Sunetele în limba latină şi transcrierea lor grafică

Sunetele latineşti se împart în 3 mari grupe:

I Vocale = acele sunete care se pot pronunţa singure, fără ajutorul altui sunet: a, e, i o, u. Nu există
sunetele ă şi î (â). Ele sunt inovaţii ce aparţin limbii române sub influenţa limbilor popoarelor vecine
(mai ales slave).
II Consoanele = acele sunete care nu se pot pronunţa (auzi) decât cu ajutorul unei vocale alăturate.
III Diftongii = un complex sonor format din două sunete, din care primul sunet este vocală iar al
doilea este semivocală. Diftongii latineşti se pronunţă şi se scriu cu ambele componente în aceeaşi
silabă:
a e
v sv

o e
v sv

a u
v sv

e u
v sv

Cantitatea sau durata de pronunţare a sunetelor latineşti (vocalele şi diftongii) 

a. Toate vocalele latineşti au dublă serie în ceea ce priveşte cantitatea de pronunţare.

Vocalele cu cantitate lungă notată prin – deasupra prezintă o durată dublă în emisiunea sa:
ā, ē, ī, ō, ū

b. Vocale cu durată scurtă de pronunţare notată cu ajutorul unei căciuliţe deasupra: ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ. În

texte, cantitatea vocalei nu este notată grafic pentru că indiferent  de prezenţa semnului cantităţii,
latinii ştiau care este scurtă şi lungă. Diferenţierea în pronunţare se făcea numai în vorbirea orală. 

Importanţa cantităţii vocale

Cantitatea unei vocale are în primul rând rol lexical-semantic, diferenţiind un cuvânt de alt cuvânt
care are aceeaşi sciere (omografie):

popŭlus –  popor

popūlus – plop

Cantitatea vocalei are şi rol morfologic, deosebind o categorie gramaticală de alta.

Pronunţarea 
a=a

b=b

c=c
cc=c – se pronunţă cu cei doi c distincţi (ca în ac-ci-pi-o ) şi trece fiecare în silabă diferită

d=d

e=e

f=ph – philosóphia

h= în latineşte se aude foarte slab, aproape insesizabil, în aşa fel încât spre limbile romanice nu se mai
aude, şi dispare în limba română şi grafic

homo = homo → om (româneşte)

heri = heri → ieri (româneşte)
rr=r – la despărţirea în silabe, însă, fiecare din ele trece în silabe diferite

s=s NU z chiar dacă se află intervocalic 

Diftongii şi grupurile consonantice
– ae – se pronunţă – fie ai (în latina restituta)
– fie e (în latina conventională)

Se scrie şi se pronunţă într-o singură silabă.

Excepţie: se pronunţă ae cu fiecare element în silabe diferite în cuvântul aer şi derivate.

– oe – se pronunţă – fie oi (latina restituta)
– fie e (latina conventională)

Ambele componente se păstrează în aceeaşi silabă: Phoebus – Phoe-bus (pronunţ. Foi-bus sau Fe-
bus).

Excepţie: oe nu formează diftong, deci se scrie şi se pronunţă cu fiecare element component în silabe
diferite, în cuvântul poeta (poet) şi derivaţii săi.
– au – se pronunţă – auc-tor
– eu – se pronunţă eu – diftong cu ambele elemente în aceeaşi silabă: Europa – Eu-ro-pa 
Complexe: 
– ce – se pronuţă che (în restituta)
ce (în convenţională)

– ci – se pronunţă chi (în restituta)

ci (în convenţională)

Exemplu: Cicero – Chi-che-ro (resituta); Ci-ce-ro (convenţională)

– ngu urmat de vocală – se pronunţă ngu (în restituta)

ngv (în convenională)

Exemplu: lingua – pronunţat lingua (restituta); lingva (convenţională)

– qu+vocală – se pronunţă cu (în restituta) (ca în acuarela)
cv (în convenţională)

Exemplu: aqua – pronunţat acua (restituta); acva (convenţională)

– ti – se pronunţă ti (în restituta), indiferent de poziţia în cuvânt
ţi (în convenţională) numai când este precedat şi urmat de vocală

Exemplu: amicitia – pronunţat amichtia (restituta); amiciţia (convenţională)

ti precedat de s,x sau alt t se pronunţă ti

Exemplu: sextius

Accentuarea cuvintelor în limba latină 

Accent = intensitatea cu care se pronunţă un sunet.

Deoarece consoanele nu se aud, accent vor avea doar vocalele şi diftongii. Diftongii au întotdeauna
cantitate lungă.

Reguli de accentuare a cuvântului:

1. Niciodată latina nu pune accent pe ultima silabă

bar-bá-tus

2. De regulă, locul accentului se află pe silaba penultimă a cuvântului. Aceasta se întâmplă numai
dacă penultima silabă are cantitate lungă.

3. Când penultima silabă este scurtă, accentul se mută pe antepenultima silabă.