerinţele documentelor de referinţă şi sunt efectiv
implementate.
Auditul poate fi:
 intern, efectuat de firmă în cadrul compartimentelor / departamentelor acesteia;
 extern, efectuat de firmă către furnizorii săi de produse sau de servicii;
 din exterior, efectuat de beneficiari, de organul de control sau organul de certificare;
Auditul se desfăşoară pe baza unui plan care stabileşte entităţile organizatorice
(departamentele / compartimentele societăţii sau furnizorii societăţii) unde se va desfăşura auditul,
perioada de desfăşurare, elementele SAC sau procedurile de asigurare a calităţii supuse evaluării
precum şi echipa de audit.
Frecvenţa, durata şi elementele SAC pentru care se desfăşoară auditul se stabilesc luând
în considerare standardul aplicabil SAC, durata proceselor de promovare şi stadiul de execuţie al
produsului sau serviciului procurat.
Auditul intern este efectuat de către o echipă compusă din membri care au calitatea şi
pregătirea corespunzătoare şi nu sunt implicaţi direct în realizarea sau confirmarea activităţii supuse
verificării. Auditarea se face pe baza documentelor de referinţă şi procedurilor care reglementează
activitatea supusă evaluării, precum şi a fişelor chestionar de control (FCC) şi se desfăşoară prin
examinarea fiecărui element al SAC, avându-se în vedere cel puţin următoarele:
 activitatea personalului, inclusiv modul cum s-au respectat procedurile de asigurare a
calităţii şi procedurile specifice;
 verificarea dovezilor obiective generate ca urmare a efectuării activităţilor supuse
auditului;
 verificarea implementării acţiunilor corective rezultate în urma unui audit anterior.
Auditul se încheie cu o şedinţă de analiză şi un raport de audit prin care se prezintă
factorilor de decizie, rezultatele din entităţile organizatorice implicate.
Înainte de analiza finală, se clasifică aspectele rezultate în urma auditului, se
sistematizează deficienţele constatate şi se înlocuiesc rapoartele privind acţiunile corective ce se
impun şi termenele de finalizare a acestora.
Faţă de planul de audit, se pot efectua audituri suplimentare, din dispoziţia
managementului general al întreprinderii, în următoarele situaţii:
 atunci când au fost făcute modificări semnificative ale SAC sau ale procedurilor implementate;
  în cazul în care calitatea unei activităţi este incertă sau SAC este ineficient;
 când se produc modificări în schema de organizare a firmei care pot afecta sistemul de calitate;
 atunci când apar modificări sau completări ale obiectului de activitate al firmei.
Auditul extern se desfăşoară după aceeaşi metodologie ca auditul intern, ori de câte ori
este nevoie să se verifice modul de aplicare a procedurilor SAC la furnizori.
Auditul extern se efectuează fie de către beneficiar singur, fie împreună cu furnizorul.
După auditarea şi confirmarea realizării eventualelor acţiuni corective desfăşurate la
furnizor, compartimentele de marketing sau aprovizionare ale firmei beneficiare actualizează ''lista
de furnizori calificaţi ai firmei''; în cazul în care nu au fost implementate acţiunile corective,
furnizorul respectiv este eliminat din această listă.
Auditul din exterior. În cadrul auditului din exterior firma auditată are obligaţia
asigurării condiţiilor optime de desfăşurare al acestuia şi în principal:
 asigurarea accesului echipei de audit la toate înregistrările şi locurile de muncă ale firmei
audiate;
 asigurarea urmăririi şi raportarea implementării acţiunilor corective stabilite prin audit.

BIBLIOGRAFIE

1. Băleanu C. - Managementul îmbunătăţirii continue, Editura Expert, Bucureşti, 1996;

2. Beceanu D., Chira A – Tehnologia produselor horticole. Editura Economică, Bucureşti,
2003;
3. Bratu Iuliana si colab. - Controlul calităţii şi HACCP în Industria alimentară,
Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 2002;
4. Chira A. – Calitatea produselor agricole şi alimentare. Ed. Ceres. Bucureşti, 2001;
5. Chira A.- Gestiunea calităţii produselor hortiviticole. Ed. Holding Reporter, Bucureşti,
1998;
6. Diaconescu I., Ardelean Dorina, Diaconescu Mirela – Merceologie alimentară: calitate şi
siguranţă.Editura Universitară, Bucureşti, 2007;
7. Drăgulănescu N. - De la calitatea controlată la calitatea totală, Editura Alternative,
Bucureşti, 1996;
8. Froman B. – Manualul calității – instrument strategic al abordării calității, Ed. Tehnică,
1998;
9. Hura Carmen – Metode de determinare a reziduurilor de pesticide din produsele
alimentare. Ed. Septerion, Iași, 1995;
10. Ionescu S.C. – Managementul calității. Ed. Didactică și Pedagogică R.A., București,
2000;
11. Marchionni S, Braschi E, Tommasini S, et al., Journal of Agricultural and Food
Chemistry, 2013;
12. Neicu Bologa, Alexandru Burda – Merceologie alimentară. Editura Universitară, 2008;
13. Niculiţă Lidia – Managementul şi ingineria calităţii. Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005;
14. Noye D. – Ghid practic pentu controlul calității, Ed. Tehnică, București, 2000.
15. Olaru M. - Managementul calităţii, Editura Economică, Bucureşti,1999;
16. Olaru M., Isaic-Maniu, Al., Lefter, V., Pop, N., Popescu, S., Drăgulănescu, N. Roncea,
L., Roncea, C., Tehnici şi instrumente utilizate în managementul calităţii, Editura Economică,
Constanţa, 2007;
17. Parker G.W., - Costrile calității, Ed. CODECS, 1998
18. Pop Cecilia, Pop Ioan Mircea – Merceologia produselor alimentare. Editura Edict
Production, Iaşi, 2006;
19. Potie C. - Diagnosticul calităţii, traducere, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001;
20. Sârbu R. - Certificarea, auditarea şi gestiunea costurilor calităţii, Centrul editorial ASE,
Bucureşti, 1998;
21. Scorei R. și colab. – Aplicarea principiilor calității în industria agro-alimentară, Ed.
Agora, 2000;
22. Stanciu I. – Managementul calității totale, Ed. Cartea Universitară, București, 2003;
23. Stețca Gh., Mocuța N., Pop Anamaria – Strategii de management privind calitatea
alimentelor, Ed. Risiprint, Cluj Napoca, 2012;
24. Stoian Elena, Micu Marius Mihai – Managementul calității serviciilor de alimentație
publică si agroturism, București, 2013;
25. Voinea Lelia, Calitate şi securitate alimentară. Ed. ASE Bucureşti, 2013.