Structura limbii spaniole

Anul I, semestrul I

Fonetică şi fonologie spaniolă

Filologie Spaniolă B

Titular de curs:
Lect. dr. Răzvan Bran

Titulari de seminar:
Lect. dr. Răzvan Bran
Asist. drd. Joan Llinàs Suau
TEMATICĂ ȘI BIBLIOGRAFIE
1. Noţiuni introductive: Limbă şi vorbire. Semnul lingvistic.
Fonetica şi fonologia. Fonemul. Trăsăturile distinctive. Comutarea și
substituția. Opoziția. Perechile minimale. Fonemul și realizările sale
– alofonele. Distribuția. Neutralizare şi arhifonem. Defonologizare.
2. Articularea sunetului. Producerea sunetului articulat. Cavități
infraglotale, supraglotale și cavitatea laringală. Clasificarea
articulatorie a sunetelor.
3. Vocalele. Clasificarea articulatorie a vocalelor. Foneme şi alofone
vocalice. Diftong, triftong, hiat.
4. Consoanele obstruante: oclusive, fricative, africate. Consoanele
sonante: nazale și lichide.

2
TEMATICĂ ȘI BIBLIOGRAFIE

5. Silaba. Clasificarea silabelor. Caracteristici ale silabei spaniole.

Diviziunea silabică.
6. Fonosintaxă. Sirem sau grup fonic. Trăsături fonosintactice ale
spaniolei. Concurenţa sunetelor omoloage. Sinalefa și sinereza.
7. Accentul. Funcţii ale accentului. Clasificarea cuvintelor în funcţie de
silaba tonică. Valoarea fonologică a accentului. Cuvinte tonice şi cuvinte
atone. Accentul afectiv (emfatic).
8. Intonaţia. Fonologia intonaţiei (toneme). Intonația frazei enunțiative.
Intonația frazei interogative. Intonația frazei imperative. Intonația frazei
exclamative.
9. Varietăţi dialectale. Spaniola din Spania: dialectul central-nordic
(castiliana), dialectul andaluz, dialectul canar. Dialectele hispanoamericane:
spaniola caraibiană, spaniola mexicană/central-americană, spaniola andină,
BIBLIOGRAFIE

1. M.D. Brânză, J. Llinàs Suau, Nociones de fonética y

fonología del español, București, Editura Universităţii din
București, 2002, pp. 17-49.
2. A. Quilis, Principios de fonología y fonética españolas,
Madrid, Ed. Arco Libros, 2000, pp. 7-28, 37-75.
3. I. Hualde et alii, Introducción a la lingüística hispánica,
Cambridge University Press, 2010, pp. 45-122.
4. E. Alcaraz Varó, A. Martínez Linares, Diccionario de
lingüística moderna, Barcelona, Editura Ariel, 1997.
CERINȚELE CURSULUI. EVALUARE.
Prezenţă:
Curs → facultativă.
Seminar → obligatorie, în proporţie de 75%.
Prezenţa la examen este condiţionată de îndeplinirea minimului de prezenţe la
seminar și de promovarea seminarului.

Evaluare: 67% examen scris curs, 33% test seminar.

Nota minimă examen curs – 5,00.
Nota minimă examen seminar – 5,00.

Titular curs și seminar:

Lector dr. Răzvan Bran
e-mail: razvan.bran@lls.unibuc.ro
1. NOȚIUNI
Comunicarea reprezintă INTRODUCTIVE
transmiterea şi receptarea oricărui tip de informaţie între

orice fel de forme de viaţă → semiotica (sp. semiótica sau semiología)

Un limbaj este un sistem de comunicare structurat, ce posedă o serie de principii

combinatorii formale, folosit într-un context determinat.

- Limbaj animal: semnale vizuale, sonore şi olfactive prin care diverse specii

transmit informaţii de tipul strigăte de alarmă, chemări de împerechere etc.

- Limbaj formal: construcţii artificiale cu o anumită structură internă, folosite

în matematică şi alte ştiinţe exacte.

- Limbaj natural / uman / articulat: capacitatea omului de a comunica prin

intermediul semnelor lingvistice (în mod normal, secvenţe sonore, dar şi

gesturi sau semne grafice) → lingvistică

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.2. Limbă şi vorbire (Ferdinand de Saussure)

F. de Saussure a distins două aspecte fundamentale ale

limbajului: limba (langue) şi vorbirea (parole).
• Limba este modelul general, abstract şi constant care se
află în conştiinţa tuturor membrilor unei comunităţi
lingvistice. Este un sistem de semne supraindividual.
• Vorbirea este realizarea concretă a limbii într-un anumit
moment şi loc.
Cele două aspecte ale limbajului sunt inseparabile
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.3. Semnul lingvistic

Semnul lingvistic cunoaşte două faţete:
- semnificantul (expresia); suma elementelor fonice, învelişul
sonor;
- semnificatul (conţinutul, conceptul).
Legătura dintre cele două este arbitrară.
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Semnificantul
- în planul VB, semnificantul este un fenomen fizic, perceptibil
cu ajutorul auzului;
- în planul LB este un sistem de reguli ce ordonează aspectul
fonic al vorbirii.

Semnificatul
- în planul VB, semnificatul este o comunicare concretă, ce are
sens numai în totalitatea sa;
- în planul LB, din contră, este reprezentat de reguli abstracte
(sintactice, morfologice, lexicale).
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.4. Fonetica şi fonologia

→ Discipline care se ocupă cu studiul semnificantului.

Fonetica – studiază semnificantul în vorbire.
Fonologia – studiază semnificantul în limbă.

Fonetica studiază elementele fonice ale unei limbi din punctul de vedere al
producerii lor, al constituţiei lor acustice şi al percepţiei lor.
Fonologia studiază elementele fonice ale unei limbi din punctul de vedere al
funcţiei lor în sistemul de comunicare.

Când omul vorbeşte, emite sunete; aceste sunete nu sunt însă mereu identice de
la un individ la altul şi nici măcar la acelaşi individ în situaţii diferite de
comunicare.
De exemplu: /b/, /d/, /g/ → se realizează diferit în funcţie de context (un
vaso / el vaso), dar aceasta nu înseamnă că se schimbă semnificaţia.
Rezultă că în spaniolă, pentru comunicare, este relevantă o consoană tip, o
consoană model cum ar fi /b/.
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.5. Fonemul
- Atunci când se schimbă semnificatul, vorbim de foneme.
- Când nu se schimbă, vorbim de variante (alofone) ale acelui
fonem.

Fonemul – cea mai mică unitate lingvistică, lipsită de

semnificat, formată dintr-o serie de trăsături distinctive şi
capabilă să distingă semnificate.
1.6. Trăsăturile distinctive
- Dacă comparăm fonemele /p/, /t/ şi /k/ ele se caracterizează prin
următoarele trăsături comune: consoane, oclusive, surde. Se
disting însă prin caracterul bilabial/dental/velar.
Astfel, sunetele sunt caracterizate prin mai multe trăsături articulatorii:
- /p/: oclusivă, bilabială, surdă
- /t/: oclusivă, dentală, surdă
- /k/: oclusivă, velară, surdă
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.7. Comutarea şi substituţia

- dacă prin schimbarea unui element fonic se produce o schimbare
a semnificatului, fenomenul se numește comutare, iar
elementele sunt invariante sau foneme.
→ proba comutării - modalitatea de a identifica foneme.
Dacă nu se produc schimbări la nivelul semnificatului, fenomenul
se numeşte substituţie, iar elementele sunt variante sau
alofone.

1.8. Opoziţie. Perechi minimale

- Două unităţi care comută se află în opoziţie.
- Pentru a verifica dacă 2 unităţi sunt foneme recurgem la
perechile minimale: două cuvinte în care diferă un singur sunet,
aflate în aceeaşi ordine: casa/gasa.
→ Se aplică proba comutării pentru a verifica dacă se schimbă
semnificatul cuvântului.
 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.9. Fonemul şi realizările sale. Distribuţia

Fonemul, ca invariantă abstractă, are diverse realizări concrete în
vorbire, variante. Acestea pot fi:

a) variante combinatorii sau contextuale: când realizările unui

fonem nu apar niciodată în acelaşi context; ex. b.
Vcomb se numesc şi alofone, iar distribuţia în care se găsesc se
numeşte distribuţie complementară. Distribuţia este restricţia
suferită de unităţile lingvistice în funcţie de contextele în care pot să
apară. Apariţia fiecărei unităţi în anumite poziţii nu este arbitrară.

b) variante libere: atunci când realizările unui fonem apar în acelaşi

context. Aceste variante se mai numesc şi stilistice sau facultative,
pentru că rezultă din alegerea mai mult sau mai puţin conştientă a
vorbitorului. Ex.: în spaniola din Madrid, fonemul /s/ în poziţie
postnucleară se poate realiza [s], [h] sau [x] în mosca; ch se poate
realiza africat sau fricativ în spaniola din Panama.
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.10. Neutralizare şi arhifonem

- Neutralizarea are loc când o opoziţie fonologică nu mai este
pertinentă în anumite poziţii ale lanţului vorbirii.
Astfel, în spaniolă, fonemele vibrante /r/ şi /ȓ/ se află în opoziţie în poziţie
intervocalică prenucleară dar când se află în poziţie postnucleară această opoziţie
se neutralizează, nu funcţionează; am putea pronunţa oricum, semnificatul nu
s-ar schimba în cortar /koRtáR/.

- Rezultatul neutralizării este arhifonemul, care este ansamblul de

trăsături distinctive comune celor două foneme; se notează cu
majusculă; /R/ - lichidă, vibrantă.
- Nu trebuie confundată neutralizarea cu distribuţia defectivă, care
este simpla absenţă a unui fonem dintr-o anumită poziţie: /r/ nu apare
niciodată în poziţie iniţială de cuvânt, ci numai /ȓ/.

1.11. Defonologizare
Defonologizarea are loc când două foneme nu se mai opun în toate
contextele în care apăreau:
Exemple: /s/ şi /θ/ → seseo casa/caza