FONETICA ȘI FONOLOGIA LIMBII ROMÂNE.

Atât fonetica, cât și fonologia sunt discipline lingvistice care studiază sunetele produse
de vocea umană, sunetele fiind „cele mai mici unități ale limbii” 1. Însă în vreme ce fonetica
studiază aspectele fiziologice ale producerii și receptării sunetelor, fonologia studiază
sunetele din punct de vedere funcțional, urmărind funcția lor de a face diferența între cuvinte,
de a determina sensul și categoria gramaticală a cuvintelor. Obiectul de studiu al fonologiei
este fonemul.
Sunetul este un fenomen fizic, material și concret, având anumite caracteristici
articulatorii și auditive. Este rezultatul vibrațiilor aerului pe care le produce aparatul fonator 2
sub influența impulsurilor nervoase date de creier. Aparatul auditiv 3 este responsabil de
receptarea sunetelor. Sunetele sunt unde sonore cu aspect regulat, având caracter muzical,
ceea ce le deosebește de zgomote.
Fonemul este „amprenta mentală”4 a sunetului, un fenomen general și abstract, care
este perceput numai cu ajutorul comutării și al distribuției și care ajută la diferențierea
cuvintelor între ele. Sunetul m din moară și sunetul m din miere au caracteristici de
pronunție și de receptare diferite însă amprenta mentală a celor doi m este aceeași, una
singură, prin urmare vorbitorul nu face distincție între cei doi m.
Cercetările de fonetică au dus la concluzia că „fiecare sunet al vorbirii are
individualitate proprie și că nici un sunet nu este identic cu altul” 5; același sunet este
pronunțat în mod diferit de vorbitori diferiți sau de același vorbitor în situații diferite de
comunicare. Prin urmare fonemul este numai o invariantă, în vreme ce variantele sale
fonetice poartă denumire a de alofone. Fonemele au capacitatea de a face diferența între
cuvinte, în vreme ce alofonele nu. De exemplu, a din sac este un fonem deoarece înlocuindu-l
cu alt fonem, obținem o schimbare de conținut: sec, sic, soc, suc. Același sunet a este rostit
diferit în funcție de sunetele care îl însoțesc: dacă este rostit după č sau după i, are o pronunție
palatală (ceapă); dacă este rostit după o sau după u are o pronunție labială (cioară). În ambele
cazuri însă, este vorba despre fonemul a și nu despre un alt fonem.

Sunetele limbii române

Fiecare limbă are un număr limitat de sunete pe care le folosește în comunicare. În

funcție de caracteristicile lor fizice, sunetele limbii române se clasifică în: vocale, consoane și
semivocale.
Vocalele sunt unde sonore care se produc prin vibrația coardelor vocale, în cazul
cărora nu intervine niciun obstacol în calea curentului fonator. Vocalele limbii române sunt a,
e, i, o, u, ă, î / â. Sunt sunetele care pot primi accent și pot forma singure silabe (sunt centre
de silabă).
- din punctul de vedere al aperturii (deschiderea maxilarului) există vocale deschise (a),
semideschise (e, ă, o) și închise (i, î / â, u);

1
Ionescu 2001: 107.
2
Aparatul fonator mai este numit și aparat fono-articulator și este compus din: plămâni, laringe, epiglotă,
faringe, cavitatea bucală, fosele nazale, limba, vălul palatin, palatul dur (cerul gurii), zona alveolari, dinții,
maxilarul inferior, buzele. Cf. Toma 2000: 17.
3
Aparatul auditiv este alcătuit din canalul auditiv extern, membrana timpanică,grupul de oscioare, cohleea
(urechea internă). Cf. Toma 2000: 18.
4
Ibidem 2001: 115.
5
Ibidem 2001: 115.
 - din punctul de vedere al localizării există vocale anterioare (e, i), centrale sau
mediale (a, ă, î / â) și posterioare (o, u);
- din punctul de vedere al labializării (participarea sau neparticiparea buzelor) există
vocale labiale (o, u) și nelabiale (a,e, i, ă, î / â).

Consoanele sunt sunetele la producerea cărora curentul de aer întâlnește un obstacol

care fie închide, fie îngustează canalul fonator, ceea ce face ca sunetele respective să nu mai
fie muzicale, ci se transformă în zgomote.
Există mai multe modalități de clasificare a consoanelor limbii române:
- din punctul de vedere al localizării (locul din cavitatea bucală unde are loc
articularea):
 bilabiale: b, p, m;
 labiodentale: f, v;
 dentale: d, t, s, z, n, ț, l, r;
 prepalatale: ș, j, č, ğ;
 palatale: k' și g';
 velare: k și g;
 laringale: h.
- din punctul de vedere al articulării:
 oclusive sau explozive (se articulează prin închiderea canalului fonator și
deschiderea lui bruscă sub presiunea aerului): b, p, d, t, k', g',k, g;
 fricative sau constrictive, continue, spirante (se articulează prin frecarea
zgomotoasă a aerului de pereții canalului fonator care este îngustat): f, v, s, z,
ș, j, h;
 africate sau semioclusive (consoane cu o rostirea combinată: mai întâi se
interpune obstacolul apoi, fără a se forma presiunea specifică oclusivelor, aerul
este eliberat printr-un canal îngustat): ț, č, ğ.6
- din punctul de vedere al sonorității:
 sonante: l, r, m, n.
 nesonante (pot fi grupate în perechi):
surde (rostite fără participarea coardelor vocale): p, f, t, s, ș, č, k', k, ț,
sonore (rostite cu participarea coardelor vocale): b, v, d, z, j, ğ, g', g, dz7.

!!! În cazul elevilor mici care nu au auzul fonematic bine dezvoltat se înregistrează adesea
confuzia între consoanele surde și cele sonore, mai ales în cazul cuvintelor noi. De aceea, este
necesară o pronunție clară din partea cadrului didactic pentru a se evita eventualele greșeli.

Consoanele l, m, n, r au un statut special, au caracteristici specifice, care le apropie atât de

vocale (au caracter muzical), cât și de consoane (nu pot fi centru de silabă). Pot fi clasificate
în:
- nazale (rezonatorul este cavitatea nazală): m și n;
- orale și lichide: l și r.
 laterală – l;
 vibrantă – r.

6
Consoanele africate reprezintă combinații de două sunete: ț = t + s, ğ = d + j, č = ț + ș.
7
Dz este un sunet specific limbii vechi care în perioada actuală are numai utilizare regională: dzîc
 Semivocalele sunt sunete asemănătoare vocalelor, dar care au caracteristici speciale:
nu pot primi accent, nu pot forma singure silabe (apar numai în prezența unei vocale), sunt
mai închise, mai scurte și lipsite de sonoritate. Împreună cu vocalele, formează grupuri de
sunete cum sunt diftongii și triftongii. Atunci cânt însoțesc o vocală în aceeași silabă,
sunetele e, i, o, u sunt semivocale.
vocală semivocală
bec rea, șteargă
inimă hăinuță, trei, uita, doină, rămâi, haină, iarnă, iepure, iod
obor poartă, moară, soartă
ușă ploua, rouă, plouând, voiau, dulău, antreu, măsliniu,
tablou.

În anumite condiții, există tendința de modificare fonetică a anumitor foneme. Aceste

modificări se bazează pe coarticulare care reprezintă relația dintre sunete unui cuvânt și
influența pe care acestea o exercită unele asupra altora, determinând articularea împreună a
două sau mai multe sunete. Prin intermediul coarticulării apar în limbă fenomene cum ar fi:
- asimilarea: două sunete asemănătoare, devin identice: locomie (în loc de lăcomie),
sosete (pentru șosete), poptit (pentru poftit), belet, regement (pentru bilet,
regiment), țințirim (pentru țintirim).
- nazalizare: vocalele din vecinătatea consoanelor m și n, capătă timbru nazal: unchi,
încă, amplu.
- afonizarea („încetarea vibrațiilor coardelor vocale înainte de terminarea sunetelor
sonore”): subtil – pronunțat suptil, subțire – pronunțat supțire, i asurzit în flori, lupi,
oricare;
- neutralizarea (anularea diferenței dintre s și z): zmântână, Zlatina, zmintit (în loc de
smântână, Slatina, smintit), smeură, deslega, cismă (în loc de zmeură, dezlega,
cizmă);
- disimilarea (modificarea unui sunet sau omiterea lui în condițiile în care în același
cuvânt există un sunet identic sau asemănător): celălant (în loc de celălalt), treling
(pentru trening), propietar (în loc de proprietar);
- metateza (inversarea ordinii fonemelor dintr-un cuvânt): scluptor (în loc de sculptor),
potropop (în loc de protopop);
- analogia fonetică (pronunțarea unui cuvânt prin copierea modelului altui cuvânt): mi-
ar place (după mi-ar face, în loc de mi-ar plăcea).

Structura fonologică. Grupurile de sunete

Silaba este secvența fonică minimală, caracterizată de un singur accent și alcătuită fie
numai dintr-o vocală, fie dintr-o vocală și una sau mai multe consoane și / sau semivocale (a-
er, poa-mă, ca-să etc.).

Diftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală și o semivocală în aceeași

silabă. Se clasifică în:
- diftongi ascendenți formați din semivocală + vocală (iar, iepure, iod, iunie, deal,
pleoștit, ploua, două, oală, plouând etc.);
- diftongi descendenți formați din vocală + semivocală (dai, sau, clăi, rău, mâine,
grâu, meu, neică, copii, fiu, noi, oi, ou,uita etc.).
 Triftongul este grupul de sunete format dintr-o vocală și două semivocale în aceeași
silabă. Aceștia pot fi:
- ascendenți (progresivi): alcătuiți din semivocală + semivocală + vocală (aripioară,
fuioare, leoarcă, pleoapă)
- centrați: alcătuiți din semivocală + vocală + semivocală (credeai, miei, piei, tăiai,
iau, lupoaică).

Hiatul reprezintă succesiunea de două vocale alăturate care se pronunţă în silabe

diferite: aer, ultraaglomerat, ştiinţă, reziduuri, alcool, zoologie, poet, sanie, neutru, ouşor,
respectuos, răul, real etc.
În exprimare, este tot mai accentuată tendinţa de evitare a hiatului din considerente
legate de economia de limbaj. Fenomenele fonetice determinate de această tendinţă sunt:
- sinereza: transformarea uneia dintre vocale în semivocală; grupul devine diftong:
deodată (pronunţat deo-da-tă); georgafie (pronunţat geo-gra-fi-e);
- epenteza: introducerea unui sunet între elementele hiatului: ziiar, viiaţă;
- contracţia: reducerea hiatului la un singur sunet: alcol, ştinţă, conştinţă, preten,
butoneră;
- eliziunea: eliminarea vocalei finale a unui cuvânt atunci când cuvântul următor începe
tot cu o vocală: c-o umbră de zâmbet, dup-aceea, n-a vrut;
- afereza: eliminarea vocalei iniţiale a unui cuvânt atunci când cuvântul anterior se
termină cu vocală: ca-n rai, la-mpărat, o-ntreb.

Accentul şi intonaţia

Accentul reprezintă o „pronunțare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe
dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmă, propoziție, frază)” (DSL).
Accentul poate cădea:
pe ultima silabă (se numeşte oxiton): carnet;
pe penultima silabă (se numeşte paroxiton): cală;
pe antepenultima silabă (se numeşte proparoxiton): cameră;
pe a patra silabă (socotită de la sfârşitul cuvântului): măgăriţă, veveriţă;
pe cea de-a cincea silabă (socotită de la sfârşitul cuvântului): măgăriţele, veveriţele,
nouăsprezece;
În limba română accentul este liber și mobil, nu este fix ca în alte limbi și poate să se
schimbe în cadrul flexiunii sau al derivării: predic – predicam, biserică – bisericuță etc.
În anumite cazuri, normele academice actuale recomandă o singură variantă de
accentuare pentru cuvinte precum: adică, aripă, avarie, caracter, călugăriţă, doctoriţă,
duminică, fenomen, miros, sever, unic etc.
Unele cuvinte cunosc două variante de accentuare acceptate de norma actuală: acatist
– acatist, antic – antic, jilav – jilav, gingaş – gingaş, profesor – profesor etc.
În anumite cazuri accentul diferențiază semantic cuvintele: țarină „câmp cultivat,
ogor, arătură” – țarină „soția țarului; titlu dat împărăteselor Rusiei”, corector „persoană
însărcinată cu citirea și cu marcarea pe o corectură a greșelilor față de textul original, în
vederea înlăturării lor în tipografie” – corector „aparat, de obicei automat, folosit în diverse
sisteme tehnice pentru corectarea funcționării acestora” etc. Astfel de cuvinte se numesc
omografe = cuvinte care se scriu la fel, dar se rostesc diferit.
Numai în poezie este admisă accentuarea cuvintelor diferit față de variantele
recomandate de normă.
În ceea ce privește accentuarea unor nume de familie românești specialiștii precizează:
„Numele de familie formate cu sufixul vechi -ariu / -eriu se accentuează la fel ca
substantivele comune corespunzătoare din care provin (inițial fiind porecle) și care sunt
formate cu sufixul de agent -ar / /er (morar, olar, pescar, pivnicer). Din păcate însă, în ultima
vreme se întâlnesc mai frecvent pronunțări cu accentul pus greșit pe i: Olariu […], în loc de
Olariu, Ciubotariu […], în loc de Ciubotariu, Ferariu […], în loc de Ferariu”8. Această
deplasare de accent este influențată de un alt „grup bine reprezentat în onomastica românească
(Alexíu, Dumitríu, Gheorghíu, Grigoríu, Vasilíu), care realizează un tipar derivativ grecesc”9.

Intonaţia reprezintă o unitate suprasegmentală care caracterizează un cuvânt, deci mai

multe silabe, sau un grup de cuvinte, prin rostirea lui / lor pe un ton diferit faţă de tonul folosit
pentru rostirea celorlalte cuvinte din enunţ. A se vedea sensurile diferite ale următorului
enunţ: Studenţii aşteaptă vacanţa cu nerăbdare (accentul cade pe subiectul propoziției).
Studenţii aşteaptă vacanţa cu nerăbdare (accentul cade pe acțiunea propoziției). Studenţii
aşteaptă vacanţa cu nerăbdare (accentul cade pe complementul propoziției). Studenţii
aşteaptă vacanţa cu nerăbdare (accentul cade pe circumstanțialul din propoziție).
Tot prin intonaţie este specificat tipul de enunţ care se doreşte a fi transmis:
interogativ, exclamativ, declarativ; dar şi starea afectivă şi intenţiile comunicative ale
emiţătorului.

Alfabetul limbii române. Sunete şi litere

Deşi o lungă perioadă de timp s-a folosit în cultura română alfabetul chirilic 10, s-a
impus în cele din urmă scrierea limbii române cu alfabet latin. Alfabetul limbii române
reprezintă totalitatea literelor utilizate în scrierea limbii române şi conţine 31 de litere.

Utilizarea semnelor diacritice în scris este obligatorie în cazul redactării unor acte, chiar și în
scrierea la calculator!

Conform principiului fonetic scrierea reproduce pronunţare . Prin urmare, fiecărei

litere îi corespunde un sunet (cuvântul casă, de exemplu, este format din sunetele /
fonemele /c/, /a/, /s/ şi /ă/ şi din literele c, a, s şi ă). Există şi câteva situaţii speciale de litere
care corespund mai multor sunete pe care le enumerăm mai jos:
c notează sunetul
 /k/ dacă nu este urmat de h, e sau i: car, cor, cameră, curat;
 /č/ dacă este urmat de i sau e: ceapă, cireș;
 /k'/ dacă este urmat de h + i sau e: chemare, chin.
e notează sunetele:
 /e/ vocală în elev, melodie, melc.
 /ḙ/ semivocală: nea, neam, beat.
 /ĭ/ semivocală în: ea pronunţat [ĭa]
 / ĭe/ în el, este, eram etc.
 e folosit ca literă ajutătoare sau ca semn grafic diacritic atunci apare în
grupurile ce, ge, che, ghe şi nu este centru de silabă: ceas,
geam,cheamă, gheară.
g notează
8
Nedelcu 2013: 34-35.
9
Guțu-Romalo 2000: 22.
10
Până la începutul anilor 1860 limba română s-a scris cu alfabet chirilic. Înainte de impunerea alfabetului latin
s-a folosit un alfabet de tranziţie. Înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin a fost decretată de către domnitorul
Alexandru Ioan Cuza, în anul 1860. Alfabetul chirilic nu a putut fi adaptat întru totul specificului limbii române,
prin urmare numărul semnelor a oscilat de-a lungul timpului: de la 43 de semne, s-a redus la 33 de semne
(Ienăchiţă Văcărescu), apoi la 28 (I. Heliade Rădulescu).
  /g/ dacă nu este urmat de h, e sau i ca în gard, gând, grup;
 /ğ/ dacă este urmat de i sau e ca în ger, geam, girafă;
 /g'/ dacă este urmat de h + i sau e ca în ghem, ghindă.
h notează
 /h/ dacă nu este precedat de c şi g
 e folosit ca literă ajutătoare sau ca semn grafic diacritic atunci apare în
grupurile che, chi, ghe, ghi.
i notează
 /i/ vocală;
 /ĭ/ semivocală în diftongi şi triftongi;
 /i/ surd sau asilabic în cuvinte precum: crezi, lupi, scapi, strâmbi.
 e folosit ca literă ajutătoare sau ca semn grafic diacritic atunci apare în
grupurile ci, gi, chi, ghi: ciori, Giurgiu, chiul, ghiul.
k notează
 /k/ când nu e urmat de e sau i: karate, kurd etc.
 /k'/ când e urmat de e sau i: kilogram, kilometru etc.
q notează
 /k/ când nu e urmat de u + e sau i: Quatar, quasar11 etc.
 /k'/ când e urmat de u + e sau i: quechua12, quipu13 etc.
o notează
 /o/ vocală;
 /o/ semivocală în diftongi şi triftongi;
 /u/ semivocală, când e urmat de a, la început de cuvânt sau de silabă:
oameni, oală, oare, oaie, respectuoasă.
u notează
 /u/ vocală;
 /u/ semivocală în diftongi;
 /v/ în cuvinte precum quiproquo14, quadrivium15 [kviprokvo,
kvadrivium].
 e literă ajutătoare sau semn grafic în cuvinte precum: Quatar, quasar,
quipu, quechua.
w notează
 /v/ în watt;
 /u/ semivocală în cele mai multe dintre cuvintele de origine engleză:
show, talk-show;
x notează sunetele
 /gz/ în exemple precum: exerciţiu, exil, exemplu, exotic, examen,
exact;
 /ks/ în exemple precum: exod, exterior, exagera, executa, excursie.
y notează sunetele

11
quasar = obiect cosmic, cu strălucire de zeci sau sute de ori mai puternică decât a celor mai mari galaxii, care
emite intens radiounde.
12
quechua = persoană care face parte din populația amerindiană care trăiește în ținuturile muntoase din Peru, în
vestul Boliviei și în zona de frontieră cu Bolivia a statelor Argentina și Chile
13
quipu = sistem de calcul și de scriere incaș, care folosea sfori de diverse culori și noduri; instrumentul, alcătuit
din sfori și noduri, folosit de incași pentru acest sistem de scriere
14
quiproquo = confuzie de persoane sau de lucruri; intervertire;(Teatru) Situație (comică) în care un personaj
este confundat cu altul, rezultând o serie de încurcături.
15
quadrivium = treaptă imediat următoare învățământului elementar medieval, în care se predau aritmetica,
muzica, geometria și astronomia.
  /i/ vocală când stă pe lângă consoane: ytriu16;
 / ĭ / semivocală când stă pe lângă vocale: boy.

ORTOGRAFIA, ORTOEPIA ŞI PUNCTUAŢIA

Ortografia este „sistemul de scriere care reproduce vorbirea umană în

conformitate cu anumite reguli de funcționare a acesteia stabilite în mod explicit prin
gramatici și dicționare”17, în vreme ce ortoepia18 reprezintă „sistemul de norme referitoare la
pronunțarea literară a unei limbi” (DSL, s.v. ortoepie), este aspectul lingvistic al pronunțării
corecte19. Prin urmare cele două aspecte sunt în permanent contact.
Ortografia românească se ghidează după câteva principii de bază pe care le vom
prezenta pe scurt:
o Principiul fonologic (sau fonetic): scrierea reproduce pronunțarea:
 înainte de p și b se scrie m, nu n; împărat, împături, îmboldi etc.;
 prefixele des- și răs- au variantele dez- și răz- înainte de vocale și
înaintea consoanelor sonore b, d, g20, j, l, m, n, r, v, z: dezarma,
răzgândi, deznădejde etc.
 neologismele adaptate se scriu cum se pronunță: șezlong, lider, luteran,
vizavi; miting, aisberg.
 neologismele neadaptate rămân ca în limba de origine: happy-end,
weekend, puzzle, hobby.
 nu există litere duble: cassă, massă etc.
o Principiul etimologic (tradițional-istoric):
 scrierea unor cuvinte se realizează conform tradiției istorice (scriem eu,
el, ea, ei, ele, este ești, eram, erați, dar pronunțăm [ieu, iel, ia, iei, iele,
ieste, iești, ieram, ierați]);
 scrierea unor cuvinte ca în limba de origine: alură, bleu etc.
 scrierea numelor proprii așa cum le-au scris autorii: Alecsandri,
Hasdeu, Kogălniceanu, Tonitza;
 scrierea numelor de locuri ca în limba de origine: Istanbul, Bordeaux.
o Principiul morfologic: ține seama de structura morfematică a cuvintelor și de
flexiunea cuvintelor:
 Verbele a crea și a agrea se conjugă ca și celelalte verbe care fac parte
din aceeași conjugare, adăugând radicalului cre- și agre- sufixele și
desinențele specifice. La prezent indicativ, de exemplu, terminațiile
specifice sunt: -ez, -ezi, -ează, -ăm, -ați, -ează: eu creez, tu creezi, el
creează, noi creăm, voi creați, ei creează. În rostire nu se accentuează
cel de-al doilea e, fiind prin urmare omis și în scris, ceea ce constituie o
gravă abatere de la normă;
 Acest principiu își găsește aplicarea și în cazul scrierii cuvintelor
compuse. Se scriu cu cratimă cuvintele compuse ale căror elemente
componente își mai păstrează individualitatea morfologică și semantică:

16
ytriu = element chimic asemănător cu elementele din familia pământurilor rare
17
Hristea 1984: 174.
18
Tot la pronunțare corectă se referă și ortofonia care reprezintă „pronunțarea considerată normală sau corectă a
unui fonem sau a unui grup pe foneme” în comparație cu vorbirea cu defecte (balbismul sau bâlbâiala, de
exemplu), precum și dicția care reprezintă „modul de a pronunța cuvintele, silabele și sunetele” sau „arta de a
pronunța corect și clar un text”.
19
Beldescu 1984: 118.
20
Se includ aici și grupurile consonantice ge, gi, ghe, ghi.
 greco-catolic, romano-catolic, spre deosebire de cuvintele compuse în
care elementele formează unități morfologice și semantice: fărădelege,
untdelemn, miazănoapte, miazăzi etc.
o Principiul sintactic: impune delimitarea cuvintelor după sensul lor lexical și
după valoarea lor gramaticală (o dată – odată, într-una – întruna, nicicând –
nici când, deoparte – de o parte, totuna – tot una, demult – de mult, devreme
– de vreme)
o Principiul simbolic: același cuvânt poate fi nume propriu sau nume comun:
Institut – institut: La Institut învață mulţi studenţi.
Acesta este un institut care se respectă.
Reforma – reformă: Știm că Reforma a schimbat viețile a mii de oameni.
Trebuie să facem o reformă în viața noastră.
Revoluție – revoluție: În decembrie ne amintim de Revoluție.
Orice schimbare este mai mult sau mai puțin o
revoluție.
Semnele ortografice

Conform DOOM2, semnele ortografice sunt semne folosite în scris în interiorul

cuvântului, între cuvinte sau între segmente de cuvinte, în abrevieri, pentru a nota aplicarea
normelor de scriere corectă. Semnele ortografice sunt: apostroful, bara oblică, blancul,
cratima, linia de pauză, punctul, virgula.

Apostroful (')
- singurul semn exclusiv ortografic,
- este utilizat rar în limba literară,
- indică absența primelor cifre din exprimarea anilor calendaristici: '89,
- apare în împrumuturi: five o’clock, D’ Artagnan, O’ Neill, Mc Donald’s,
- este utilizat frecvent în limbajul familiar, popular, argotic, regional,
- notează căderea accidentală a unor sunete: al’fel, numa’, lu’ Nelu, dom’le, ’neața,
las’ pe mine, tre’ să
- în interiorul cuvântului apostroful nu este nici precedat, nici urmat de blanc (spațiu).
Bara oblică
- este folosită în formule distributive pentru a exprima unități de măsură: km/h,
- pentru abrevierile: c/val (contravaloare) și m/n (motonavă),
- nu este precedat, nici urmat de blanc.
Blancul (spațiul alb)
- delimitează cuvinte,
- marchează în scris pauza din vorbire,
- face diferența între cuvinte și grupuri de cuvinte: deloc și de loc; numai și nu mai,
altfel și alt fel, demult și de mult,
- urmează semnele de punctuație.
Cratima
- are funcțiile cele mai numeroase.
- uneori este obligatorie (las-o, prinde-o, ia-l, s-a mișcat, de-a lungul), alteori este
facultativă (s-o văd și să o văd, n-am și nu am, de-acum și de acum),
- leagă sau desparte cuvinte:
- leagă
 cuvinte pronunțate fără pauză;
 interjecțiile repetate: ham-ham, pâș-pâș, pui-pui;
  unele prefixe de bazele lor: ex-profesor, poe-esc (specific lui Edgar Allan
Poe);
 articolul hotărât sau desinența de cuvintele care flexionează greu: bleu-ul,
show-ul, x-ul, Bruxelles-ul;
 formantul final al numeralelor ordinale / cardinale exprimate prin cifre: al II-
lea, 10-le;
 componentele abrevierilor: N-V, lt.-maj.
- desparte
 silabele unui cuvânt pronunțate sacadat: Deș-tep-tu-le!
 silabele unui cuvânt în cazul despărțirii la captă de rând;
- nu este precedată, nici urmată de blanc,
- redă
 pronunțarea „legată” a unor cuvinte;
 rostirea în tempo rapid: ne-nceput, re-nnoit, de-nmulțit.
Linia de pauză
- ca semn ortografic apare doar în cuvintele compuse complexe în care apare deja un
cuvânt scris cu cratimă: sud – sud-vest, nord-est – sud-vest;
- nu este precedată sau urmată de blanc.
Punctul
- este folosit ca semn ortografic în abrevieri (cele care nu conțin și litera finală a
cuvântului): etc., nr., op., Gh.. Excepție: dr. = doctor. Nu se pune punct după
abrevierile care conțin litera finală: cca, dl, dna, dle, d-ta; după abrevierea numelor
punctelor cardinale (N, S, E, V), a unităților de măsură (g, kg, km), a simbolurilor din
matematică, fizică, (N = număr natural, A = Arie), chimie (H, Mg, Cl), medicină (Rh)
etc.
- poate apărea în abrevierile care conțin inițialele majuscule ale unor cuvinte: C.E.C.,
B.C.R., S.U.A. În limba actuală este preferată scrierea fără punct și fără blanc a
acestor abrevieri.
- se folosește în notarea datei: 23.02.2015.
Virgula
- are în anumite cazuri funcții asemănătoare cu cele ale cratimei
 în locuțiuni adverbiale cu structură simetrică: cu chiu, cu vai; de bine, de rău;
de voie, de nevoie etc.
 între interjecții identice care se repetă: hai, hai; nani, nani;
 între cuvinte care se repetă fie identic, fie cu mici modificări: doar, doar;
ușor, ușurel.

Semnele de punctuație

În afară de apostrof toate celelalte semne ortografice pot fi folosite și ca semne de punctuație.
În afară de acestea, alte semne de punctuație sunt:

Bara oblică este semn de punctuație

- când are valorile
 pe, supra: 6/3 - șase pe / supra trei;
 spre: în noapte de 2/3 mai;
 sau, respectiv: în data de 1/14 iunie
 dintre … și … : relația individ/stat
 ori: adăugați nuci și/sau alune.
 - are următoarele întrebuințări:
 în matematică pentru exprimarea numeralelor fracționare: 10/2, 18/3,
 în formulele administrative: Directiva 13/240; Legea nr. 352/1998, Adresa
nr. 3498/12.01.1998
 în datele calendaristice: 12/V/2009
 în exprimarea datelor de tranziție: iarna 2009/2010, anul financiar
2009/2010.
 în filologie: subliniază scrierea unor rime soare/mare, acum/nicicum; unor
alternanțe fonetice d/z, a unor pronunții diferite sânt/sunt;
- delimitează versurile în transcrierea continuă – este precedată și urmată de blancuri.

Cratima ca semn de punctuație se folosește

- între numerale pentru indicarea aproximației: 6-7 mere, două-trei zile, două-trei sute
de lei;
- între substantive care precizează rute de călătorie: distanța București-Pitești,
- între numerale care indică succesiunea, ierarhia: capitolele V-XIII, am ocupat
locurile 2-6.
- tendința actuală este de înlocuire a cratimei cu linia de pauză.
Două puncte
- Marchează sfârșitul vorbirii indirecte și începutul vorbirii directe în dialog;
- După numele personajelor în operele dramatice (teatru);
- Marchează prezența unui citat;
- Marchează o enumerare, o explicație, o concluzie.
Ghilimelele (semnele citării)
- se utilizează atunci când sunt reproduse exact texte spuse sau scrise de cineva;
- se notează în ghilimele sensurile cuvintelor sau traducerea unor cuvinte străine;
- când într-un text reprodus exact apare un alt citat, acesta din urmă este notat între
ghilimele ascuțite: «…».
Linia de dialog și de pauză marchează
- cuvintele intercalate și apozițiile explicative: Venea – trebuie să știți asta – în fiecare
zi la aceeași oră; Cel care dăduse legea – împăratul – era nerăbdător să…;
- elipsa predicatului sau a verbului copulativ: Prietenia – cea mai valoroasă comoară;
- linia de dialog marchează începutul vorbirii unei persoane.
Paranteza (rotundă și dreaptă) marchează
- elementele adăugate, divagații neintegrate în enunț;
- elemente adăugate (explicații, amănunte, precizări, completări) integrate în enunț;
- dacă elementele adăugate nu aparțin autorului textului, ci celui care reproduce textul
acestea se notează între paranteze drepte.
Punctul
- marchează pauza, sfârșitul unei propoziții afirmative, sfârșitul unei propoziții
interogative indirecte.
Punctele de suspensie
- marchează o întrerupere definitivă sau temporară în cursul vorbirii;
- substituie o replică nerostită.
Punctul și virgula
- marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă, dar mai mică decât cea
redată prin punct.
Semnul exclamării
- marchează intonația enunțurilor exclamative și imperative;
 - se utilizează după interjecții sau substantive în vocativ pentru a marca stări afective
profunde.
Semnul întrebării
- marchează intonația enunțurilor interogative;
- dacă enunțul este și interogativ și exclamativ, se utilizează ambele semne de
punctuație.
Virgula
- redă o pauză scrută din vorbire;
- este obligatorie
 în coordonarea prin juxtapunere,
 în coordonarea adversativă, cu dar, iar, ci, însă;
 în coordonarea concluzivă cu deci, așadar;
 în cazul corelativelor: atât …, cât și
 în cazul atributului / atributivelor izolate
 în cazul propozițiilor intercalate,
 în cazul construcțiilor incidente,
 izolează vocativul
 izolează apoziția
 izolează complementele și circumstanțialele care precedă regentul;
 marchează elipsa verbului copulativ
- este interzisă
 între subiect și predicat,
 între verbul copulativ și numele predicativ
 în coordonarea copulativă prin și precum și în cea disjunctivă cu ori, fie, sau
 între interjecție și vocativ;
 între interjecția ia și verbul sau adverbul următor,
 înainte de abrevierile etc., ș.a. și ș.a.m.d.

Una dintre problemele care țin de normarea limbii care vizează utilizarea semnelor de
punctuație este dată de tendinţa (din fericire atenuată în ultima vreme) de a evita exprimările
cacofonice prin rostirea numelui virgulei între două cuvinte care creează o cacofonie. În afara
faptului că, de cele mai multe ori, cuvintele în cauză nu se separă prin virgulă, nu există în
nicio limbă practica rostirii, a citirii semnelor de punctuaţie.
Eu ca [virgulă] conducător al acestei clase vă solicit ajutorul.
Ca [virgulă] coleg al tău, te înțeleg foarte bine.
Nici evitarea cacofoniei prin înlocuirea virgulei cu adverbul și nu este acceptată de norma
literară.
Eu ca [și] conducător al acestei clase vă solicit ajutorul.
Ca [și] coleg al tău, te înțeleg foarte bine.
Între soluții: schimbarea topicii, înlocuirea prepoziției ca prin altă prepoziție sau locuțiune
prepozițională: în calitate de, drept.

Norme și reguli ortografice și ortoepice

Aceste norme reprezintă seturi de restricții impuse prin hotărâri academice în vederea
utilizării unei limbii unitare, corecte și a unei exprimări cultivate, elevate, stabile. Vom reda
mai jos numai câteva dintre cele mai importante norme și reguli de acest fel:
 - după ș și j se scrie și se pronunță a, e sau i (nu ea, ă sau î), în rădăcina cuvintelor:
așază, înșală, șale;
- e se pronunță [e] și nu [ĭe] în neologisme: erou, elefant, euro, Europa, epocă,
economie, evoluție;
- e se pronunță [ĭe] și nu [e] în formele pronumelui personal și ale verbului a fi: eu, el,
ei, ele, ești, este, eram etc.
- se scrie â în interiorul cuvintelor și î la începutul cuvintelor, la sfârșitul lor sau în cazul
derivatelor sau compuselor de la baze care încep cu î: reîncepe, subînțelege etc.
- se scrie cs, nu x în cuvinte precum: cocs, rucsac, sconcs, vacs, fucsină, tocsin,
îmbâcsi, catadicsi, ticsi, micsandră;
- încep cu h cuvinte ca: heleșteu, halva, hieroglifă, himeră;
- în cuvintele de altă origine decât cea germană se scrie și se pronunță s la inițială, nu ș:
stofă, strangula, start, stand, stat (de plată), spalier, sfoară, sprint.
- se scrie și se pronunță s (nu z) în: sesiune, disertație, premisă, sesiza etc.
- se scrie și se pronunță s (nu x) în: escadrilă, escadră, escadron, escalada, escală,
escapadă, eschimos, escortă, escroc, espadrilă.

Scrierea cu majusculă și scrierea cu minusculă

Se scriu cu literă mică:

- substantive care denumesc popoare, zilele săptămânii, lunile anului, obiectele de
învățământ, numele ființelor mitologice, numele punctelor cardinale,
- denumirile funcțiilor (ministru, deputat, senator). Numele oficiale complete de funcții
se scriu cu literă mare: Ministrul Afacerilor Externe, domnul…
- denumirile sistemelor politice, sociale, economice, numele de războaie. Se folosește
majuscula pentru epoci sau evenimente istorice de importanță capitală (Renașterea,
Reforma, Antichitatea, Evul Mediu, Primul Război Mondial);
- pronumele de politețe. În corespondența oficială pronumele de politețe se scrie cu
literă mare: Dumneavoastră, Dvs.
Se scriu cu literă mare:
- primul cuvânt dintr-o comunicare;
- numele proprii (persoane, personaje, animale, geografice, aștri și constelații,
sărbători, instituții, soiuri de plante, rase de animale, );
- anumite abrevieri;
- pronumele și formulele de politețe (toate elementele care le compun): Alteța Sa
Regală, Domnia Sa, Excelența Voastră, Înălțimea Voastră, Majestățile Lor Imperiale,
Preasfinția Sa etc.;
- primul cuvânt al fiecărui vers dintr-o poezie de tip clasic etc.

DESPĂRȚIREA CUVINTELOR LA FINAL DE RÂND

Despărțirea cuvintelor la capăt de rând are drept scop economia de spațiu, însă nu
trebuie să fie neelegantă sau să provoace dificultăți de înțelegere.
- Nu se despart în silabe
o abrevierile: ADRA, ASEF;
o numele proprii de persoane: Romanescu;
o derivatele de la abrevieri în cazul cărora sufixul sau prefixul se atașează prin
cratimă: non-AZȘ, R.A.T.B.-ist etc.
o numeralele ordinale scrise cu cifre romane sau arabe și litere: al 7-lea, al XXI-
lea.
 - Se recomandă să nu fie despărțite la capăt de rând:
 Numele și prenumele: Ion (sau I.) Popescu;
 Secvențele inițiale sau finale alcătuite dintr-o singură vocală: a-
eroplan, epope-e;21
 Notațiile care includ abrevieri: 10 kg, 7 km, art. 4.
 Grupurile ortografice scrise cu cratimă când locul despărțirii coincide
cu locul cratimei: dintr-un, printr-un, într-un.
- Sunt admise despărțirile la capăt de rând pentru abrevierile numelor generice și
pentru numele proprii din denumirile unor instituții: SC|| Betania Impex SRL dar și
SC Betania Impex|| SRL, SC|| Sanovita SRL sau SC Sanovita || SRL.
- Este acceptată atât despărțirea după pronunție, cât și despărțirea după structură.
o Reguli generale:
 O consoană între vocale trece la silaba următoare.
 În succesiunile de 2 – 4 consoane despărțirea se face, de regulă, după
prima consoană.
 În succesiunile de 5 consoane despărțirea se face, de regulă, după cea
de-a doua consoană.
 Se comportă ca o singură consoană combinațiile de două sau trei
consoane din cuvintele și numele proprii cu grafii străine care notează
un singur sunet: ck – ro-cker, dg – Me-dgi-di-a, dj – A-zer-bai-djan,
gn – Sa-li-gny, sh – ban-gla-se-shian, th – ca-thar-sis, ts – jiu-ji-tsu,
tch – ke-tchup;
 Regula I: vcv – v-cv: bu-le-tin
 Regula II: vccv – vc-cv: car-te, as-ta; ap-tă;
 Și cuvintele cu consoane duble respectă această regulă: kib-
butz, inter-regn, ac-cent.
 !!! EXCEPȚIE: dacă cea de-a doua consoană este R sau L, iar
prima consoană este: B, C, D, F, G, H, P, T, V, cele două
consoane trec amândouă la silaba următoare: ne/prihănit,
e/vlavios, pa/tri/arh, ca/blu, a/cru, co/dru, a/frican etc.
 NU se despart literele duble care notează sunete distincte de
cele notate prin consoana simplă: ca-u-di-llo22.
 Regula III: vcccv – vc-ccv: as-pru, lin-gvist, fil-tru, cus-cru.
 !!! EXCEPȚIE: grupurile consonantice următoare se despart
după cea de-a doua consoană:
o lpt – sculp-ta
o mpt – sompt-tu-os
o mpț – re-demp-ți-u-ne
o ncș – linc-șii
o nct – punc-ta
o ncț – punc-ți-e
o ndv – sand-vici
o rct – arc-tic
o rtf – jert-fă
o stm – ast-mul

21
Despărțirea la capăt de rând se realizează din rațiuni de economie. Despărțiri de acest fel nu justifică aceste
rațiuni.
22
caudillo = nume dat dictatorilor din țările de limbă spaniolă; persoană căreia i se dă acest nume [pronunțat ca-
u-dí-lio].
  Regula IV: vccccv – vc-cccv: ab-stract, con-struc-tor, în-zdră-ve-ni
 Excepție:
o vccccv – vcc-ccv: gang-ster, feld-spat23, tung-sten24
o vccccv – vccc-cv: vârst-nic, de-jurst-vă25
 Regula V: vcccccv – vcc-cccv: ang-strom26, opt-spre-ze-ce

Despărțirea după structură pentru cuvintele derivate sau pentru cele compuse despărțirea
la capăt de rând se poate face și în funcție de elementele componente: ca-lei-do-scop
(după pronunție) / ca-lei-dos-cop (după structură).

Deși este acceptată și despărțirea după structura morfologică, este recomandată și are
prioritate despărțirea după pronunție.

23
feldspat = nume generic dat unor minerale cu compoziție și aspect divers (silicați de potasiu, de sodiu și de
calciu), alcătuind numeroase roci eruptive și metamorfice.
24
tungsten = wolfram.
25
dejurstvă = corp de gardă; comandament military.
26
angstrom = unitate de măsură pentru lungimi de undă egală cu a zecea milioana parte dintr-un milimetru