Fișă de portofoliu

I. Fonetica și vocabularul

Clasa a V-a:
Fonetică: - alfabetul limbii române. Ordonarea cuvintelor după criteriul alfabetic. Dicționarul. Articolul de dicționar;
- tipuri de sunete: Vocală. Consoană. Semivocală;
- corespondența sunet-literă;
- silaba;
- accentul (aplicativ)
Vocabular: - cuvântul, unitate de bază a vocabularului;
- cuvântul și contextul; forma și sensul cuvintelor;
- categorii semantice: sinonime, antonime;
- câmpul lexical
Clasa a VI-a:
Fonetică: - diftong, triftong, hiat;
- despărțirea în silabe.
Vocabular: - Cuvântul: formă și sens (sensul de bază și sensul secundar, sensul propriu, sensul figurat);
- Rolul contextului în crearea sensului;
-Omonime. Cuvinte polisemantice
Clasa a VII-a:

Fonetică: - utilizarea corectă a accentului. Variante accentuale admise/neadmise de normă

Vocabular: Mijloace interne de îmbogățire a vocabularului: derivarea, compunerea; cuvânt de bază și cuvânt derivat;
-îmbinări libere de cuvinte, locuțiuni, cuvinte compuse;
- familia lexicală;
- confuzii paronimice. Pleonasmul
Clasa a VIII-a:
Fonetică: - scrierea și pronunțarea cuvintelor de origine străină, conținând foneme nespecifice limbii române.
Vocabular: - Mijloace interne de îmbogățire a vocabularului (conversiunea);
- Mijloace externe de îmbogățire a vocabularului: împrumuturi lexicale.
 Noțiuni de fonetică

Fonetica este știința care studiază sunetele vorbirii.

1. Sunet. Literă. Alfabet. Corespondența dintre sunete și litere

A. Sunetul este o senzație auditivă, produsă de o vibrație acustică, totalitatea sunetelor vorbirii formând limbajul
articulat, specific omului.
B. Clasificarea sunetelor:
I. Vocalele sunt sunete care se pot rosti fără ajutorul altor sunete și pot alcătui și singure silabe. În limba română
există șapte vocale: a, ă, â(î),e, i, o, u;
II. Semivocalele sunt sunete care se aseamănă cu vocalele, dar care nu pot alcătui singure silabe și se pronunță la
jumătatea intensității unei vocale. Ele intră în alcătuirea diftongilor și a triftongilor și sunt în număr de patru:
e, i, o, u și se notează cu semnul ^
III. Consoanele sunt sunete care se rostesc cu ajutorul unor vocale și nu pot alcătui singure silabe. În limba română
există 22 de consoane: b, k, č (ce, ci), k' (che, chi), d, f, g, ğ (ge, gi), g' (ghe, ghi), h, j, l,m,n,p,r,s,șt,ț,v,z.
C. Literele notează sunetele, fiind corespondențele grafice ale sunetelor.
Unele au semne diacritice corespunzătoare: căciulă (ă), circumflexul (ă,î), virgulița (ș,ț) și punctul (i,j).
D. Alfabetul este constituit din totalitatea literelor așezate într-o anumită ordine.
Alfabetul limbii române conține 31 de litere:
a, A (a), ă, Ă (ă),â, Â (î; î din a), b, B (be;bî), c, C (ce/cî), d, D (de;dî), e, E (e), f, F (ef;fe;fî), g, G(ge; ghe; gî), h,H (haș;
hî), î, I (i), î,Î (î; î din i); j, J (je; jî); k,K(ca; capa), l,L (el; le; lî), m, M (em; me; mî), n, N (en; ne; nî), o, O (o), p, P (pe; pî),
q, Q (kü), r, R (er; re; rî), s, S (es; se; sî), ș, Ș (șe; șî), t, T (te, tî), ț, Ț (țe; țî), u, U(u), v, V (ve, vî), w, W (dublu ve/ dublu
vî), x, X (ics),y, Y ( i grec), z, Z (ze; zet; zî).
E. Corespondența dintre sunete și litere
În general, în limba română există o corespondență între sunetele și literele aceluiași cuvânt, numărul literelor fiind,
de obicei, egal cu numărul sunetelor:
eleva 5 sunete
5 litere
Există și abateri de la această corespondență.
1. Aceeași literă poate nota sunete diferite: litera „e” notează: - vocala „e” (eră);
- semivocala „ e” (vrea);
- semivocala „i” (ea);
2. Aceeași literă poate nota grupuri diferite de două sunete: - litera „x” notează grupul de sunete „cs” (axă, pix)
sau „gz”(auxiliar,examen);
- litera „e” notează semivocala „i” + vocala „e”: „el”,
„este”, „era” (iel, ieste, iera)
3. Un grup de două sau trei litere notează un singur sunet:
- c+ e(i) = č: ceas [čas]; ciorbă [čorbă];
- g+ e(i) = ğ: geam [ğam]; giuvaier [ğuvaier];
- ch + e(i) = k': cheamă [k' amă]; chiar [k'ar];
-gh + e (i) = g': gheață [g'ață]; ghiaur [g'aur].

2. Diftong. Triftong. Hiat

A. Diftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală și o semivocală alăturate, pronunțate într-o silabă.
Exemple: fierbe, iarbă, leafă, moară, haină, nou, râu, pleosc, acuarelă etc
Diftongul se poate constitui și din două sunete alăturate aparținând unor cuvinte diferite legate prin cratimă:
„mi-a zis”; „ți-a spus”; „să-i dea”.
B. Triftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală și două semivocale alăturate, pronunțate într-o silabă:
aripioară, creioane, leoarcă, beau, leoaică, trăiai etc
 Observație: După consoanele „č”, „ğ”, „k' ”, „g' ” nu există diftongi sau triftongi care să înceapă ce
semivocalele „e”, „i”, deoarece, în această situație, „e” sau „i” sunt litere ajutătoare: ceas [čas], vegheau
[veg'au]. Atunci când „e” sau „i” sunt vocale urmate de o semivocală: cercei [čerčei], rochii [rok'ii], „ei” și „ii”
sunt diftongi, deoarece „e” și „i” sunt vocale ale silabelor respective.

C. Hiatul constă în rostirea în silabe diferite a două vocale alăturate: cooperator, ființă, licee, aer, cereale, poezie
etc.
Observație: hiatul nu se realizează niciodată între o vocală și un diftong, între o vocală și un triftong, între doi
diftongi etc.: a-gre-ea-ză, tă-iai.

3. Silaba. Regulile despărțirii cuvintelor în silabe

A. Silaba este sunetul (vocala) sau grupul de sunete care cuprinde în mod obligatoriu o vocală și care se pronunță
printr-un singur efort respirator, adică printr-o singură deschidere a gurii.
După numărul de silabe, cuvintele sunt:
1. Monosilabice (formate dintr-o silabă): om, ac, car, dar etc.
2. Plurisilabice (formate din două sau mai multe silabe): casă, masă (bisilabice), patruped, șorecar(pasăre)/șoricar
(câine)(trisilabice), funcționar, prăvălie etc.
B. Regulile despărțirii cuvintelor în silabe
1. Când între două vocale există o consoană, despărțirea se face înaintea consoanei: a-pă.
2. Când între două vocale există două consoane, despărțirea se face între consoane: car-te.
Excepție fac cuvintele în care două dintre consoanele intervocalice este „l” sau „r”, iar prima este una din
următoarele nouă: b,c,d,f,g,h,p,t,v ; la acestea despărțirea se face înaintea ambelor consoane: ta- blă; ti-gru.
3. Când între două vocale există trei consoane, despărțirea se face între prima și a doua consoană: pen-tru;
din-tre.
Excepție fac următoarele categorii de cuvinte, la care despărțirea se face între a doua și a treia consoană:
a) cuvintele care conțin grupurile de sunete lpt, mpt, nct, ncț, ncș, ndv, rct, rtf, stm: sculp-tu-ră, somp-tu-os,
punc-taj, func-ți-e; linc-șii, send-viș/sa nd-v ici, arc-tic, je rt-f ă, ast-matic;
b) cuvintele compuse de tipul: alt-ce-va, ast-fel, fi-ind-că, hand-bal.
4. Când între două vocale există patru consoane despărțirea se face între primele două consoane: con-struc-tor,
în-zdră-ve-ni, ab-stract.
Excepție fac următoarele categorii de cuvinte la care despărțirea se face între a doua și a treia consoană:
gang-ster, feld-spat (mineral), tung-sten( metal; wolfram)

4. Accentul

A. Accentul este intensitatea mai mare cu care se pronunță o silabă a unui cuvânt.
În limba română accentul nu are un loc fix, este liber, neexistând reguli stricte de accentuare și putând sta:
a) pe ultima silabă: macara;
b) pe penultima silabă: albină;
c) pe antepenultima silabă: vizită;
d) pe a patra silabă: veveriță;
e) pe a cincea silabă: șaptesprezece.
Se accentuează într-un singur fel cuvinte cum sunt: adică, aripă, avarie, caracter, duminică, fenomen, regizor, arșiță,
frânghie, unic, ianuarie. Există și forme duble de accentuare: acatist/acatist, anost/anost, antic/antic, trafic/trafic,
penurie/ penurie.
În limba română, accentul are rol de diferențiere:
a) diferențiază sensul a două cuvinte: veselă (adjectiv), veselă (substantiv) cu sensul de „voioasă” și, respectiv,
„vase”. Aceste cuvinte se numesc omografe, deoarece se scriu la fel, dar se pronunță diferit prin accent, și nu
trebuie confundate cu omofonele, care se scriu diferit și se pronunță la fel: (părinții) săi/ să-i (dea);
b) diferențiază două forme gramaticale: adună (prezent)-adună (perfect simplu)

B. Omografele – sunt cuvintele care se scriu la fel și care pot sau nu să difere din punct de vedere fonetic: tipic-
tipic, față de masă (mobilă) și masă (mulțime).
C. Omofonele – sunt cuvintele sau/și grupurile de cuvinte care au pronunție identică, dar se scriu diferit, chiar dacă
au același accent: caș – substantiv; c-aș (merge)