1.

Sunetele articulate i elementele fonice (sonore), care realizeaz expresia vie a limbii sunt produse de ctre vorbitor(i)
pentru a fi receptate de asculttor(i) n vederea realizrii actului de comunicare. Sunetele se pot distinge prin faptul c
realizeaz, fiecare, o impresie auditiv omogen: Ne putem da seama dac un sunet rmne sau nu asemntor cu el nsui
numai n lanul vorbirii auzite; att timp ct avem impresia a ceva omogen, acest sunet este unic sunetul este privit ca unitate
de expresie minimal discret a unei anumite limbi. Termenul sunet desemneaz fiecare dintre segmentele n care se poate
disocia auditiv lanul sonor, dar i un sunet mpreun cu variaiile lui (de ex. t se poate realiza ca dental, alveolar, aspirat, cu
explozie lateral), deci o clas de sunete echivalente, asemntoare care se distinge de alte clase prin utilizare opozitiv.
Caracterizarea sunetelor vorbirii sub aspect fonologic este obligatorie, ns acest aspect nu poate s nu in cont de laturalor
material, articulatoric i acustic. De aceea, pentru a nelege bine valoarea fonologic a sunetului vorbirii, trebuie s
examinm relaia dintre sunet i fonem. n limba romn pot fi pronunate sunete ntr-un numr nelimitat. Sunetele unui
anumit cuvnt nu pot fi pronunate exact, la fel, de un vorbitor, atunci cnd acesta va rosti lexemul respectiv de dou ori sau de
mai multe ori. n limba romn sunt numai 29 de s, dintre care 7 v i 22 de c. Numrul sunetelor tinde spre infinit, iar numrul
fonemelor este limitat
Totalitatea caracteristicilor,att relevante fonologic, ct i nerelevante, care apar ntr-un anume punct al fluxului sonor n
care se realizeaz un fonem, o denumim ca sunet al limbii. Fiecare sunet al limbii conine, deci, pe de o parte, trsturi
relevante fonologic, care fac din el realizarea unui anumit fonem, i, pe de alt parte, o ntreag mulime de trsturi irelevante
fonologic, ale cror alegere este condiionat de o serie de cause-Trubetzkoi.Sunetul, ca obiect al analizei foneticienilor, este,
n mod necesar i prin definiie secundar n raport cu fonemul, fr de care sunetul ca element lingvistic nu exist.
Putem concluziona urmtoarele:
Sunetele:
- Sunt numeroase;
- Sunt elemente concrete, particulare, individuale.
Sunetul este un element fonetic concret, particular,individual; numrul lui tinde la infinit n dependen de capacitatea
aparatului de vorbire de a le produce, n dependen de intensitate, durat, nlime i timbru. T Maiorescu ar fi anevoios,
poate chiar imposibil i inutil s inventezi literele pentru toate sunetele i nuanele sunetelor.
Fonemele:
- Sunt limitate la numr;
- Sunt abstracte, generale, sociale;
- Includ numai acele trsturi care sunt comune pentru o serie ntreag de sunete;
- Servesc la diferenierea cuvintelor i a logoformelor mas cas ras, fonemul m trece n c apoi n r.
Fonemul este un sunet-tip, care nu poate fi divizat n uniti mai mici i se opune tuturor celorlalte sunete, contribuind la
diferenierea lexemelor i a logoformelor.
Nu toate fonemele i au literele corespunztoare n alfabet i nu toate literele reprezint cte un singur fonem. Alteori, printr-
o liter pot fi notate mai multe foneme sau chiar mbinri de foneme n funcie de poziia i de anturajul fonetic. Astfel, printr-
o liter c, poate fi redat i fonemul [c] carte, culme, corn; fonemul [] cear, cire, nceput i fonemul [] chemare, ochi.
Fonetica este definit ca disciplina lingvistic ce studiaz sunetele vorbite sau articulate. K.Y. Kohler Obiectul foneticii
este evenimentul sonor al comunicrii lingvistice sub toate aspectele sale, adic producerea, transmiterea i receptarea
aspectului sonor al limbii (Sprachschall), inclusive premisele psihologice i sociologice prezente n situaia de comunicare
dintre vorbitor i auditor.
Fonologia s-a dezvoltat n deceniul al II-lea al sec. trecut, a fundamentat n mod tiinific conceptul de fonem. Fonologia
cerceteaz funcia distinctiv a sunetelor ce ndeplinesc anumite funcii semantice n sistemul limbii. Trubetzkoy consider c
fonetica i fonologia sunt tiine diferite i chiar opuse: fonetica cerceteaz sunetele vorbirii, latura material a acestora i
este o cercetare pur fenomenologic, aparinnd tiinelor naturii, n timp ce fonologia studiaz sunetele limbii, funcia
lingvistic a sunetelor, utiliznd metode lingvistice. Fonetica este o ramur a lingvisticii, care se ocup cu studierea structurii
sonore a limbii, avndu-se n vedere producerea, transmiterea, audiia i evoluia sunetelor vorbite. Fonetica studiaz sunetele
nu numai din punct de vedere acustic, fiziologic sau psihologic, ci le trateaz ca elemente lingvistice, ca cele mai mici uniti
ale limbii vorbite. Deoarece sunetele vorbirii se prezint ca nite atomi absolut necesari la formarea diferitelor uniti
lingvistice (silabe, lexeme, expresii, propoziii), fonetica este n strns legtur cu celelalte discipline lingvistice.














2. Vocalele Vocalele care aparin sunetelor nefricative sunt divizate in (API) dup trei criterii:
1.Ridicarea limbii cu patru grade: vocale inalte/ inchise [i, u]; semiinchise [e],[o]; semideschise [], [] i joasedeschise [a],
[].
2.Partea limbii care articuleaz cu cele trei diviziuni ale sale: - vocale anterioare [i]; - vocale medii [a] (sau centrale); -
vocale posterioare [u], [o].
3.Participarea buzelor: - vocale labiale, rotunjite [u] [o] - vocale nelabiale, nerotunjite [i] [e], [a].
Trei criterii de baz, de ordin articulatoric: - poziia limbii; - poziia buzelor; - gradul de apertur.
I. Prin poziia limbii n plan orizontal vocalele se mpart n: anterioare [e], [i]; mediale/ centrale [a]; posterioare [o], [u], [],
[].
II. Poziia buzelor determin alt criteriu de clasificare a vocalelor. Vom avea vocale: labiale [o], [u] (lat. labium -buz) i
nelabiale: [a], [e], [i], [], [i]. Adic la rostirea vocalelor [o], [u] buzele se apropie una de alta, iar la pronunarea celorlalte
vocale buzele nu se rotunjesc, de aceea acestea sunt numite nelabiale, nerotunjite.
III. Gradul de apertur sau unghiul gurii contribuie la identificarea vocalelor dup timbru i este condiionat departiciparea
celor dou maxilare i de micarea limbii in plan vertical. Dup unghiul gurii format, vocalele se impart in: deschise [a];
semideschise [e], [], [o]; inchise [i], [i], [u].
Semivocalele se impart in anterioare: [i, e] i posterioare (labiale): [o, u], difereniindu-se, in cadrul aceleiai serii de
localizare prin apertur, care este mai mic la [i, u].
Vocalele i consoanele contracteaz un raport de dependen n cadrul silabei: vocalele formeaz elementul central
(nucleul) silabei, iar consoanele sunt elemente dependente, marginale, satelii.
Consoanele prezint formarea in canalul articulatoriu a unei inchideri/ ocluzii (uneori, numai pariale) sau a unei constricii
cu zgomot. trei criterii de baz de ordin acustico-articulatoric:- Participarea coardelor vocale; - Modul dearticulaie; - Locul
de articulare.
1.Privite prin prisma opoziiei sonoritii sau nesonoritii consoanele se impart in dou categorii (grupuri), care in limba
roman formeaz dou serii de consoane corelative: sonore i surde (nonsonore) b-p, v-f, d-t, z-s, j-, -, -, g-c.. La rostirea
consoanelor sonore coardele vocale vibreaz, particip in mod activ, iar la pronunarea consoanelor surde coardele vocale nu
vibreaz. Consoanele surde sunt pronunate cu o incordare mai mare a aparatului articulatoric, cu o intensitate mai puternic,
cu participarea unui curent de aer mai puternic decat consoanele sonore.
Sub aspectul gradului de impletire a tonurilor i a zgomotelor sau a predominrii tonurilor asupra zgomotelor deosebim
consoane sonante (l, m, n, r) i consoane nesonante. Nazale (m,n), laterala (l), vibrant (r), lichide (l, r).
2. Dup modul cum se articuleaz, consoanele sunt de trei tipuri: a) Oclusive (explozive); b) Constrictive (spirante, fricative);
c) Africate (semioclusive).
Consoanele oclusive (explozive) (lat. occludere a inchide) sunt zece la numr: b, p, d, t, g, c, , , m i n. La rostirea lor,
organul activ (buzele, limba) formeaz cu un alt organ activ o piedic, producand o explozie.
Consoanele constrictive(fricative sau spirante) (lat. Constrictivus-ingust) fiind rostite, organul activ (limba) se apropie de
organul pasiv, formand o piedic parial, iar aerul expirat se scurge spre exterior, producand un zgomot de friciune.
Consoanele constrictive sunt: v, f, z, s, , j, h, l, r. Siflante-uiertoare (s,,z,j), sibilante (j,).
Consoanele africate sunetele specifice care repet in faza iniial o oclusiv i in cea final o constrictiv (, , ).
3. Dup locul de articulaie consoanele sunt de dou tipuri: labiale i linguale.
Consoanele labiale se divizeaz in bilabiale i labiodentale. La rostirea celor bilabiale buzele se unesc, formand o piedic
total. La rostirea consoanelor labiodentale, buza de jos se apropie de dinii de sus, formand o piedic parial. Consoanele
labiale, cinci la numr b, p, m, v, f inclusiv: bilabialele (3) b, p, m i labiodentale (2) v, f.
Consoanele linguale se divizeaz in prelinguale, mediolinguale i postlinguale.
Prelingualele sunt: dentale d, t, n (limba i dinii de sus); alveolare z, s, , l, r (varful limbii inscrie un obstacol parial cu
alveolele dinilor de sus); prepalatale j, , , (atunci cand limba formeaz o piedic parial la rostirea j i sau combinat
la articularea i cu partea anterioar a palatului dur).
Mediolinguale sunt , ambele oclusive. La rostirea lor, partea medial a limbii se unete cu partea medial a palatului dur,
formand o piedic total. Ghear [ar], chiar [ar], muchi [mu], chior [or], chit [it].
Postlinguale sunt: g, c, h. La articularea lor partea posterioar a limbii se unete cu vlul palatului, formand o piedic total,
ca la pronunarea consoanelor g i c, din care cauz se mai numesc velare; sau se apropie de peretele posterior al faringelui
rostirea consoanei h.









3. Silaba Definiia clasic a silabei: un sunet sau un grup de sunete care se pronun cu o singur emisie a aerului
expirat. F. de Saussure explic silaba prin apertura sunetelor: consoanele se grupeaz n jurul vocalei dup gradul de apertur,
iar frontiera silabic se afl la trecerea de la un sunet mai nchis la altul mai deschis.
Teorii ale silabificrii, acceptate sau respinse de diveri cercettori.
a. Teoria vocalic (adepi: gramaticienii greci i latini). Aceast teorie const in faptul c nucleul silabei il constituie vocalele,
acestea fiind alctuitoare de silab. Cate vocale are un cuvant, de atatea silabe dispune acesta. Ulterior s-a demonstrat c teoria
vocalic nu poate avea un caracter universal, deoarece exist limbi in care i unele consoane pot forma silabe. De exemplu:
ceh vlk lup; Trnka (Trn-ka) nume propriu.
b. Teoria expiratoric (adepi: Baudouin de Courteney, W. Storm, H. Sweet, R. Stetson, V.A.Bogorodiki). Cercettorii numii
consider i demonstreaz faptul c silaba se rostete cu un singur efort expirator. De exemplu: silaba ma un efort
expirator, dou silaba ma-ma dou eforturi expiratorice etc. Aceast teorie nu a fost acceptat unanim, deoarece s-a
demonstrat c printr-un singur efort expirator putem pronuna i dou silabe. De exemplu: haos.
c. Teoria tensiunii musculare M. Grammont considera c silabele se datoresc faptului c in vorbire sunetele se articuleaz cu
tensiuni sau eforturi musculare diferite. Fiecare cretere a tensiunii musculare impreun cu o descretere formeaz o silab.
Orice silab se pronun cu un singur impuls al tensiunii musculare. Fiecare impuls are trei faze: (A) creterea tensiunii, (B)
culmea tensiunii i (C) descreterea tensiunii. Deci, o cretere urmat de culme i apoi de o descretere a tensiunii formeaz o
silab. Totui aceast teorie nu a fost acceptat de toi lingvitii foneticieni, cci verificarea ei experimental este foarte
dificil.
d. Teoria sonoritii Otto Jespersen a demonstrat faptul c silaba este o imbinare de elemente fonetice mai sonore i mai
puin sonore. Cele mai sonore sunt sunetele vocalice. Cea mai sonor este vocala deschis a. 10 trepte a sonoritatii
sunetelor: 1.Oclusivele surde: p, t, c; 2.Constrictivele i africatele surde: f, s, h, , , ; 3.Oclusivele sonore: b, d, g;
4.Constrictivele i africatele surde: v, z, j, ; 5.Nazalele: m, n; 6.Laterala: l; 7.Vibranta: r; 8.Vocalele cu gradul superior de
ridicare a limbii: i, i, u; 9.Vocalele medii: e, , o; 10.vocala deschis:a.Aceast teorie nu poate determina cu precizie limita
dintre silabe, de aceea nu a fost unanim acceptat.
Reguli de mpartire n silabe dupa criteriul pronuntare:
1.Consoana aflat intre dou vocale trece la silaba urmtoare: a-p, ma-m, u-ti-li-za-re etc.
2. Grupul de dou consoane situate intre vocale: prima consoan rmane la silaba dinainte, iar a doua trece la silaba urmtoare:
mun-te. Dac prima consoan este b, c, d, f, g, h, p, t, v i a doua este l sau r, desprirea in silabe se face inaintea intregului
grup consonantic: a-cru, ca-blu, ca-pr, a-tlet.
3.Trei sau mai multe consoane aflate intre vocale: prima rmane la silaba dinainte, iar celelalte trec la silaba urmtoare: as-
pru, as-tru.In cazul grupurilor lpt, mpt, mp, nc, nct, nc, rtf i stm, desprirea se face intre a doua i a treia consoan:
sculptu-r; somp-tu-os, punc-tu-a-i-e, func-i-o-nar, de-lincven-, ast-ma-tic.
4.Semivocala aflat intre dou vocale trece la silaba urmtoare: tre-bu-ie, t-ios, no-u.
5.In succesiunea:vocal(sau diftong)+semivocal+consoan,desprirea se face inaintea consoanei:tai-c.
6.Vocalele in hiat se despart: i-de-e, co-o-pe-ra-i-e, fi-in-, con-ti-nu-u, co-or-do-na-re.
7.Grupul de consoane cs redat grafic prin x nu se poate separa: a-x, fi-xa, re-la-xa, ta-x etc.
Reguli bazate pe analiza morfologic
In cuvintele compuse, in derivatele cu prefixe i in unele derivate cu sufixe (derivate de la teme finisate in grupuri consonantice
cu sufixe, care incep cu o consoan) se prefer desprirea in silabe care ine seama de elementele componente atunci cand
cuvantul este analizabil:a)cuvintele compuse: ast-fel, port-a-vi-on; b) cuvintele derivate cu sufixe: sa-vant-lac, varst-nic; c)
cuvintele derivate cu prefixe: dez-ar-ti-cu-la-i-e, in-e-gal.
Situaii in care nu se face desprirea: nu se despart la capt de rand: - cuvintele compuse din abrevierile: IRTA, UNESCO etc.
- abrevierile unor formule curente: a.c., i.e.n., .a.m.d.; - numeralele ordinale notate prin cifre romane sau arabe: al XXI-lea, a
5-a. (Aici locul despririi ar coincide cu linia de unire!).Se recomand evitarea despririi i in cazul: - silabelor iniiale i
finale constituite dintr-o singur vocal: a-er, li-ce-e, su-i, las-o, zis-a etc. - abrevierilor literale care reprezint primii termeni
ai unor nume proprii compuse (I. Creang, M. Eminescu); pentru abrevierile in care substantivele comune sunt urmate de
nume proprii (F.C. Arge, I. H. R. Mangalia); - in cuvintele compuse in care locul despririi ar coincide cu locul cratimei:
bun-gust, du-te; - in notaiile abreviate de genul 10 km, art.3 etc.












Termenul diftong este de origine greac (diphtongos di doi, phtongos vocal). Intr-un diftong se cuprind, deci, dou
elemente vocalice, care, luate in parte ar putea prezenta caracter silabic. In cursul articulrii una din vocale ii pierde caracterul
silabic, fiind inglobat intr-o singur silab, rostit cu o singur tensiune muscular impreun cu o alt vocal. Vocala capt
o nou funcie cea de semivocal (alofon al vocalei respective). Diftondul este: bifonematic, bivocalic, partea final a
cruia ii schimb timbrul, adic nuana fonetic. Diftongul este monosilabic. Diftongii se pot afla n orice poziie: iniial,
final, n interiorul lexemelor. De exemplu: ri, ubi, ol, b, Mih, zi, tic, puc, ferestr, brosc etc.
Ci de formare a diftongilor: a) convergena sau sinereza adic contopirea intr-un diftong a dou vocale de sine stttoare
(carte-cartea, vineri-vinerea).b) divergena sau metafonia (diftongarea propriu-zis, condiionat), adic desfacerea unei
vocale in dou elemente vocalice incluse in aceeai silab(eu port-ea poart; Ion-Ioane; frumos-frumoas).
Diftongii pot fi clasificai in dou grupe: 1.Diftongi ascendeni sau crescanzi; 2. Diftongi descendeni sau coboratori.
Diftongul ascendent apare atunci cand I element vocalic este reprezentat prin semivocalele [ i, u, e, o]. Descendena
diftongilor va fi reprezentat atunci cand primul element va fi vocala deschis (a), vocalele semideschise (e, o, ) sau vocalele
inchise (u, i, i), care se prezint cu o apertur mai mare decat semivocalele respective (i, u, e, o). Vom observa c dup un
element vocalic mai deschis urmeaz altul mai inchis.
Tiftongii imbinarea a trei timbre vocalice in aceeai silab rezult triftongii, formai dintr-o vocal i dou semivocale. In
rostirea standard sunt doi triftongi ascendeni: 1. [eoa]: [leoarc, pleoap] i 2. [ioa]: [duioas, voioas] i 11 triftongi
echilibrai, dintre care unii sunt numai sintactici: 1. [eau]: [aveau]; 2. [eai]: [aveai, beai]; 3. [eoi]: [le-oi]; 4. [iau]: [tiau,
voiau]; 5. [iai]: tiai, voiai]; 6. [iei]: [iei, miei]; 7. [ieu]: [ieu]; 8. [ioi]: [mi-oi face, i-oi da]; 9. [iou]: [maiou]; 10. [oai]:
lupoaic, nemoaic]; 11. [uai]: [leuaic, zmeuaic].
Triftongii se formeaz i ca urmare a preiotrii unei vocale prepalatale sau a labializrii unei vocale labiale la nceput de silab.
n scrierea ortografic nici preiotarea, nici labializarea nu este indicat. Scriem ei, dar pronunm iei, scriem ou, dau rostim
uou. n transcriere fonetic obinem un triftong.
Hiatul. Rostind dou sunete vocalice, se poate forma ntre ele o pauz, ca urmare a intensitii mai reduse a curentului de are
care iese din plmni. n aceast situaie cele dou vocale se separ n silabe aparte, formnd ceea ce se numete hiat (lat.hiatus
fisur). De exemplu, vocalele o, u pot fi rostite in silabe aparte in cuvinte ca o-ul, bo-ul, cand urechea noastr percepe
foarte bine articularea distinct a acestor dou vocale incadrate in silabe deosebite. Intre cele dou silabe se formeaz o pauz,
condiionat de slbirea intensitii curentului de aer, ieirea din plmani. In alte situaii fonetice, aceleai vocale (o, u) se
rostesc impreun, adic fr a intrerupe curentul de aer: ou, bou, constituind o singur silab in care vocala o, dispunand
de o durat i intensitate mai mare, se prezint ca o vocal silabic, iar vocala u este lipsit de caracter silabic, deoarece
dispune de o sonoritate mai redus.
Vocalele iniiale de silab sunt, de regul, precedate de o semivocal, mai mult sau mai puin perceptibil, avand acelai
timbru cu vocala urmtoare sau cu vocala precedent, i anume [i, e, u, o] inainte de i, e, o, u i [i, e] sau [u, o] inainte de a, ,
i, dup cum vocala precedent are timbru anterior (e, i) sau posterior (o, u): [viiitor, saniie, auur, sfiuos]; [femeia, saniia, luua,
luu, luuind]. In ciuda interdiciei normelor ortoepice, diftongarea vocalelor in poziie iniial, atat de cuvant, cat i de silab,
se produce adesea i in neologisme in rostirea literar colocvial, mai rar chiar in vorbirea formal, dar, de obicei, semivocala
este slab perceptibil. Mai ales secvenele [ie, ia] apar frecvent i in neologisme sub presiunea sistemului morfologic, cand e i
a sunt desinene, respectiv articol hotrat sau fac parte din morfeme gramaticale: [academiie, academiia, familiie, familiia,
studiiez, tutuiesc], rostiri obinuite i in pronunarea standard; in cazul unor verbe neologice se recomand chiar scrierea cu
<ie> inaintea morfemelor e, -ez, -esc: atribuie, constituie, contribuie, revizuiesc.





















Accentul (ca i intonaia) este unitate fonetic suprasegmental deoarece nu poate exista separat, decat alturi de unitile
fonetice segmentale (fonemul, silaba,cuvantul fonetic, fraza fonetic) pe care le caracterizeaz.Rostirea mai intens a unei
silabe dintr-un cuvant, ori a unui cuvant dintr-o propoziie sau fraz, constituie ceea ce numim accent.
El poate s ocupe diverse poziii:
c) pe ultima silab a cuvantului: colet, coleg, hiat, mister, evident, popor, hexagon etc.
d) pe silaba penultim: fereastr, introduce, lavand, palm, palo etc.
e) pe silaba antepenultim: fagure, latur, inim, panic, pajur etc.
f) pe a patra silab (de la sfaritul cuvantului): veveri, lapovi, chelneri, libovi, ferfeli etc.
g) pe a cincea silab: aptesprezece, doi-spre-ze-ce-lea etc.
Accentul difereniaz dou cuvinte sau dou forme gramaticale ale aceluiai cuvant, identice ca aspect (omografele):
barem-barem, (in) lturi lturi; companie companie; vesel vesel; copii copii; comedie comedie etc.
Silabele care inregistreaz un grad inalt de pronunare sunt accentuat i celelalte silabe ce se pronun cu o intensitate mai
slab la rostire neaccentuate. In limba roman, dar i in alte limbi,cuvintele care au accent, toate cuvintele noionale
(independente, de sine stttoare), bisilabice, polisilabice, iar in context i cele monosilabice, sunt accentuate. De regul,
fiecare cuvant noional posed un singur accent, adic in cuvant, o silab este accentuat sau tonic, iar celelalte sunt
neaccentuate sau atone. Exemple: dumbrav, lapovi, naional, spectacol, reuit. Silabele neaccentuate, care se gsesc
inaintea silabei accentuate, se numesc silabe protonice ( din greaca: Pro inainte i tonos accent), iar cele care stau dup
silaba tonic se numesc silabe posttonice (lat. post dup i tonos accent).
Pe lang accentul principal, mai poate aprea i un accent secundar. Mai ales in cuvintele compuse, pot aprea unul sau mai
multe accente secundare. In limba roman, accentul secundar este mai perceptibil decat in alte limbi. In cuvintele compuse,
este posibil, uneori, i o schimbare de loc intre accentul principal i cel secundar: unsprezece, dusprezece, bnvoin.
Prefixul de negaie ne poart, de regul, un accent secundar clar perceptibil, adesea i alte prefixe cu sens general negativ, ca
a- , in- , non- : neadevrat, neavand, netiin, apolitic, inacceptabil, nongrav; i prefixoidele de tipul arhi - , anti - , auto - ,
foto - , hiper - , hipo - , super - , tele - , au, de obicei, accent secundar: arhiplin, antiatomic, autoservire, fotomodel,
hipertensiv, hipotensiv, superdotat, teleenciclopedie. Accentul secundar poate sta i in imediata vecintate a accentului
principal: nears, neom, porthart. Accentul secundar al prefixului negativ poate deveni accent principal: nevinovat, nefcut,
involuntar, cand vorbitorul le simte in opoziie cu vinovat, fcut, voluntar. Accentul secundar poate aprea i in cuvinte la
care vorbitorul ezit intre dou accenturi posibile: apoi apoi, bolnav bolnav, ginga ginga, tefan tefan etc.
Accentuarea se realizeaz de la finele cuvantului dup cum urmeaz: I silab de la sfaritul cuvantului, a II-a silab de
la sfarit, a III-a etc.In limba roman, accentul st, de obicei, pe ultimele trei silabe ale cuvantului: dup locul accentului
incepand cu ultima silab, cuvintele se numesc oxitone: ora, caiet, student, calendar, picior etc. Din greac oxis
intensitate, putere i tonos ton, accent.
Paroxitone de ex.: facultate, culme, munte, floare, frate,dinte, frunz, geant, revist, main, smoal, fereastr etc.
Verificm practic: fa(IV)-cul(III)-ta(II)-te(I) (accentul se afl pe a doua silab de la sfaritul cuvantului, acesta este
paroxiton).
Proparoxitone sunt cuvintele la care accentul cade pe antepenultima silab, adic pe silaba a II-a de la sfarit. In limba
roman cuvintele proparoxitone sunt mai puin numeroase decat cele oxitone i paroxitone, cedand mult in aceast privin:
pasre, vrabie, corabie, intrecere, salcie, limpede, foarfece, strugure, secet.
Anteproparoxitone, din gr. ante inainte +proparoxiton. Accentul poate sta chiar pe a cincea sau a asea silab de la
sfaritul cuvantului: veveriele, (al) nousprezecelea. De asemenea, i cuvintele vechi: bivoli, lapovi, lubeni
(harbuz),prepeli, Dambovia, Ialomia.Tot cuvinte anteproparoxitone sunt i numeralele cardinale de la 11 la 18
(unsprezece, doisprezece ...optsprezece, inafar de aptesprezece).Putem concluziona c marea majoritate a cuvintelor au
accentuare oxiton i paroxiton. Mai puin numeroase fiind proparoxitonele i foarte rare anteproparoxitonele.
Cuvantul fonetic este alctuit dintr-o totalitate de silabe, cu un singur accent, dotat cu sens. El poate coincide cu un cuvant
lexical, iar in vorbire numrul cuvintelor fonetice trebuie s coincid cu numrul cuvintelor accentuate.
Cuvintele auxiliare neaccentuate pot fi procliticei enclitice. Atunci cand cuvantul neaccentuat se afl inaintea cuvatului
noional accentuat la care ader, el se numete lexem proclitic (din greac proklitikos inclinat inainte). Ex: Gandesc la
fapte/ de atunci/ la artri/ din era prea fierbinte/ ce se sparse/ ...
Atunci cand lexemul neaccentuat se afl dup cuvantul noional accentuat la care ader (legandu-se, in general, de acesta
prin cratim) se numete enclitic (din gr. enclitikos - inclinat in urm). De exemplu: Alexandru/ simi/ prelungindu-i-se/
cald/ pe obraz/ ...
Tipuri de accent: I.Sub aspect fonologic:
a) Accentul dinamic de intensitate, de for. Din greac dynamikos (de intensitate) este evidenierea unor silabe dintr-
un cuvant fonetic prin rostirea lor cu o intensitate mai puternic. Caracteristic pentru foarte multe limbi: roman, francez,
spaniol, german, englez,rus, ceh, gruzin, armean, azerbaigean, cazac, turc etc.
h) Accentul muzical, melodic sau tonic este evidenierea unei silabe din cuvant prin rostirea ei pe un ton mai ridicat (mai
acut) decat celelalte silabe. Este caracteristic pentru limbile vechi clasice (sanscrita, greaca veche (elina), latina clasic,
vechea slav). Accentul muzical este inlocuit, deseori, cu cel dinamic. In latina popular, incepand cu sec. al II-lea i
terminand cu sec. al II-lea, are loc trecerea definitiv de la accentul muzical la cel dinamic.
c)Accentul cantitativ sau durativ (lat. quantum cat) este reliefarea unei silabe din cuvant prin pronunarea ei cu o durat
mai lung decat celelalte silabe. Lingvitii consider c limbi cu accent pur cantitativ nu exist sau se intalnesc foarte rar.
Lingvistul Tomson, spre ex. examineaz numai dou tipuri de accent dinamic i muzical.
j) Accentul mixt - In unele limbi accentul dinamic se impletete cu accentul muzical in aa msur, incat e greu de deosebit
ce predomin: intensitatea sau tonul. Asemenea limbi se numesc limbi cu accent dinamico-muzical, muzical-dinamic sau mixt,
ori combinat (ex. sarbo-croata, norvegiana, suedeza, lituaniana, letona, chiar i germana).
Tipurile accentului sub aspect morfologic: a) Accentul fix sau previzibil. Dac accentul vizeaz aceeai silab in toate
cuvintele unei limbi, indiferent de numrul silabelor, el se numete fix. Cuvintele pot fi mono-, bi-, tri i polisilabice, iar
silaba lovit de accent prima, ultima, penultima i antepenultima. Accentul rmane fix, de asemenea, la derivare, declinare,
conjugare in sensul c la adugarea prefixelor, sufixelor, desinenei, accentul prsete silaba pe care se afl, transferandu-se
pe alt silab. Ex. patriot compatriot, echilibru dezechilibru.
b) Accentul liber sau imprevizibil i accentul limitat. Exist limbi cu acccent liber (ca: rom., it., sp., bulg., rus, ucrain.).
Accentul (in limba roman) cade diferit (popor, manta, batin etc.). In alte limbi accentul este dimpotriv limitat sau
condiionat. De ex., in greaca veche accentul cade, de obicei, pe penultima silab i pe ultima (virtu, fratello, bonta, novita) i
foarte rar pe celelalte silabe.
FUNCIILE ACCENTULUI FONETIC 1. Funcia culminativ funcia de baz a accentului se mai numete
contrastiv, culminativ. n torentele vorbirii, alctuite din inlnuiri de cuvinte fonetice, accentul fiecrui cuvant, silaba
accentuat se prezint ca o culme, ( de aici i denumirea - culminativ). De ex.: in cuvintele universitate, filologie.
2. Funcia demarcativ. Accentul ca i fonemele, conine in sine i o incrctur suplimentar, prezentandu-se in
calitate de mijloc de semnalizare, adic el indeplinete i o funcie demarcativ sau delimitativ. De ex.: a) Digraful oa-, -oa-
noteaz nu numai diftongul ascendent oa (floare), ci i hiatul binar oa (coagulare). Prezena sau lipsa accentului semnaleaz,
de regul, - in caz marcant diftongul (oameni, soare, coal) i in poziie nemarcant hiatul (exploatatoare). b) Dup
cum s-a spus, in limba roman, cuvintele terminate in consoan sunt, de regul, oxitone. De aceea, variantele cu accent
paroxiton ale cuvintelor de tipul: troleibus, televizor .a. cunoscute i in limba rus sunt considerate incorecte. Accentul oxiton
semnaleaz varianta literar corect: autobus, document, televizor, transport, troleibus.
3. Funcia distinctiv. In limbile cu accent liber servete pentru a delimita cuvintele. Funcia fonologic a accentului in
limbile cu accent liber poate fi identificat ca funcie distinctiv. In limba roman succesiunile de foneme: mijloc, mobil,
para, acele, matur, cant, luate izolat, in afara contextului, nu ne spun inc numic despre ce cuvant sau despre ce sens al
cuvantului este vorba. Funcia distinctiv semantic se manifest atunci cand cuvintele opozabile aparin aceluiai punct de
vedere i se caracterizeaz prin aceleai categorii gramaticale.
Funcia distinctiv lexico-gramatical Accentul difereniaz sensurile cuvintelor, care sunt omoforme dar apartin claselor
gramaticale diferite:subs/adj albie albie; bunei bunei;subs / pron acele acele; subs / verb duduie duduie; mobil
mobil etc.
Funcia distinctiv sintactic. Pronunand o fraz de mai multe ori i punand accentul logic de fiecare dat pe alt cuvant,
noi transmitem frazei nuane de sens diferite.Ex. Maine mergem la teatru. (nu azi, nu poimaine); Maine mergem la teatru. (noi
mergem neaprat);Maine mergem la teatru. (la teatru, nu la cinema sau cafenea).
Funcia distinctiv stilistic. Este vorba de variantele dialectale de ex.: bolnav, duman, arip, acolo etc.; de cuvintele
marcate stilistic: aripi zburtoare (in versuri), folosite de autori pentru a demonstra sau caracteriza coloritul local, arhaic etc.
Intonaia este un element fonetic legat prin funcii gramaticale i valori afective de pauze, pe care le insoete i le preced.
Rolul ei in vorbire, in marcarea unor raporturi sau situaii sintactice i in exprimarea strilor sufleteti este deosebit de
important, dar posibilitile punctuaiei de a reprezenta diversitatea intonaiilor sunt restranse.
TIPURILE DE INTONAII: Intonaia uniformnormal-vorbirea obinuit, redat prin propoziii enuniative.Romanul
Ion este scris de L. Rebreanu.Intonaia ascendent ridicarea tonului pe ultima silab a cuvantului final.E specific mai ales
enunurilor interogative: Tu ai citit romanul Ion? Intonaia descendent coborarea tonului pe sintagma accentuat a ultimului
cuvant. Este frecvent in propoziiile imperative. Citii romanul Ion! Intonaia combinat:Dup o ridicare a tonului urmeaz
o scdere treptat a lui.
Elementele componente ale intonaiei sunt: melodia, accentul sintagmatic sau frazic, pauzele, ritmul, tempoul i timbrul
vorbirii. In procesul vorbirii aceste componente apar ca un tot unitar.Melodia - modificrile relative ale inlimii tonului de
baz al sunetelor vorbirii. Cuvintele, sintagmele, propoziiile ii au fiecare melodia lor specific in funcie de scopul
comunicrii. Accentul sintagmatic sau frazic se prezint ca o rostire mai intensiv a unui cuvant din componena sintagmei.
Pauzele constituie intreruperi ale cuvantului sonor,indeplinind funcii fiziologice i lingvistice. Din punct de vedere fiziologic,
pauzele se prezint ca nite intreruperi necesare la alternarea expiraiei i inspiraiei aerului. In plan lingvistic, ele au efecte
stilistice. Ritmul- o alternare de silabe accentuate i neaccentuate, la un interval egal de timp. El este respectat, in mod special,
in comunicarea poetic. Lang lac pe care norii /Au urzit o umbr fin ... Tempoul reprezint iueala cu care se pronun
unitile lexicale, adic viteza de succesiune a silabelor cuvintelor. Se disting mai multe categorii de tempou: a. lent, msurat,
linitit, normal; b. accelerat sau grbit (propoziiile interogative i exclamative); c. sacadat; d. incetinit. Timbrul se prezint ca
un colorit specific vocii, folosit la pronunarea diverselor propoziii. El red o anumit stare afectiv a vorbitorului (bucurie,
manie, rutate, ironie, tristee).



Articolul este partea de vorbire flexibil dup gen, numr i caz care insoete un substantiv, artand in ce msur acesta e
cunoscut vorbitorului; totodat articolul individualizeaz substantivul in grade diferite. Dup msura mai mare sau mai mic in
care ajut substantivul s individualizeze obiectul denumit, articolul este de dou feluri: hotrat (-l, -le, -i,- lui,- lor) i
nehotrat (un, o, unui, unei, nite, unor ). Numrul elementelor lingvistice care alctuiesc aceast clas este redus; aceste
elemente lingvistice nu se folosesc independent, nu dispun de autonomie semantic i gramatical; ele s-au gramaticalizat
devenind anexe ale numelui apar in vecintatea unor substantive(cu unele excepii, i altor nume) sau alipite de acestea: un
biat, o fat, biatul, fata. Coninutul semantic al acestor elemente lingvistice este foarte abstract: articolele hotrate i
nehotrate nu aduc in relaie nicio modificare, nicio informaie suplimentar de ordin lexical. Categoria gramatical a
determinrii abstracte cuprinde trei termeni(termenul zero, articolul nehotrat i articolul hotrat enclitic) i trei valori:
nedeterminat (floare, copac), determinat nedefinit ( o floare, un copac) i determinat definit(biatul, cartea).
Articolul hotrat arat c obiectul denumit de substantiv este cunoscut vorbitorului sau considerat ca atare.Se plaseaz
intotdeauna inaintea numelor de persoan masculine: lui Radu, lui Ion i a celor feminine de tipul lui Carmen, lui Mimi, dar i
a unor nume comune de persoan: lui tata, lui frate-meu. Articolul hotrat apare ca element constructiv in structura unor
pronume: dansul, dansa, in aceste cazuri nefiind analizabil; prin articulare, unele adverbe i locuiuni adverbiale se transform
in prepoziii i locuiuni prepoziionale (inaintea, inapoia, in faa); substantivele articulate hotrat care denumesc momentele
zilei sau diviziuni de timp ii schimb valoarea gramatical si devin adverbe (ziua, seara, joia, vara).
Articolul nehotrat insoete un substantiv, precedandu-l intotdeauna, artand c obiectul definit de acesta nu este cunoscut
vorbitorului. Articolul nehotrat este determinant al individualizrii in raport cu specia sau cu categoria din care face parte
obiectul desemnat de substantiv. Formele un si o ale articolului nehotrat sunt omonime cu cele ale numeralului cardinal i ale
adjectivului pronominal nehotrat.1. Se pot deosebi in context: un i o sunt: a) articole, cand le corespunde nite (o carte/nite
cri);b) numerale, cand la plural le corespunde un numeral (un elev/ doi elevi); c) adjective pronominale nehotrate, cand
la plural intr in corelaie cu unii, unele (o carte/unele cri); 2.Cand insoete alte pri de vorbire, articolul nehotrat le
transform in substantive(du-te-vino/un du-te-vino); Articolul nehotrat poate transforma numele proprii in nume comune
(Hercule/ un hercule) 4. Forma de plural a articolului nehotrat nite poate fi folosit si la forma de singular a unor
substantive, conferindu-i un sens deosebit (un pete/ nite pete / nite peti) fa de pluralul articulat 5. Cuvantul nite cu
inelesul caiva, un pic de nu e articol, ci adjectiv pronominal nehotrat(nite fin).
Articolul posesiv (genitival) se plaseaz inaintea unui substantiv sau pronume in genitiv, inaintea unui adjectiv posesiv sau
a unui numeral ordinal si leag, de obicei, numele obiectului posedat de cel al posesorului; se numete posesiv, deoarece indic
posesia (apartenena) i genitival deoarece intr in componena intrebrii genitivului. Articolul posesiv(genitival)insoete
substantivul sau pronumele in genitiv, reprezentante ale posesorului, numai in patru situaii distincte:- cand substantivul sau
pronumele are ca regent un alt substantiv nearticulat enclitic: o carte a scriitorului(a lui);- cand intre substantivul sau
pronumele in genitiv i elementul lui regent (substantiv articulat hotrat enclitic) s-a intercalat un alt determinant: cldura
insuportabil a verii, episodul impresionant al romanului;- cand substantivul sau pronumele in genitiv se afl inaintea
elementului regent(substantiv nearticulat): ai Patriei feciori; - cand substantivul sau pronumele in genitiv se afl intr-un
raport de coordonarecu un alt determinant in genitiv al elementului regent: mama surorii, a Mariei, a prietenului etc.
Articolul posesiv se acord in gen i numr cu substantivul regent al grupului, reprezentant al obiectului posedat, i nu cu
substantivul sau pronumele pe care-l preced: plria aceasta a tatlui, caietul curat al elevei.
Articolul demonstrativ (adjectival). Articolul demonstrativ (cel, cea, cei, cele, celui, celei celor) (adjectival) leag un
adjectiv de substantivul regent; ajut la substantivizarea adjectivului i a numeralului (cei tari, cei doi, cel de-al doilea) i la
formarea superlativului relativ (cel mai bun).Cand substantivul are doi determinani adjectivali, coordonai copulativ, articolul
demonstrativ nu apare decat la primul dintre ei: bogia cea splendid i vast. Articolul demonstrativ apare i in interiorul
substantivelor proprii, nume de persoan, individualizate suplimentar cu ajutorul adjectivelor: Mircea cel Btran, tefan cel
Mare. Articolul demonstrativ (adjectival) are flexiune de gen, numr i caz asemntoare cu a pronumelui demonstrativ de
deprtare acela, de care se deosebete prin absena elementului iniial i a celui final a. Articolul demonstrativ se analizeaz
impreun cu partea de vorbire pe care o insoete; cel apare frecvent ca termen regent, insoit de un determinant obligatoriu,
deci, in aceste situaii, cel are valoare pronominal (cel de aici/ cea de acolo). Formele articolului demonstrativ se scriu
totdeauna intr-un singur cuvant i trebuie deosebite de secvenele omonime pronume interogativ-relativ ce + pronume
neaccentuat in D.,Ac. (ce-l intrebi?/ce-i spui?); pronume ce + le (pronume neaccentuat de D. i Ac. PL.) (ce le dai/ ce le
spui).












Substantivul este partea de vorbire care denumete fiine, obiecte, substane, locuri, evenimente i o serie de noiuni
abstracte. Este una din puinele pri de vorbire prezente n toate limbile. n propoziie, substantivele au adesea rolul de subiect
sau complement direct, pot fi nlocuite de pronume sau pot fi determinate de adjective.
Substantive proprii Elena, Cahul, Dunrea, Unirea Principatelor, Venus, Mercur i substantive comune mar, universitate,
oras.Substantive numrabile mar, creion, albin, ora i substantive nenumrabile: defective de plural : oxigen, nea, linite,
sete, unt, lapte, aur/defective de singular : zori, ochelari, cervide, cuioare.
Substantive colective: Dupa modul de formare substantivele colective snt: simple / primare: hoard, herghelie, neam,
stol, turm, trib, grup, mulime; derivate cu sufix: aluni, boierime, frunzi, rnime, stejri, tineret, armat
Substantive simple i substantive compuse
Substantivele simple pot fi primare (carte, floare etc.) sau derivate cu sufixe (buntate, geamgiu, ndoial etc.)sau obtinute
prin conversiune (bine, rau, frumos)
Substantivele compuse snt formate din dou sau mai multe cuvinte cu sens unitar.
Prin alturare cu cratim: cal-de-mare, argint-viu;prin alturare cu spaiu: carte de credit, tefan cel Mare; prin
contopire sau sudare: binefacere, bunstare, bunvoin, untdelemn; prin abreviere: FMI, FBI, OZN.
Locuiunile substantivale sunt grupri de cuvinte cu sens unitar, echivalente semantic i sintactic cu substantivele.
Substantive concrete /abstracte: concrete denumesc obiecte sau substana constitutiv a unor obiecte: telefon, pantof,
lamp, tablou; abstracte denumesc abstraciuni: noroc, idee, fericire, atitudine, pace, linite
Substantive epicene denumesc fiine, dar care au o singur form pentru ambele sexe: pete, veveri, elefant .
Categorii gramaticale:Determinarean limba romn, substantivele se remarc prin faptul c articolul hotrt este
enclitic, adic se aaz la sfritul cuvntului i face corp comun cu acesta.
Genul substantive masculine / feminine / neutre. Categoria genului se exprim la substantive cu ajutorul morfemelor
segmentate(sufixe lexicale moionale i desinenee), insoite uneori de alternane fonologice substantive mobile: gasc-
gascan, leu-leoaic, vulpe-vulpoi sau cu ajutorul procedeului numit heteronimie: biat-fat, berbec-oaie, frate-sor, coco-
gin etc. Criteriul terminaiei nu este decisiv in apartenena unui substantiv la un gen sau altul, deoarece nu exist reguli
stricte in aceast privin. Un substantiv terminat in vocal poate fi masculin: pop, tat, frate, munte, pui, unchi, dar i neutru:
nume, prenume, taxi, fotoliu, colegiu.Un numr redus de substantive au la singular dou forme, una de feminin i alta de
neutru, cu sens identic: ctun ctun, colind colind. In cazul unui numr redus de substantive cele dou forme diferite
de gen se manifest la plural i corespund la sensuri diferite: ochi/ochiuri, coarne/cornuri/corni, timpi/timpuri.
Numrul n limba romn pluralul se formeaz prin adugarea de sufixe (-i, -e, -uri, -le) nsoit i de alte modificri
fonetice precum: mutaii consonantice, mutaii vocalice sau interpunere de alte foneme: om - oameni, roat - roi, fat - fete,
steag - steaguri, pijama - pijamale. Unele substantive care denumesc obiecte pereche se folosesc de obicei la plural, dar au
inelesul singularului: ochelari, pantaloni (dei exist i singularul pantalon, mai rar folosit). Sunt mai multe categorii de
substantive folosite numai la singular: - majoritatea substantivelor abstracte care denumesc caliti, insuiri, stri fiziologice:
curaj, cinste, intuneric, somn, foame, sete, lene, iconoclasm etc. - numele de materie: smantan, sare, piper, vat, mrar,
sange, aur, lapte, grau, usturoi - numele sporturilor: fotbal, inot, rugbi, box etc. numele unor domenii tiinifice: chimie,
fizic, geografie, informatic etc.- numele de culori folosite ca substantive: un verde deschis.Defective de plural: cuvinte
imprumutate, neadaptate la sistemul morfologic al limbii romane sau calcuri lexico-gramaticale, cat i formaii interne noi.
Substantive cu sensuri diferite in funcie de numr sare (de bucatarie) / Saruri minerale.Substantive cu form unic la
ambele numere vanzatoare, prenume, pronume, nume, vanzatoare, pui, arici.
Cazul (declinarea): n romn exist cinci cazuri: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ i vocativ. Totui, spre deosebire de
pronume, substantivele pot avea numai cel mult trei forme distincte n funcie de caz: formele de nominativ i acuzativ snt
identice i la fel i formele de genitiv i dativ. n plus nu toate substantivele au form de vocativ.
Nominativul este forma iniial a substantivului, care numete un obiect, un fenomen i in propoziie nu exprim raporturi
sintactice propriu-zise, de aceea el se numete caz direct al substantivului. Specificul nominativului const in aceea c el este
cazul nonsubordonrii. Prin urmare, indeplinete in mod normal funcia de subiect i de nume predicativ.
Sensul fundamental al cazului acuzativ este dat de funcia sintactic de complement direct dar poate indeplini si alte
func.sint:atribut.
Genitivul este cazul atributului i exprim valori i nuane variate: posesia(cartea prietenului); apartenena(campia satului);
calificarea (frumuseea pdurii) etc. toate subordonate ideii fundamentale de posesie. Poate avea urmtoarele funcii
sintactice: - atribut subs.: propaganda contra fumatului - CI: Luptm impotriva rutinei - CC: Inoat impotriva curentului(CM).
Dativul este cazul complementului indirect i are ca termen regent un verb: Solului nu i se taie capul; o interjecie: Bravo
invingtorilor; un adjectiv: Condiii favorabile dezvoltrii. Prepoziii cu dativul: graie, datorit, mulumit, contrar, conform,
potrivit, asemenea. Dativul fr prepoziie poate determina un verb, adjectiv, substantiv de origine verbal indeplinind
funciile sintactice de:- CI Spui munilor durerea; - atribut: decernarea de premii invingtorilor;- CL: Au stat locului.
Vocativul are o situaie aparte in sistemul cazurilor: el exprim o chemare adresat cuiva; poate aprea singur intr-o
comunicare: Tinere!Fetelor!, constituind o propoziie neanalizabil; poate fi insoit de o interjecie: Mi biete! sau de ali
determinani cu funcie atributiv: Codrule cu rauri line!, insoit de un nume propriu: Domnule Munteanu, acesta se pune la
nominativ; in vorbirea popular i familiar intalnim i construcii cu amandou substantivele in vocativ: nene Ioane.



Limba latin este limba Romei Antice i a teritoriilor nvecinate Laiumului. Latina a fost dus n toate zonele cunoscute ale
lumii antice i a devenit limb dominant a Europei de Vest. Latina a fost limba oficial a Imperiului Roman, vorbit din
Britania i Portugalia pn la golful Piersic. n evul mediu latina este mijloc de comunicare internaional ca limb a tiinei,
filosofiei, i teologiei. Dup traducerea Vulgatei a devenit a doua limb internaional dup greac i a fost folosit pn n
secolul al XIX-lea n unele universiti europene. Limba latin nu era originar din Italia, ci a fost adus n Peninsula Italic n
timpuri preistorice de ctre italici ce migrau din Nord. Limba latin este un membru a subfamiliei italiene de limbi indo-
europene. Printre limbile indo-europene non-italice, se nrudete cu sanscrita i greaca i cu subfamiliile germanice i
celtice. n Italia, latina a fost la nceput dialectul regiunii din jurul Romei. n limbile italice, latina, falisca i alte dialecte
formau un grup latin diferit de celelalte limbi italice cum ar fi limba oscilor i a umbrilor. Cele mai vechi inscripii dateaz de
la nceputul secolului 6 .e.n., cea de pe piatra neagr (lapis niger) din centrul Forumului i fibula de aur de la Preneste.
Limba latin a fost influenat de dialecte celtice din Nordul Italiei, de limba non-indoeuropean, etrusca din Centul Italiei i
de greac, care a fost vorbit n Sudul Italiei din secolul 8 .e.n. sub influena limbii i literaturii greceti, care a fost tradus
pentru prima dat n latin. n a doua jumtate a secolului 3 .e.n., latina s-a transformat treptat ntr-o important limb literar.
Limba latin a fost influenat de limba osc. n limba latin se ntlnesc aa numitele dublete etimologice. Cauza apariiei
acestora este mprumutul multor cuvinte latineti de origine greac n diferite perioade. Limba latin a fost influenat de
limba greac.Aceast inflen a fost considerat cult, asupra latinei. Influena dat a avut loc dup extinderea dominaiei
romanice n Grecia i cnd a nceput s se fac simit cultura elenist. n aa fel n limba latin exist doi termeni folosii
pentru una i aceeai noiune: ampora-amfora; malum-melum. mpumuturile din limba greac sunt cele mai numeroase i cele
mai importante. Ele au dus i la schimbri n sistemul fonologic. Periodizarea limbii latine este prezentat n diverse izvoare n
mod diferit. O periodizare mai simplificat ce cuprinde etapele :1.latina arhaic-sec.VI-III .e.n. 2.latina clasic-sec.III
.e.n.-I e.n. 3.latina postclasic-sec.I-III e.n. 4.latina medieval-sec.IV-VIII e.n.
1.Latina arhaic mprirea Latiumului n orae state a favorizat meninerea unora diferenieri dialectale destul de
accentuate n limba latin din acea perioad.n plan lingvistic se impunea pe de o parte diferenierea dialectal iar pe de alt
parte,fortificarea statului centralizat a dus la diversificarea stilistic a limbii latine i a creat premise pentru apariia aspectului
literar. Spre sfritul acestei perioade latina cunotea stilul oficial administrativ, oratoric, beletristic. Cel mai impuntor grai
era graiul vorbit la Roma, graiul falisc n cetatea Faler. Sursele scrise ale epocii sunt inscripiile, fragmente de cntece rituale,
legi,acte oficiale, primele ncercri de poezie. Amintim cteva particulariti dialectale: ai e; ae - e ex: praetor n pretor; au-
o, ex: caupo - copo; Cderea consoanei finale m,s ; dispariia lui h iniial.
2. Latina clasic se caracterizeaz drept perioada de dezvoltare ascendent a aspectului literal a limbii latine. Limba literar n
dezvoltarea sa nu a pornit de la un aspect cu totul necultivat - deoarece n perioada preclasic se cristalizeaz forma literar, se
formeaz sistemul limbii, apare aspectul scris i se statornicete o diversitate funcional stilistic care n perioada clasic se
aprofundeaz. Astfel latina din perioada clasic cunoate urmtoarele varieti funcional stilistice, oficial administrative,
juridic oratoric beletristic, se dezvolt creaia popular oral (cntecele religioase, elegiile, epistolurile, diversele cntece n stil
epistolar). n unele lucrri de specialitate sunt atestate dou subperioade ale latinei clasice: Latina de aur; Latina de argint.
Latina de aur: ntre sec. I .e.n.-14 e. n. este faimoas pentru scrierile n proz ale lui Iulius Cezar, Cicero i pentru
scrierile poetice ale lui Catullus, Lucretius, Virgil, Horatius i Ovidiu.
Latina de argint este marcat de activitatea literar a lui Tacitus, Seneca, Petroniu. perioad de declin n literatura latin.
Situaia lingvistic din aceast perioad se caracterizeaz prin coexistena a dou forme ale limbii-limba scris i vorbit.
Latina clasic exprim concomitent dou noiuni: una cronologic i una stilistic. Noiunea cronologic st ntre dou
limite de timp i aspectul cizelat al latinei stilistice. n aspectul stilistic drept clasic este considerat forma literar scris,
normal aceea a fost fixat n lucrri de retorica beletristic, istoriografie. n acest sens termenul de latina clasic este sinonimcu
cel de latina literar. latina clasic se caracterizeaz printr-un aspect scris, printr-o diversitate funcional stilistic i totodat
prin prezena foarte redus a elementului popular.
Latina postclasic. Este perioada de criz a Imperiului Roman.n provincie se atesta iniial un bilingvism utilizat
concomitent ca mijloc de comunicare a latinei btinailor i a limbilor latine. Latina se impune n stilul oficial administrativ,
n religie i-n nvmnt.Anume n aceste domenii limba latin mai dinuie i-n perioada urmtoare. n vorbire au loc mutaii
ce duc la schimbarea fizionomiei latine. Ea capt trsturi pronunate teritoriale dar n virtutea existenei aspectului literar ea
avea n toate provinciile romane un caracter unitar din care cauz unii specialiti o numesc limb comun care dureaz pn n
sec. VII e. n. Se caracterizeaz prin mprumuturi de elemente populare i arhaice.
Latina trzie (de la anul 200 e.n. pn la primele texte romanice). Importani n aceast epoc sunt scriitorii cretini care,
preocupai s fie nelei pentru a face propagand noii religii, scriau voit ntr-o limb popular: Tertulian, Augustin Hieronim
care a redactat Vulgata, traducerea oficial a bibliei. Din sec. al VI-lea i pn la reforma carolingian (sec. al VIII-lea) nivelul
literar i gramatical este ntr-o continu i vertiginoas scdere. Conciliul de la Tours (813) confirm existena unei rustica
romana lingua. Civa ani mai trziu (842) apare primul text romanic: Serments de Strasbourg).
Latina medieval. Este ultimul aspect al latinei n cea mai mare parte este un aspect scris. Era scris de oameni ce nu
cunoteau latina sau o cunoteau doar din cri i care o mbinau cu elemente din limba vorbit de ei. Din care cauz latina din
acea perioad, dup aprecierea unor lingviti aceasta ar fi o antilimb deoarece ea a pierdut capacitatea de a servi drept
instrument de comunicare. Este n cea mai mare parte limba documentelor bisericeti, juridice, civile care abundau de
vulgarisme i care aveau o sintax denaturat. Cronologia latin medieval coincide cu faza iniial a limbilor romanice i de
aceea se atesta o influen reciproc a acestora mai ales la nivel de fonetic. Vocabularul limbilor romanice este mpnzit pe
aceast cale de mprumuturile latineti culte ce devin dublete etimologice ale cuvintelor motenite tot din limba latin.
O noua etapa in evolutia conceptiilor privind clasificarea tipologica a limbilor este marcata de cercetarile lui Wilhelm von
Humboldt. Ceea ce este nou in clasificarea propusa de Humboldt consta in faptul ca el adauga celei facute de A. Schlegel al
patrulea tip lingvistic si da denumire primelor doua.
1) Primul tip lingvistic (al lui A. Schlegel) Humboldt il numeste izolant.
a) R - radacina pura (de exemplu, chineza);
b) R + r - radacina + cuvantul auxiliar (de exemplu, birmana)
2)Al doilea este denumit aglutinant; limbile care il compun se caracterizeaza prin afixe, dar in structura lor morfologica
prefixele, sufixele si desinentele nu sunt sudate cu radacina cuvantului. 2. Limbile aglutinante:
Tipul sintetic:a) Ra-tipul sufixal (de exemplu, limbile turcice si finice);
b) aR-tipul prefixal (de exemplu, limbile bantu);
c) R/a-tipul infixal (de exemplu, limba batbika)
Tipul analitic:d) Ra (aR) + r = radacina afixata + cuvantul auxiliar (de exemplu, limba tibetana);
3)Al treilea tip il constituie limbile flexionare. Ele se caracterizeaza, spre deosebire de cele aglutinante, printr-o coeziune
perfecta atat intre afixe, cat si intre acestea si radacina. Specifica acestor limbi este si flexiunea interna. Limbi flexionare
Tipul sintetic:a) Ra - flexiunea interna pura (de exemplu, limbile semite);
b) aR (Ra) + r: radacina flectanta (cu flexiune) si afixata + cuvantul auxiliar (romanice, engleza).
4)Spre deosebire de invatatii de pana la el, Humboldt mai distinge un tip lingvistic, si anume tipul limbilor incorporante
(limbile unor indieni din America de Nord, precum si unele din limbile din extremitatea de nord-est a Siberiei; ciukota sau
luoravetlana). In opozitie cu idiomurile in care exista parti secundare de propozitie dependente de verbul-predicat, in limbile
incorporante sunt utilizate, cu aceasta functiune, afixele, care fac corp comun cu verbul-predicat. In limbile incorporante,
propozitie nu este insa alcatuita numai din verbe + afixe, ci si din verbe si nume reduse fonetic.
Desi conceptia generala a lui W. von Humboldt contine unele elemente dialectice, totusi teoriile lui privitoare la evolutia
tipului lingvistic sunt idealiste, influentate mult de Kant, Schelling si Fichte. Lingvistul german considera ca principalele tipuri
morfologice ar reprezenta etape diferite ale unui proces de evolutie unic, incepand cu limbile izolante. Cele mai desavarsite
sunt, dupa el, limbile flexionare, iar sanscrita constituie, desigur, tipul ideal.

n lingvistic, identificm drept metode specifice:
1. metoda comparativ-istoric (axat pe cercetarea diacronic a nrudirii limbilor n baza asemnrilor15), creat la
nceputul secolului XIX ca modalitate i principiu esenial de studiere a istoriei limbii, cu ajutorul creia s-a stabilit c limbile
nregistrate n arealul european i indian provin de la limba indo-european arhaic ce a disprut, fr a lsa documente scrise.
Este o met. de studiere a evolutiei limbii,lamureste aspecte semnificative aletrecutului limbilor dar nu poate explica toate
evenimentele care au avut loc in evolutia lor. Astfel se disting doua tipuri principale de schimbari la nivel fonetic:-
legile fonetice- care determina de exemplu directia evolutiei cuvantului mostenit din Latina inromana; acestea au caracter
obligatoriu si actioneaza o perioada de timp delimitate si cuprindnumai cuvintele care sunt mostenite.
accidente fonetice- care nu au character obligatoriu, nu sunt limitate ca durata. Este o modificareintamplatoare a unui
sunet,fara caracter de lege. Acestea se petrec in conditii determinate fara saaiba regularitate si avengura legilor. Adesea,
accidentele fonetice produc forme nerecomandate denorma literara:
Asimilarea: consta in modificarea unui sunet dintr-un cuvant sub influenta altui sunet din acelasi cuvant. Asimilarea se
petrece atat la nivel consonantic cat si la nivel vocalic.Asimlarea vocalica afecteaza o vocala: ceolofan/celofan,
locomie/lacomie,frezer/frizer. Asimilarea consonantica afecteaza o consoana: soseta/shoseta
Disimilarea: modificarea conform careia un sunet care apare de doua sau mai multe ori inacelasi context fonetic poate fi
perceput de catre unii vorbitori drept o piedica pt pronuntieceea ce determina o modificare a uneia dintre aparitiile sunetului:
impodubit/impodobit,cealanta/cealalta, nasip/nisip.
Metateza :consta in inversarea ordinii de aparitie a doua sunete :scluptura/sculptura,bonlav/bolnav
Sincopa: reprezinta caderea unei vocale in pozitie interconsonantica:iepurle/iepurele,am vint/am venit,am vazt/am
vazut
2. geografia lingvistic, axat pe cercetarea ramificaiilor teritoriale ale limbii;
dialectologia structural i transformaional, metod ce pune accentul pe raportul dintre fenomenele continue i
discontinue ale limbajului i este elaborat recent, deoarece, timp ndelungat, savanii considerau drept strategie complicat
aplicarea perspectivelor structural-transformaionale n cercetarea limbii vorbite
transformarea unor enunturi in altele fara alterarea sensului. De exemplu, marele violinist va interpreta o piesa
celebra poate fi interepretata in 3propozitii : violonistul este celebru, violonistul urmeaza sa interpreteze o piesa sau
piesa e celebra