CURS 1

1. Fonetica şi fonologia. Definire și obiect

1.1. Distincţii fonetice şi fonologice.
1.2. Raportul SUNET / FONEM / MORFEM.

1. Obiectul foneticii și fonologiei

Fonetica este domeniul sunetelor vorbite. Reunite în unităţi de mărime diferită, sunetele
vorbite alcătuiesc cuvinte. Sunetul este o senzaţie auditivă produsă de o vibraţie acustică, în
sens larg, însă, noţiunea de sunet se suprapune cu aceea de vibraţie acustică. Sunetele vorbite
formează semnele audibile (şi vizibile prin scris) ale vorbirii noastre. Prin ele, comunicăm cu
anturajul nostru: sunetele vorbite permit comunicarea între oameni.
Fonetica studiază sunetele unei limbi, în forma lor abstractă, în sistem
(vocale/consoane/ semivocale), pe când fonologia studiază fonemele ca variante concrete,
funcționale ale sunetelor în act (vorbire/ comunicare/ mesaje/ propoziții și fraze).
Caracterul sistematic al foneticii este ilustrativ, în sensul că fiecare sunet / fonem (vocale,
consoane, semivocale) se distinge prin trăsături diferite (prezenţa sau absenţa vibraţiilor
coardelor vocale, rotunjirea sau nerotunjirea buzelor). Aceste trăsături puţin numeroase
cunosc o mare varietate de combinaţii, având caracter sistematic, aceste variante şi
combinaţii numite foneme, obiectul fonologiei. Există în limba română consoane perechi,
surde şi sonore, constituite din articulaţii identice (la una dintre consoanele perechi vibrează
coardele vocale, iar la cealaltă, nu), consoane palatalizate şi nepalatalizate (b/b', k/k').
Cercetarea sunetelor vorbite e dirijată în două direcţii: analiza elementelor motorii şi analiza
elementelor motorii şi acustice ale vorbirii articulate. Articulaţia şi audiţia sunetelor
interesează anatomia şi fiziologia organelor, iar percepţia este de domeniul
psihologiei.
Fonetica studiază sunetele în sine în procesul vorbirii, fără a se referi la rolul lor.
Fonetica e o disciplină descriptivă asemănătoare cu ştiinţele naturii, preocupată de
proprietăţile fizice, fiziologice şi acustice ale sunetelor.
Fonetica istorică sau evolutivă explică modificările fonetice provocate de coarticulaţie
şi, în general, de influenţele reciproce dintre sunete, generate de ritmul și intensitatea vorbirii,
precum şi de starea psihică a vorbitorului fără a face referiri la funcţiile lingvistice ale
sunetelor. Rezultatul valoros pe care fonetica instrumentală şi descriptivă l-a obţinut constă în
descoperirea a două cauze care fac ca numărul sunetelor dintr-o limbă să fie teoretic nelimitat.
1. O cauză este de ordin fiziologic: există o infinitate de sunete deoarece fiecare vorbitor
trăieşte în mod propriu sunetele unei limbi în funcţie de conformaţia organelor sale
fonatoare. O dovadă clară este faptul că putem recunoaşte pe cineva fără a-l vedea chiar şi
numai după voce.
2. Cauza de ordin obiectiv se numeşte coarticulaţie (influenţa reciprocă dintre sunete; în
funcţie de vecinătăţi, acelaşi sunet capătă sau pierde unele caracteristici fiziologico-
acustice).
Fonetica descriptivă şi cea instrumentală a contribuit şi la pierderea din vedere a
scopului pentru care se fac comunicări; scopul studierii sunetelor e rolul sunetului în
comunicarea umană. Cum reuşesc membrii aceleiaşi comunităţi lingvistice să se înţeleagă
utilizând sunetele vorbirii atât de numeroase si diferite după poziţia lor in lanţul comunicării,
după tipul lor si după vorbitor. Ca o reacţie s-a născut fonologia şi conceptul de fonem. Pentru
istoricul fonologiei v. Al. Rosetti, Fonetica, pag.109-116; Al. Graur, Lucia Wald, Scurtă
istorie a lingvisticii, Bucureşti 1965, pag.131-137; Introducere în lingvistică (sub redacţia
academicianului Al. Graur, Bucureşti, 1965, pag. 90-97.
Termenul de fonem cu accepţia de astăzi, diferită de cel de sunet a fost utilizat prima
dată în 1879 de un elev al lui B. de Courtenay, numit Kruzevski. Elemente de gândire
fonologică pot fi identificate şi în scrierile gramaticilor antici (greci, indieni, romani) dar
fonologia ca disciplină ştiinţifică şi conceptul de fonem au apărut la sfârşitul sec. al XIX-lea
(v. Maria Manoliu Manea, Structuralismul lingvistic, Bucureşti, 1973 pag. 20 şi următoarele).
Fonologia a fost fondată de Baudouin de Courtenay. Odată cu studiile lui Saussuse şi mai ales
odată cu cele iniţiate de lingvişti aparţinând Cercului lingvistic de la Praga (1926, v. şi
Modulul I) fonologia a tins să se constituie într-o disciplină diferită de fonetică, dar a rămas
înrudită cu fonetica. Deosebirea fundamentală între fonetică şi fonologie a fost formulată şi
de J. Vendryes. Aşadar fonologia se bazează pe concepţia că limba e constituită dintr-un
sistem de semne sonore şi urmăreşte să precizeze funcţia fiecărui sunet din acel sistem. Ea se
ocupă de foneme, adică de funcţia sunetelor în procesul comunicării şi al transmiterii
informaţiilor. Fonologia aparţine nivelului limbii (fr. langue) şi nu de nivelul vorbirii (fr.
parole). Limba este tezaurul transmis din generaţie în generaţie unei comunităţi sociale.
Vorbirea e realizarea practică a limbii, activitatea lingvistică concretă a vorbitorului. Ca sistem
de semne, vorbirea face parte din semiologie şi poate fi explicată prin teoria semnelor.
Paradoxul vorbirii consistă în realitatea ei fizică: un continuum opus realităţii sale lingvistice: o
structură discontinuă.
 2. Definiţia fonemului
Definiţiile fonemului sunt numeroase şi au variat, dar toate pot fi clasificate în două
categorii:
I. Definiţii care concep fonemul ca echivalent psihic al sunetului vorbit, ca
imagine sau ca reprezentare psihică a sunetelor.
Potrivit acestor concepţii fonemul e în afara limbii, e numai o abstracţiune în conştiinţa
vorbitorilor, o esenţă a sunetelor prin care se manifestă actul concret al vorbirii, dar care nu
apare niciodată în vorbire. Această concepţie la origine se datorează lui Courtenay pentru care
fonemul e sunet gândit şi nu realitate acustico-fiziologică.

II. Alte definiţii au în vedere alt aspect: concep fonemul ca pe un tip sonor abstract
generalizator, reprezentant al unui grup de sunete asemănătoare sau nu fonetic, care
însă îndeplinesc toate aceeaşi funcţie pentru toţi vorbitorii unei limbi. Concepţia pe baza
căreia au fost date definiţiile fonemului din această categorie domină fonologia actuală şi ea
se datorează, în primul rând, lui Troubetzkoy din ultima parte a activităţii lui. Această
concepţie stă la baza fonologiei actuale reprezentată de Martinel, Bloomfield şi alţii. Sarcinile
fonologiei după aceste concepţii sunt:
 de a inventaria fonemele dintr-o limbă;
 de a le preciza funcţiile în procesul comunicării;
 de a alcătui inventarul combinaţiilor posibile (poziţiile si vecinătăţile);
 de a identifica şi a descrie diferenţele de ordin fonic relevante în procesul exprimării
semnificaţiilor.
Fonemul este unitatea fonetică care nu poate fi divizată în unităţi mai mici şi succesive
şi serveşte pentru a alcătui şi a diferenţia semantic învelişul sonor al morfemelor (morfemele
sunt unităţi minimale semnificative, lexicale sau gramaticale).
Esenţial pentru fiecare fonem este ca el să îndeplinească o funcţie specifică de
diferenţiere pe care să n-o îndeplinească niciun alt cuvânt. Premisa îndeplinirii acestei
funcţii o constituie păstrarea trăsăturilor sale funcţionale. Oricât de variate sunt după vorbitor,
scop, loc şi conţinutul comunicărilor, în pronunţările variantelor aceluiaşi fonem se păstrează
totdeauna atât cât e necesar din trăsăturile care aparţin aceluiaşi tip fonematic, oricât de
variate ar fi după vorbitor, scopul şi conţinutul comunicării sau după vecinătăţi. Pronunţările
lui – b - de exemplu din bare nu ajung niciodată să semene cu cele ale lui – m - din mare
pentru că unei asemenea confuzii virtuale i se opune limba, deoarece ar afecta comunicarea.
 Un fonem reprezintă o clasă de sunete diferite între ele sub raport acustic, dar care
îndeplinesc toate aceleaşi funcţii într-o limbă dată. Interesează mai puţin gradele de
diferenţiere, aşa încât aceste sunete pot fi foarte asemănătoare încât diferenţa lor să nu fie
percepută de ureche (a din nas şi a din ras ) sau pot fi total deosebite, încât chiar să şocheze
(g' din ghine şi b din bine). Ceea ce interesează în gradul cel mai înalt e păstrarea sau
schimbarea semnificaţiilor, iar sub acest raport, diferenţele sunt mai puţin sau mai mult
relevabile. Din acest motiv, fonologia e strâns legată de fonetică şi oricât de specifice îi sunt
unele proceduri de descriere şi de analiză, ea se bazează pe observaţiile de ordin fonetic.
O noţiune fonologică fundamentală e corelaţia, fără ea fonologia neexistând.
Corelaţia se bazează pe caracterele pertinente ale fonemelor, iar aceste caractere nu pot fi
stabilite decât prin studiul fonetic acusto-fiziologic al sunetelor. Ceea ce e mai important
pentru fonologie nu sunt sunetele concrete, ci diferenţele sonore care ne permit să-l
deosebim de celelalte. Aceste diferenţe au rolul principal de a purta şi de a transmite
semnificaţii. Fonemele sunt constituenţi ai unor semnificaţii; nu au sens, ci ele devin valori
lingvistice numai când sunt asociate în cuvinte şi transmit semnificaţii semantice. Două
caracteristici mai importante deosebesc sunetul de fonem:
 faţă de sunet care e individual, fonemul e un tip social aparţinând societăţii, adică e
reprezentantul unei clase de sunete care au aceeaşi funcţie;
 fonemul este stabil, pe când reprezentările lui sunt variate.
De exemplu, între reprezentările sau variantele fonemului p pentru ureche sunt şi k',
pk', -pč- în picior. În asemenea contexte, raportul dintre fiecare sunet de la iniţială este de
variaţie liberă, deoarece înlocuirea unui sunet cu altul nu afectează sensul comunicării. Toate
sunt reprezentantele unui sunet (ale lui p). Toate au contribuit la formarea imaginii acustice a
morfemului lexical. Din aceleaşi motive, tot variantele unui fonem, dar imperceptibile pentru
ureche sunt şi în cuvintele: pičor. Aprecieri similare se pot face şi despre:
 k' şi g' din: chitara, k'itara, ghitara / g'itara;
 c şi g din: acaţă, agaţă;
 u şi o din: caută, caotă.
Aşadar, fonemul este o clasă de sunete echivalente funcţional, având trei funcţii
esenţiale:
1. (în combinaţie cu alte foneme) de a forma şi diferenţia morfemele lexicale, de
exemplu f de z în far şi zar;
 2. de a forma şi diferenţia morfemele gramaticale – de exemplu, m şi u: vedeam,
vedeau;
3. de a forma şi diferenţia morfeme prin a căror opoziţie se exprimă concomitent atât
un sens lexical, cât şi unul gramatical (de exemplu, a şi î în imperfectul (el) ura
(ceva, ciuva) în opoziţie cu perfectul simplu (el) urî unde sunt două verbe diferite.
Oricare sunet, într-o limbă dată, este reprezentantul unui fonem sau al altuia. Unul şi
acelaşi fonem nu se realizează printr-un singur sunet, ci prin variantele lingvistice şi extra-
lingvistice. Într-un context lingvistic, pentru fiecare fonem apare câte un singur reprezentant.
Varietăţile fonemului sunt infinite, dar în anumite limite care impun să nu se schimbe
semnificaţia; de exemplu, – e - din mere poate cunoaşte oricât de multe variante, însă ele nu
ajung pană la gradul maxim de închidere fiindcă mere s-ar putea confunda cu mare ori cu
mire. Fonemele au trei proprietăţi:
1. sunt în fiecare limbă în număr finit;
2. sunt constituite din trăsături fonice particulare în fiecare limbă şi se pot combina în
condiţiile particulare ale acelei limbi;
3. fiecare fonem întreţine raporturi sintagmatice (sau asociative) cu alte foneme din
aceeaşi paradigmă.

Până s-a ajuns la înţelegerea clară a deosebirii dintre fonem şi variantele lui, fonologii
au oferit alte criterii pe care le-au abandonat cu timpul.

Iată o sinteză a discuției de până acum, utilă pentru ceea ce voi prezenta mai jos:
Fonetica/ sunetul Fonologia/ fonemul
 Studiul caracteristicilor fizice, fiziologice  Studiul valorilor lingvistice pe care le
şi acustice, destul de puţine la număr; poartă sunetele în procesul comunicării;
 Sunetele vorbite d.p.d.v. al  d.p.d.v. al funcţiilor sunetelor (în cuvinte,
particularităţilor generale (unice, în în exprimare, în variantele individuale ale
sistemul limbii) / domeniul vorbirii; limbii) / domeniul limbii ca ştiinţă;
 disciplina lingvistică studiind sunetele  sunetul privit funcţional, în combinaţia
produse de organul fonator în procesul trăsăturilor distinctive;
vorbirii (audiţia şi fonaţia);
Sunetele pe care le emitem, de fapt vibraţii aeriene Pentru a cunoaşte fonemele unei limbi, trebuie
diferite, sunt concepte fonice, adică acustice. deci să pornim de la realitatea vorbită, prin
Sunetul concret e un fenomen fizic, cu un număr urmare de la sunete / sunete vorbite mai ales.
oarecare de caractere distinctive; el are, în  În cal, bal etc. sunetele c şi b sunt şi foneme
limbă, un rol funcţional, de a diferenţia cuvintele pentru că diferenţiază cuvintele respective.
 unele de altele. Fonemul nu e identic cu sunetul şi nici
De pildă, în cuvintele vamă, lamă, mamă etc. un exterior lui, ci necesar prezent în sunet,
sunet (v, de exemplu) este opus altui sunet (l, m) fiindu-i inerent şi suprapus; “este invariantul
diferenţiindu-le, prin urmare este şi fonem. în variaţii”: c şi b în cal, bal etc. Aşadar,
fonemul există în şi prin sunetele concrete
(emise), într-o combinaţie unică a
componenţilor săi.

3.Soluții de identificare a fonemelor și a variantelor acestora

Aceste soluţii reprezintă încercări de a afla o metodă prin care se pot reduce variantele
la invariante. În istoria fonologiei se cunosc trei soluţii:
1. Soluţia fonetică – a fost dată la sfârşitul secolului trecut când fonologia nu se
constituise, atunci când noţiunea de fonem nu era clară şi termenul nu prea era folosit. Soluţia
aceasta chiar vorbeşte de sunete şi de variantele unor sunete diferite. După această soluţie, şi
variantele sunetului seamănă din punct de vedere fiziologic. Acestea diferenţiază sunetele
care nu seamănă din punct de vedere fiziologic şi acustic, ca în exemplul pas – fiecare sunet
are trăsături specifice: - p - consoana bilabială, surdă, oclusivă;
- a - vocală deschisă, medială;
- s - consoană fricativă, dentală, surdă.
Aceste sunete nu se aseamănă şi deci cele trei sunete sunt variantele unor sunete
diferite. Dimpotrivă – e - şi – e - din mere sunt variante ale aceluiaşi sunet – e - pentru că
ambele sunt anterioare, medii, nelabiale. Diferenţa de timbru există între ele (nazalizată
prima, orală a doua) este neglijabilă. S-ar părea că soluţia e acceptabilă: fiecare sunet poate fi
asemănător sau diferit de celelalte. Totuşi, soluţia nu are valabilitate generală (rezultă din
studierea timbrelor fundamentale).
Dacă privim schema vocalelor fundamentale cu variantele lor observăm că numărul
variantelor fiecărei vocale este teoretic infinit. Datorită acestui fapt, trecerea de la o vocală
fundamentală la alta se face printr-o formă continuă. De exemplu, în cazul lui - a, i - nu
putem identifica tipul căreia îi aparţine una sau alta dintre variantele vocalice supuse discuţiei.
Un – o - închis se confundă uşor cu un – u – închis: adaugă-adaogă. Soluţia fonetică nu
spune căt de asemănător trebuie să fie două sunete pentru a putea fi considerate variante ale
aceluiaşi sunet şi cât de diferit trebuie să fie fie sunete pentru a putea fi considerate variante
ale unor sunete diferite. Deci soluţia nu e operabilă.
2. Soluţia fonologic-psihologică (mentalistă)
 Baza acestei soluţii o constituie fonemul ca reprezentant psihic al sunetului rostit
de fapt al vibraţiilor sonore. Fonemul ar fi ideea abstractă de sunet, o reprezentare psihică a
unor sunete concrete. Astfel, toate vocalele de tipul - o - rostite cu înălţimi, intensităţi, durate,
aperturi şi timbre deosebite au ca unică reprezentare în mintea vorbitorului o singură imagine
pe baza căreia sunt identificate toate. Fonemul nu are o existenţă reală concretă. E adevărat că
limba e o activitate psihică şi în prezenţa achiziţionării limbajului, în centrii motori, se
formează pentru sunete reprezentări pe baza cărora memorăm, percepem, articulăm etc. O
dovadă o constituie tendinţa oricărui vorbitor de a raporta orice sunet al unei limbi străine pe
care n-o cunoaştem la sunetele limbii materne. Soluţia aceasta mai are caracter lingvistic si
deci nu poate fi acceptabilă.
3. Soluţia structurabilă
S-a impus în fonologia actuală pentru că oferă un criteriu mai eficient de identificare a
fonemelor şi a variantelor lor. După această soluţie, variante ale aceluiaşi loc şi context
păstrează identitatea de sens a cuvântului, ca în exemplele: p, k' - sunt variante ale aceluiaşi
fonem din picior şi k'cior.
Sunetele care apar alternativ în acelaşi loc şi context şi nu păstrează identitatea de
sens sunt variante ale unor morfeme diferite. Astfel de exemple sunt sunetele p, b, c, z, f, v,
h, k, r, s, t din: par, bar, car, zar, far, var, har, k'ar, rar, sar, ţar care apar alternativ în
acelaşi loc şi în acelaşi context şi schimbă sensul cuvintelor.
Sunetele pe care le emitem, de fapt vibraţii aeriene diferite, sunt concepte fonice,
adică acustice. Până acum am operat cu sunetul concret, la emitent şi la auditor. Sunetul
concret e un fenomen fizic, cu un număr oarecare de caractere distinctive; el are, în
limbă, un rol funcţional, de a diferenţia cuvintele unele de altele. De pildă, în cuvintele
vamă, lamă, mamă etc. un sunet (v, de exemplu) este opus altui sunet (l, m).
Numim fonem unitatea sonoră care nu poate fi analizată în unităţi mai mici şi
succesive şi care serveşte pentru a diferenţia un cuvânt de altul, de ex. mare de mere (a: e),
bere de pere (b: p ) etc., sau o formă gramaticală de alta, situaţie în care se suprapune peste
conceptul de morfem: (de ex., dau – dai; u, i – este fonem şi morfem, desinenţă de persoana
I, sg, indic, prez., în vreme ce i – este morfem, desinenţă de persoana a II-a, sg., indic.,
prezent). În fonem trăsăturile distinctive sunt combinate într-o unitate simultană.
4. Relația sunet-fonem-morfem
Fonemele unei limbi corespund, în general, cu sunetele învăţate la şcoală şi descrise
în gramaticile şcolare. Scrierea unei limbi notează, în general, numai ceea ce este relevant în
fonemele limbii respective. Astfel, un român va nota prin e pe e accentuat din deget,
indiferent de calitatea deschisă sau închisă a lui e, deoarece deschiderea mai mare sau mai
mică a lui e nu serveşte pentru a diferenţia două cuvinte sau forme gramaticale. Nu toate
trăsăturile sunetului servesc pentru a diferenţia două cuvinte. Astfel, nazalitatea lui m e
relevantă (mare - bare, mal - bal ), dar sonoritatea lui nu e relevantă, căci m nu se opune, în
limba română, unei nazale surde. De asemenea, în var - far, zer - ser, sonoritatea este un
element component al fonemelor v si z si ea serveşte, în ultimă analiză, pentru a distinge
sonorele v, z de surdele f, s. Elementul component al fonemului, care serveşte pentru a
deosebi pe m de b, pe v de f şi pe z de s se numeşte element relevant sau pertinent al
fonemului.Prin urmare, fonemul se caracterizează printr-o combinaţie unică a componenţilor
săi (Zellig S. Harris, Methods in Structural Linguistics, Chicago, 1551, p. 361).
Iată un alt exemplu: în limba germană, surditatea sau sonoritatea consoanei este
relevantă numai în poziţie intervocalică, întrucât diferenţiază pe weise Leute – “oameni
înţelepţi” de ex., de weisse Leute “oameni albi”. În poziţie finală, sonoritatea nu e
relevantă, deoarece în germană consoanele finale sunt surde (Rad se pronunţă ca Rat).
Valoarea diferenţială a fonemului din exemplele de mai sus este deci evidentă.
Cercetarea elementelor „universale" ale limbilor a dat rezultatele următoare (cf. Bacon):
existenta opoziţiilor fonematice compact - difuz, grav - ascuţit, nazal- nenazal. Subiect-predicat.
Pronume. Singular – plural, personal - nepersonal.3, persoane. 2 consoane nazale, 2 consoane
difuze, n ascutit, m grav. Opoziţii binare. Orice silabă admite secvenţa consoană - vocală (R.
Jakobson, Universals of Language, ed. J. H. Greenberg, Cambridge mass., 1963, pp. 208-
219).
 Pentru a cunoaşte fonemele unei limbi, trebuie deci să pornim de la realitatea
vorbită, prin urmare de la sunete / sunete vorbite mai ales. În cal, bal etc. c şi b sunt
foneme pentru că diferenţiază cuvintele respective. Fonemul nu e identic cu sunetul şi nici
exterior lui, ci necesar prezent în sunet, fiindu-i inerent şi suprapus; “este invariantul în
variaţii”: c şi b în cal, bal etc. Aşadar, fonemul există în şi prin sunetele concrete (emise).
După cum am văzut mai sus, fonetica poate fi considerată o ştiinţă a naturii, ca
anatomia, fiziologia etc. Ea face însă parte din ştiinţele sociale. Lingvistica, filologia,
psihologia şi acustica îi procură o serie de date necesare. Figura care urmează (cinci
cercuri concentrice; după Dieth, p. 353) lămureşte raportul dintre fonem (5), sunet vorbit
(4), sunet interjecţional sau imitativ (3) şi zgomot articulat (2) sau zgomot nearticulat
(1):

1 – zgomot

nearticulat
2 – zgomot 3 - sunet

articulat 4 - sunet vorbit

5 - fonem

6-
morfem

Raportul dintre zgomot / sunet /sunetul vorbit şi foneme sau la graniţa dintre psihologie şi
fonetică
(adaptare după E. Dieth)
 Distincţii fonetice. Fonaţiunea

Problema fonaţiunii a interesat în mod constant pe oamenii învăţaţi. Că aparatele

inventate pentru cercetarea sunetelor vorbite, începând cu antichitatea, sunt numeroase
şi ingenioase o afirmă Al. Rosetti în Introducere în fonetică (pp. 30-33), în vreme ce în
Introducerea în lingvistică realizată de un colectiv sub conducerea
academicianului Al. Graur (Buc., 1965, pp. 56 şi urm.) se arată că până în sec. al
XVII-lea studiul şi clasificarea sunetelor s-a făcut exclusiv pe baza percepţiilor
auditive şi vizuale.
La început, sunetele au fost studiate numai pentru a se ajunge prestabilirea
unei pronunţii mai vechi considerate sfântă (e cazul sunetelor din limba vedică şi
sanscrită, sec. IV î.H.), descrise de gramaticul Panini, socotit cel mai vechi
gramatic al cărui nume este cunoscut. El face referiri la opiniile unor şcoli
gramaticale anterioare. Ulterior, sunetele au fost studiate pentru a fi înţeles
mecanismul sonor al limbii (pentru a înţelege) şi pentru obţinerea unor efecte
stilistice în arta oratoriei, retorica devenită azi pragmatica sau retorică modernă
(artă a persuadării). În acest scop, Dionysos trax (sec II î.H.), elev al lui Aristarh, a
clasificat primul sunetele greceşti.
Vom menţiona din perioada medievală planşele anatomice precise ale lui
Leonardo da Vinci (pe la 1490), pentru cunoaşterea laringelui şi a coardelor vocale. În
1527 apare o gramatică a limbii germane de Ickelsamer, care cuprinde o descriere a
sunetelor vorbite şi a felului cum sunt ele articulate. În 1586, J. Matthiae stabileşte
diferenţa fiziologică dintre vocale şi consoane. Bartoli îşi publică observaţiile asupra
vocii şi rezonanţei în 1680. În 1701, Sauveur desco peră tonurile parţiale ale sunetului
fundamental. F. Kempelen construieşte, în 1791, o «maşină de vorbit», bazată pe
cunoaşterea amănunţită a organelor vorbirii. În 1807 se construieşte în Anglia un aparat
pentru înscrierea vibraţiilor sonore ale sunetelor vorbite, însă tot urechea şi văzul
constituie locul important al cercetărilor, întrucât audiţia şi fonaţia ocupă un rol
important în procesul comunicării.
Fourier îşi publica în 1822 metoda de analiză a vibraţiilor, perfecţionată mai
târziu şi aplicată la vibraţiile sunetelor vorbite. În 1823, Rudolphi descrie mişcările
muşchilor care provoacă fonaţiunea. În 1826 se fac primele proteze ale bolţii palatului
(palat artificial) şi se studiază mişcările coardelor vocale, iar în 1847 Karl Ludwig
construieşte primul cilindru inscriptor, folosit mai târziu în Franţa de dr. Rosapelly şi de
Rousselot. În 1856 au loc experienţele lui Helmholtz cu rezonatoarele. Se procedează la
sinteza vocalelor şi se elaborează teoria «tonurilor» vocalelor; apare tratatul lui E.
Brucke consacrat fiziologiei sunetelor vorbite şi acusticii. Czermak (1858) studiază pe
viu mişcările coardelor vocale, prin laringoscop. În 1865 Marey face o serie de
experienţe asupra respiraţiei. În 1884 apare lucrarea lui W. Vietor, “Elemente de
fonetică”, cuprinzând rezultatul experienţelor sale; lucrarea marchează un progres. În
secolul trecut, cele mai complete clasificări şi descrieri ale sunetelor le-a făcut lingvistul
german Jacob Grimm. Acestea erau necesare pentru fundamentarea ştiinţifică a evoluţiei
limbilor şi a schimbărilor din fiecare limbă, cu fiecare etapă a evoluţiei sale diacronice.
Prin aceste cercetări, noţiunea de sunet a căpătat statut de independenţă, fiind deosebită
de noţiunea de literă (până în secolul al XIX-lea noţiunile de sunet şi de literă erau
considerate identice). Gramaticile vechi, când vorbeau de sunete vorbite utilizau
termenul de literă. S-a ajuns la concluzia că litera ca reprezentare grafică a sunetului dă
numai o imagine globală aproximativă a acestuia, nu o imagine exactă şi concretă.
Separaţia noţiunii de sunet de noţiunea de literă constituie o premisă a separării
lingvisticii de filologie. În 1891 şi în anii următori au loc primele experienţe şi
înregistrări ale vocii umane, sub conducerea abatelui P. J. Rousselot (1846-1924).
Acesta începe prin a studia graiul familiei sale din localitatea Cellefrouin (Cha rente), în
1879 şi ajunge să fondeze o şcoală lingvistică. Îşi dă seama că urechea nu e un
instrument satisfăcător de analiză a sunetelor vorbite. Procedează la o serie de
experienţe în laboratorul lui E. J. Marey (1830-1904). Rousselot îşi reia experienţele în
1889. În 1889-1890 ţine un curs de fonetică la Institutul catolic din Paris. În 1898 se
creează laboratorul de fonetică experimentală de la College , de France (Paris), unde
Rousselot a lucrat până la sfârşitul vieţii sale. Între 1897 şi 1908 Rousselot publica
rezultatul experienţelor sale (Principes de phonetique experimentale, Paris, 1924).
Lucrarea e nesistematică pentru că materia s-a publicat în ordinea în care se succedau
experienţele, dar ea constituie un bogat corp de doctrină.
Cercetarea sunetelor vorbite cu ajutorul aparatelor de precizie a făcut mari progrese prin
inventarea fonografului, a gramofonului, a magnetofonului, prin înregistrarea electrică a
glasului, fotografia curbelor oscilografice, înregistrarea sunetelor vorbite pe pelicula
cinematografică, înregistrarea la spectrograf, la Roentgen-cinematograf (N. I. Zinkin,
Moscova).
Astfel, prin aplicarea ultimelor invenţii în materie de înregistrare şi de reproducere
electrică a sunetelor vorbite, foneticianul dispune astăzi de mijloace variate şi extrem de precise
pentru cunoaşterea realităţii fonetice. Foneticianul Ed. Sievers şi lingvistul Otto Jespersen au
contestat foneticii însuşirea de a fi experimentală, întrucât foneticianul nu ar experimenta, căci
nu modifică obiectul studiat. De aceea, ei propun înlocuirea termenului «experimental» prin
«instrumental» sau «de maşină» (Roudet, p. 11 şi urm.)
 În concluzie, foneticianul experimentează, căci el analizează sunetul vorbit, poate muta
un element al sunetului în altă parte şi poate alcătui sinteze fonetice, formate din elemente
disparate, într-un cuvânt, experimentează după toate regulile experienţei.
Fonetica descriptivă dă o descriere a sunetelor unei limbi, bazată pe audiţie sau pe
analiza făcută cu ajutorul aparatelor (vezi, de ex., descrierea sunetelor limbii române în
Gramatica limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 2005, I, p. 53 şi urm.).
Aplicarea metodei istorice la faptele de limbă a dus la crearea gramaticii comparate.
Franz Bopp a pus bazele gramaticii comparate a limbilor indo-europene, prin compararea
latinei, a germanei şi a persanei (1816). Concomitent cu Bopp, în 1818, danezul Rasmus
Kristian Rask compară greaca cu latina şi balto-slava. Metoda consta în a compara stadiile
succesive ale unei limbi sau ale unor limbi înrudite, constatându-se evoluţia între două date şi
trecerea de la un stadiu la altul. Achiziţiile foneticii experimentale sunt utilizabile în explicarea
evoluţiei istorice a limbilor.
În ţara noastră, cercetările de fonetică experimentală au fost iniţiate la Cluj-Napoca,
după 1910, de către Iosif Popovici. Ulterior, un laborator de fonetică experimentală a fost creat
şi la Bucureşti, la Centrul de cercetări fonetice şi dialectale. Alături de aparate mai vechi se
utilizează şi aparate moderne care disociază cuvintele în sunetele care le compun, în
componentele lor acustice (formanţi). Primul gramatic care a analizat amănunţit sunetele limbii
noastre a fost Constantin Diaconovici-Loga. În Gramatica sa publicată la Buda în 1812 el
vorbeşte despre sunătoare şi nesunătoare (sonore şi surde), dinţoase (dentale), limboase
(labiale / linguale), gâtoase (guturale sau velare) şi despre doosunătoare (diftongi). Şi B.P.
Hasdeu a avut preocupări de fonetică descriptivă, însă prima lucrare de fonetică experimentală /
instrumentală aparţinând unui român a fost elaborată în 1902 de către Iosif Popovici. Dar cel
care a fundamentat ştiinţific fonetica limbii române a fost Al. Philippide care a ţinut un curs
universitar de la sfârşitul secolului trecut până în anul 1933. Prezentarea foneticii limbii române
(1930) a fost făcută şi de către Al. Rosetti (Curs de fonetică generală), iar în 1959 apariţia
volumului al II-lea din lucrarea lui Sextil Puşcariu, Limba română, subintitulat Rostirea este o
dată memorabilă în istoria foneticii româneşti şi chiar universale. Dintre alţi foneticieni români
importanţi după anii ‘60 şi până în prezent, în ordine cronologică, sunt: Emil Petrovici, Iorgu
Iordan, Al. Graur, Andrei Avram, I. Pătruţ, Emanuel Vasiliu, Valeriu Şuteu, Ion Teodor Stan.
Fonologia stabileşte .funcţia fonemelor într-o limbă oarecare, la un moment dat sau
între două date şi duce, prin urmare, la inventarierea fonemelor din limba respectivă (acesta
este, deci, aspectul descriptiv al disciplinei). Ea porneşte de la constatarea că limba este o
structură şi urmăreşte evoluţia sistemelor de foneme în limba respectivă.
 Foloasele aduse fonologiei de fonetica experimentală (inclusiv fonometria) sunt
arătate de R. Jakobson ( în Essais de linguistique generale, Paris, 1963, p. 103 şi
urm.), de E. Zwirner şi de A. Rosetti (Linguistica, The Hague, 1965, pp. 144-147). O
limbă posedă un minimum de 10 foneme şi un maximum de 70 . Orice limbă are în
inventarul ei cel puţin două vocale (J. H. Greenberg, Ch. Osgood, J. Jenkins, Universals
of Language, Cambridge, 1963, pp. 256 – 269). Diferenţa dintre fonetică şi fonologie
este dată de cele două moduri ori puncte de vedere diferite din care pot fi studiate
sunetele vorbirii: Cel care a clarificat prima dată distincţia dintre sunet şi fonem a
fost lingvistul de origine poloneză Jean Baudoin de Courtenay (1845 - 1929), fiind
profesor la Universitatea din Kazan şi apoi la cea din Petersburg. Ulterior, studiul
fonologic a stat în atenţia şi a altor lingvişti cum ar fi Scerba, Kruzevsky. Dar
bazele teoretice ale fonologiei sincronice au fost puse de către lingviştii aparţinând
Cercului lingvistic de la Praga, înfiinţat în 1926, între cei mai însemnaţi fiind N. S.
Troubetzkoy, Roman Jakobson, A. Martinet, H. M. Truby.
Concluzii: Fonetica şi fonologia studiază unităţile fonetice fundamentale din
care sunt constituite cuvintele (sintagmele, propoziţiile ş.a.) ale căror sensuri
lexicale şi gramaticale (semnificatul cu care se află în directă legătură sensul
lexical şisensul gramatical - prin morfem ) se exprimă cu o anumită substanţă
sonoră (semnificantul). Unităţile fonetice foarte importante sunt: sunetele,
grupurile de sunete, tipurile de accent şi relaţiile dintre ele (ritm, intensitate,
durată).
De exemplu, cuvântul masa conţinând patru foneme este scris cu patru semne grafice
diferite. Demonstrarea şi a caracterului fonologic / de foneme al acestor sunete se face
aplicând principiul fonologic al mutabilităţii:
1.[m] din masa stă în opoziţie cu [c] din casa;
2.[a] din masa stă în opoziţie cu [e] din mesa;
3.[s] din masa e în opoziţie cu [p] din mapa;
4.[ă] din masă e în opoziţie cu [e] din mase.
Morfemele însă (desinenţe personale, sufixele verbale modale sau de timp în cadrul
flexiunii verbale sau a conjugării, articolele în cadrul flexiunii nominale ş.a.) sunt sunetele -
foneme care diferenţiază cuvintele nu atât prin sensul lexical, cât prin cel gramatical, prin
urmare trebuie să ne mişcăm în cadrul paradigmei aceluiaşi cuvânt, însă stabilind opoziţii cu
privire la valori sau sensuri gramaticale diferite:
1.[m] din dansam stă în opoziţie cu [i] din dansai ( opoziţie persoana I // aII-a);
 2.[a] din dansa stă în opoziţie cu [ă] din dansă (opoziţie imperfect –perfect simplu);
3.[a] din (a) dansa e în opoziţie cu [t] din dansat (opoziţie infinitiv - participiu);
4.[ă] din dansează e în opoziţie cu [e] din (să) danseze (opoziţie indicativ -
conjunctiv).
Dacă îl comparăm pe m din masa fie cu m din cheamă, fie cu - m - din pom etc.
observăm că toate trei reprezintă acelaşi fonem, sunt scrise la fel indiferent de poziţia lui în
cuvânt. Aşadar, iată un tabel de sinteză pentru relaţia dintre aceste concepte:
Fonetica / sunetul Fonologia / fonemul
 Studiul caracteristicilor fizice, fiziologice  Studiul valorilor lingvistice pe care le
şi acustice, destul de puţine la număr; poartă sunetele în procesul comunicării;
 Sunetele vorbite d.p.d.v. al  d.p.d.v. al funcţiilor sunetelor (în cuvinte,
particularităţilor generale (unice, în în exprimare, în variantele individuale ale
sistemul limbii) / domeniul vorbirii; limbii) / domeniul limbii ca ştiinţă;
 disciplina lingvistică studiind sunetele  sunetul privit funcţional, în combinaţia
produse de organul fonator în procesul trăsăturilor distinctive;
vorbirii (audiţia şi fonaţia);
Sunetele pe care le emitem, de fapt vibraţii aeriene Pentru a cunoaşte fonemele unei limbi, trebuie
diferite, sunt concepte fonice, adică acustice. deci să pornim de la realitatea vorbită, prin
Sunetul concret e un fenomen fizic, cu un număr urmare de la sunete / sunete vorbite mai ales.
oarecare de caractere distinctive; el are, în  În cal, bal etc. sunetele c şi b sunt şi foneme
limbă, un rol funcţional, de a diferenţia cuvintele pentru că diferenţiază cuvintele respective.
unele de altele. Fonemul nu e identic cu sunetul şi nici
De pildă, în cuvintele vamă, lamă, mamă etc. un exterior lui, ci necesar prezent în sunet,
sunet (v, de exemplu) este opus altui sunet (l, m) fiindu-i inerent şi suprapus; “este invariantul
diferenţiindu-le, prin urmare este şi fonem. în variaţii”: c şi b în cal, bal etc. Aşadar,
fonemul există în şi prin sunetele concrete
(emise), într-o combinaţie unică a
componenţilor săi.

CURS 2. SISTEMUL FONOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE

1.Sistemul vocalic al limbii române

1.1.Vocalele. Definiţie. Clasificare. Exemplificăr

1.2. Alte aspecte ale vocalismului. Locul vocalelor în cuvânt
2. Sistemul consonantic al limbii române contemporane

1.1. Consoanele. Definiţie. Clasificare. Exemple

1.2. Alte aspecte ale consonantismului. Locul consoanelor în cuvânt

Cum am mai precizat, fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază sunetele
vorbirii. Sunetul vorbit este un element al vorbirii produs prin modularea curentului de
aer expirat prin articulaţie.
Fonemele, ca elemente abstracte, sunt cele mai mici unităţi sonore ale limbii
având funcţia de diferenţiere între cuvinte (ex.: mare - tare - ture), sau între formele
gramaticale ale aceluiaşi cuvânt (ex. :. stau -- stai – stă - sta); ele corespund, în general,
cu sunetele limbii.

1.1.Vocalele. Vocalele sunt acele sunete care se pot pronunţa fără să fie însoţite de
alte sunete, pot alcătui singure silabe şi se pot prelungi oricât ca durată a pronunţării . Din
aceasta distincţie fundamentală rezultă şi alte deosebiri între vocale şi consoane. Timbrele
diferite ale vocalelor se datorează volumelor şi formelor diferite ale cavităţii bucale, iar
acestea depind de poziţia limbii, de locul de pe bolta palatului spre care se îndreaptă limba, de
gradul de închidere a buzelor, de rotunjirea acestora etc. Funcţionând ca o camera de
rezonanţă, cavitatea bucală se aseamănă cu spaţiul de rezonanţă al instrumentelor muzicale.
În limba română sunt şapte vocale plenisone (întregi): a, ă, e, i, î, o, u, grupate
astfel :
1. după locul de articulare:
a) anterioare: i, e;
b) centrale (mediale): a, ă, â (î) (neutră);
c) posterioare : u, o;
2. după gradul de deschidere a cavităţii
bucale:
a) deschise: a;
b) semideschise (mijlocii): e, ă, o;
c) închise : i, î, u. '
3. după silabaţie (posibilitatea de a forma silaba):
a) numai silabice: a, ă, î, (â);
 b) silabice şi nesilabice (semivocale): e, i, o, u;
(v. şi Tabloul vocalelor limbii romane de mai jos)

Clasificarea vocalelor duce şi la alte diferenţe între ele.

1. După locul de articulaţie, adică după regiunea de pe bolta palatului spre care se
îndreaptă partea anterioară sau partea posterioară, adică rădăcina limbii, vocalele se clasifică
în 3 grupe:
 anterioare sau palatale, la articulaţia cărora partea anterioară a limbii se întinde şi se
apropie de partea mijlocie a palatului tare; aceste vocale sunt i şi e.
 mediale sau centrale, care se articulează prin apropierea părţii posterioare a dosului
limbii de partea posterioară a palatului tare; aceste vocale sunt a, ă, î (â). Între a şi
celelalte două, foneticienii fac deosebire din cauză că la rostirea lui a limba e aşezată
pe maxilarul inferior într-o poziţie apropiată de cea pe care o are în repaus; dar din
cauza că la rostirea vocalelor dosul limbii execută totuşi o mişcare de retragere, este
adevărata încadrare a acestei vocale. Vocalele ă şi î (â)sunt mai apropiate de regiunea
velară decât vocala a.
 posterioare sau velare, care se articulează prin ridicarea şi apropierea rădăcinii limbii
de valul palatului. Aceste vocale sunt o şi u. Spre deosebire de celelalte vocale,
acestea sunt şi rotunjite, fiindcă la rostirea lor buzele se rotunjesc. De aceea, unii
foneticieni consideră că aceste vocale au locuri de articulaţie, adică la buze şi în
regiunea velară; le şi numesc labiovelare (Sextil Puşcariu, Rostirea).
Clasificarea vocalelor după locul de articulaţie este mult mai dificil de făcut decât
clasificarea consoanelor de acelaşi criteriu, deoarece la articularea vocalelor, limba nu atinge
palatul tare sau moale decât cu marginile ei, pe când la articularea consoanelor, o parte sau
alta a limbii atinge palatul în anumite puncte. În cazul vocalelor, se poate vorbi de regiunea de
pe bolta palatului spre care se îndreaptă o parte a limbii în timpul articulării.
2. După apertură, adică după gradul de deschidere a canalului fonator, măsurată între limbă
şi palat vocalele se clasifică astfel:
 închise: i, î, u;
 deschise: a;
 mijlocii
 La rostirea vocalelor închise, limba şi maxilarul inferior se află în poziţia cea mai
ridicată faţă de bolta palatului. Buzele sunt foarte apropiate şi fac ca gura să fie puţin
deschisă. Aceste vocale sunt i, î, u. Cea mai închisă vocală este i.
Vocalele deschise au în limba romana ca unic reprezentant vocala a. La articularea ei limba şi
maxilarul inferior se află în poziţia cea mai coborâtă şi buzele sunt depărtate, de aceea se
poate spune că vocala a se pronunţă cu cea mai mare deschidere a gurii.
La articularea vocalelor medii, limba se află într-o poziţie mai ridicată decât la articularea
vocalei deschise. Iată Tabelul nr. 1 - tabloul vocalelor limbii române:

Participarea buzelor Vocale nerotunjite Vocale rotunjite

Gradul //Locul de Mediale
Anterioare Posterioare
deschidere (centrale)
Închise i â (î) u
Mijlocii e ă o
Deschise a

La vocalele anterioare şi la vocalele posterioare avem 2 grade de deschidere (i este

închis, e este închis, u este închis, o este mediu) pe când la vocalele centrale întâlnim toate
cele 3 grade de închidere (a este deschis, a este mediu şi i este închis). Exemplu: în cuvântul
apărând, toate cele 3 vocale se rostesc în aceeaşi regulă, în aceeaşi poziţie, dar cu o apertură
din ce în ce mai mică.

i-------î-------u i-------î--------u
e a o

e a o a

În ambele scheme, pe verticală apare clasificarea vocalelor după articulaţie, iar pe

orizontală după apertură sau gradul de deschidere a cavităţii bucale.
3. După criteriul participării sau neparticipării buzelor, vocalele româneşti se pot
clasifica astfel:
 vocale labiale (o şi u ), la rostirea cărora buzele participă, se rotunjesc şi se îndreaptă;
 vocale nelabiale – celelalte (a, e, i, ă, î) la rostirea cărora buzele sunt pasive.
Toate vocalele româneşti sunt orale, fiind rostite cu valul palatului ridicat şi lipit
de peretele posterior al laringelui, în aşa fel încât aerul fonator se scurge numai în
cavitatea orală sau bucală. Toate vocalele româneşti pot fi însă nazalizate, atunci când se
află în vecinătatea consoanelor nazale m şi n. În astfel de situaţii, vocalele româneşti se
nazalizează sub influenţa consoanelor nazale vecine. Vocala cel mai des nazalizată este î
(â), deoarece ea apare mai des decât celelalte în vecinătatea consoanelor nazale. Explicaţia
fiziologică a nazalizării: nazalizarea se explică prin sincronizare între mişcările uvulei prin
care se prelungeşte valul palatului şi mişcarea celorlalte organe fonatoare active. În limba
română, spre deosebire de limba franceză, oricât de nazal l-am pronunţa pe â (din mâna)
sau oricât de oral l-am rosti, sensul nu se schimbă. De aceea, la rostirea vocalelor uvula
poate întârzia puţin astfel încât o parte a curentului de aer fonetic poate să afecteze
începerea pronunţării lui î sau uvula poate coborî încât sfârşitul rostirii lui i să fie afectat
de rezonanţa nazală care poartă consoana nazală următoare u .
Nazalizarea totală a vocalei urmată de o consoană nazală se explică în limba română prin
faptul că sunetele de la începutul cuvintelor şi al frazelor se rostesc mai puternic şi consoana
nazală de aici e mai puternică. Uneori consoana nazală dispare, nu se mai rosteşte (un
exemplu tipic este *cici=cinci).
5. Sub raport acustic vocalele i şi e sunt vocale ascuţite sau acute, iar vocalele o, u, ă, î
sunt vocale grave. Vocala a este o vocală compactă.

Vocala implicită
În orice limbă consoanele nu se pot rosti singure, fără a fi însoţite de o vocală . Această
vocală care apare după consoană atunci când o pronunţăm izolat se numeşte vocală implicită.
În limba română sunt două vocale implicite: i care apare după consoanele din grupa
palatalelor (ai, gi, ki, gi) şi î rostit după celelalte consoane. Limba revine la starea ei de repaus
după articularea acestei vocale implicite, nu după articularea consoanei precedente. Vocala
implicită e produsă fie de aceleaşi organe fonatoare care participă şi la articularea consoanei
precedente, fie de organe fonatoare care sunt pasive în timpul rostirii consoanei precedente. În
alte limbi şi apar alte vocale implicite.

1.2. Alte aspecte ale vocalismului limbii române contemporane

 Numărul vocalelor din limba română e mai mare decât numărul celor prezentate până
acum (7) şi care sunt caracteristice aspectului literar. I. Popovici şi S. Puşcariu consideră că
sunt 19 vocale. La cele 7 se adaugă câte o variantă deschisă şi una închisă; Andrei Avram
consideră că sunt 22 de vocale. Faţă de limba literară unde apertura e constantă pentru o
vocală, în graiul muntenesc e interconsonantic este închis (ex: verde, peste), iar în cel
moldovenesc a şi e final se rostesc închis (de ex., casâ), pe când în graiurile ardeleneşti e şi o
se rostesc deschis (exemple: fete, iubeşte, soare ), iar u sau e alternează cu o închis (cânt,
caot). În graiuri diferite sau în acelaşi grai, dar la vorbitori din generaţii diferite, ă alternează
cu â (î) (păcăli / pâcâli; părău /pârâu). În cuvântul galbăn /galbân e un sunet intermediar.
Descrierea şi prezentarea acestor vocale o prezintă dialectologia şi istoria limbii. Relativ mai
generale sunt vocalele de tipul o şi u. Prezenta lui o a fost remarcată de lingvistul suedez Ay
Lombard: în pleosc (plosc). I. Iordan a remarcat-o în neologisme de origine franceză, ca de
exemplu coafor. U apare la unii vorbitori în neologisme de aceeaşi origine: buron, piuneza.
Generală chiar în aspectul ei literar este tendinţa de asurzire a vocalelor, îndeosebi a
vocalelor finale; în ritmul allegro vocalele finale se rostesc cam fără voce, sunt devocalizate.
Asemenea vocale se găsesc la finalul cuvântului; vocala aceasta tinde spre amuţire (de ex.: u
final din lupu > lup(u) > lup. Explicaţia devocalizării e de natură fiziologică: coardele vocale
intră în repaus înainte de a fi articulată ultima vocală a cuvântului, ori înainte de a articula
vocala aflată după o consoană surdă (Andrei Avram, Sonoritatea, p. 31). În stadiul actual al
limbii române, surzirea vocalelor finale nu are caracter de lege pentru că între vocalele
aceluiaşi subiect apar vocale neasurzite. În limbajul afectiv pe de o parte, dar şi datorită
fenomenului lingvistic al coarticulaţiei apar vocalele lungi: caalme, apriinse ş.a.
Locul vocalelor în cuvânt este liber, în general, în sensul că oricare vocală accentuată
sau nu poate apărea în orice poziţie. În cazul unor vocale există unele restricţii: a iniţial apare
numai în forme regionale (aţa). Cu excepţia unor forme pronominale (îmi, îţi, îşi), î iniţial
este urmat totdeauna de n sau m (care-l nazalizează); în cuvântul vechi românesc la
pronumele eu, el, ei, nu se rosteşte iniţiala e, la fel la verbele: eram, erau etc. (se rostesc
ieram, ierau etc.), vocala e exista în poziţie iniţială nealterată doar în anumite neologisme:
ecou, elastic, eră, epocă . De asemenea, la început de cuvânt, în om, oare etc. nu se rosteşte
vocala o, ci o semivocală. Între vocalele finale accentuate, mai des apare a ; basma, căuta, a
numai la perfectul simplu (cânta); mai rar apare e, i, iar a numai la perfectul simplu la verbele
de conjugare I (cobora); foarte rar apare o (apropo) şi u (tabu, atu).
 Consoanele sunt sunete formate din zgomote prin vibraţii neperiodice ale aerului
fonator. Aceste zgomote se produc în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea,
deschiderea sau strâmtarea canalului fonator.
Trecerea de la vocale, sunete formate prin vibraţia periodică a aerului, la consoane nu
este bruscă, ci este o categorie intermediara numite consoane sonante (între care unii
foneticieni include şi două semivocale i şi u) care se aseamănă atât cu vocalele, cât şi cu
consoanele. Cu vocalele, sonantele au comună rezonanţa glotală care e modificată în
rezonanţă bucală şi nazală, iar cu consoanele sonatele au comună ocluziunea sau constricţia.

2. Sistemul consonantic al limbii române contemporane.

1.3. Consoanele. Definiţie. Clasificare. Exemple.

1.4. Alte aspecte ale consonantismului. Locul consoanelor în cuvânt.

1.1. Consoanele sunt acele sunete care se pronunţă numai însoţite de o vocală
şi nu pot forma singure silaba, fiind deosebite astfel de vocale. În limba romana sunt
22 de consoane.
Clasificarea consoanelor:
1. după criteriul modului de articulaţie toate consoanele din limba română literară în număr
de 22 (la care unii foneticieni adaugă şi semivocalele i şi u ) se împart în 3 categorii mari:
 ocluzive (şi nu oclusive, cf. DOOM, II, 2005)
 constrictive (fricative)
 semiocluzive (africate)
Consoanele ocluzive se rostesc prin închiderea bruscă a canalului fonator în diferite puncte ale
lui şi apoi datorită deschiderii, la fel de bruscă. La producerea lor aerul fonator este oprit de
un obstacol format fie din buze, fie din vârful limbii, dosul limbii, apoi din cauza eliberării
bruşte a aerului fonator se produce un mic zgomot asemănător cu cel de explozie. Aceste
consoane sunt: nesonantele p – b , k-g, k’ – g’şi sonantele m, n.
După modul şi locul de articulare, consoanele se clasifică în conformitate cu
tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 2 - Tabloul consoanelor limbii române:

Modul Loc de Bila- Labio- Dentale Prepa- Pala- Postpa- Larin-
arti- articulare biale e
dentale latale tale latale Gale
culării

su so-sur- so- sur- so- sur- so- sur so- sur- so- sur- so-
d no de no de no- de no- d no- de no- de no-
re re re re re re Re

N Ocluzive b d g' g
E (explozive) p t k' k
SO Semiocluzive
N (africate) ţ č ğ
A Constrictive v z j h
N (fricative) f s ş
T
E
S Ocluzive
O (nazale) m n
N
A Lichide
N
Laterala l
T
E Vibranta r

a. La rostirea lui p, b, m ocluziunea are loc la nivelul buzelor; la pronunţarea lui n, t şi

d, ocluziunea are loc la nivelul alveolelor; la articularea lui k, g, - ocluziunea la nivelul velar,
iar la rostirea lui k`, g`, ocluziunea are loc la nivelul palatal. Spre deosebire de consoanele
nesonante, care sunt foarte scurte, sonantele ocluzive m şi n sunt sunt mai lungi, nazalizate.
b. Consoanele constrictive (fricative) se rostesc prin frecarea aerului fonator de pereţii
strâmţi ai canalului fonator. La producerea lor aerul fonator se scurge continuu de-a lungul
cavităţii bucale, în care în anumite regiuni diferă după locul de articulare a consoanelor.
Cavitatea bucală se strâmtează în anumite locuri. Aceste consoane sunt nesonantele: f –v, s -
z ,ş-j, surda h şi sonantele l şi r.
 la rostirea lui f-v, constricţiunea are loc la nivelul buzei inferioare ridicate la incisivii
superiori;
 articularea lui s-z se face prin strâmtarea canalului fonator la nivelul alveolelor incisivilor
superiori prin ridicarea vârfului limbii la aceştia;
 pronunţarea lui ş şi j se face prin ridicarea marginilor şi a vârfului limbii spre palat;
 pentru rostirea lui h rădăcina limbii se ridică spre laringe;
 pentru l şi r vârful limbii se înalţă atingând partea de dinăuntru a incisivilor superiori.
Consoanele semiocluzive (africate) se articulează la începutul producerii lor într-un mod
asemănător cu modul producerii consoanelor ocluzive, iar la sfârşitul producerii lor cunosc o
constricţie uşoară. Ambele mişcări articulatorii - ocluziunea şi constricţiunea - au loc în
acelaşi punct al canalului fonator. Aceste consoane sunt č, ğ, ţ. În cazul pronunţării lor,
mişcarea de închidere nu este menţinută, ci continuă cu o mişcare care are ca efect strâmtarea
canalului fonator; deci trecerea de la ocluziune la constricţie este de scurtă durată, astfel încât
durata unei semioclusive este egală cu durata unei simple explozive (ocluzive). Astfel ţ se
rosteşte la început cu o ocluziune asemănătoare cu a lui t şi se încheie cu o constricţiune
asemănătoare cu a lui s; la fel, č se rosteşte la început cu o ocluziune asemănătoare cu a lui t,
la sfârşit cu o constricţiune asemănătoare cu a lui s. Ğ se rosteşte la început cu o ocluziune
asemănătoare cu a lui d, iar la sfârşit cu o constricţiune asemănătoare cu a lui z (dji). Dar ţ nu
e compus din 2 sunete (t şi s), ci reprezintă o unitate articulatorie formată din 2 mişcări
articulatorii binare; în ţ deosebim de fapt mişcări articulatorii care produc un t special şi un s
special. În č avem mişcări articulatorii care rezultă dintr-un t special şi un s special; în ğ avem
mişcări articulatorii care rezultă dintr-un d special şi un z special. Combinaţiile fiziologice şi
acustice specifice au fost dovedite clar cu ajutorul mijloacelor mecanice de înregistrare şi de
redare (v. Rosetti, Fonetica, pp.50, 51, 56).
2. După criteriul locului de articulare, consoanele limbii literare se grupează în 7 clase:
bilabiale, labiodentale, dentale, prepalatale, palatale, velare şi laringale. Denumirea fiecărei
clase s-a făcut după numele original al organelor articulatorii care au rolul esenţial la
producerea consoanelor şi după locul unde se produce. Locul exact din cavitatea bucală unde
se formează fiecare consoană poate fi identificat prin rostirea consoanei în discuţie, încadrată
de vocala cea mai deschisă: a (apa, ada, aba, etc.)
 Bilabialele se produc prin ocluziunea la nivelul buzelor. Aceste consoane sunt ocluzivele
p, b, m.
 Labiodentalele se articulează prin atingerea incisivilor superiori de către buza inferioară.
Acestea sunt constrictivele f şi v.
 La rostirea consoanelor dentale, vârful limbii sau o porţiune învecinată atinge incisivii
superiori sau rădăcina acestora. Sunt dentale, ocluzivele t, d, şi n, constrictivele s, z, l, r şi
semioclusiva ţ.
La rostirea consoanelor s şi z aerul fonator traversează un canal strâmt în partea de jos a
limbii, astfel încât se produce un zgomot estompat asemănător cu cel de fluierat. Din acest
motiv consoanele se mai numesc şi consoane siflante.
 Consoanele prepalatale se rostesc prin ridicarea părţii anterioare a limbii la partea
mijlocie a palatului. Sunt prepalatale consoanele constrictive ş, j şi africatele č, ğ. La
articularea č şi j, vârful şi marginile limbii se ridică, apropiindu-se de palat. Se formează
astfel o adâncitură prin care aerul format trece şi se izbeşte de vârful ridicat al limbii. Se
produce astfel un zgomot ca de şuierat. Din acest motiv ş şi j mai sunt numite şi
şuierătoare.
 Consoanele palatale se articulează prin atingerea palatului moale de dosul limbii. Sunt
palatele ocluzivele k’ şi g’.
 Consoanele velare se articulează prin atingerea rădăcinii limbii de vălul palatului. Sunt
velare k’ şi g’, precum se poate lesne observa şi în tabelul de mai sus.
 În limba literară este o singură consoană laringală, fricativa h, la producerea căreia
zgomotul de fricţiune are loc la nivelul laringelui.
2. O altă clasificare se poate face după criteriul participării la producerea consoanelor lor a
coardelor vocale. După acest criteriu, consoanele din limba română literară contemporană
se clasifică în 2 categorii mari: surde şi sonore. Consoanele sonore sunt consoanele
însoţite de voce la producerea cărora participă coardele vocale care vibrează. Consoanele
surde sunt consoanele neînsoţite de voce la articularea cărora consoanele vocale nu
vibrează. O mare parte dintre consoane (16) se grupează după acest criteriu în perechi
alcătuite dintr-o surdă şi una sonoră, ambele rostite cu aceleaşi organe şi în acelaşi punct
al canalului fonator (din acest motiv sunt numite perechi omorganice). Consoanele care le
formează sunt caracteristice numai prin minusul sau plusul de voce. În limba română
contemporană literară sunt 8 perechi de consoane omorganice surd
3. - sonor: p-b, f-v, t-d, s-z, č-ğ, ş-j, k’-g’, k-g. Celelalte consoane nu au perechi fiind fie
surde, fără pereche omorganică sonoră (t şi h), fie sonoră fără pereche omorganică surdă
(m, n, l, r).
4. Consoanele sonante sunt sunete care comportă atât rezonanţă bucală caracteristică
vocalei, cât şi modul de expiraţie caracteristic consoanei. De aceea, sonantele sunt un fel de
sunete intermediare între consoane şi vocale. Sonantele au în comun cu vocalele următoarele
caracteristici: tonul muzical, obstacolul minim, posibilitatea de a fi lungite şi posibilitatea de a
forma uneori singure silaba. Se deosebesc prin localizare mult mai puţin şi prin sonoritate mai
mică. La articularea lor se aud puţine zgomote, deşi pentru rostirea unora (m şi n ) canalul
fonator e închis şi apoi deschis brusc, iar la rostirea altora (l şi r ) canalul fonator e strâmtat.
Sunt sonante:
a. Oclusivele m şi n, iar la articularea lor ocluziunea nu este completă. Diferenţa dintre
oclusiva sonoră bilabială b şi oclusiva sonanta m constă numai în faptul că prima e orală, în
vreme ce a doua este nazală.
Dacă se anulează această diferenţă, fapt posibil în condiţia în care valul palatului e inflamat
încât nu lasă aerul fonator să treacă prin cavitatea nazală; atunci cele două sunete distincte
numai prin faptul că unul este oral şi celălalt nazal se confundă (m-b). La fel se întâmplă cu
d-, oclusivă sonoră şi n - dentală nazală.
b. Consoanele l şi r sunt lichide dentale. La articularea lui r vârful limbii atinge vârful
incisivului superior formându-se vibraţii specifice. Din acest motiv, r se mai numeşte şi
vibrantă. La articularea lui l vârful limbii se lipeşte de incisivii superiori rămânând în dreapta
şi în stânga câte o deschizătura prin care se scurge aerul fonator. Se produce un zgomot de
fricţiune, fapt pentru care consoana -l în limba română este o consoană laterală dentala.
Ambele consoane, l şi r, sunt consoane lichide fiindcă la articularea lor vibraţiile pot fi
prelungite, aerul fonator scurgându-se de-a lungul canalului fonator.
5. Consoanele pot fi dure şi palatalizate (consoanele palatale sunt deja consoane
dure).
E vorba de o altă clasificare care se poate face după criteriul suprafeţei pe care o
atinge limba pe bolta palatului. Sunt dure toate consoanele după care se rostesc vocale
mediale (a, ă, î), de ex.: d din dărui, dar sau vocale velare (o, u), precum în exemplele : d din
dus, dor. Sunt palatalizate consoanele urmate de vocale şi semivocale palatale (e, i), de ex. d
din deal, dinte. Rostirea consoanelor palatalizate e însoţită de o articulaţie suplimentară la
palat.
 Toate consoanele pot fi palatalizate cu excepţia consoanelor care sunt deja palatale
prin structura lor; k’, g’, k, g. Aceeaşi consoană poate fi fie dură, fie palatalizată aceasta
depinzând de caracteristica vocalei sau semivocalei care urmează. În acelaşi timp, în limba
română există şi consoane uşor labializate, momentul final la articularii consoanelor urmate
de timbre vocalice labiale: o, u.
5. Consoane linguale şi consoane nelinguale, după cum la articularea consoanelor
participă sau nu participă limba. Consoanele la care limba participă activ în procesul
articulator sunt consoane linguale, iar cele la care limba nu participa sunt consoane
nelinguale. Din ultima categorie fac parte nelingualele bilabiale p, b, m, şi
labiodentalele f, v. Celelalte consoane româneşti sunt linguale, bineînţeles că în grade
diferite, în măsura cea mai mica fiind h.
6.
1.2. Alte aspecte ale consonatismului

Numărul şi varietatea consoanelor din limba română contemporană sunt mult mai
mari. Sextil Puşcariu în cartea sa Rostirea avea în vedere realităţile dialectale, aşa că descrie
şi clasifică 62 de consoane. În studiile de dialectologie sunt prezentate şi alte consoane şi
timbre consonantice, ca de exemplu: este un r puternic vibrant (notat aşa rr) şi un lv ele se aud
în partea de nord şi nord-vest ţării în cuvinte precum: rar, cald. În limba română comună apar
încă două tipuri consonantice de h: un h palatal când e urmat de i sau precedat de i sau e în
cuvinte precum: arhitect, arheolog, tihna etc.; precum şi un h sonor, ca de exemplu în
cuvântul hohot. Unele tipuri de consoane apar sistematic în limba română în general înaintea
labiodentalelor (f, v); nu apar sistematic un n dental, ci un n labiodental (n), aşa încât ceea
ce se scrie învăţ se pronunţă (*înfăţ ). Numărul tipurilor de n în funcţie de vecinătăţi este de
5 (cinci), fapt pe care vorbitorii români şi sistemul nostru ortografic nu îl înregistrează, dar
care e remarcat uşor de străini:
 un n dental (ex. nas);
 un n labiodental (învăţ );
 un n velar (lunca);
 un n palatal (unchi-scris unk’ ) şi
 un n ocluziune orală, adică un n nazal (pânză).
Urmate de timbre vocalice palatele consoanele se palatalizează, iar urmate de timbre
vocalice ocluzionale se rostesc întotdeauna cu o uşoara respiraţie spre deosebire de
consoanele de la începutul şi mijlocul cuvintelor (de ex.: cuc = kukh, tot = toth, pup =
puph). Generală în limba vorbită este tendinţa de asurzire parţială sau totală a consoanelor
sonore iniţiale şi finale (tendinţă subliniată şi la vocale): d din dânsa , dai ; z
din zar , orz se rostesc surd mai degrabă, mai scurte cu 1/3 din durata lor, uneori până la
confuzia cu t şi s.
Locul consoanelor în cuvânt
Este liber în sensul că aceeaşi consoană poate să apară în orice poziţie în cuvânt.
Restricţii în acest sens cunosc grupurile consonantice. Dacă există grupuri consonantice care
pot să apară în orice poziţie, există şi grupuri consonantice care nu pot să apară în orice
poziţie:
 -sm- apare în orice poziţie (smântână, basma, spasm);
 -gl- la început şi la mijloc, dar nu şi la sfârşit: glob, aglomeraţie;
 -şn- numai în poziţie iniţială, nu şi în mijloc (şnur, greşit paşnic pentru că nu face parte
din aceeaşi silabă);
 -lm- numai în final (calm, film);
 -cţ- poate apărea nedisociat, urmat fiind de i (distincţi);
 grupul consoanelor format din lichidă +oclusivă+fricativă – laz -, lps -, rbv – nu poate fi
întâlnit nedisociat în nicio parte a cuvântului.
În principiu, e posibilă succesiunea oricărei consoane după altă consoană. Se pare însă că
din motive de ordin fiziologic e imposibil de realizat combinaţia consoană sonoră +consoană
surdă (bs, vt, df etc.), rostirea lor necesitând o întrerupere care să marcheze momentul trecerii
coardelor vocale de la mişcare la consoane. În principiu, e posibila orice combinaţie de
sunete, însă în nicio limbă nu pot fi folosite toate combinaţiile.

CURS 3. Semivocalele în limba română. SILaba

1.1. Distincţii între vocale şi semivocale.
1.2.Semivocalele. Definiţie. Clasificare. Exemplificări
2. Diftongii. Triftongii. Hiatul. Definire și exemple
3. Silaba. Regulile de despărțire a cuvintelor în silabe

1.1. Spre deosebire de vocale, unităţi fonetice care pot apărea şi singure în vorbire,
semivocalele sunt sunete care formează numai împreună cu vocalele diftongi şi triftongi. Spre
deosebire de vocale care sunt toate silabice, semivocalele sunt asilabice. Amplitudinea
semivocalelor este mai mică decât la vocale; durata unei semivocale este mai scurtă decât
durata vocalei cu care formează un diftong sau triftong. Depărtarea limbii de palat e mai mică
la semivocale decât la vocale. Deci 3 caracteristici fiziologice şi acustice deosebesc
semivocalele de vocale, aşa încât semivocalele sunt:
 mai puţin sonore;
 mai scurte;
 mai închise.
Semivocalele se mai deosebesc de vocale şi prin faptul că nu poartă niciodată accent şi
nu sunt silabice (soa-re, tea-pa). În rest, semivocalele seamănă mult cu vocalele deoarece
pronunţarea lor constă şi în tonul muzical, deci vibraţii regulate periodice ale aerului fonator.
În privinţa localizării lor, putem afirma că vibraţia este:
 palatală în cazul semivocalelor i şi e;
 labială şi posterioară la e şi u.
Deoarece comportă un suflu fricativ pronunţat, unii foneticieni le clasifică în tabelul
consoanelor. În limba română literară există în diftongi 4 semivocale (i, e, o, u ). La
început de cuvânt întâlnim numai semivocalele i şi u. Astfel, în cuvinte precum oare,
soare, ea, seama, le scriem aşa, cu -ea-, dar pronunţăm *uare, *ia, *siama. Semivocalele
e şi o sunt şi pronunţate identic în cazurile în care urmează în silabă după o consoană
(boare, rea ). În vorbirea obişnuită, i este rostită înaintea sau în urma lui i silabic, fapt
pe care ortografia nu-l înregistrează, la fel nici scrierea literară, eu subliniind acest fapt
prin semnul *, cu care vor fi marcate pe tot parcursul cursului şi cuvintele nou introduse
în DOOM_2 ca variante literare (vie – *viie, scrie - *scriie). Semivocalele i şi e
palatalizează puţin consoana precedentă, iar semivocalele o şi u rotunjesc consoana
precedentă. Ele fac parte din diftongii următori în exempe ca: bea, roata, biata. În limba
română literară mai există o semivocală care apare in diftongi: i final postconsonantic
din lupi, ceri, cereţi Acelaşi lucru se întâmplă şi în formele pronominale: Îţi / îmi duc(i)
traiul cum pot (sau în vorbire *Îţ / *îm duc traiul cum pot).

1.2. Semivocalele. Definiţie. Clasificare. Exemple.

Semivocalele sunt acele sunete din componenţa diftongilor şi a triftongilor

care au notarea grafică aproape identică cu a vocalelor (cu un semicerc aşezat
dedesubtul semivocalei - i, u, e, şi o, dar care se comportă precum consoanele: nu pot
fi pronunţate neînsoţite de o vocală şi nici nu pot alcătui singure silaba.
Exemplu:
 în diftongi: fiar-tă, plo-ua, rea, soa-cra;
 în triftongi: iau, vreau, Roai-tă, pleoa-pă ş.a.
NOTE:
1. pentru semivocale noi vom uza de un semicerc în stânga sus dacă face parte dintr-
un diftong ascendent ^i, ^u, ^e, ^o fiind urmat de o vocală (V), respectiv vom nota
un semicerc în dreapta sus i^, ^u, ^e, ^o dacă semivocala face parte dintr-un
diftong descendent, fiind deci precedat de o vocală (V),
2. În cele ce vor urma, vom uza de următoarele abrevieri:

 V = vocală, S = semivocală şi C = consoană;

ATENŢIE ! DE REŢINUT!!!

Semivocalele nu pot purta niciodată accentul în silabă. Accentul în silabă poate

diferenţia deci o vocală de o semivocală în alcătuirea unui diftong, în situaţia în care
sunetele e, i, o, u pot fi:
 când vocale (zei , pliu , doi -nă, cui -bar);
 când semivocale (sal-t^ea , ^iu -te, vreo^ , do-^uă );
 e este vocală în ei^ (tei^, zmei^, trei^), eu^ (zmeu^, an-treu^) şi semivocală în
^ea , (ca-fea), ^eo (vreo) etc.;
 i este vocală în ii^ (co-pii^, iu^ (sca-tiu^) şi semivocală în lu (cim-po- i ul), r e (cim-
poa-ie) etc.;
 o este vocală în oi^ (ploi^), ou^ (sa-cou^) şi semivocală în ^oa (soa-re, toam-na,
sfoa-ra) sau ^io (Ior-go-van);
 u este vocală în ui^ ( fă-cui^ şi semivocală în eu (pu-seu^).

2. Hiatul. Diftongii şi triftongii. Clasificări şi exemple.

2.1. Hiatul Definire. Caracteristici şi exemple.
2.2. Diftongii. Definire, clasificare şi exemple.

2.1. Hiatul este grupul de două vocale alăturate care fac parte din silabe diferite: o -
o (zo-o-lo-gi-e), i - i (fi-in-ţă), e - e (i-de-e), i - e (me-lo-di-e), i - a (mi-a), o - e (po-e-tic), u
- e (du-et), a - e (a-er), e-a (re-al), i-o (Mi-o-ri-ţa)
Notă. DE REŢINUT!!!
 Hiatul nu este alcătuit din grupul de o vocală şi un diftong sau o vocală şi un triftong
sau un diftong şi un diftong etc. Nu avem hiat în exemplele: mi-oa-ra, ro-ua, le-oai-ca,
cim-poa-ie.
 Simbolul pentru marcarea hiatului este un punct / cerc plin dedesubtul vocalei.

2.2. Diftongii sunt grupuri de două sunete formate dintr-o vocală şi o

semivocală care aparţin aceleiaşi silabe. Ei pot fi :
a) ascendenţi (urcători: S + V): sea-ra, iar-ba, ier-buri;
b) descendenţi (coborâtori: V + S): mai-ca, lei, cam-pion.
Prin urmare, diftongii sunt grupuri de sunete formate din 2 timbre vocalice: o vocală
şi o semivocală sau invers, rostite în aceeaşi silabă. Timbrul vocalic mai scurt şi mai puţin
sonor reprezintă semivocala, iar timbrul vocal mai lung, mai sonor, reprezintă vocala. Spre
deosebire de grupurile de sunete formate din consoane şi vocale, timbrele vocalice din diftong
se pronunţă astfel încât articulaţia elementelor care formează diftongul depind strâns una de
alta. Astfel, diftongul reprezintă nu numai o unitate silabică, şi cea mai mică silabica deoarece
ambele timbre vocalice se rostesc cu o singură tensiune musculară şi se află în cel mai strâns
contact posibil. În funcţie de locul vocalei, diftongul poate fi urcător (ascendent) sau
coborâtor (descendent). În diftongul coborâtor succesiunea e vocala plus semivocală. Spre
deosebire de limba germană unde se găsesc diftongi egali, unde durata, la fel ca şi
intensitatea semivocalei pot fi egale cu durata şi intensitatea vocalei din diftong, limba
română cunoaşte diferenţiaţi diftongi sau coborâtori sau urcători, aşa încât timbrele vocalice
sunt inegale. În limba română curentă există 23 de diftongi, dintre care 10 sunt urcători şi 13
coborâtori.
Diftongii urcători se formează din toate cele 4 semivocale (i, u, e, o), iar diftongii
coborâtori se formează numai cu semivocalele i şi u.
În cazul celor 10 diftongi urcători:
 4 dintre ei se formează cu i: ia- piatra: ie- iedera ; io- voios ; iu- iute;
 3 se formează cu semivocala u: ua- ziua, roua; uo – huo; uă- două; nouă;
 2 sunt alcătuite cu semivocala e: ea – deal ; eo- deodată;
 un singur diftong urcător se fomează cu semivocala o: oa- toata; soare, toamna.
Diftongii coborâtori sunt în număr de 13:
 7 dintre ei se formează cu semivocala i precedată de una dintre cele 7 vocale din limba
română literară ii- fii, copii ; ei- bei, condei; ai- cai, trainic; âi- câini, pâini; oi- doi, roib;
ui- pui, cuiburi; ăi- săi, hojmalăi;
 6 se formează cu semivocala u precedată de 6 dintre cele 7 vocale din limba română
literară iu-fiu, fistichiu; eu- meu, instantaneu; au- dau, sau; ău- flacău, dulău; âu- râu,
molâu; ou- nou, hublou ş.a.
Triftongii sunt grupuri de trei sunete formate din 3 timbre vocalice dintr-o vocală şi
două semivocale care aparţin aceleiaşi silabe.
Toţi triftongii apar numai sub accent şi niciodată la iniţiala absolută cu excepţia cuvintelor
nume proprii (ex. Ioan, Ioana). Regional există şi al nouălea diftong oiu- buboiu. În
propoziţia Aia o iau eu, se succed 10 vocale şi semivocale fără nicio consoană între ele la eu
– se pronunţă ieu.
Ei pot fi :
 ascendenţi - cu vocala în poziţie finală (S + S + V): ^e^oa (leoar-că), ^i^oa (a-ri-pioa-ră,
lă-cră-mioa-ră);
 centraţi - cu vocala între cele două semivocale (S + V + S):
^eau^ (pu-teau, do-reau, fo-lo-seau),
^iau^ (cro-iau, mâ-nu-iau),
^oai^ (le-oai-că, şo-ri-cioai-că),
^iai^ (dă-ru-iai, mâ-nu-iai);
^iei^ (miei).
În funcţie de locul vocalei, triftongii pot fi centraţi / coborâtori sau urcători. Limba
română nu are triftongi egali. Dacă vocala e încadrată de semivocale, triftongul e centrat /
descendent, iar dacă vocala e la sfârşitul grupului vocalic triftongul e ascendent.
În concluzie, în limba română avem 8 triftongi (Sextil Puşcariu, Rostirea) din care:
1. numai 2 sunt ascendenţi:
 eoa- leoar-că, pleoa-pă;
 ioa- vădu-vioa-ră, lăcră-mioa-ră;
2.iar 6 centraţi:
 eau- aveau; iai- su-iai;
 iau- su-iau; intu-iau;
 iei- miei;
 ieu- ma-ieu;
 oai- le-oai-că; ur-soai-că; cer-boai-că ş.a.
 eai din vorb-eai, mu-reai; do-reai; sor-beai ş.a.

Concluzii. Semivocalele nu pot purta niciodată accentul în silabă. Accentul în

silabă poate diferenţia deci o vocală de o semivocală în alcătuirea unui diftong, în
situaţia în care sunetele e, i, o, u pot fi:
 când vocale (zei , pliu , doi -nă, cui -bar);
 când semivocale (sal-t^ea , ^iu -te, vreo^ , do-^uă );
 e este vocală în ei^ (tei^, zmei^, trei^), eu^ (zmeu^, an-treu^) şi semivocală în
^ea , (ca-fea), ^eo (vreo) etc.;
 i este vocală în ii^ (co-pii^, iu^ (sca-tiu^) şi semivocală în lu (cifi-po- \ ul), r e (cim-
poa-ie) etc.;
 o este vocală în oi^ (ploi^), ou^ (sa-cou^) şi semivocală în ^oa (soa-re, toam-na,
sfoa-ra) sau ^io (Ior-go-van);
 u este vocală în ui^ ( fă-cui^ şi semivocală în eu (pu-seu^).
Diftongii (sea-mă, ia-ta-gan, sa-cou) şi triftongii (leoar-că, pleoa-pă, su-iau, dor-meau)
intră întotdeauna în constituţia unei singure silabe, în vreme ce vocalele din structura hiatului
aparţin prima la silaba dinainte, iar a doua la silaba următoare (a-e-ri-an; e-o-li-an)

Silaba. Despărţirea cuvintelor în silabe / la capăt de rând

1.1. Definiţii. Accepţiuni şi controverse.
1.2. Clasificarea silabelor şi exemple.

SILABA

Cele mai multe probleme nu au fost elucidate pe deplin. Vechea definiţie: un sunet sau
un grup de sunete care se produc cu o singură emisie a aerului expirat (I. Iordan, Limba
română contemporană). Unii spun că această definiţie nu corespunde realităţii decât în cazul
cuvântului monosilabic sau când un cuvânt polisilabic e pronunţat intenţionat cu pauze între
silabele lui. S-a observat că pe traseul suflului fonator se propagă numai mişcări organice
legate neîntrerupt. Un cuvânt ca mască, format din 2 silabe, e obişnuit pronunţat în întregime
fără pauză. Numai silaba izolată corespunde cu o singura pulsaţie a aerului expirat.
Cuvintele polisilabice în care întâlnim vocale în hiat, de pildă, sau numai timbre
vocalice; dintre consoane, numai fricativele se rostesc totuşi cu o singura emisiune a aerului
expirat deoarece în aceste cazuri canalul fonator nu se închide, ci numai se strâmtează. Două
criterii, unul de natură acustică şi altul de natură fiziologică au fost utilizate pentru a
identifica silabele şi limitele între ele. În cuvintele polisilabice s-a observat că există silabă
acolo unde există un vârf de sonoritate şi că într-o silabă sunetele se grupează în jurul
sunetului mai deschis, întotdeauna o vocală. Nicio silabă nu e formată numai din consoană,
cu excepţia unor interjecţii: Pst; Brr - de aceea numărul silabelor dintr-un cuvânt e egal cu
numărul vocalelor (ex. cap – sunetele c şi p se strâng în jurul sunetului a formând o silabă.
În cuvântul capul se iveşte o a doua culme de sonoritate, reprezentată prin vocala u, pe lângă
care se care se grupează consoanele p şi l. Din acest motiv, numărul silabelor într-un cuvânt
cu fraza fonetică e egal cu numărul vârfurilor de sonoritate.
După acest criteriu, Al. Rosetti numea silaba astfel: „silaba e constituită dintr-un
element sonor plasat între depresiuni de sonoritate” (Rosetti, Fonetica, p. 25). Pentru
foneticienii mai noi, vocalele reprezintă elemente centrale, iar consoanele elemente marginale.
Prin raportare la accent, despre silabe s-a spus că sunt unităţi accentuabile.
Definirea silabei este variată, în funcţie de scop şi punct de vedere; astfel,
manualul şcolar propune: „O vocală sau o grupare de sunete cuprinzând o vocală,
pronunţate cu un singur efort expirator (adică printr-o singură deschidere a gurii)
formează o silabă. (v. Limba română, Manual pentru clasa a V-a, 1993, p. 34)

Definiţia este satisfăcătoare scopurilor didactice, dar "numai silaba izolată (cuvântul
monosilabic - n.n. ) - o, da, la etc. corespunde cu o singură pulsaţie a aerului expirat." (Al.
Rosetti, Aurel Lăzăroiu, Introducere în fonetică, Bucureşti, 1982, p. 87)

Un manual suplimentar precizează: „Silaba este segmentul fonic superior

fonemului, ce poate fi caracterizat printr-un singur accent. Ea este formată dintr-un
singur fonem (o vocală) sau din câteva foneme (între care se află obligatoriu o
vocală)". ( M . A n d r e i , I . G h i ţ ă , L i m b a r o m â n ă , B u c u r e ş t i , 1 9 8 3 , p . 8 )

Silaba ortografică nu corespunde integral cu silaba fonetică, de aceea trebuie

învăţată conform recomandărilor dicţionarului ortografic în vigoare, în cazul nostru
Dicţionarul Ortografie, Ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, 2005,
pe scurt DOOM, II/ în-tr-u-na dintre zile.../ Ne-a acoperit ....

Există lingvişti ca Otto Jespersen, Maurice Grammont, V. Scerba care au delimitat

silabele după tensiunea organelor articulatoare. Ei au constatat ca la pronunţarea unei
silabe, sunetele din prima jumătate a silabelor se pronunţă cu o tensiune organică crescândă,
iar apoi tensiunea descreşte. Limita la silabe se află la sfârşitul unei tensiuni organice
descrescânde şi la începutul unei tensiuni organice crescânde. În practică, delimitarea
silabelor după acest criteriu e mai greu de făcut. Graniţa între 2 silabe este tot atât de greu de
făcut ca şi într-o vale linia despărţitoare între 2 dealuri (O. Jespersen). S-a arătat că gruparea
silabică e determinată nu numai de factori fiziologici şi fizici, ci şi de factori psihologici, şi
anume de ritmul psihologic, în aşa fel încât grupul ritmic coincide cu efortul expirator.
1.2. Clasificarea silabelor. După caracterul aperturii sunetului în care se termină, silabele
sunt:
 deschise (se termină în vocală, ca de exemplu silaba stu- din studiu);
 închise (se termina în consoană, precum con- din cuvântul consoana);
După poziţia faţă de accent, silabele pot fi:
 pro-tonice (cele care preced silaba accentuata, cum ar fi stu- din cuvântul stu-dent);
 tonice (cele accentuate): stu-den-ta;
 posttonice (cele care urmează după silaba accentuată, precum silaba –ta din acelaşi
cuvânt, stu-den-ta.
După numărul silabelor care le compun, cuvintele sunt:
 monosilabice (cor, dor);
 bisilabice (car-te, a-pa),
 trisilabice (că-ru-ţa, mar-gi-ne), şi chiar
 polisilabice (com-ple-ti-tu-di-ne).

O silabă se poate alcătui şi din două cuvinte diferite sau din părţi ale acestora,
precum în exemplele: s-a (dus), i-a (zis), în-tr-a-de-văr. Este silaba ortografică.
În concluzie, silaba poate fi alcătuită din :

1. un sunet (o vocală) : a-re, e-po-cal, o-mi-da;

2. mai multe sunete cuprinzând o vocală: floa-re, pă-du-re;

3. două cuvinte rostite împreună: şi-a (zis), i-a (luat);

4. un cuvânt rostit împreună cu fragmentul iniţial din cuvântul următor:
m-a/ju/tă, mi-a/du/ce/ silabe ortografice;
5. fragmentul final dintr-un cuvânt rostit împreună cu cuvântul
următor: în/tr-un, din/tr-o/ silaba ortografică;
 6. fragmentul final dintr-un cuvânt rostit împreună cu fragmentul iniţial
din cuvântul următor: în/tr-a/de/văr, prin/tr-a/ce/le/ silaba ortografică.

Cuvintele care nu formează singure silabe, ci numai împreună cu sunetele aparţinând

cuvintelor vecine se numesc asilabice sau zero-silabice; formele scurte ale pronumelor
personale şi ale verbelor a fi, a avea (şi-a, dă-i, văzut-a, bunu-i ). Cuvintele se despart în
silabe după anumite reguli. Împărţirea ortografică a cuvântului în silabe nu coincide
întotdeauna cu împărţirea după criterii fiziologice şi acustice. În primul caz se ţine cont de
elementele care compun cuvântul (pref. in-, dez- în cuvinte precum in-ac-tu-al; dez-, a- pe
când în al doilea caz acest criteriu nu contează şi împărţirea în silabe este i-nac-tu-al. Fapt
pentru care, dacă în DOOM, I varianta corectă acceptată era doar prima, acum DOOM II,
2005 accentuează faptul că este preferată varianta a doua, însă se acceptă şi prima variantă.
Prin urmare, despărţirea la capăt de rând se poate face:
 Alte reguli ale despărţirii cuvintelor în silabe: fie bazată pe pronunţare
Ex: i-ne-gal, de-zo-biş-nu-it, a-nor-ga-nic; de-za-xat;
 fie bazată pe structura cuvintelor, ţinând seama de elementele constitutive, în special
prefixe
Ex: in-e-gal, dez-o-biş-nu-it, an-or-ga-nic.

2.1. Despărţirea cuvintelor în silabe. Reguli şi excepţii.

2.2. Despărţirea cuvintelor / a grupurilor de cuvinte la capăt de rând. Norme

DOOM_2.
Despărţirea cuvintelor în silabe se face în două posibilităţi: fie pe baza
pronunţării/ reguli fonetice, fie pe baza structurii morfologice a cuvântului
(despărţirea după structură), DOOM_2 recomandând despărţirea după pronunţare
(de ex. bi-no-clu), fără a considera că este greşită şi despărţirea după structură (bin-o-
clu).
A. Reguli fonetice sau pe baza pronunţării:

1. Când o consoană se găseşte între două vocale, despărţirea se face înaintea consoanei
consoana trece la silaba următoare[V/CV]: ma-sa, pră-dau.

ATENŢIE !
 a) se aplică aceeaşi regulă în cazul consoanei x reprezentând sunetele [cs]
sau [gz]: a-xa, e-xem-plu, e-xact;

b) se aplică aceeaşi regulă dacă înaintea consoanei se află un diftong (roa-ta,

doi-ca, hai-na) sau un triftong (zme-oai-ca), despărţirea făcându-se înaintea consoanei.

2. Când avem un grup de două consoane aşezate între două vocale, despărţirea se
face, de regulă, între cele două consoane [VC/CV]: cas-tel, cior-bă, vâr-co-lac, ar-tă,
mier-lă, sur-dă.
Excepţii: dacă grupul de două consoane începe cu b, c, d, f, g, h, p, t sau v, iar a
doua consoană este l sau r, despărţirea se face înaintea grupului de consoane:
 a-bru-ti-za, a-cru, co-dru, Şo-fro-ni-e, a-grar, cu-pru, pa-tru, ca-da-vru,
 ca-blu, bu-clă, a-flai, o-glin-dă, pe-hli-van, ca-ta-plas-mă, a-tlet, do-vleac.
ATENŢIE ! Dacă l sau r sunt precedate de alte consoane decât cele amintite anterior (de
exe., de către s, z, ş, m, n, l, r), despărţirea se face conform regulii de bază, respectiv între
cele două consoane:
 om-le-tă, Iz-laz, iz-ra-e-lit, Is-laz, is-la-mism, iş-lic.

3. Când avem un grup de trei sau mai multe consoane între două vocale,
despărţirea se face după prima consoană (VC/CCCV): cin-stit, con-trar, com-plet, cas-
tron, con-struc-ți-e.
Excepţii: Despărţirea se face după a doua consoană a grupului dacă grupurile de trei
consoane sunt:
 lpt: sculp-tor, sculp-tu-ră;
 mpt: somp-tu-os, somp-tu-o-zi-ta-te;
 mpţ: re-demp-ţi-u-ne (livr.) „izbăvire, mântuire religioasă”
 ncş: sfinc-şii; linc-şii;
 nct: punc-tu-al, punc-tu-a-ţi-e;
 ncţ: func-ţi-o-nar;
 ndv: sand-vici / send-viş,
 rct: An-tarc-ti-ca; arc-tic;
 rtf: jert-fă, jert-fi-rea;
 stm: ast-ma-tic
 ncv: de-linc-vent.
La fel se face despărţirea şi în cazul cuvintelor: ast-fel, alt-ce-va, fi-ind-că, hand-ba-list.
ATENŢIE ! Un grup de patru consoane între vocale respectă regula 3 (despărţirea se
face după prima consoană): con-stru-i, mon-stru, in-scrip-ţi-e.

4. Două vocale (întregi) alăturate fac parte din silabe diferite (se află în hiat):

 a-u-di-ţi-e, mu-ze-e, i-de-al;

5. Când o vocală este urmată de un diftong sau triftong, despărţirea se face
înaintea diftongului sau a triftongului/ diftongii și triftongii aparțin aceleiași silabe
a) plo-^ua, ro-^ia, so-^ia;

b) spo-^iau^, cre-^i^oa-ne, or-be-că-^iai^.

OBS: ATENŢIE !

I final este silabic numai după consoană urmată de l, r şi la infinitivul verbelor de

conjugarea a IV-a : -
a) co-dri, su-fli, as-pri; (dar este i final postconsonantic, nevocalic, deci
nesilabic în exemple precum: şerbi/ șer-bii, mergi, melci, pruni, elevi);
b) a fu-gi, a pri-be-gi (dar: pribegi (adjectiv), tu fugi – i final
postconsonatic nevocalic, deci nesilabic)

B. Reguli morfologice sau de structură a cuvintelor

6. În cuvintele compuse sau derivate cu prefixe, se ţinea cont de elementele
componente, până la apariţia DOOM II (2005):
a) drept-un-ghic, port-a-vi-on, unt-de-lemn;

c) in-a-dec-vat, pre-pa-la-tal, dez-ar-mat.

 DOOM, II, 2005 recomandă despărţirea în silabe, în cazul acestor cuvinte, în această
ordine: bazată pe pronunţare/ regulile fonetice/ locul consoanelor între vocale
Ex: i-ne-gal, de-zo-biş-nu-it, a-nor-ga-nic; de-za-xat;
 Este preferată despărţirea bazată pe structura cuvintelor, ţinând seama de elementele
constitutive, în special prefixe, atunci când acestea nu creează dificultăţi în identificare:
Ex: in-e-gal, dez-o-biş-nu-it, an-or-ga-nic.
 Compusele cu elementul de compunere port_: port-ba-gaj; port-jar-ti-er, port-dra-pel;
port-man-tou; port-schi;
 derivatele cu prefixele post- sau trans-: post-be-lic; post-u-ni-ver-si-tar; trans-a-tlan-
tic, trans-bor-da ş.a;
 derivatele de la cuvintele de bază terminate în grupuri de consoane, cu vreunul dintre
sufixele carte încep cu o literă-consoană (-lâc, -nic, -şor): sa-vant-lâc, vârst-nic; pust-
nic, târg-şor ş.a.;
 împrumuturi mai vechi sau mai noi: gang-ster; horn-blen-dă.

2.2. Despărţirea cuvintelor / a grupurilor de cuvinte la capăt de rând. DOOM 2/ 2005

1. Pentru păstrarea unităţii lor, nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul
următor !numele proprii de persoane: Abd el-Kader, Popescu (nu: Abd el-|Kader/Abd el-
Ka-|der, Po-pescu/Popes-cu).

2. !Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice şi a

numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: şi !F.C. |Argeş, !RA |
„Monitorul Oficial”, !SC |Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal|Club|Argeş etc.),
ca şi Roman |S.A., SC Severnav |SA.
[1] Atunci când utilizarea cratimei ar putea produce confuzii, ca semn despărţitor se foloseşte
aici, convenţional, bara verticală.

3. !Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând, valabilă atât

pentru despărţirea după pronunţare, cât şi pentru despărţirea după structură, este interdicţia
de a lăsa la sfârşit sau la început de rând o secvenţă care nu este silabă (chiar dacă include o
vocală propriu-zisă, cum prevedea DOOM1, care era mai puţin restrictiv).
 Excepţie: grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se
recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.

4. Cum am mai precizat şi mai sus, este acceptată şi despărţirea după structură, însă cu
unele restricţii faţă de DOOM1.
• Ca urmare, în dicţionar s-a inversat ordinea de preferinţă a celor două modalităţi de
despărţire la capăt de rând pentru cuvintele (semi)analizabile (compuse sau derivate cu
 prefixe şi cu unele sufixe): prima este indicată despărţirea după pronunţare, iar pe
locul al doilea despărţirea anumitor secvenţe după structură.
• Cel care scrie are astfel libertatea, atunci când nu este sigur de structura morfologică a
unui cuvânt, să-l despartă după pronunţare (omo-nim) sau după structură (om-o-nim),
ori, dacă despărţirea după pronunţare (ca în pos-tuniversitar) i se pare şocantă, să
despartă cuvântul după structură (post-universitar) sau în alt loc, în funcţie de spaţiu
(postu-niversitar, postuni-versitar, postuniver-sitar, postuniversi-tar).

[1] Despărţirea după pronunţare prezintă şi avantajul că pentru ea se pot stabili reguli mai
generale decât pentru despărţirea după structură şi în parte formalizabile. Cf. şi Dicţionarul
general de ştiinţe ale limbii, 1997, s.v. silabaţie: „Regulile morfologice nu sunt obligatorii”
[subl. ns. I. V.-R.] .
6. ATENŢIE!!! Nu trebuie trecută pe rândul următor o singură vocală!!
 această despărţire fiind neeconomică (cratima ocupă tot atâta spaţiu cât şi o literă).
 S-a păstrat recomandarea simetrică din DOOM1 de a se evita şi lăsarea pe primul rând a
unei singure vocale, puţin elegantă şi putând crea probleme de înţelegere:
 De ex., despărţirea ubicu-u nu are sens;
 este de evitat şi despărţirea u-bicuu, cea mai adecvată fiind despărţirea ubi-cuu.
 În DOOM2 s-a păstrat totuşi prezentarea din DOOM1, considerându-se că este util să se
pună în evidenţă şi asemenea silabe, dar numai pentru a consemna structura silabică a
cuvântului şi a oferi astfel indicii privind pronunţarea, respectiv redarea în scris a
silabisirii din rostirea sacadată: absorbţi-e, o-monim, sublini-a, ubicu-u.
7. Se pot despărţi după structură cuvintele (semi)analizabile:
1. compuse[1]: !arterios-cleroză/arterio-scleroză, !al-tundeva/alt-undeva, !des-pre/de-
spre, !drep-tunghi/drept-unghi, !por-tavion/port-avion, !Pronos-port/Prono-sport, !Ro-mar-
ta/Rom-arta; formaţiile cu -onim: !omo-nim/om-onim, !pa-ro-nim/par-onim, !si-no-nim/sin-
onim;
• La compusele care păstrează grafii străine se recomandă despărţirea după structura
din limba de origine: back-hand.
5. derivate cu prefixe: !a-nor-ganic/ an-organic, !de-zechilibru / dez-echilibru, !i-ne-
gal / in-egal, !nes-prijinit / ne-sprijinit, !nes-tabil / ne-stabil, !nes-trămutat / ne-
strămutat, !pros-cenium / pro-scenium, !su-blinia / sub-linia;
[1] Din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte dintre care cel puţin
unul există independent şi cu un sens care corespunde celui din compus.
8. Nu se mai admit despărţirile după structură care:
8.1. ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe, ca în exemplele:
 Ar-tr-algie/ ar-tral-gi-e
 într-ajutorare/ în-tra-ju-to-ra-re
 nevr-algic/ ne-vral-gic
8.2. sau ar contraveni pronunţării, ca în
 apendic-ectomie [apendičectomie],
 laring-ectomie [larinğectomie].
9. !Pentru cuvintele ale căror componente sunt neînţelese/ neproductive în limba română se
recomandă:
1. exclusiv despărţirea după pronunţare:
!abo-rigen, !abro-ga, !ab-stract,
!adi-acent,!adop-ta, !ban-crută, !pros-pect, !su-biect
sau
6. evitarea despărţirii, dacă aceasta ar presupune lăsarea unei singure litere la sfârşit de
rând: !abrupt, !obiect.
DE REŢINUT! Tendinţa actuală, cf. DOOM_2 privind despărţirea cuvintelor în silabe
este aceea a minimului efort!!

REGULI FONETICE CUVINTE DERIVATE/ COMPUSE

VCV VCCV VCCCV Reguli fonetice/ REGULI
de pronunțare MORFOLOGICE/
structură/ prefixe/
sufixe
i-nac-tu-al in-ac-tu-al
bin-o-clu bi-no-clu

EXCEPȚII EXCEPȚII
 DIFTONGII
ascendenți descendenți

TRIFTONGII
ascendenți centrați

HIATUL
Silaba. Despărţirea cuvintelor în silabe / la capăt de rând
1.3. Definiţii. Accepţiuni şi controverse.
1.4. Clasificarea silabelor şi exemple.

SILABA

Cele mai multe probleme nu au fost elucidate pe deplin. Vechea definiţie: un sunet sau
un grup de sunete care se produc cu o singură emisie a aerului expirat (I. Iordan, Limba
română contemporană). Unii spun că această definiţie nu corespunde realităţii decât în cazul
cuvântului monosilabic sau când un cuvânt polisilabic e pronunţat intenţionat cu pauze între
silabele lui. S-a observat că pe traseul suflului fonator se propagă numai mişcări organice
legate neîntrerupt. Un cuvânt ca mască, format din 2 silabe, e obişnuit pronunţat în întregime
fără pauză. Numai silaba izolată corespunde cu o singura pulsaţie a aerului expirat.
Cuvintele polisilabice în care întâlnim vocale în hiat, de pildă, sau numai timbre
vocalice; dintre consoane, numai fricativele se rostesc totuşi cu o singura emisiune a aerului
expirat deoarece în aceste cazuri canalul fonator nu se închide, ci numai se strâmtează. Două
criterii, unul de natură acustică şi altul de natură fiziologică au fost utilizate pentru a
identifica silabele şi limitele între ele. În cuvintele polisilabice s-a observat că există silabă
acolo unde există un vârf de sonoritate şi că într-o silabă sunetele se grupează în jurul
sunetului mai deschis, întotdeauna o vocală. Nicio silabă nu e formată numai din consoană,
cu excepţia unor interjecţii: Pst; Brr - de aceea numărul silabelor dintr-un cuvânt e egal cu
numărul vocalelor (ex. cap – sunetele c şi p se strâng în jurul sunetului a formând o silabă.
În cuvântul capul se iveşte o a doua culme de sonoritate, reprezentată prin vocala u, pe lângă
care se care se grupează consoanele p şi l. Din acest motiv, numărul silabelor într-un cuvânt
cu fraza fonetică e egal cu numărul vârfurilor de sonoritate.
După acest criteriu, Al. Rosetti numea silaba astfel: „silaba e constituită dintr-un
element sonor plasat între depresiuni de sonoritate” (Rosetti, Fonetica, p. 25). Pentru
foneticienii mai noi, vocalele reprezintă elemente centrale, iar consoanele elemente marginale.
Prin raportare la accent, despre silabe s-a spus că sunt unităţi accentuabile.
Definirea silabei este variată, în funcţie de scop şi punct de vedere; astfel,
manualul şcolar propune: „O vocală sau o grupare de sunete cuprinzând o vocală,
pronunţate cu un singur efort expirator (adică printr-o singură deschidere a gurii)
formează o silabă. (v. Limba română, Manual pentru clasa a V-a, 1993, p. 34)

Definiţia este satisfăcătoare scopurilor didactice, dar "numai silaba izolată (cuvântul
monosilabic - n.n. ) - o, da, la etc. corespunde cu o singură pulsaţie a aerului expirat." (Al.
Rosetti, Aurel Lăzăroiu, Introducere în fonetică, Bucureşti, 1982, p. 87)

Un manual suplimentar precizează: „Silaba este segmentul fonic superior

fonemului, ce poate fi caracterizat printr-un singur accent. Ea este formată dintr-un
singur fonem (o vocală) sau din câteva foneme (între care se află obligatoriu o
vocală)". ( M . A n d r e i , I . G h i ţ ă , L i m b a r o m â n ă , B u c u r e ş t i , 1 9 8 3 , p . 8 )

Silaba ortografică nu corespunde integral cu silaba fonetică, de aceea trebuie

învăţată conform recomandărilor dicţionarului ortografic în vigoare, în cazul nostru
Dicţionarul Ortografie, Ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, 2005,
pe scurt DOOM, II/ în-tr-u-na dintre zile.../ Ne-a acoperit ....

Există lingvişti ca Otto Jespersen, Maurice Grammont, V. Scerba care au delimitat

silabele după tensiunea organelor articulatoare. Ei au constatat ca la pronunţarea unei
silabe, sunetele din prima jumătate a silabelor se pronunţă cu o tensiune organică crescândă,
iar apoi tensiunea descreşte. Limita la silabe se află la sfârşitul unei tensiuni organice
descrescânde şi la începutul unei tensiuni organice crescânde. În practică, delimitarea
silabelor după acest criteriu e mai greu de făcut. Graniţa între 2 silabe este tot atât de greu de
făcut ca şi într-o vale linia despărţitoare între 2 dealuri (O. Jespersen). S-a arătat că gruparea
silabică e determinată nu numai de factori fiziologici şi fizici, ci şi de factori psihologici, şi
anume de ritmul psihologic, în aşa fel încât grupul ritmic coincide cu efortul expirator.
1.2. Clasificarea silabelor. După caracterul aperturii sunetului în care se termină, silabele
sunt:
 deschise (se termină în vocală, ca de exemplu silaba stu- din studiu);
 închise (se termina în consoană, precum con- din cuvântul consoana);
După poziţia faţă de accent, silabele pot fi:
 pro-tonice (cele care preced silaba accentuata, cum ar fi stu- din cuvântul stu-dent);
 tonice (cele accentuate): stu-den-ta;
 posttonice (cele care urmează după silaba accentuată, precum silaba –ta din acelaşi
cuvânt, stu-den-ta.
După numărul silabelor care le compun, cuvintele sunt:
 monosilabice (cor, dor);
 bisilabice (car-te, a-pa),
 trisilabice (că-ru-ţa, mar-gi-ne), şi chiar
 polisilabice (com-ple-ti-tu-di-ne).

O silabă se poate alcătui şi din două cuvinte diferite sau din părţi ale acestora,
precum în exemplele: s-a (dus), i-a (zis), în-tr-a-de-văr. Este silaba ortografică.
În concluzie, silaba poate fi alcătuită din :

5. un sunet (o vocală) : a-re, e-po-cal, o-mi-da;

6. mai multe sunete cuprinzând o vocală: floa-re, pă-du-re;

7. două cuvinte rostite împreună: şi-a (zis), i-a (luat);

8. un cuvânt rostit împreună cu fragmentul iniţial din cuvântul următor:
m-a/ju/tă, mi-a/du/ce/ silabe ortografice;
5. fragmentul final dintr-un cuvânt rostit împreună cu cuvântul
următor: în/tr-un, din/tr-o/ silaba ortografică;
6. fragmentul final dintr-un cuvânt rostit împreună cu fragmentul iniţial
din cuvântul următor: în/tr-a/de/văr, prin/tr-a/ce/le/ silaba ortografică.

Cuvintele care nu formează singure silabe, ci numai împreună cu sunetele aparţinând

cuvintelor vecine se numesc asilabice sau zero-silabice; formele scurte ale pronumelor
personale şi ale verbelor a fi, a avea (şi-a, dă-i, văzut-a, bunu-i ). Cuvintele se despart în
silabe după anumite reguli. Împărţirea ortografică a cuvântului în silabe nu coincide
întotdeauna cu împărţirea după criterii fiziologice şi acustice. În primul caz se ţine cont de
elementele care compun cuvântul (pref. in-, dez- în cuvinte precum in-ac-tu-al; dez-, a- pe
când în al doilea caz acest criteriu nu contează şi împărţirea în silabe este i-nac-tu-al. Fapt
pentru care, dacă în DOOM, I varianta corectă acceptată era doar prima, acum DOOM II,
2005 accentuează faptul că este preferată varianta a doua, însă se acceptă şi prima variantă.
Prin urmare, despărţirea la capăt de rând se poate face:
 Alte reguli ale despărţirii cuvintelor în silabe: fie bazată pe pronunţare
Ex: i-ne-gal, de-zo-biş-nu-it, a-nor-ga-nic; de-za-xat;
 fie bazată pe structura cuvintelor, ţinând seama de elementele constitutive, în special
prefixe
Ex: in-e-gal, dez-o-biş-nu-it, an-or-ga-nic.
2.1. Despărţirea cuvintelor în silabe. Reguli şi excepţii.

2.2. Despărţirea cuvintelor / a grupurilor de cuvinte la capăt de rând. Norme

DOOM_2.
Despărţirea cuvintelor în silabe se face în două posibilităţi: fie pe baza
pronunţării/ reguli fonetice, fie pe baza structurii morfologice a cuvântului
(despărţirea după structură), DOOM_2 recomandând despărţirea după pronunţare
(de ex. bi-no-clu), fără a considera că este greşită şi despărţirea după structură (bin-o-
clu).
A. Reguli fonetice sau pe baza pronunţării:

1. Când o consoană se găseşte între două vocale, despărţirea se face înaintea consoanei
consoana trece la silaba următoare[V/CV]: ma-sa, pră-dau.

ATENŢIE !

a) se aplică aceeaşi regulă în cazul consoanei x reprezentând sunetele [cs]

sau [gz]: a-xa, e-xem-plu, e-xact;

b) se aplică aceeaşi regulă dacă înaintea consoanei se află un diftong (roa-ta,

doi-ca, hai-na) sau un triftong (zme-oai-ca), despărţirea făcându-se înaintea consoanei.

2. Când avem un grup de două consoane aşezate între două vocale, despărţirea se
face, de regulă, între cele două consoane [VC/CV]: cas-tel, cior-bă, vâr-co-lac, ar-tă,
mier-lă, sur-dă.
Excepţii: dacă grupul de două consoane începe cu b, c, d, f, g, h, p, t sau v, iar a
doua consoană este l sau r, despărţirea se face înaintea grupului de consoane:
 a-bru-ti-za, a-cru, co-dru, Şo-fro-ni-e, a-grar, cu-pru, pa-tru, ca-da-vru,
 ca-blu, bu-clă, a-flai, o-glin-dă, pe-hli-van, ca-ta-plas-mă, a-tlet, do-vleac.
ATENŢIE ! Dacă l sau r sunt precedate de alte consoane decât cele amintite anterior (de
exe., de către s, z, ş, m, n, l, r), despărţirea se face conform regulii de bază, respectiv între
cele două consoane:
 om-le-tă, Iz-laz, iz-ra-e-lit, Is-laz, is-la-mism, iş-lic.
 3. Când avem un grup de trei sau mai multe consoane între două vocale,
despărţirea se face după prima consoană (VC/CCCV): cin-stit, con-trar, com-plet, cas-
tron, con-struc-ți-e.
Excepţii: Despărţirea se face după a doua consoană a grupului dacă grupurile de trei
consoane sunt:
 lpt: sculp-tor, sculp-tu-ră;
 mpt: somp-tu-os, somp-tu-o-zi-ta-te;
 mpţ: re-demp-ţi-u-ne (livr.) „izbăvire, mântuire religioasă”
 ncş: sfinc-şii; linc-şii;
 nct: punc-tu-al, punc-tu-a-ţi-e;
 ncţ: func-ţi-o-nar;
 ndv: sand-vici / send-viş,
 rct: An-tarc-ti-ca; arc-tic;
 rtf: jert-fă, jert-fi-rea;
 stm: ast-ma-tic
 ncv: de-linc-vent.
La fel se face despărţirea şi în cazul cuvintelor: ast-fel, alt-ce-va, fi-ind-că, hand-ba-list.
ATENŢIE ! Un grup de patru consoane între vocale respectă regula 3 (despărţirea se
face după prima consoană): con-stru-i, mon-stru, in-scrip-ţi-e.

7. Două vocale (întregi) alăturate fac parte din silabe diferite (se află în hiat):

 a-u-di-ţi-e, mu-ze-e, i-de-al;

5. Când o vocală este urmată de un diftong sau triftong, despărţirea se face
înaintea diftongului sau a triftongului/ diftongii și triftongii aparțin aceleiași silabe
a) plo-^ua, ro-^ia, so-^ia;

b) spo-^iau^, cre-^i^oa-ne, or-be-că-^iai^.

OBS: ATENŢIE !

I final este silabic numai după consoană urmată de l, r şi la infinitivul verbelor de

conjugarea a IV-a : -
 d) co-dri, su-fli, as-pri; (dar este i final postconsonantic, nevocalic, deci
nesilabic în exemple precum: şerbi/ șer-bii, mergi, melci, pruni, elevi);
e) a fu-gi, a pri-be-gi (dar: pribegi (adjectiv), tu fugi – i final
postconsonatic nevocalic, deci nesilabic)

B. Reguli morfologice sau de structură a cuvintelor

6. În cuvintele compuse sau derivate cu prefixe, se ţinea cont de elementele
componente, până la apariţia DOOM II (2005):
a) drept-un-ghic, port-a-vi-on, unt-de-lemn;

f) in-a-dec-vat, pre-pa-la-tal, dez-ar-mat.

 DOOM, II, 2005 recomandă despărţirea în silabe, în cazul acestor cuvinte, în această
ordine: bazată pe pronunţare/ regulile fonetice/ locul consoanelor între vocale
Ex: i-ne-gal, de-zo-biş-nu-it, a-nor-ga-nic; de-za-xat;
 Este preferată despărţirea bazată pe structura cuvintelor, ţinând seama de elementele
constitutive, în special prefixe, atunci când acestea nu creează dificultăţi în identificare:
Ex: in-e-gal, dez-o-biş-nu-it, an-or-ga-nic.
 Compusele cu elementul de compunere port_: port-ba-gaj; port-jar-ti-er, port-dra-pel;
port-man-tou; port-schi;
 derivatele cu prefixele post- sau trans-: post-be-lic; post-u-ni-ver-si-tar; trans-a-tlan-
tic, trans-bor-da ş.a;
 derivatele de la cuvintele de bază terminate în grupuri de consoane, cu vreunul dintre
sufixele carte încep cu o literă-consoană (-lâc, -nic, -şor): sa-vant-lâc, vârst-nic; pust-
nic, târg-şor ş.a.;
 împrumuturi mai vechi sau mai noi: gang-ster; horn-blen-dă.

2.2. Despărţirea cuvintelor / a grupurilor de cuvinte la capăt de rând. DOOM 2/ 2005

1. Pentru păstrarea unităţii lor, nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul
următor !numele proprii de persoane: Abd el-Kader, Popescu (nu: Abd el-|Kader/Abd el-
Ka-|der, Po-pescu/Popes-cu).

2. !Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice şi a

numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: şi !F.C. |Argeş, !RA |
„Monitorul Oficial”, !SC |Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal|Club|Argeş etc.),
ca şi Roman |S.A., SC Severnav |SA.
[1] Atunci când utilizarea cratimei ar putea produce confuzii, ca semn despărţitor se foloseşte
aici, convenţional, bara verticală.

3. !Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând, valabilă atât

pentru despărţirea după pronunţare, cât şi pentru despărţirea după structură, este interdicţia
de a lăsa la sfârşit sau la început de rând o secvenţă care nu este silabă (chiar dacă include o
vocală propriu-zisă, cum prevedea DOOM1, care era mai puţin restrictiv).
 Excepţie: grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se
recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.

4. Cum am mai precizat şi mai sus, este acceptată şi despărţirea după structură, însă cu
unele restricţii faţă de DOOM1.
• Ca urmare, în dicţionar s-a inversat ordinea de preferinţă a celor două modalităţi de
despărţire la capăt de rând pentru cuvintele (semi)analizabile (compuse sau derivate cu
prefixe şi cu unele sufixe): prima este indicată despărţirea după pronunţare, iar pe
locul al doilea despărţirea anumitor secvenţe după structură.
• Cel care scrie are astfel libertatea, atunci când nu este sigur de structura morfologică a
unui cuvânt, să-l despartă după pronunţare (omo-nim) sau după structură (om-o-nim),
ori, dacă despărţirea după pronunţare (ca în pos-tuniversitar) i se pare şocantă, să
despartă cuvântul după structură (post-universitar) sau în alt loc, în funcţie de spaţiu
(postu-niversitar, postuni-versitar, postuniver-sitar, postuniversi-tar).

[1] Despărţirea după pronunţare prezintă şi avantajul că pentru ea se pot stabili reguli mai
generale decât pentru despărţirea după structură şi în parte formalizabile. Cf. şi Dicţionarul
general de ştiinţe ale limbii, 1997, s.v. silabaţie: „Regulile morfologice nu sunt obligatorii”
[subl. ns. I. V.-R.] .
6. ATENŢIE!!! Nu trebuie trecută pe rândul următor o singură vocală!!
 această despărţire fiind neeconomică (cratima ocupă tot atâta spaţiu cât şi o literă).
 S-a păstrat recomandarea simetrică din DOOM1 de a se evita şi lăsarea pe primul rând a
unei singure vocale, puţin elegantă şi putând crea probleme de înţelegere:
 De ex., despărţirea ubicu-u nu are sens;
 este de evitat şi despărţirea u-bicuu, cea mai adecvată fiind despărţirea ubi-cuu.
 În DOOM2 s-a păstrat totuşi prezentarea din DOOM1, considerându-se că este util să se
pună în evidenţă şi asemenea silabe, dar numai pentru a consemna structura silabică a
cuvântului şi a oferi astfel indicii privind pronunţarea, respectiv redarea în scris a
silabisirii din rostirea sacadată: absorbţi-e, o-monim, sublini-a, ubicu-u.
7. Se pot despărţi după structură cuvintele (semi)analizabile:
1. compuse[1]: !arterios-cleroză/arterio-scleroză, !al-tundeva/alt-undeva, !des-pre/de-
spre, !drep-tunghi/drept-unghi, !por-tavion/port-avion, !Pronos-port/Prono-sport, !Ro-mar-
ta/Rom-arta; formaţiile cu -onim: !omo-nim/om-onim, !pa-ro-nim/par-onim, !si-no-nim/sin-
onim;
• La compusele care păstrează grafii străine se recomandă despărţirea după structura
din limba de origine: back-hand.
8. derivate cu prefixe: !a-nor-ganic/ an-organic, !de-zechilibru / dez-echilibru, !i-ne-
gal / in-egal, !nes-prijinit / ne-sprijinit, !nes-tabil / ne-stabil, !nes-trămutat / ne-
strămutat, !pros-cenium / pro-scenium, !su-blinia / sub-linia;
[1] Din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte dintre care cel puţin
unul există independent şi cu un sens care corespunde celui din compus.
8. Nu se mai admit despărţirile după structură care:
8.3. ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe, ca în exemplele:
 Ar-tr-algie/ ar-tral-gi-e
 într-ajutorare/ în-tra-ju-to-ra-re
 nevr-algic/ ne-vral-gic
8.4. sau ar contraveni pronunţării, ca în
 apendic-ectomie [apendičectomie],
 laring-ectomie [larinğectomie].
9. !Pentru cuvintele ale căror componente sunt neînţelese/ neproductive în limba română se
recomandă:
1. exclusiv despărţirea după pronunţare:
!abo-rigen, !abro-ga, !ab-stract,
!adi-acent,!adop-ta, !ban-crută, !pros-pect, !su-biect
sau
9. evitarea despărţirii, dacă aceasta ar presupune lăsarea unei singure litere la sfârşit de
rând: !abrupt, !obiect.
DE REŢINUT! Tendinţa actuală, cf. DOOM_2 privind despărţirea cuvintelor în silabe
este aceea a minimului efort!!

REGULI FONETICE CUVINTE DERIVATE/ COMPUSE

VCV VCCV VCCCV Reguli fonetice/ REGULI
de pronunțare MORFOLOGICE/
structură/ prefixe/
sufixe
i-nac-tu-al in-ac-tu-al
bin-o-clu bi-no-clu

EXCEPȚII EXCEPȚII

DIFTONGII
ascendenți descendenți

TRIFTONGII
ascendenți centrați
 HIATUL

Principiile ortografiei limbii române contemporane (1).

Corespondenţa sunet –literă - fonem. Cum pronunţăm? Vs. Cum scriem?
Încă de la introducerea oficială a alfabetului latin (1860), una din preocupările de bază
ale oamenilor de cultură români a fost punerea bazelor unei ortografii raţionale, fundamentată
pe principii simple care să o facă accesibilă. Împotriva puriştilor latinişti, Aron Pumnul
(1864), Titu Maiorescu (în Scrierea limbii române, Iaşi, 1866) a preconizat scrierea limbii
române după principiul fonetic, adică după „dreapta pronunţare“. În baza acestui principiu,
scrierea corectă a cuvintelor trebuie să aibă pronunţarea lor corectă, ortografia urmând
ortoepia. Dar, cum scrierea redă nu sunete izolate, ci fonemele (adică sunetele cu valoare
funcţională), înseamnă că acest principiu merită numele de principiu fonologic.

1.1. Principiul fonologic (fonetic)

S-a impus de peste 150 ani în ortografia limbii române contemporane. În baza acestui
principiu, ortografia redă numai fonemele (nu şi variantele fonemelor) aparţinând variantei
literare a limbii române contemporane. De exemplu, cuvântul masa conţinând patru foneme
este scris cu patru semne grafice diferite. Demonstrarea caracterului fonologic al acestor
sunete se face aplicând principiul fonologic al mutabilităţii:
 1.[m] din masa stă în opoziţie cu [c] din casa;
2.[a] din masa stă în opoziţie cu [e] din mesa
3.[s] din masa e în opoziţie cu [p] din mapa
4.[ă] din masă e în opoziţie cu [e] din mase.
Dacă îl comparăm pe m din masa fie cu m din cheamă, fie cu - m - din pom etc.
observăm că toate trei reprezintă acelaşi fonem, sunt scrise la fel indiferent de poziţia lui în
cuvânt. Se procedează tot aşa în baza principiului fonologic care cere:
 unul şi acelaşi fonem să fie scris cu una şi aceeaşi literă, indiferent de poziţia lui în cuvânt;
 una şi aceeaşi literă să noteze unul şi acelaşi fonem, indiferent de poziţia acestuia în
cuvânt.
1.2. Principiul etimologic sau tradiţional-istoric
Alfabetul latin aplicat la scrierea limbii române utilizează 28 de litere, deşi limba
română literară contemporană are 34 de foneme (22 de consoane, 4 semivocale, 7 vocale şi
fonemul postconsonantic - i - care e diferit sub raport fonetic de vocala – i -). Diferenţa dintre
numărul fonemelor şi numărul semnelor grafice care le notează se explică prin faptul că în
ortografie se utilizează pentru respectarea unor necesităţi etimologice şi din tradiţie, fie litere
care nu notează foneme distincte [k/ cară, concurs; k’/ che/ chi; g’/ ghe/ghi ], fie litere care
redau un grup: [x] fie pentru - cs - / extins, extramundan, fie pentru – gz -/ examen, exact,
existență etc..
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că una şi aceeaşi literă e folosită în
funcţie de poziţia sunetelor în cuvânt pentru a nota foneme diferite, ca de exemplu fonemul
– g - îl notează pe [g] din gară, dar în asociaţie cu – h -/ semn grafic îl notează şi pe [g] din
gheară [transliterare fonetică: g‘a-ră];
- c - din car e notat [k] în cuvinte precum curte, carte însă şi fonemul k` din [chiar/ i
este doar semn grafic/ nu este sunet distinct/ k`ar]. La scrierea în acelaşi fel a celor 4 foneme
în discuţie (c, g, k`, g`) se are în vedere provenienţa ultimelor două din primele două. Astfel,
ghea-ţă – 6 litere/ [g`a-ţă/ 4 sunete] provine din latinescul glacia; ghem provine din latinescul
glemus; cheie provine din latinescul clavem [klavem]; chiar [k`ar] provine din latinescul
clarum (klarum ). Într-o situaţie asemănătoare sunt şi fonemele - c - ,- g - care sunt notate
prin semnele grafice care notează şi pe c şi g şi pe č/ ce, ci şi ğ/ ge, gi. Acest fapt se explică
tot prin necesităţile etimologice, deoarece:
 latin. urceolus / urceolum > urcior;
 latin. cresia ceresia (keresia ) > cireașa (cerasum);
 latin. cinque > cinci;
 latin. gemitus > geamăt;
 latin. genuculus > genunchi (genus ),
 latin. genna > geana (genă, genae).
Se reflectă astfel nu numai evoluţia, ci şi originea cuvintelor. Totuşi c şi č, g şi ğ
fiind foneme diferite trebuiau scrise în baza principiului fonologic prin semne grafice diferite:
cară, gară; trač/ traci, trağ/ tragi- i final postconsonantic. Cele 4 semivocale (i , e , o , u) nu
sunt notate cu semne grafice speciale, ci cu aceleaşi litere care notează vocalele din care
provin ele. În toate situaţiile discutate se aplică grafia comună principiului etimologic,
adică scrierea cuvintelor din limba română contemporană în aşa fel încât să se observe
etimologia lor, forma lor originară din care provin. Acest principiu mai este aplicat în
ortografia limbii române contemporane şi în următoarele cazuri: scrierea fonemelor – ă - , - î
– (â) şi – ţ - din motive similare celor discutate mai sus: - ă - este fonem, diferit atât de
fonemul – a - , cât şi de fonemul – î (â) - deoarece avem opoziţiile par-păr, var - văr , căni -
câni, mană - mână. Totuşi – ă - este scris printr-un semn grafic derivat din semnul grafic care-
l notează pe – a-. O lipsă a acestui principiu fonologic sau fonetic o constituie nescrierea
accentului în cazul în care acesta este morfem suprasegmental, diferenţiind cuvintele a căror
individualitate semantică ori gramaticală poate fi identificată numai cu ajutorul accentului în
exemplele: copii-copii, cântă – cântă acele (subst) - acele (adj. pronom. demonstr.). Se
consideră însă că e suficient contextul pentru a percepe perfect semnificaţia acestor cuvinte
omografe, nu însă şi omofone. Judecând absolut uneori credem totuşi că ar trebui scris
accentul pentru a indica pronunţarea literară, aşa cum procedează Indexul din Îndreptarul
ortografic, ortoepic şi de punctuaţie. Se consideră însă că pronunţarea corectă e cunoscută.
Aplicat la scrierea limbii române contemporane, principiul prezintă şi unele avantaje
chiar economia de for intelectual. Astfel, notarea identică a vocalelor i, e, o, u şi a
semivocalelor corespunzătoare uşurează scrierea. Aşa se utilizează un număr redus de semne
grafice. La fel se spune şi despre scrierea fonemelor ă, (â) î , ţ , ş sau i final postconsonantic
prin litere uşor de reţinut, create prin simple adăugiri la celelalte. Străinii sunt tentaţi să
pronunţe, de exemplu, în lupi/ l- u-p(i) – lu-pii/ diftong descendent, codri/ masc. Pl. neartic –
codrii/masc. plural articulat; toți socrii/ miniștrii/ membrii/ oamenii/ elevii sunt acri, dar
unii/ acei socri/ elevi/ oameni (înlocuiți cu un subst. Fără dubii pentru voi!, de ex. elevi/
dormi/ indic/ pf simplu/ p. III, sg/ - dormii/ pers. I sg. Principiul etimologic e aplicat nu
numai în grafie, ci este implicat şi în unele reguli ortografice privind scrierea şi pronunţia
unor cuvinte moştenite din limba latină. De ex., în grupul nominal (subst+adj/
adj+substantiv) se articulează întotdeauna primul termen: Pe acrii socri nu îi suportă ginerii!
Există cazul mai întâi al cuvintelor foarte frecvente de origine latină care au fost scrise de
către latinişti în aşa fel încât să semene cât mai mult cu forma lor de origine: eu/ ea/ ei/ ele să
semene cu ego, deşi se pronunţă ieu, el din illum, pronunţat iel. La fel s-au petrecut lucrurile
şi cu formele verbului a fi care încep cu e: este, era, eram, erai, erau, pronunţate însă
diftongat, cu i. Altfel, este o greșeală numită hipercorectitudine!
1.3. Principiul silabic
Are în vedere valorile diferite pe care le capătă literele – c - şi – g - în funcţie de literele
care urmează după ele în aceeaşi silaba. Astfel litera – c - urmată de literele a, ă, î (â), o, u
redă sunetul k: cadru, căsuţă, codru etc. dar c +e , i reda sunetul č: čara/ ceară , čin-ste. La
fel, litera g + a, ă, î (â), o, u, sau de orice literă care notează o consoană redă sunetul g: gară,
gâscă etc. dar g + e , i redă sunetul ğ: ğam/ geam, min-ğe. Grupurile de litere ch, gh urmate de
e sau i redau sunetul k` şi g` din k'em/ chem , k'imia/ chimia, g'inda/ ghinda etc.

2.1. Alfabetul. Sunetele şi literele.

2.2. Transliterarea fonetică. Exemple şi aplicaţii.
Alfabetul. Corespondenţa literă // sunete.
Litera este semnul scris al sunetului; ea are o anumită expresie grafică, o denumire
şi una sau mai multe pronunţări (valori).
Exemplu: expresia grafică (x), denumirea (ics), două pronunţări [cs]: expoziţie,
extaz, extraordinar ş.a. şi [gz]: examen, exactitate, exemplu ş.a.

Prin urmare, în scris sunetele pot fi reproduse prin litere. Consoanele pot fi
grupate în funcţie de reprezentarea lor grafică (litere) în două categorii:
1. consoane reprezentate în scris, în general, printr-o singură literă,
aceeaşi cu cea din pronunţie: b, d, f, h, j, l, m, n, p, r, s, z;
2. consoane reprezentate în scris printr-o literă diferită sau printr-
un grup de litere; parantezele drepte notează sunetele (pronunţarea lor) în
lucrările de fonetică; ele nu notează literele care reprezintă reproducerea
sunetelor în scris; de exemplu:
[k]= c: cană, cort, clor, casă;
 k: kaliu, kaki; kilometri; kenian, kilogram;

q= qu+e,i : Quebec, Quito; quark, quasar;

[č] =c+e,i : ceata, cina; cercel;

[ğ]=g+e,i : geana, ginta; ageamiu - 7 litere/ a ğ amiu – 6 sunete/ .

[ĸ’]=c+h+e,i: cheamă/6 litere/ ĸ’amă, chenar, chitară, achitaţie, cheie, chin ş.a;
[g’]=g+h+e,I: Gheonoaia, agheasmă, ghiaur, ghiocel, ghete, ghinda ş.a.

[v] = v: vatra;
= w: watt;

[cs]= x: pixeli, fax, prefix; ortodox/ orotdocși

= cs: îmbâcsit, cocs, văcsuit;

[gz]=x: examen, exact, examinare, exactitate, exemplu, exerciţiu ş.a.;

= gz: zigzag;

[cs]=x : extract, extraordinar, extemporal, exterminare ş.a.

Alfabetul

Totalitatea literelor reprezentând sunetele de bază ale limbii române, aşezate într-o
ordine convenţională, formează alfabetul. Ordinea şi denumirea literelor din alfabetul
limbii române: a, A (a), â, Â (î din a), ă, Ă (ă), b, B (be/ bî), c, C (ce), d, D (de), e, E (e), f,
F (fe / ef), g, G (ghe / ge), h, H (!ha /haş), i, I (i), j, J (je), k, K (ka), l, L (le /el), m, M (me /
em), n, N (ne /en), o, O (o), p, P (pe), q, Q (ku /!!chiu), r, R (re / er), s, S (se / es), ş, Ş (şe),
t, T (te), ţ,Ţ (ţe), u, U (u), v, V (ve), w, W (dublu ve), x, X (ics), y, Y (i grec), z, Z (ze /
zet!!!).

Ce e nou în DOOM 2.
Modificările pronunţiei. Cuvintele / regulile nou introduse – de */ asterisc
la care s-au făcut modificări de normă faţă de ediţia I sunt precedate de !
 • Be /bî • En / ne /nî
• Če /cî • Pe / pî
• De /dî • kü [2]
• Ef /fe / fî • er / re / rî
• Ğe / ghe / gî • es /se / sî
• Haş / hî [!] • şe / şî
• Î / î din I • te / tî
• Je / jî! • ţe / ţî
• Ka / kapa • ve / vî
• El / le / lî • dublu ve / dublu vî
• Em / me / mî • ze / zet [3]/ zî
! [1] Varianta ha este rar folosită.
!! [2] Pentru literele q, Q pronunţarea [chiu],
indicată în DOOM1, este
nerecomandabilă
!!! [3] Citit şi [zed].

Utilizări necanonice ale unor litere în româna „electronică”, cf. şi o reclamă din „ Academia
Caţavencu” 16 / 2006:

“Tineretu din ziua de azi s-a apukt sa scrie la katzavencu.

d sapt viitoare, gaseshti in fiecare editie
un supl facut d elevii
din cite un liceu d baza al tzarii.
primu p lista e mishu.
traducerea in numarul viitor.”

Noi utilizări ale literei [w]:

 În câteva anglicisme, w [u] la iniţială de cuvânt + ee, (h)i (deoarece diftongul [^ui] nu
există în limba română, doar [ui^]):
• !weekend [^uikend]
• !whisky [^uiski]
• !wigwam [^uiguom]

2.2. Transliterarea fonetică.

 Litere simple

Putem spune că există patru litere simple, a căror valoare (pronunţie) este unică:
 a, ă - pentru vocale (ară, raclă, cântă);

 l, r - pentru consoane (trăsură, liră, bilă).

Uneori, corespondenţa dintre literă şi sunet nu se respectă datorită contextului

grafic (adică poziţia literei în cuvânt şi vecinătatea exprimată în litere). Se disting astfel
două categorii de situaţii:
I. Un sunet poate fi transcris prin litere diferite
1. Sunetul î (â):
a) se scrie â în interiorul cuvintelor ( amărât, câine, râu, vânt);
b) sau se scrie î la începutul şi la sfârşitul cuvântului (învaţă, încă, înot, doborî,
hotarî) şi in interiorul cuvântului, în următoarele situaţii:
 când este vocală iniţială a unui derivat: reînvia, neîndemânatic, reînfiinţa,
neînţeles;
 când este iniţiala celui de-al doilea termen dintr-un cuvânt compus:
bineînţeles, multîncercat, într-însul;
2. Sunetul i:
 se (tran)scrie i şi se citeşte tot aşa după consoane (rima, vinovat,
pomi); sau la început de silabă (iamb); se exceptează cazurile în care i face
parte din grupurile de litere: ci, gi, chi, ghi;
 se transcrie prin litera y în cuvinte împrumutate: yankeu, yard, hobby.
3. Sunetul [k ] poate fi transcris prin literele:
 c – atunci când este urmat de consoană sau de vocală (alta decât e sau i): clan,
corn, mic;
 k – atunci când este urmat de o consoană sau de o vocală (alta decât e sau i):
kripton, kaliu;
 q – atunci când este urmat de u, sau alte vocale: quasar, Qatar.
4. Sunetul [ k'] poate fi transcris prin literele:
  ch urmat de e, i: cheie, chibrit;
 k urmat de e, i: kenyan, kilometru;
 qu urmat de e, i: Quebec, Quito.

5. Sunetul [v] poate fi transcris prin literele:

a) v– în cuvinte precum avar, vorbă;
b) W - în neologisme: watt, Wagner;
6. Sunetul [cs] poate fi transcris prin literele:
a) x: pix, mixer, imixtiune; ,
b) cs : cocs, ticsit, văcsui.
7. Sunetul [ gz] poate fi transcris prin literele:
a) x, între vocale: exact, examina;
b) gz : zigzag.

II. O literă poate transcrie sunete diferite:

1. Litera e poate transcrie vocala [e] (plec, mere), dar şi semivocala [^e] (pleoape, nea).
2. Litera i poate transcrie vocala [i] (vine, plin) şi semivocala [^i, i^] (iad, ploi).
3. Litera o poate transcrie vocala [o] (zbor, odor) şi semivocala [o] (floare).
4.Litera u poate transcrie vocala [u] (astru, umbrela) şi semivocala [u^] (platou, rateu).
„5. Litera g poate transcrie:
 consoana [g], la început sau la sfârşit de cuvânt, fiind urmata de altă consoană
sau orice vocală în afară de e, i (grad, rog, rugăminte);
 sunetul [ğ] când este urmată de e, i (gem, gimnastică);
 sunetul [g’] când este urmată de h, e, i (ghemotoc, ghiocel).

6. Litera k poate transcrie:

 consoana [k] când este urmată de o consoană sau o vocală, alta decât e,
i (kripton, kaliu);

 sunetul [ k'] când este urmată de vocalele e, i (kilogram, kenyan).

7. Litera x poate transcrie:

 sunetul [ks], la început de cuvânt urmat de vocală, la sfârşit şi uneori între

vocale (xilofon, fax, extemporal, boxă);
  sunetul [gz] uneori între vocale: exemplu [pronunţat egzemplu], auxiliar
[pronunţat augziliar].
8. Litera y poate transcrie:
 vocala [i ] când este urmată de consoană şi la sfârşit de cuvânt (ytriu, hobby);
 semivocala ^y înainte de vocală (yard, yoga).

 Grupurile de litere

A. Prin ele se transcriu unul sau două sunete.

B. Grupurile de două litere (c, g urmate obligatoriu de e, i), respectiv ce, ci
/ ge, gi transcriu:

1. un sunet [ č ] , [ ğ ] când sunt urmate de o vocală sau se află la sfârşitul

cuvântului fără a forma singure silaba), precum în exemplele/ modele de
transliterare/ transcriere fonetică:

 ceară: cea-ră – 2 silabe, prin urmare 2 vocale: [č+a-r+ă] - avem 5 litere şi doar 4
sunete;

 ciocan: cio-can - 2 silabe, deci 2 vocale: [č+o-k+a+n] – avem 6 litere şi 5

sunete;

 maci – o singură silabă [m+a+č] – 4 litere şi 3 sunete/ i final postconsonantic;

 mărgea: măr-gea – 2 silabe, prin urmare 2 vocale [m+ă+r – ğ+a] – 6 litere şi 5

sunete;

 magiun: ma-giun – 2 silabe, prin urmare 2 vocale [m+a-ğ+u+n] – 6 litere şi doar

5 sunete.

În acest caz, literele e, i sunt doar litere ajutătoare/ semne grafice/ nu sunt
sunete distincte, nu reprezintă sunete independente, prin urmare nu apar în
transcrierea fonetică a cuvintelor.

3. două sunete [če],[či], respectiv [ğe], [ği] când sunt urmate de o consoană sau
formează singure silaba, ca în exemplele de mai jos:

 cernut: cer – nut (2 silabe, prin urmare 2 vocale): [č+e+r-n+u+t] – 6 litere / 6

sunete;
 cenuşa: ce-nu-şa (3 silabe, 3 vocale): [č+e-n+u-ş+a] – 6 litere şi 6 sunete;

 circuit [cir-cu-it] - [cir-ku-it] - [č+i+r-k+u-i+t] – 7 litere şi tot 7 sunete;

 cicoare [ci-koa-re] [č+i-k+^o+a-r+e] - 7 litere şi tot 7 sunete;

 gen – o singură silabă, o vocală, prin urmare e este şi literă, şi sunet distinct, nu
numai auxiliar: [ğ+e+n];

 algebra: [al-ge-bra]- [a+l-ğ+e-b+r+a] – 7 litere şi 7 sunete;

 şterge [şter-ge] - [ş+t+e+r-ğ+e] - 6 litere şi tot 6 sunete;

 ginta [gin – ta]- [ğ+i+n-t+a] – 5 litere şi tot 5 sunete;

 argila [ar-gi-la] - [a+r-ğ+i-l+a] – 6 litere şi tot 6 sunete.

Cum se poate lesne deduce, în aceste cazuri, literele e, i sunt vocale silabice
(formează silaba), reprezentând sunete şi apar deci, şi în transcrierea fonetică a
cuvintelor, nefiind doar semne ajutătoare pentru pronunţie, ca şi în cazurile
prezentate anterior.

Observaţii ortografice:
 Se scrie ce, ge înaintea lui a: ceapă, ceară, geamăt, geană;
 Se scrie ci, gi înainte de o, u: ciot, ciutură, gioarsă, giuvaer.
B. Grupurile de trei litere (ch, gh urmate obligatoriu de e, i) che, chi, ghe, ghi/
scriere/ transcriu fonetic/ sunete :
 un sunet [k'] , [ g'] când sunt urmate de o vocală sau se află la sfârşitul
cuvântului (fără a forma singure silaba):
 chiabur [k'a-bur] – 7 litere şi 5 sunete;
 urechi [u-rek'] – 6 litere şi 4 sunete;
 gheaţă [g'a-ţă] - 6 litere şi 4 sunete;
 cheag [k'ag] – 5 litere şi 3 sunete;
 ghiozdan [g ' oz-dan] – 8 litere şi 6 sunete;
 ghiaur [g'a-ur] – 6 litere şi 4 sunete;
 priveghi [pri-veg'] – 8 litere şi 6 sunete/ i final postconsonantic.
În aceste grupuri, h este literă ajutătoare (fără valoare fonetică), ca şi e, i care sunt şi
ele litere ajutătoare (nu reprezintă sunete şi nu apar în transcrierea fonetică a
cuvintelor).
 două sunete [k'e] , [k'i] sau [g'e], [g'i] când sunt urmate de o consoană sau
formează singure silaba, precum în exemplele de mai jos:
 echer: [e-k'+e+r] - 2 silabe, 5 litere/ în scriere şi 4 sunete/
transliterarea/ transcrierea fonetică;
 chemat [k'e-mat] – 2 silabe, 6 litere şi 5 sunete;
 cherchelit [k'er-k'e-lit] – 3 silabe, 9 litere şi 7 sunete;
 chin [k'in] – 1 silabă, 4 litere şi 3 sunete;
 chiot [k'i-ot] – 2 silabe, 5 litere şi 4 sunete;
 gher-ghef [g'er-g'ef] – 2 silabe, 8 litere şi 6 sunete;
 veghe [ve-g'e] - 2 silabe, 5 litere şi 4 sunete;
 ghinda [g'in-da] – 2 silabe, 6 litere şi 5 sunete;
 măghiran [mă-g'i-ran] – 3 silabe, 8 litere şi 7 sunete.
 Litere duble

Literele duble din tema lexicală se găsesc numai în neologisme; în 1953 s-au
redus: massa = masa, cassa = casa, iar în 1982, stress = stres, boss = bos, jazz =jaz, motto
= moto, care azi, cf. DOOM II, 2005 este din nou acceptat în varianta motto.
a) Se menţin cu vocale repetate, susţinute de pronunţia cultă, următoarele cuvinte:
zoologie, alcool, vacuum şi derivatele lor.
b) Vocalele repetate la sfârşitul cuvântului; fenomenul se petrece când tema
lexicală se termină cu o vocală identică cu aceea care reprezintă desinenţa de plural:
ee = muzeu / muzee, sebaceu / sebacee;
ii= unghie / unghii, rochie / rochii;
i(0-vocală tematică)i(1-desinență de plural)i(2- articol hotărât/ masc/ plural)
= copii / copiii, geamgiu / geamgii / geamgiii;
1. Litere repetate în mijlocul cuvântului:
a) în flexiunea verbală:
ee = lucr-ez/ lucr-ezi/ lucr-ează/ cre-ez, cre-ezi, cre-ează/ lucr-ăm/ cre-ăm/
cre-ați/ cre-ează, creezi, creează, creeze;
ii = scriind, ştiind, fiind.
b) în flexiunea nominală, formele cu articol hotărât:
uu = atuul, atuurile, atuului;
ee = panaceelor, crustaceelor;
ii = fiilor, copiilor.
 2. Prin întâlnirea literei finale a prefixului (prefixoidului) cu iniţiala cuvântului:
 aa: contraargument, ultraactiv;
 ee: reedita, preelectoral, neelucidat;
 ii: antiinfecţios, semiindustrial;
 oo: microorganism, monoocular;
 nn: în-nopta, înnebunit;
 rr: superreacţie, interregional;
 ss: transsiberian.
 Corespondenţa dintre litere şi sunete.
Reguli ortografice şi ortoepice

Ortografia românească nu este în esenţă nici fonetică, nici fonologică; ea are la

bază principiul corectiv-funcţional căruia i se subordonează cel fonetic (fonologic) şi
etimologic (tradiţional - istoric).
În limba română există, în general, o corespondenţă între literă şi sunet, litera
transcriind de obicei un sunet. Exemplu: sat (trei litere, trei sunete). Uneori, această
corespondenţă nu se respectă.
Pentru a putea obţine reguli de folosire a literelor cu un mai mare grad de
generalitate, trebuie să facem abstracţie de forma scrisă a două grupe destul de numeroase
de cuvinte (v. şi DOOM 2, ultimul curs_modul):
 cuvintele împrumutate, incomplet adaptate fondului tradiţional de cuvinte;
 substantivele proprii onomastice sau toponimice româneşti sau străine, care apar cu
forme specifice;
 acceptarea blancului ca semn ortografic; nu era recunoscut ca semn ortografic în
DOOM1; a fost inclus ca atare în Dicţionarul general de ştiinţe ale limbii, 1997, s.v.
pauză. Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa, în Îndreptar ortografic şi morfologic, 2007, p. 272
(ed. I, 1993), îl consideră „marcă ortografică”;

Regulile coarticulaţiei

1. Prefixul des- se scrie şi se pronunţă dez- înaintea cuvintelor care încep cu

consoanele b, d, g, l, m, n, r, v, cât şi înaintea vocalelor: desprinde/dezbate,
destinde/dezdoi, descheia/ dezgheţa, dezlânat, dezmembra, deznoda, dezrobi, dezvinovăţi,
deziluziona, dezamorsa, dezoxida, dezechipa.
 2. Prefixul des- se scrie de- înaintea cuvintelor care încep cu consoanele s, ş, j:
desăra, deşuruba, dejuga.
3. Prefixul răz- se scrie şi se pronunţă răz- înaintea consoanelor b, g, j, n: răzbate,
răzgândi, răzjudeca, răznepot.
4. Prefixul răs- se scrie şi se pronunţă ră- înaintea cuvintelor care încep cu
consoana s și a consoanelor surde: răstălmăci: răsuci, răsădi.
5. Prefixele in- şi im- se scriu şi se pronunță im- şi îm- când sunt urmate de
cuvinte care încep cu consoanele b sau p: imbatabil, imparţial, îmbuna, împovăra.

PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI L.R.C. (2)

1.1. Principiul morfologic
1.2. Principiul sintactic - lexical
1.3. Principiul simbolic

După acest principiu, morfemele lexicale ori gramaticale care compun cuvintele se scriu la
fel indiferent de vecinătăţile fonetice care le alterează într-o măsura mai mare sau mai mică
aspectul sonor. Aspectul fonetic devine uneori puţin inteligibil, puţin sensibil pentru ureche şi
nu se poate aplica principiul fonologic. Acest principiu e aplicat chiar împotriva realităţii
fonetice literare pentru a fi asigurată unitatea de scriere (grafică) a cuvintelor şi a morfemelor.
Principiul morfologic se aplică puţin în următoarele cazuri:
 scrierea desinenţei de singular – ă - şi după ş, j: grijă, păpuşă, plajă, chiriaşă, schijă
ş.a.; în graiurile de tip muntenesc se pronunţă încă – e -: grije, mătuşe, păpuşe, plaje;
astfel, se evită şi confuzia cu pluralul în cazul cuvintelor feminine, unde avem formele:
chiriaşe, schije. Se scrie aşa chiar daca în cazul altor substantive intervin alternanţe
fonetice. Se diferenţiază în acest mod singularul de plural: grijă - griji, plajă – plaje;
 scrierea desinenţei verbale –ă - în condiţia de mai sus în cuvinte ca: îngraşă, degajă,
îngroaşă, deoarece în sud, de exemplu, se scrie cu – e -.
 se scrie şi se pronunţă: ieşean, clujean, maramureşean etc. deoarece sufixul lexical are
forma –ean (nu –an ). La fel: roşeaţă, greşeală, deoarece sufixele au forma –eaţă, -eală;
 cuvintele formate prin derivare cu prefixul în- care încep cu consoana – n - se scriu - nn:
înnoda, înnora, înnebuni, înnegurat dar avem înalt, înapoi, înota, îneca (nederivate). În
cuvântul conaţional, comesean, colateral, cooperare etc. prefixul con- s-a redus la co-,
dar nu și con-*duită, contrar, continent etc. Se scrie antedeluvian, antepenultimul, cu
 prefixul ante = înainte, dar se scrie cu anti = contra: antinaţional, antipoetic,
antirăzboinic. Totuşi, avem anticamere, ca în limba franceză, fiind o excepţie.
 Scrierea cu i/ ii/ iii în grupul nominal
i/ ii i/ ii/ iii

XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX 1 vocală tematică

Fiu/ copil/ geamgiu/ zapciu/vizitiu
Cenușiu/ arămiu/hazliu
Plural nearticulat/ fără art. hotărât

Ai niște socri acri. Aveți niște fii hazlii.

Am fost membri simpli ai comisiei. În vremurile de altădată trăiau vizitii/
geamgii/șoferi hazlii.
Am trecut prin codri/ păduri arămii.
Plural articulat/ un i în plus față de situația anterioară

Membri/ componenții simpli ai comisiei „De treci codrii/ pădurile de aramă/ de

au ripostat la regulile impuse. departe vei albind”
Vizitiii hazlii de altădată nu mai sunt
de găsit.
substantive și adjective de genul socru, substantive și adjective de genul
acru, membru, simplu, astru, negru, vizitiu, geamgiu, hazliu, hangiu,
albastru care sună la fel atât atunci când arămiu, ruginiu, viu, propriu/ prorii/
sunt articulate, cât și atunci cânt sunt propriii etc. care NU sună la fel atunci
nearticulate când sunt articulate, unde diftongul
ascendent ii impune prezența celui de-
al treilea i: pro-pri-ii, vi-zi-ti-ii
VERIFICARE: Prin înlocuirea în context cu un subst/ adjectiv sinonim/ parțial
sinonim

 Verbele
MODURI FORME PERSOANE/ REGULA
Infinitiv, conj. A IV-a În general cu i: a fi, a
 trăi, a citi, a zidi, a
înlănțui
Numai două verbe cu
ii: a se sfii, a (se) pustii
Indicativ, perfect Eu trăii/ eu zidii/ citii/
simplu eu muncii etc. Infinitiv + i
El citi/ munci/ zidi EU/ ii vs EL/ i +
Eu mă sfiii/ eu mă infinitivul
pustiii
IMPERATIV A FI / POZITIV cu ii
Fii cuminte! Negativ/ cu i
Fii decent! Dar
negativul:
Nu fi rău! Nu fi
impertinent!
Conjunctiv cu valoare Să fii cuminte? Ambele forme se scriu
hortativă/ de imperativ Să nu fii rău! cu ii

Verbele a crea- agrea/ formele nepersonale înttodeauna cu un e, în vreme ce ee avem la

formele de indiativ, prezent persoanele 1,2,3 sg. Și a 3-a plural/ 6 după modelul verbului
a lucra:
a lucr-a a cre-a/ a agre-a
a lucr-a: lucr-ez; lucr-ezi; lucr-ează; noi Eu cre-ez; tu cre-ezi; el/ea cre-ează; noi cre-
lucr-ăm; lucr-ați; lucr-ează ăm; voi cre-ați; ei/ele cre-ează.

2. Principiul lexical/ sintactic

Se aplică în cazurile în care se ivesc omofonii (omo =identic/ la fel/ phon – care se
aude). Scrierea trebuie să redea şi să identifice originalitatea lexicală şi gramaticală a unor
grupuri sintactice: vom scrie un cuvânt când avem o singură parte de vorbire, respectiv mai
multe cuvinte cânt vorbim despre mai multe părți de vorbire.
Deci, vom scrie:
o singură parte de vorbire mai multe cuvinte care alcătuiesc o
locuțiune sau o parte de vorbire

Adverb: odată (odinioară, demult, cândva, Locuț.
altădată )
Articol + substantiv: o dată
compusă? părți de vorbire
conjuncționale/ mai multe
lcuvinte: odată cu, odată ce (în locuţiunile
conjuncţionale, cf. DOOM_2) //
Numeral cardinal cu valoare adverbială:
de două ori sau altă dată, v. şi mai jos

 altă dată / Să vii altă dată la controlul medical // adj pronom nehot + subst
 altădată (odinioară, demult, cândva) / Altădată erai mai vesel./ o singură parte de vorbire/
adverb de timp compus
 numai (adverb restrictiv, doar) /A venit numai el. //
 nu mai (adverb de negaţie + adverb de mod iterativ) / Nu mai vorbi.
 demult (adverb: odinioară) / Trăia demult un împărat. //
 de mult (prepoziţie + pronume / adjectiv pronominal nehotărât) / A venit de mult (timp).
 devreme (adverb de timp) / Devreme, în zori de ziuă vom pleca mâine la drum.//
 de vreme ce (locuţiune conjuncţională cauzală)/ De vreme ce tot ai venit, intră.//
 de vreme (prepoziţie + substantiv) / De vreme rea nu mai vorbim.
 Deloc/ defel (adverb de mod) / N-ai vorbit deloc/ defel. //
 de loc (prepoziţie + substantiv) / De loc sunt din Maramureş.
 aţi (verb auxiliar, a avea) / Bine aţi venit! //
 a-ţi (prepoziţie, infinitiv + pronume personal, Dativ, formă neaccentuată) / E firesc a-
(ţi) cere drepturile (tale).
Observaţia cu caracter generalizator, de regulă, este că atunci când se scriu împreună
reprezintă un singur cuvânt / o singură parte de vorbire / o singură funcţie sintactică, în
vreme ce atunci când se scriu despărţite, cu sau fără cratimă, avem două sau mai multe
cuvinte, cu valori morfo-sintactice diferite. În cuvintele compuse, se scriu cu cratimă şi:
adjectivele (şi adverbele) compuse nesudate cu structura adverb (invariabil!) + adjectiv
(eventual provenit din participiu), când compusul prezintă o diferenţă de sens faţă de
cuvintele de bază: *bine-credincios, !bine-crescut „cuviincios”, !bine-cunoscut „celebru”, !
bine-venit „oportun, agreat”.
ATENŢIE!!!OBS!!!
Îmbinările cu o structură şi o componenţă asemănătoare se scriu într-un cuvânt când sunt
compuse sudate (binecuvâtat) şi separat când sunt grupuri de cuvinte care îşi păstrează
fiecare sensul (*bine crescut „dezvoltat bine”, bine cunoscut „ştiut bine”, bine mirositor, bine
venit „sosit cu bine”).
2. Se scriu cu cratimă şi:
- substantivele compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mică decât a
celor scrise într-un cuvânt (şi, eventual, cu articulare şi flexiune şi la primul
element), ca:
 !bună-credinţă „onestitate”; *bună-creştere, !bună-cuviinţă „politeţe”; !bună-dimineaţa
(plantă), *bun-gust, !bun-rămas „adio”;
 *primă-doamnă, *prim-balerin(ă), !prim-procuror, *prim-secretar, *prim-solist(ă);
 *bas-bariton, *contabil-şef [1], *cuvânt-înainte, *cuvânt-titlu, *maşină-capcană;
- tipuri izolate: !mai-mult-ca-perfect (timp verbal).
 Dar se scrie într-un cuvânt *blocstart.

 [1] În actele normative, numele de funcţii compuse cu şef sunt scrise în cuvinte separate.

4. !Se generalizează scrierea cu cratimă a compuselor nesudate care denumesc substanţe

chimice, specii de plante sau animale (cu nume ştiinţifice diferite) ş.a.:
 !cinci-degete, !ochi-de-pisică, !ochii-păsăruicii, !ochiul-boului, !ochiul-păunului,!peşte-
auriu, !peşte-ciocan, !peşte-cu-spadă, *peşte-cu-şapte-nume, !peşte-de-mare,!peştele-lui-
Solomon, !vaca-Domnului, !vacă-de-mare, !viţă-de-vie.

 Se scriu însă separat sintagmele care nu denumesc specii distincte: peşte de apă dulce,
peşte de mare etc.
Se scriu într-un cuvânt:
 carevasăzică, darmite, pasămite;
 adjectivele compuse cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv, care exprimă
o unitate: !cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”, sârbocroat (de ex. limba sârbocroată).

 Dar se scriu cu cratimă *ceho-slovac „dintre Cehia şi Slovacia”, *sârbo-croat „dintre

sârbi şi croaţi”.
 adv. !odată „cândva (nu numai în trecut, dar şi !în viitor), imediat, în sfârşit” (A fost
odată; O să-ţi spun eu odată; Taci odată; Odată terminată treaba, a plecat; *odată şi
odată), inclusiv în locuţiunile
 odată ce „după ce, din moment ce” şi
 odată cu „în acelaşi timp cu”.
Dar se scriu separat !!!
 o dată subst. fem. (o dată memorabilă) şi
 num.: o dată pentru totdeauna; numai o dată în viaţă; Te mai rog o dată; o dată la două
luni.
 SE REVINE!!!!

! la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui !niciunul şi ale adjectivului

pronominal corespunzător !niciun.

Pentru secvenţele în care nici şi un /unul /una /o şi formele lor flexionare sunt două cuvinte
diferite, aparţinând unor părţi de vorbire distincte, se păstrează scrierea lor separat.

Argumente pentru scrierea niciun(ul) (1):

 Scrierea nici un(ul) reprezenta singura excepţie în două privinţe:

 a. era unicul pron./adj. pronominal redat grafic ca şi cum ar fi vorba de două cuvinte
diferite şi nu de un cuvânt unic [1]; „Nici unul, nici altul nu au reuși la examen.”
 Nici (măcar) un ou, nici (măcar) un cartof, nici (măcar) o bucată de pâine nu au
primit în perioada războiului. Nici = adverb de negație
 b. era singura combinaţie din seria celor formate din
 nici + când, cât, cum, de cât, de cum, odată, o dată, odinioară, unde ş.a.
 la care nu se făcea distincţie şi în scris între îmbinările libere (în care componentele îşi
păstrează individualitatea şi sunt disociabile) şi cuvântul compus sudat (între ale cărui
componente nu poate fi intercalat alt cuvânt), omofon cu ele.

[1] Succesiunea cel ce, considerată uneori pron. unic, este interpretată şi de noua „Gramatică a
Academiei” (GALR, vol. I, p. 246) ca reprezentând două pronume, iar ceea ce are o situaţie
specială, cf. GALR, vol. I, p. 284.
Argumente pentru scrierea niciun(ul) (2):
Scrierea, după caz, a secvenţei nici + un(ul) etc. în două moduri, după cum este vorba de un
cuvânt unic sau de o îmbinare liberă, se încadrează în aceeaşi serie cu scrierea secvenţelor
nici + odată / o dată, la care şi până acum se distingea între:
 niciodată adv. „în niciun moment”: „ Niciodată toamna nu fu mai frumoasă ...”
şi
 nici odată [1] conj. + adv. „nici odinioară”: Ea nu mi-a plăcut nici odată, nu-mi place
nici acum./ Ea nu mi-a plăcut niciodată.
 nici o dată conj. + num. adverbial „nici o singură dată”: Nu e adevărat, el n-a tras la
poartă nici (măcar) o dată, nici de mai multe ori.
[1] Caracterul accentuat în frază este aici marcat convenţional prin sublinierea cuvântului în
cauză

Argumente pentru scrierea niciun(ul) (3):

 Într-o situaţie asemănătoare cu succesiunile nici + un(ul) se află şi fiecare, oarecare,
oricine ş.a. şi, respectiv, fie care, oare care, ori cine (între care se poate intercala uneori
adv. numai), care se scriau şi până acum în două moduri:
 fiecare pron. nehot.: Poate să vină fiecare, dar
 fie care conj. (sau/ ori) + pron. rel.: Să vină fie care vrea, fie care poate;
 oarecare adj. nehot.: Un oarecare ziarist a făcut această afirmaţie inexactă, dar
 oare adv. + care pron. / adj. rel.: Oare care (ziarist) a făcut această afirmaţie inexactă?
 oricine pron. nehot.: Poate să vină oricine, dar
 ori cine conj. Coord. disjunctivă+ pron. rel.: Să vină ori cine vrea, ori cine poate.

Argumente pentru scrierea niciun(ul) (4):

 Tot atât de normal este să distingem şi între pron. / adj. nedisociabil niciun(ul) şi
combinaţiile libere/ din două cuvinte în care nici este accentuat în frază şi în care se
poate intercala, de ex., adv. măcar:
 niciunul pron. neg. „nimeni”: N-a venit niciunul, dar
 nici unul conj. + pron. nehot.: N-a venit nici unul, nici altul; N-a venit nici unul, nici
celălalt;
 niciun adj. pron. negativ: N-are niciun prieten, dar
 nici un adv. + art. nehot. (El nu e nici un duşman, dar nici un prieten) sau conj. + num.
(Mă confundaţi, eu nu am nici [măcar] un frate, nici doi/nici mai mulţi).

Argumente pentru scrierea niciun(ul) (5-9):

 Combinaţiile în care apar secvenţele omofone care trebuie scrise în continuare separat
apar mult mai rar decât pron./adj. şi mai ales în structuri binare, în care un(ul) se opune
altui pron. nehot. (altul, celălalt), respectiv altui num. (doi etc.) sau unei construcţii cu
sens numeric (mai mulţi etc.).
 Scrierea niciun(ul) reflectă şi paralelismul cu pron./adj. cu o componenţă relativ
asemănătoare vreun(ul), scris şi până acum într-un cuvânt.
 Grafia niciun prezintă şi avantajul de a corespunde pronunţării adjectivului, care este
[ničun].
 Ea uşurează recunoaşterea de către elevi, în texte scrise, a pron. / adj. în cauză.
 Această grafie a fost adoptată şi de noua „Gramatică a Academiei” [1], fiind în
concordanţă cu interpretarea gramaticală dată şi până acum.
 Grafia adoptată respectă şi paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice în care există
pronume cu o structură asemănătoare: it. nessuno, sp. ningún.
[1] GALR, vol. I, p. 269.
Scrierea locuţiunilor
Deoarece nu pun alte probleme decât cele generale, precum şi ale componentelor lor, multe
locuţiuni nu au fost incluse în DOOM1 [1] , iar în DOOM2 s-a adăugat un număr restrâns.
Se scriu în cuvinte separate, ca şi până acum.
• Ex. de locuţiuni introduse în DOOM2 sau cu modificări: !băgare de seamă „atenţie”,
*chit că, !cu bună ştiinţă, *de bunăvoie „benevol”, *de jur împrejurul, !de prim rang
„de calitatea întâi”; !Doamne fereşte; !Domnia Lui, !Excelenţa Sa, !Înalt Preasfinţia
Voastră, *în ciuda, *în jur „în preajmă”, *în jur de „aproximativ”, *în jurul, *în locul, !
Măria Ta; *până ce, *până să.
• Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative situaţiile în care
unele elemente din componenţa lor se scriu cu cratimă din motive fonetice –
totdeauna (de-a berbeleacul, !dintr-odată) sau accidental, pentru a reda rostirea lor în
tempo rapid (*aşa şi aşa/aşa şi-aşa) – sau pentru că sunt cuvinte compuse (!de (pe)
când Adam-Babadam).
[1] În DOOM1, locuţiunile substantivale şi cele pronominale sunt interpretate ca grupuri de
cuvinte.
Ex. de grupuri introduse în DOOM2 sau cu modificări:
 - !de mâncat (a da de mâncat; De mâncat, aş mânca); !după prânz.
 Dar se scriu într-un cuvânt /cu cratimă compusele cu o structură asemănătoare:
demâncare, demâncat „mâncare”, după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei”.
 - !apă de colonie, *apă minerală, *apă plată, *bună dimineaţa (formulă de salut),
*bună stare „stare bună”.
 Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi
componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază
şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu fie cu cratimă (!bună-dimineaţa
„plantă”), fie într-un cuvânt: bunăstare „prosperitate”.

 prepoziţia compusă *à la;

 cuvinte provenite din abrevieri: *ADN;
 nume proprii cu care trebuiau puse în legătură substantive comune înregistrate în
dicţionar: *Acropole faţă de acropolă;
 grupuri de cuvinte omofone cu cuvinte compuse: *de sigur, *după masa ..., *fie cum etc.

1.4. Principiul simbolic sau

1. Scrierea cu majusculă / literă mare vs.
2. Scrierea cu literă mică

2.1. Se scriu cu literă mare la iniţială şi:

 toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare) ale:
 numelor proprii (inclusiv în cazul unităţilor lexicale complexe folosite ca nume proprii)
care desemnează:
- marile epoci istorice (!chiar dacă nu reprezintă evenimente): !Antichitatea, !Evul
Mediu;
- războaiele de anvergură (Primul *Război Mondial, al Doilea *Război Mondial,
dar cele două războaie mondiale) sau care au un nume propriu (*Războiul celor
Două Roze, *Războiul de Independenţă, *Războiul de Secesiune, *Războiul de
 Treizeci de Ani, *Războiul de 100 de Ani ş.a.), dar războaiele balcanice, punice
etc.;
 !locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa !Sa !Regală, Domnia !Sa, Excelenţa !
Voastră, Înălţimea !Voastră, Majestăţile !Lor !Imperiale, Sfinţia !Sa;

2. Se scriu cu literă mare la iniţială şi numele de instituţii folosite !eliptic:

 admiterea la !Politehnică;
 student la !Litere;
 secretar de stat la !Externe;
 Lucrează în !Institut de cinci ani.

3. Se scrie cu literă mare la iniţială numai primul element din numele proprii compuse
care reprezintă !denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din
instituţii: Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de limba română, Comisia de
cultivare a limbii a Academiei Române, Compartimentul / Sectorul de limbi romanice,
Direcţia, Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de
contabilitate.
4. Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică) în semn
de cinstire:
 Soldatul Necunoscut;
 Slavă Ţărilor Române!
 (dar ţările române, pentru că nu a fost niciodată numele unui stat).
5. Pronumele de politeţe se scrie cu majusculă, în cadrul tuturor componentelor sale: Alteţa
Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră etc.;
6. Punctele cardinale se scriu cu literă mare atunci când desemnează o regiune: Vestul
Europei;
7. Se scrie cu litere mici: doctor honoris causa;
8. Numele proprii străine.
8.1. Numele statelor actuale trebuie folosite în forma oficială recomandată de acestea:
• *Belarus pentru statul actual / Bielorusia
(cuvintele din aceeaşi familie se pot folosi în ambele forme: !belarus / bielorus, !belarusă /
bielorusă)
 !Cambodgia, nu Kampuchia
 !Côte d’Ivoire, nu Coasta de Fildeş
 !Myanmar, nu Birmania
 Beijing [beijing] / (înv.) Pekin

8.2. Formele tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii
române, ale unor nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi, pot fi folosite
şi în !indicaţii bibliografice: Florenţa etc.

8.3. Pentru unele nume greco-latine se recomandă forme diferite faţă de anexa la DOOM1 :
 !Bahus / (lat.) Bacchus, nu Bacus
 !Damocles, nu Damocle
 (cf. şi expresia consacrată sabia lui Damocles)
 ! Menalaos, nu Menelau
 !Oedip [ödip], nu Edip
 (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege şi al operei lui George Enescu)
 Pentru Artemis se recomandă g.-d. lui Artemis, nu Artemidei
2.2. Scrierea cu literă mică

1. Se scriu cu literă mică şi numele fiinţelor 2. !În propoziţie, elementele iniţiale din
mitice multiple (scrise cu literă mare în numărul de ordine al unor manifestări
anexa la DOOM1): periodice se scriu cu literă mică:

 ciclop Participanţii la !cel de-al X-lea Congres...

 gigant sau Participanţii la !al X-lea Congres...,

 muză nu Participanţii la Cel de-al X-lea Congres...

 sirenă sau Participanţii la Al X-lea Congres...

 titan
 dar Parcă!
10. Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu
literă mare, pentru a realiza:
10.1. un efect stilistic: ceauşescu, pcr sau
10.2. un efect grafic: univers enciclopedic pe publicaţiile editurii în cauză.

 Principiul minimului efort

Una dintre tendinţele actuale ale uzului marchează preferinţa vorbitorilor pentru un efort
minim de pronunţare. Astfel DOOM2 renunţă la formele lungi, normându-le pe cele scurte
(dăinuie, desfată, dezagregă, evaporă, ignoră, molfăie, perturbă, secretă, secretă, ţuguie,
zuruie…) sau adăugând pe lângă formele vechi şi variante scurte (biciuie / biciuieşte,
cheltuie / cheltuieşte, inventă/inventează, şchioapătă / şchiopătează… ).
REGULA DE AUR!

VERIFICAȚI DOOM2!
CARACTERISTICI ALE CUVÂNTULUI. ACCENTUL. RITMUL.
EXPRESIVITATE
1.1. Accentul. Definire. Clasificare şi exemple.
1.2. Norme DOOM_2.
Prin latura sa materială, cuvântul este şi o unitate fonetică formată din mai multe
sunete diferite acustic şi fiziologic, din una sau mai multe silabe. Privit numai acustico-
fiziologic e denumit cuvânt fonetic. Cuvântul poate fi identificat prin pauză, izolabilitate şi
în limba în care accentul este fix chiar şi prin accent. Limitele cuvântului fonetic nu coincid
totdeauna cu limitele cuvântului stabilit prin morfologie. De exemplu, fie enunţul: Trenul
merge repede. Dacă limitele celor 3 cuvinte fonetice sunt identice cu limitele aceloraşi
cuvinte ortografiate, există însă numeroase cazuri când nu e aşa. Există cuvinte conjuncte ale
cuvintelor fonetice, accentuabile numai împreună cu alte cuvinte, cele care se caracterizează
prin pauză izolabilă prin accentuare proprie. Într-un ex. ca *dămio avem un singur cuvânt
fonetic, dar în plan ortografic şi gramatical 3 cuvinte; dă-mi-o. Importanţa noţiunii de cuvânt
fonetic constă mai ales în caracteristica lui de anterioritate în raport cu unităţi care-l
compun. Pentru a identifica sunetele şi silabele care formează un cuvânt trebuie să pornim de
la cuvinte spre sunete deoarece ceea ce se impune e în primul rând cuvântul, nu sunetul. În
spatele acestor/ unor consideraţii de ordin fonetic stau cuvintele care chiar dacă nu apar
întotdeauna în exemple, le subînţelegem şi le bănuim prezenţa pentru că sunetele există în
cuvânt şi prin sunet, nu şi în afara lor. Lingvistul merge mai departe deoarece pentru a studia
profund latura materială a cuvântului disociază cuvântul în unităţi care-l compun; în
silabe, sunete etc.

ACCENTUL

Prin accent se înţelege rostirea cu o forţă respiratorie mai mare a sunetelor dintr-o
silabă sau dintr-un cuvânt. Ca şi intensitate, accentul depinde de amplitudinea vibraţiilor,
adică de energia cu care e articulat sunetul. Deosebirea dintre intensitate şi accent constă în
faptul că intensitate mai mare sau mai mică are fiecare sunet, pe când accent au numai
unele sunete. De aceea, se spune că accentul are rol fonologic sau statistic de contrast şi nu de
opoziţie. Locul accentului în limba română nu este fix.

Accentul poate sta:

 pe ultima silabă (cordial, studio); cuvintele cu accent pe ultima silabă se numesc
oxitone;
 pe penultima silabă: că-su-ţa, mă-su-ţa, car-te, domniţa (paroxitone);
 pe a treia silabă de la sfârşit, adică pe antepenultima silabă: can-de-la, în-vă-
ța(proparoxitone)
 pe a patra silabă de la sfârşitul cuvântului, adică pe pre-ante-pen-ultima: pre-pe-li-ţă,
fer-fe-ni-ţă, doc-to-ri-ţă, veveriţă (anteproparoxitone);
 pe a cincea silabă de la sfârşit: ve-ve-ri-ţe-le,
 pe a şasea silabă de la sfârşit: (al) şap-te-spre-ze-ce-lea, al opt-spre-ze-ce-lea; al cin-
spre-ze-ce-lea etc.
Se pare că în limba română predomină paroxitonele. Cuvintele care au mai multe
silabe de fapt au mai multe accente: un accent principal, precum şi unul secundar:
veveriţa. În astfel de cazuri, se poate spune că silabele accentuate din unele cuvinte
compuse, după părerea lui S. Puşcariu, au două accente principale, în special numeralele
compuse (douăzéci). Iorgu Iordan consideră însă că toate cuvintele, fie şi cele compuse,
au un singur accent principal.
 Dată fiind mobilitatea accentului în limba română, nu se pot da reguli precise de
accentuare. Radicalii cuvintelor de obicei sunt accentuaţi, pe când morfemele
gramaticale (care apar prin conjugare, declinare etc.) sunt:
 neaccentuabile: -m din plecam;
-ț din plecaţi;
 neaccentuate: - a din casa;
-se-, -ră din cântaseră;
 accentuate: -ez, - esc, - u, - ând: citez, citesc, făcui făcând.
La substantive, accentul cade pe radical în întreaga flexiune (cu excepţia unor
neologisme: caro-carale). Unele substantive se caracterizează prin mobilitatea accentului în
paradigma radicalului: soră-surori; noră-nurori; radio-radiouri.
La adjective, accentul cade numai pe radical în toată flexiunea lui: bun, buni, bu-ni-
lor. La verbe însă, accentul stă când pe radical, când pe un morfem gramatical: vede,
vedea. La gerunziu cade accentul numai pe morfemul gramatical, însă la infinitiv accentul stă
când pe radical (a merge), când pe morfemul gramatical final (a citi).
Mobilitatea accentului are şi avantaje în limba română. Prin mobilitatea lui, accentul
poate îndeplini rol fonologic, fiind morfem suprasegmental, adică poate diferenţia
semantic şi morfologic cuvinte şi forme gramaticale alcătuite din aceleaşi sunete; acele
(subst.)-acele (adj. pronom. dem. de dep.); copii (pl. copil) - copii (pl. copie) companie-
companie; torturi/ prăjituri-torturi/ chinuri; vesela-vesela.
La toate verbele de conjugarea I, cu excepţia lui a da şi a sta şi a acelora care prezintă
şi sufixul –ez, numai accentul diferenţiază forma de indicativ-prezent persoana a III-a, sg. de
perfectul simplu, persoana a III-a, sg.: aruncă (prezent)-aruncă (perf. simplu); urcă-urcă. Un
lingvist american, A. Gardner arăta că în limba engleză, unde există perechi de cuvinte
ca şi în limba română, accentul diferit indică şi apartenenţa la o parte de vorbire sau
alta; acuză (substantiv) – acuza (verb); mâna (substantiv) – mâna (verb).
Alteori, mobilitatea accentului nu are rol fonologic . El poate caracteriza rostirea
dialectală în cazul aceluiaşi cuvânt. Graiurile moldoveneşti şi ardeleneşti manifestă
tendinţa accentuării pe prima silabă: bolnav, frânghie, pestriţ), pe când graiurile
munteneşti accentuează ultimele silabe (bolnav, pestriţ, suntem). În limbajul militar, sunt
generale accentuările de tipul: prevedere, precauţie, precepte etc. pe prima silabă. Unii
scriitori, din necesităţi prozodice, preferă accentuarea moldovenească şi ardelenească.
La Eminescu, întâlnim forme cu accentul deplasat spre partea de la începutul cuvântului:
mizeri, tiran etc. Poeţii au luat ca model limba poeziei populare; de exemplu, în Doine şi
strigături din deal cuvântul „acolo” apare, la mică distanţă, accentuat diferit: acolo// acolo.
Din acelaşi motiv, până în momentul adaptării complete la sistarea fonetică a limbii literare,
unele neologisme cunosc două accentuări, o perioadă corecte ambele. Vezi DOOM; II, 2005:
La unele cuvinte se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar în
ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1.
ATENŢIE!!! Nota Bene!!!
[1] Vocala care poartă accentul principal este subliniată cu o linie!
[2] Cuvintele la care s-au făcut modificări de normă faţă de ediţia I sunt precedate de !,
cuvintele nou introduse – de *.
 rămân şi/ sau se introduc dublete accentuale ca: antic/antic, asfixie/ asfixie, candid/
candid, firav/firav, gingaş/gingaş, precaut/precaut, puber / puber, manager/ manager,
mijloc/ mijloc (talie), pe-nu-ri-e/ penurie, trafic/ trafic şi altele (v. Tabelul de mai jos):
 rămân cu o singură accentuare: anatemă, aripă, calcar, caracter, cobalt, infim, prier,
simpozion ş.a.

Dublete accentuale libere O singură formă accentuală, uneori

diferită faţă de DOOM 1
• !acatist /acatist • !aripă
• !antic /antic • !avarie
• ! axilă /axilă • !caracter
• !gângav /gângav • !cobalt
• !gingaş /gingaş • !crater
• !hatman /hatman • !despot
• !jilav /jilav • !himen
• !penurie /penurie • !Procust
• !profesor / profesor • !suntem, !sunteţi
• !trafic / trafic • Butelie
• email
• prevedere, nu butelie, email, prevedere]

În frază putem avea un accent sintactic sau logic. Se accentuează toate silabele
cuvântului care este mai important sau putem avea accentuată o întreagă propoziţie. În acest
tip de accentuare, putem spune că accentul cade pe un cuvânt sau o propoziţie: Acasă mă
găseşti – accentuarea cuvântului acasă atrage atenţia asupra comportamentului, asupra
faptului că va fi acasă; dacă se accentuează neobişnuit, atunci se atrage atenţia asupra
negaţiei, în sensul că acasă, şi nu în altă parte va fi de găsit.
Ex.
Pronunţaţi alternativ, cu accente diferite, cuvintele din enunţurile de mai jos şi
discutaţi modificările semantice pe care, ca urmare, le imprimă accentul:
Nici el n-a fost// Nici el n-a fost // Nici el n-a fost.
Vine (adică nu va lipsi!) mâine la mine // Vine mâine (şi nu azi, poimâine sau altădată!!) la
mine // Vine mâine la mine (şi nu la tine, la el sau la oricine altcineva).
De locul accentului sintactic în propoziţiile interogative depinde răspunsul la
întrebări. Iară voi? Voi, epigonii? Voi credeaţi în sensul vostru / Noi nu credem în nimic (M.
Eminescu). În limba română, accentul dinamic şi cel muzical cad de obicei pe aceeaşi silabă,
dar ----- ------ ---- -------numai primul, cel dinamic.
2. Accentul. DOOM_2.
 rămân cu o singură accentuare: anatemă, aripă, calcar, caracter, cobalt, crater, infim,
prier, simpozion, butelie, prevedere, email;
 rămân şi/ sau se introduc dublete accentuale ca: antic/antic, asfixie/ asfixie, candid /
candid, firav/firav, gingaş/ gingaş, precaut/ precaut, puber/ puber, manager/ manager,
mijlo / mijloc (talie), penurie/ penurie, trafic/ trafic.

Ora a II-a
RITMUL, intensitatea şi durata rostirii. Elemente paraverbale
1.1. Definire, particularităţi.
1.2. Efecte estetice, fizice şi psihice.

Cele mai vechi limbi ajunse tardiv până la noi datorită scrierii sunt, cu aproximaţie,
contemporane cu mileniile al IV-lea şi al V-lea. Pentru a merge şi mai înapoi în timp nu
avem decât mărturia nesigură a legendelor păstrate de textele sacre, în general cele ale
popoarelor recitării şi ale religiilor Cărţii – India, Israelul şi Islamul. „Aici Cuvântul e
înfăţişat ca o revelaţie divină”, ne spune Luc Benoist (1995, Semne, simboluri şi mituri, p.
31), aşa încât nu mare ne-a fost mirarea să aflăm că iniţierea unui novice prin prima lectură
a Coranului se făcea doar direct, de la Maestru. Prin urmare, foarte importante erau
intensitatea, durata şi ritmul recitării fiecărui cuvânt, precum şi pauzele necesare între
cuvintele, întreruperile, tăcerile impuse de virgule ori alte pauze, elemente ce
caracterizează ritmul vorbirii. Încercând să argumenteze relaţia intimă dintre
semnificaţie, mesaj şi mişcarea interioară care generează ritmul spunerii, autorul anterior
menţionat continuă: „Ritmul este intim legat de ea (revelaţia divină, n.n.), căci tocmai El/
Creatorul (n.n.) le-a trimis oamenilor viaţa, care este una dintre manifestările acesteia, orice
formă fiind datorată repetării unui gest creator identic.” (ibidem)
Într-un sensul restrâns al termenului, prin ritm se înţelege ansamblul fenomenelor
diverse succesive care se repetă la intervale regulate (Al. Philippde). În limba română
ritmul se urmăreşte pe o succesiune regulată a cuvântului, printr-o alternare a silabelor
accentuate cu neaccentuate. Într-un cuvânt polisilabic are loc alternanţa. Cuvintele mai
lungi se fixează în memoria noastră şi prin ritmul lor. În vorbirea populară pot fi identificate
nişte structuri ritmice care dau armonie limbii şi o conduc spre o simetrie verbală (leit-
poleit, calea-valea, marea cu sarea etc.); tot aici se întâlnesc anumite asonante (de exemplu,
Eu sunt cu sapa şi lopata; înalt şi căscat). Poezia populară şi cea cultă utilizează reperele
acestora. Ritmul poate determina o anumita topică, de multe ori alta decât cea la care s-
a referit poetul.
În sensul mai larg al termenului, ritm înseamnă tempo, adică viteza cu care redăm
cuvintele, propoziţiile şi frazele în vorbire. Limba română în general are un ritm mijlociu.
Există unele diferenţe după zonele geografice; vorbitorii din partea sudică vorbesc mai
repede decât cei din nord şi articulează mai repede sunetele, deşi în privinţa ritmului există
diferenţieri şi de la vorbitor la vorbitor, dar chiar şi la acelaşi vorbitor există diferenţe în
momente diferite, tocmai datorită faptului amintit mai sus: dependenţa ritmului de mişcarea
interioară, de emoţiile, trăirile şi sentimentele pe care le generează ideile transmise.
Ritmul allegro favorizează modificările fonetice condiţionate, în special sincopa.
O tradiţie islamică ne spune că în Paradis Adam vorbea în versuri, într-o limbă
neștiută, ritmată care fusese până atunci privilegiul zeilor, al îngerilor şi al „păsărilor”,
simbolurile lor angelice. Această legendă reprezintă forma târzie pe care o luase, după o
lungă filiaţie, o tradiţie istorică mult mai veche, păstrată în Vede. Limba primordială şi
poetică era numită aici limbă „siriacă” sau solară, adică limba unei Sirii originare şi
legendare pe care Textele Vedice o situau într-un centru circumpolar, devenit în tradiţia
greacă Tula hiperboreană, iar la latini, Ultima Thule, insulă aşezată la marginile arctice ale
lumii.
Prin urmare, pentru filologi este foarte important să înţeleagă şi să cultive la elevi
faptul că până şi în modestul nostru orizont cotidian ritmul dirijează executarea unei
comunicări / lecturi expresive, la fel ca şi executarea oricărei munci. El o face mai uşoară
munca transferând efortul solicitat pe seama inconştientului şi a obişnuinţei, datorită reglării
unei respiraţii sacadate, alternând cuvintele mai accentuate cu cele mai puţin accentuate,
urcând şi coborând tonalitatea.
De ce am amintit aceste corelaţii? Ca să venim în sprijinul argumentării ideii că
întorcându-ne puţin la aceste vremuri străvechi vom înţelege mai uşor că ritmul vorbirii
ar trebui să fie cât mai expresiv, să se apropie de ritmul poetic, aşa încât să faciliteze nu
numai memoria, recitarea şi transmiterea ideilor din texte, cât mai ales să ajungă să
determine la vorbitori şi o armonizare a elementelor subconştiente şi necoordonate ale
fiinţei, datorită unor vibraţii sincrone care se propagau în prelungirile psihice şi spirituale
ale individualităţii sale. Căci ritmurile, formând osatura cadenţaţă a naturii întregi, de la
substanţa cea mai intimă până la cele mai îndepărtate limite ale ei, reaşezau omul la unison
cu această armonie cosmică pe care devenea capabil să o simtă şi să o înţeleagă.

10. VALOAREA PRAGMATICĂ A SUNETELOR ÎN CONTEXT

10. Fonetica expresivă sau impresivă

2. VALORI STILISTICEL ALE VOCALELOR.

3. VALORI STILISTICE ALE CONSOANELOR

1. Fonetica expresivă sau impresivă

Este ramura foneticii care studiază valorile simbolice ale sunetelor în procesul
comunicării. Există deci cuvinte şi comunicări în care sunetul devine un semn de nuanţă
semantică specială. Fonetica expresivă se bazează pe impresia acustică pe care o fac
sunetele asupra psihicului. Despre unele sunete – i - , -î - , - u - ,- t - se spune că sunt sunete
ascuţite; despre altele că sunt grave; fricativele sunt durative pot sugera continuitatea,
întinderea etc. Valoarea acustică generală a unui sunet poate fi interpretată ca valoare
simbolică. În asemenea situaţii, valoarea generată a unui sunet poate fi interpretată ca valoare
simbolică; se vorbeşte astfel şi despre un simbolism fonetic.
A combina în aceeaşi frază cuvinte care conţin mai multe sunete de acelaşi tip sub
raport acustic şi a asocia sensul cuvintelor şi al frazei lasă impresia acustică generală
produsă de semne componente; acest lucru înseamnă a face fonetică expresivă sau
impresivă. Relevarea valorii sugestive trebuie să se subordoneze sensului comunicărilor în
care apar, deci nu trebuie detaşate de co-text. În cuvinte precum românescul mare, italianul
– grande, francez - grand, apar frecvent sunete care, şi în alte contexte, cuvinte etc., vor trezi
imaginea unui obiect mare (g) sau depărtat (r). Invers stă situaţia cu: aici, ici, qui. Dacă
raportăm impresia auditivă generală produsă de sunete la sensul cuvintelor din cele două
categorii trebuie să observăm că există o corespondenţă relativă între sens şi complexul
sonor. Al. Graur remarca faptul că valoarea simbolică a sunetelor apare mai clară când
sunetele sunt organizate în grupe – grupul -f -: fluşturatic, fluture, fâlfâi, fâl-fâl sugerează
superficialitatea. Grupurile rl, rt: ciufuli, ţopârlan, scăfârlie dau o notă peiorativă
mesajului comunicării. În formaţiile onomatopeice grupurile de sunete sugerează mai
convingător anumite sensuri. Astfel, nu întâmplător onomatopee ca gogâlţ –gogâlţ; teleap-
teleap; boc-boc; au forma aceasta. Ele sunt formate din sunete anumite care sugerează ceva.
Forma expresivă reduce sfera nemotivării principale în sens lingvistic, altfel spus
anulează neutralitatea de mesaj. Cuvintele onomatopeice au forme similare în limbi
diferite. Poeţii utilizează mai des şi cu rafinament deosebit valorile expresive ale sunetelor
şi folosesc notaţiile acestea. Versul lui Eminescu: „Falnic Belfar molfăiesc fonfăind
farafaslâcuri“ -folosit pentru a imita în batjocură vorbirea unui profesor al său. Impresiile
acustice sunt aici mai complicate: -f- se schimbă cu diverse alte sunete: cu – l – (imită
mişcarea înceată), apoi în al patrulea lea cuvânt cu –o- , -ă- , -n- (menite să redea fârnâiala
neînţeleasă), iar în ultimul cuvânt cu –â - al cărui timbru sugerează vorbăria goală. Eminescu
utilizează în poezia sa când forma orizon când orizont, în funcţie de necesitatea de a avea în
acord cu sensul contextului un aspect anumit al realităţii. În poemul “Luceafărul“ găsim
forma orizon după care începe un alt cuvânt tot cu – n- reuşind să sugereze spaţiul interstelar
dominat de luceafăr. O consoană ca – t- în orizont interpusă între cei doi –n- ar fi erodat prin
impresia de sunet sec şi sacadat sensul de nemărginire şi deschidere pe care poetul a vrut să-l
transmită. În proza sa Eminescu utilizează mai frecvent orizont. În “ Melancolie” Eminescu a
folosit atât verbul ţin, cât şi forma ţiu, nu întâmplător: „Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi
ţiu.” În rimă împerecheată cu cuvântul sicriu, ţiu sugerează impresia stranie de descurajare
profundă. Pentru comunicarea concluziei reci din finalul poeziei e potrivită forma literară ţin,
mult mai neutră. Cele mai multe exemple de fonetică expresivă pot fi aduse din poezia lui M.
Eminescu pentru că el e cel mai eufonic, cel mai preocupat de muzicalitatea versurilor.

2. VALORI STILISTICEL ALE VOCALELOR.

 a. NIVELUL FONETIC și este important deoarece oferă materialul necesar abordării
textului la nivel stilistic (figurile de stil sonore, muzicalitatea versurilor, versificația).
VOCALELE
D. Caracostea: „(…) un lucru rămâne cert: caracterul de răspicate opoziții al limbii
române pe linia luminos-întunecos, acesta vorbind despre vocale luminoase (a) și
vocale întunecoase (u); limba română apare ca o creațiune în care contrastele sunt
chemate să joace un mare rol. acesta susține că există un specific românesc al
utilizării vocalelor pentru a forma cuvinte în limba română.”
T. MAIORESCU: „Ce caracteristic pentru spiritul unui popor sunt vocalele
cuvintelor lui!”
Reținem:

 Într-o silabă, accentul este purtat întotdeauna de către vocală: a, ă, â, î, e, i, o, u, y;

 a, ă, â, î sunt întotdeauna vocale, indiferent de contextul fonetic în care apar;
 e, i, o, u, y sunt vocale când poartă accentul, pronunțarea lor fiind mai apăsată, de
durată mai mare și semivocale, când se rostesc în aceeași silabă cu o vocală)
Exemple de situații în care e, i, o, u, y sunt vocale: lei; știu, ou, pui, Cyrano;

Exemple de situații în care e, i, o, u, y sunt semivocale: pleoapă, tei, moi, leu, yală;

Apertura (deschiderea vocalelor) vocalelor:

 deschise (D. Caracostea: luminoase): a;

 semideschise: e, ă, o;
 închise: i, î, u;
Aspecte stilistice legate de vocale:

a e ă o i î u
deschisă semideschisă semideschisă semideschisă închisă închisă închisă
compactă compact- compact- compact- difuză difuză difuză
neutră difuză difuză difuză acută/ neutră gravă
acută/ neutră gravă ascuțită
ascuțită

a (vocală deschisă, compactă, neutră)/ luminoasă (D. Caracostea)

Imprimă, sugerează:
 dramatismul:
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să apară;
(M. Eminescu, Lacul)
Ah!-zise unul-spuneți că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin?
(M. Eminescu-Împărat și proletar)
 emfaza, intenția demonstrativă:
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băț (M. Eminescu, Scrisoarea III);
Dar mai în deseară, iaca și moș Vasile, cu vornicul și paznicul, strigă pe tata la poartă (…)
[I. Creangă, Amintiri din copilărie]
 imaginea plastică, percutantă și reflexul uimirii:
Ca marmura de albă cu fața ta răsai
În bolțile sub frunte lumină ochii mari
(M. Eminescu, Icoană și privaz)
Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai
(Miorița)
 manifestarea teatrală a revoltei, a dezacordului:
TOŢI (din grupul lui Caţavencu) A! A! (se reped spre ei, zgomot, învălmăşală şi
ghiontuieli.)
(I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută)
 manifestarea puternică a acordului:
TOŢI (cu satisfacţie) A! Aşa da!
(I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută);
 ideea de mare, departe: în mai multe limbi:
Dibuind până la capătul celălalt al patului, dete peste muiere și zise:
-Marea aceasta este mare și laaatăăă! (B. Ștefănescu-Delavrancea, Pravoslavnicul și
slăninele)
Departe, departe era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede și liniștit.
(B. Ștefănescu Delavrancea, Departe, departe);
-Și unˈ ne ducem, mamă?
-Departe...undeva...

e (vocală semideschisă, compact-difuză, acută)/luminoasă (D. Caracostea)

Imprimă, sugerează
 vibrația suferinței, continuumul temporal (în special în repetiții):
Tremur, tremur, tremur
.................................
Veșnic, veșnic, veșnic
(G. Bacovia, Rar)
Stelele-n cer (M. Eminescu)
 sobrietatea (într-un unic element lexical)
De mult mă lupt cătând în vers măsura

ă semideschisă, compact-difuză, neutră (sunet prin excelență specific plânsetului)/

element întunecos (D. Caracostea)
Imprimă, sugerează:
 elementul semnificativ, unicitatea evenimentului:
Stă zâmbind de-o amintire
(M. Eminescu, Scrisoarea III)
Să sărim în luntrea mică
(M. Eminescu, Lacul)
 apostrofarea, atitudinea superioară, amenințarea (când este multiplicată): fă, măi,
bă;
 jalea, durerea, plânsul (în poziția finală a cuvântului): ma-mă, ta-tă, mai-că, fa-tă;

o-semideschisă, compact-difuză, gravă/întunecoasă (D. Caracostea)

Imprimă, sugerează:
  vibrația joasă, organică, profundă, sobră, dispoziția sumbră:
Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
…………………………………………………………………
O, acoperă-mi ființa cu-a ta mută armonie;
Vino somn ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
(M. Eminescu, Cugetările sărmanului Dionis);
Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi...orice-ai spune
Peste toate o lopată de țărână se depune
(M. Eminescu, Scrisoarea I)
Când norii cei negrii par sombre palate
(M. Eminescu, Mórtua est!)
 indignarea, amenințatea (o provenit din u)
Coom? Pe mine te-ai găsit să mă minți?

i-închisă, difuză, acută/ Vocala cea mai luminoasă (D. Caracostea)

Imprimă, sugerează:
 dimensiunea mică a obiectelor, motiv pentru care apare frecvent în
componența sufixelor diminutivale: ică (fetică, țigărică); -iță (portiță,
frunzuliță,), -ișor (puișor);
 apropierea în spațiu: Vâră-te ici, în sacul acesta (I. Creangă, Povestea lui Stan
Pățitul);
 proximitatea temporală, declanșarea unui eveniment, emfaza:
Scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș... Poftim! După bucluc umbli, peste
bucluc ai dat, măi jupâne Scaraoschi. (I. Creangă, Ivan Turbincă)
 dezacordul, revolta ponderată:
I...tată, și d-ta...iar îi răzgâi...o să ți se suie în cap...
(B. Ștefănescu Delavrancea, Bunicul)
 compromisul, temperanța
-Biiine, tată, biiine...dar știi...o, bată-i focul de copii!...
(B. Ștefănescu Delavrancea, Bunicul)
 extincția, golul, dispariția dinamismului vieții, ca în sunetul ce marchează
stopul cardiac surprins de aparate, mai ales în asonanțe (repetarea aceleiași
vocale sub accent într-un vers):
Timpul mut și-ntinde trupul și devine veșnicie
Căci nimic nu se întâmplă pe întinderea pustie.
(M. Eminescu, Scrisoarea I)
 tonul minor în poezia eminesciană:
Și-i zice-ncet: încă de mic
Te cunoșteam pe tine
Și guraliv, și de nimic
Te-ai potrivi cu mine
( M. Eminescu, Luceafărul)
  singurătatea, urâtul (vezi expresia a-i țiui urechile de singurătate/ urât),
spleenul (lipsa de viață, de motivație, de sens, nimicul, golul):
Singur, singur, singur
(...)
Nimeni, nimeni, nimeni
(...)
Ce melancolie
(G. Bacovia, Rar)

E cineva sau, poate, mi se pare

Cine umblă fără lumină, fără lumânare
(T. Arghezi, Duhovnicească)
 elevarea (înălțarea):
Vis de vitejie, fală și mândrie
(M. Eminescu, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie)

 indezirabilul, jignirea, ofensa

Pe tine, jivină de mare valoare,
Te blestem s-adormi de-a-npicioare
(G. Topârceanu, Blesteme)
 încurcătura, nemulțumirea, rușinea, durerea, dezamăgirea:
Ii! că în clondir se stinge căpățelul de lumină!
 mirarea, atitudinea admirativă:
Ti!... ce frumoasă cațaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu!
— Bună masa, cumătră! Ti!!! da' ce mai de pește ai!
(I. Creangă, Ursul păcălit de vulpe)
 intenția exprimării unor sentimente de afecțiune, delicatețe, gingășie, în diminutive:
fetiță, mititică;
â închisă, difuză, neutră/întunecată (D. Caracostea)
Imprimă, sugerează:
 atmosfera sumbră, medievală:
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel
(...)
Un orologiu sună noaptea jumătate
În castel în poartă oare cine bate?
(D. Bolintineanu, Muma lui Stefan cel Mare)
 revolta, intenția de a revendica un drept; durerea, tânguirea, sentimentul de
neputință:
Și te slujesc; dar, Doamne, până când?
Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârșit?
Până când vei întoarce fața ta de la mine?
Până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua și noaptea?
Până când se va înălța vrăjmașul meu împotriva mea?
( Psalmul 12)
 plânsul, jalea, neputința, în cuvinte/ expresii ca: a plânge, a se tângui, a se
cânta etc.
u-închisă, difuză, gravă/ întunecoasă (D.Caracostea)
Imprimă, sugerează:
 sunetul natural al vântului, al hulei, u fiind o vocală subțire:
Prin vulturi vântul viu vuia
 (G. Coșbuc-Nunta Zamfirei)
 dorința inițierii unei comunicări, intenția de a-și face simțită prezența printr-o
emisie sonoră percutantă:
-Uuu, mă Anuțoooo! Strigă uitând într-o clipire osteneala și fierbințeala.
Fata, cam departe, ridică fruntea, îl văzu și răspunde cu un glas subțire ca o ață:
-Uuu, mă Ionicăăă!...
(L. Rebreanu, Ion)
 intenția de a se face remarcat, de a atrage atenția asupra unei comunicări
ulterioare, mai ales în strigături:
U-iu-iu pe dealul gol/ Că mireasa n-are țol! (strigătură);
 saturația, plictiseala:
Uf! Mie-mi spui! Așa e cu mutatul!
(I.L. Caragiale, De închiriat);
 indignarea, augmentată prin multiplicare:
Ce-ce? Cu-cum? Calificare? Îmi pun mâna în foc că nu-i vinovat el în chestia asta ...[M.
Sadoveanu, Cazul Eugeniței Costea];
 neputința, exasperarea, dezolarea, tristețea:
— Da'... cuuum, mamă?... Nuuu văd, nu văd... Dăă-te jos, mamă... Fiiie-ți milă de-o biată
brână... făără ochi... făără vedere...(B. Ștefănescu-Delavrancea, Fata moșului);
 regretul, nostalgia, melancolia:
Unde ești, copilărie, cu pădurea ta cu tot!
(M. Eminescu, O, rămâi)
 delicatețea, fragilitatea, sentimentul protecției și afecțiunea ca element fonetic
constitutiv al sufixelor diminutivale: mândruță, măicuță, micuță, cetățuie etc
 intensitatea unui sentiment, a unei senzații:
Mult mi-e dor și mult mi-e sete (poezie populară)
— Da'... cuuum, mamă?... Nuuu văd, nu văd... Dăă-te jos, mamă... Fiiie-ți milă de-o biată
bătrână... făără ochi... făără vedere... ...(B. Ștefănescu-Delavrancea, Fata moșului).

1. VALORI STILISTICE ALE CONSOANELOR

Consoanele
Observație: există mai multe criterii de clasificare a consoanelor, dar aici vom lua în
considerare doar modul de formare al acestora, deoarece poate fi pus în legătură cu
stările pe care le experimentăm când vorbim, când rostim anumite sunete; putem
înțelege mai ușor astfel simbolismul lor fonetic. Vorbim deci despre:
A.Consoane propriu-zise:
 ocluzive [b/p, t/d, k'/g', g/k]
 fricative (= spirante, constrictive) [v/f, z/s, /h]
 semiocluzive (= africate) [ţ (ts), g(d), c(t)]
B.sonante:
 nazale [m, n]
 lichide laterale [l]
 vibrante [r]otă: denumirile folosite în clasificarea acestor sunete fac trimitere la modul
lor de producere; astfel, în calea aerului se interpune un obstacol, precum buzele,
 limba - care se mișcă în cavitatea bucală apropiindu-se sau îndepărtându-se de dinți,
cerul gurii, vălul palatin etc
Semnificația categoriilor de consoane:

Ocluzivele, redate prin litere și grupări de litere (b, p, t, d, k’/ chi, g’/ ghi, g^/ ge, gi),
sugerează ideea de lansare în forță, opoziție puternică, de confruntare, de cădere, de suflu
percutant, folosite frecvent pentru a reda construcțiile onomatopeice 1: bum!, poc, trosc, dang,
chiau! etc.
Fricative (= spirante, constrictive) sugerează trecerea/ frecarea aerului printr-o/de o formă îngustă,
cu sunetul specific:
vum!, fiiiu!, zzzzzz!, sssss, huuuu!
Semiocluzivele/ africatele pot sugera ideea de mic, lipsit de importanță (când sunt urmate,
precedate de vocale închise)2: Țircădău, țâmburuc, țâr, țâcă, Țăndărică etc., sufixele
diminutivale –iță (căciuliță), popularul-uță (Anuță, măicuță); apare în cuvintele ce fac
trimitere la emisii sonore ascuțite, de alarmă, produse de om sau onomatopeice, precum a
țipa, a țâpuri, a țiui, a țăcăni; hârți, scârțâi etc;
Nazalele m, n
Prima (m) sugerează o vibrație adâncă, meditația, murmurul rugăciunii etc.:
Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta (Psalmul 50);
Ezitarea, nemulțumirea: mde, mba da, mna, mbăi;
Satisfacerea unui gust, a unei nevoi: După ce mâncă de dimineață pe săturate, lupul, care
nu se învăța niciodată minte, se găti cu costumul lui cel mai frumos.
-Mmm! Îmi vine de minune! Ia să fac eu o plimbare, să mă admire toată lumea, își zise el.
(Mario Ramos, Eu sunt cel mai frumos)
N-exprimă negația, opoziția fermă în foarte multe limbi: Nu credeam să-nvăț a muri
vreodată [M. Eminescu, Odă (în metru antic)]
Ezitarea, frica, minciuna atunci când apare repetitiv: – Nu - nu - nu știu nu-nu stă nimeni
aici, nu cunosc. (G. Călinescu, Enigma Otiliei)
L - lichidă laterală, sugerează, după cum arată și numele, o emisie vibrantă, produsă de ieșirea
aerului pe lateralele unui obstacol moale și aplatizat pe margini.
În combinație cu p, evocă:
 o cădere moale - a se pleoști, a pâlpâi, a pălălăi sau violent- plesnetul de ploaie ( M.
Eminescu);
În combinație cu f transmite
 ideea de mișcare asemeni unei pânze în bătaia vântului: a fâlfâi, flamură etc;
 ideea de lunecare lină: Lună, tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci (M.
Eminescu-Scrisoarea I);
R-vibrantă, foarte sugestivă în a exprima:
 agresivitatea (mai ales când consoana este multiplicată): Grrrr!, Arrrde-o! Rrrupe-
i!;
 puterea volitivă: Hei-rrup!
 entuziasmul, încurajarea: Brravo!
1
Caracostea, Dumitru, Expresivitatea limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 2000, pp. 35-55
2
Coteanu, Ion, Consideraţii asupra structurii stilistice a limbii. În: „Probleme de lingvistică generală“, volumul IV,
Bucureşti, Editura Academiei, 1962, pp. 76-113
  dramatismul unui eveniment: S-a rupt din locul lui de sus (M. Eminescu-
Luceafărul)
 emfaza, dorința de a epata, în graseiere:  O, cât de mult simțeam că iubesc pe
Raoul, cu „r"-ul lui franțuzesc cu care pronunțase cuvintele „Georges”, „târziu" și
mai cu seamă „furcă": fu-âr-că... ah, delicios!; – O... o... o... se minună înfiorat
Raoul. Atunci sunt o sărbătoare mai mult eleganța și dispoziția ei... E totdeauna nouă
și deci totdeauna dincolo de orice așteptări... nimic decât o scânteiere de spirit și de
diamante, și n-ai putea spune care dintre ele e cea mai ghr-ozavă...; Până și varhă-
mea (…) a ascultat și părea cu destul interes...(…) [Gib Mihăescu, Donna Alba]

Schimbări paradigmatice. Alternanţele fonetice. Definire. Clasificare

1.2. Alternanţele fonetice vocalice
1.3. Alternanţele fonetice consonantice

Alternanţele fonetice sunt variaţii sistemice care apar în cadrul paradigmei

unui cuvânt prin care înţelegem ansamblul formelor unui cuvânt, ca tot unitar. Sunt
schimbări de sunete pe care le prezintă în flexiune şi în derivare formele aceluiaşi
morfem. Dacă morfemul este lexical, atunci alternanţele fonetice duc la constituirea
alomorfelor lexicale, pe care unii lingvişti le numesc alogene precum în exemplele mas-ă;
mes-e; măs-uţ-ă, în care avem alternaţii vocalice –a-/-e-/-ă. Dacă morfemul e gramatical
atunci alternanţele fonetice duc la constituirea alomorfelor gramaticale, precum în
exemplele citea, bănuia, aveam (indicativ/ imperfect), alternanţele fiind e / i. În mod obişnuit,
alternanţele fonetice dau indicaţii de ordin gramatical. Astfel, în exemplele de mai sus, - e
- din mese nu poate apărea la forma de singular a cuvântului, deci indică pluralul; - a - şi
mas- apar numai la singular, nu şi la plural, aşadar indică împreună cu a final care e
singularul.
Nu există categorie gramaticală căreia să nu îi corespundă anumite alternanţe
fonetice. În unele situaţii, alternanţele fonetice indică singure o categorie gramaticală, ca de
exemplu substantivele şi adjectivele care se termină la singular nearticulat cu consoana – c -
sau – g - schimbă această consoană în - č - sau – ğ - fără ca vreo desinenţă să acompanieze
această alternanţă: rac-rač (raci); drag-drağ (dragi). La verbele terminate la persoana I
singular şi a III-a plural în aceleaşi consoane, alternanţele identice cu cele de mai sus indică
singure persoana şi numărul: duc-duč; strâng-strânğ. Având în vedere funcţiile gramaticale
ale alternanţelor fonetice, lingviştii numesc aceste alternanţe fonologice (nu fonetice), iar
sunetele implicate în alternanţă le numesc morfeme. Dacă alternează vocale, alternanţele
sunt vocalice, iar dacă alternează consoane, alternanţele sunt consonantice.
 I. Alternanţe vocalice

Alternanţe vocalice simple:

1. a / ă – sare/săruri (substantiv), mare/măreţ (adjectiv), agaţă/ agăţa (verb);
2. a / e – pată /pete (substantiv), aerian /aerieni (adjectiv), şadă /şezi (verb);
3. ă / e – păr /peri (substantiv), tânăr /tineri (adjectiv), supăr / superi (verb);
4.â / i – cuvânt /cuvinte (substantiv), tânăr/ tineri/ tineret (substantiv), vândut /vindem
(verb);
5. o/ u – soră /surori (substantiv), mort /muritor (adjectiv), dor/durea (verb);
6. u/ i – brâu / brâie (substantiv); molâu /molâie (adjectiv), călău/ călăi; călâu /călâie
(adjectiv).
Alternanţe vocalice compuse

1. ău /ai - ferăstrău / ferăstraie (substantiv);

2. ia/ ie – iarnă / ierni (substantiv);

3. iu/ ii – armistiţiu/ armistiţii (substantiv), impropriu

/improprii (adjectiv).

Alternanţe simple şi compuse

1. e / ea – măsele /măsea (substantiv), creţ /creaţă (adjectiv), plec /pleacă (verb);

2. o / oa – os /oase (substantiv), ros /roase (adjectiv), mor /moare (verb).
.

II. Alternanţe consonantice

Alternanţe simple
1. d/ z: molid /molizi (substantiv), solid /solizi (adjectiv), văd /vezi (verb);
2. t / ţ: frate /fraţi (substantiv), mort / morţi (adjectiv); lat /laţi (adjectiv), caut /
cauţi (verb);
3. z / j: obraz /obraji (substantiv), repezi /repejor (adjectiv);
4. s / ş: as / aşi (substantiv); ras /raşi (adjectiv), dus / duşi (adjectiv); cos /coşi
(verb).
 Alternanţe compuse

1. sc / şt - bască/băşti (substantiv), ciobănesc /ciobăneşti (adjectiv), numesc

/numeşti (verb);
2. str / ştr – maistru/maiştri (substantiv), albastru /albaştri (adjectiv);
3. st / şt – basist /basişti (substantiv), august /auguşti (adjectiv), degust/ deguşti
(verb);
4. şc / şt – răţuşcă/răţuşte (substantiv), morişcă /morişti (substantiv), pişcă /pişti
(verb).

Alternanţe simple şi compuse

1. c / c+e; i – amic/amice /amici (substantiv), mic/mici (adjectiv), pică/(să)

pice/pici (verb);
2. c / ch+e, i - stoca/ stochez (verb), bloca/blochez (verb);
3. g / g+e, i – fulg /fulgi (substantiv), lung/lungi (adjectiv), şterg /şterge
/ ştergi (verb);
5. g / gh+e, i - larg/largheţe, naviga/ navighez (verb);
6. x / cş – sfinx /sfincşi; linx /lincşi (substantive), fix /ficşi; ortodox / ortodocşi
(adjective).

III. Alternanţe mixte cu vocale şi consoane

Alternanţe simple

1. l / i; i / ii - copil / copii (substantiv); global / globali (adjectiv); spăl/ speli

(verb);
2. n / i – spun / spui; pun / pui, compun / compui (verbe).
Alternanţe compuse
ea+z / e+j : treaz / treji, breaz - breji (adjective)

IV. Alternanţe specifice verbelor la participiu în scris

Alternanţe simple (unde 0 = zero fonetic):

 c / 0 – duce /dus;

d / 0 – rade / ras;

g / 0 – frânge/ frânt, merge/mers;

n / 0 – spune / spus;

t / 0 – trimite /trimis,

b / 0 – fierbe / fiert;

c / p – coace / copt;

g / p – frige /fript.

Concluzii:

Unii lingvişti consideră că alternanţele sunt întotdeauna monofonematice în

sensul că alternează un fonem cu un fonem şi nu grupuri de foneme, cum indică gramatica
tradiţională cresc-creşti; nu alternează – sc - /- şt-, ci – s -/- ş -, şi - c- /- t -. Alternanţele
vocalice în flexiunea şi derivarea cuvintelor pot fi după numărul lor cu 2 termeni (ex. carte -
cărţi alternează –a -/- ă -; în apăr-aperi alternează –ă -/- e -), cu 3 termeni (ex. în masă –
măsuţă -mescioară alternează – a -/- ă -/- e -). Alternanţele consonantice pot fi şi ele la fel:
doi termeni, trei termeni. În flexiunea unora şi aceloraşi cuvinte, alternanţele vocalice există
împreună cu acele consonantice (carte – cărţi, alternează – a - /- ă - şi – t - /- ţ -. În perioada
achiziţionării limbajului de către un străin sau un copil şi unul şi altul întâmpină mari
dificultăţi pentru că nu toate alternanţele sunt uşor de asociat şi fiecare alternanţă memorată
intră într-un sistem. Limba română contemporană e foarte bogată în alternanţe, cum am
arătat şi în exemplele şi clasificările de mai sus, ceea ce constituie un impediment în însuşirea
ei corectă.
2. Alte aspecte fonetice ale LRC
 Frecvenţa sunetelor în limba română

În limba româna scrisă cele mai frecvente vocale în ordine descrescândă sunt: -e- , -
a-, apoi – u - , -ă- , - i -, –o- , -î (â) -. În limba vorbită, cele mai frecvente sunete, în urdine
descrescătoare, sunt: – a- (9,3%) – e- , -ă- , -i-. În privinţa consoanelor, cele mai frecvente
sunt: -n- , -r- , -t- , apoi –s- , -c- , -m- , -d-. Se observă că unele consoane surde sunt mai
frecvente decât perechile lor sonore, iar ocluzivele dentale mai frecvente decât cele labiale.
Cele 7 vocale au o frecvenţă de 49,4/%, iar cele 20 de consoane (fără –k- , -g- ) au frecvenţa
de 49,74/%. Sunetele sonore împreună au o mai mare frecvenţă decât cele surde. În
cazurile de bilingvism fonetic, frecvenţa aceloraşi sunete e diferită de frecvenţa lor din texte
lungi în care necesităţile de expresivitate sunt multiple şi diferite. Sunt mai frecvente sunetele
de un anumit tip acustic, decât sunetele de alt tip. De exemplu, versurile lui Eminescu:
“Neînţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile” cele mai frecvente sunt: -n-, – î (â)-, –r-
(6). Toate au o frecvenţa de 50% din 14 consoane existente.

 Originea sunetelor în limba română

Dintre vocale, cinci vocale (i, e, a, o, u ) au fost moştenite din latina
populară prin cuvintele de origine latină în care apar ele, de exemplu: vicin, mensae, casa,
dominus, umbra etc., iar două vocale (ă, î) reprezintă inovaţii ale limbii române. Totuşi,
ele provin din celelalte vocale latine, cărora, în anumite poziţii şi vecinătăţi li s-a modificat
timbrul. Astfel devine –â- din latinescul manu > mână; -e- din latinescul reus > rău ; -i- din
rivus > râu. Din cele 22 de consoane clasificate africatele ţ, č, ğ şi şuierătoarele / fricative ş,
j sunt inovaţii româneşti.
Ele provin din alte consoane care s-au transmis românei din latină. Cât despre
laringala surdă – h-, unică, e probabil să fi fost preluat din traco-dacă. Diftongii sunt
inovaţii româneşti. Semivocalele sunt preluate din latina populară. Nu orice sunet moştenit
din latină continuă sunetul corespondent. În unele cuvinte, sunetul în discuţie reprezintă o
inovaţie românească: latinescul mola >moară. Deci –r – intervocalic românesc provine din
–l – intervocalic latinesc. Însă – r - din reus continuă pe –r- din latină sau – l - din lana >
rom. lână. Toate sunetele preluate de limba română din limba latină au fost modificate într-o
măsura mai mare sau mai mică deoarece fiecare limbă are sunetele sale proprii şi, mai ales,
un anumit mod de a se pronunţa.
 Tendinţe fonetice ale limbii române curente

Intrarea în limba române contemporană a foarte mulţi termeni internaţionali, mai ales
anglicisme şi sau neologisme din engleza americană face să reapară vocalele – e - şi – o-
urmate de –ă - şi – e -: adresă, şefă, evocă. În cuvintele vechi avem diftongii ea, oa: leagă,
moară, soare, diseară, adreasă. În limba populară, avem cuvinte precum: analoagă, adreasă
(socotite neliterare, evident).Tot în neologisme a apărut – e - (în cuvintele vechi este –ie-):
ecuaţie, evocă, exod, eternă. A apărut şi vocala finală – o – (accentuată): studio, maro. În
finalul cuvintelor, articolul hotărât – l - nu mai e rostit - (omu, laboratoriu, seminariu) - iar
-u- a dispărut (om, laborator, seminar).
Alte transformări/ alternanțe:
 închiderea lui – e -: ginerile, pietrili, vorbili, ferestrili (forme incorecte);
 trecerea lui –s- la –z-: bazin, filozofie (cf. DOOM_2 corectă şi filosofie), premiză, viteză
(forme corecte) // azistent, conziliu, patriotizm (forme incorecte);
 înlocuirea grupului giu prin consoana j: avantaj, peisaj, limbaj (singurele forme corecte);
 alternanţele fonetice scad ca număr: pană-pene; pană-pane, avem atât una, cât şi cealaltă
formă, diferenţiate semantic, evident;
 există tendinţa de unificare a pronunţării datorită şcolii, presei, TV, radioului etc. şi de
diminuare a pronunţării regionale;
 există un ritm moderat al enunţării frazei fonetice.
„Limba română e dintre cele cu dreaptă măsură. Mai toate sunetele sunt modice şi fără
exagerări.” (Mihai Eminescu)

Modificările fonetice (1).

1.1. Factorii care le determină/ influenţează. Tipologia.
1.2. Modificări fonetice condiţionate de factori lingvistici. Fenomenul coarticulaţiei.

1.1. În vorbirea obişnuită, sunetele din cuvinte nu se pronunţă izolat, ci sunt

înlănţuite, aşa încât fenomenul articulării unui sunet (ce va urma) se face de fapt înaintea
sfârşitului articulării sunetului precedent, nu după acesta. Destinderea sau metastaza unui
cuvânt coincide cu tensiunea sau catastaza sunetului următor astfel încât punctul de plecare al
mişcării organelor articulatorii este articulaţia sunetului precedent. Fiecare sunet este legat
de cel precedent şi de cel următor, ba uneori şi de altele mai îndepărtate. Foneticienii au
numit acest proces coarticulaţie. Ei au constatat că aceste fenomene sunt cauza celor mai
multe modificări fonetice din corpul unui cuvânt, îndeosebi despre influenţarea producerii
sunetelor vecine fiind vorba atunci când ne referim la modificări fonetice.
 Factorul lingvistic- coarticulaţia. Modificări fonetice condiţionate
Modificările fonetice provocate de influenţa factorilor lingvistici – a unui sunet asupra unor sunete
învecinate în procesul de articulaţie se numesc şi modificări fonetice necondiţionate.
În momentul tranziţiei de la destinderea unui sunet până la tensiunea sunetului următor,
cuvântul dintre sunete poate duce la schimbări: pot apărea sunete noi, ori pot dispărea sunete,
în general însă pot să apară multe modificări mai mari sau mai mici. Asemenea consecinţe ale
coarticulaţiei se observă nu numai în cazul sunetelor învecinate dintr-un cuvânt, ci chiar şi
în cazul unor sunete aflate la distanţă unele de altele (de exemplu, în silabe diferite sau în
cuvinte diferite). Coarticulaţia e una dintre cauzele principale ale schimbărilor fonetice în
general. Partea foneticii care studiază sunetele în înlănţuirea lor şi în special cele condiţionate
se numeşte fonetică combinatorie.
 Factori psiho-lingvistici şi semantici. Modificări lingvistice necondiţionate

Alte modificări se explică nu prin coarticulaţie, ci prin alţi factori generali, sau de
obicei factori speciali, de ordin psiho-lingvistic, care apar datorită decalajului dintre
gândire şi vorbire. În momentul comunicării, toate sunetele unui cuvânt există în mintea
vorbitorului, dar materializarea lui se face treptat, adică fiecare sunet ocupă un anumit spaţiu
în lanţul acustic al vorbirii. Se iveşte astfel un decalaj între gândire, care e mai rapidă şi
vorbire care e mai lentă. Alteori, din acelaşi motiv general vorbitorii modifică intenţionat
forma unui cuvânt în funcţie de conştiinţa lui lingvistică. În cazul altora, predomină cauze
de ordin semantic care se îmbină cu cele psiho-lingvistice. Forma unui cuvânt e modificată
după forma altui cuvânt asemănător fonetic, deoarece vorbitorii stabilesc similitudini atât de
formă, cât şi de sens. Modificările provocate de coarticulaţie sunt favorizate de ritmul
allegro, deşi se poate să nu aibă loc modificări de sunete şi în timpul vorbirii normale. Dacă
au totuşi loc, aceste modificări nu sunt întâmplătoare, ci determinatoare în sensul că un
anumit tip de sunet influenţează într-un anumit fel un sunet vecin sau e influenţat de un
sunet vecin.
Prin urmare, aceste modificări nu sunt întâmplătoare; în condiţii similare avem de a
face cu acelaşi tip de modificare fonetică. Prin aceste modificări rostirea sunetelor devine
realmente mai uşoară, chiar şi mai comodă, rămânând în limita păstrării semnificaţiilor
transmise şi receptate. Studiul acestor modificări fonetice e important deoarece, fără a
alcătui o parte a limbii române, ele sunt mai numeroase şi mai frecvente decât în alte
limbi. Sextil Puşcariu spune că important e pentru fonetică faptul că există multe variante
de rostire care nu sunt supărătoare.

1.2. Modificări fonetice condiţionate, explicabile, în primul rând prin coarticulaţie

1.2.1. Sinereza (contopirea) înseamnă unirea într-un diftong a vocalelor care

formează un hiat (pentru acesta vocala mai închisă devine semivocală). Un exemplu îl
reprezintă evoluţia în română a cuvântului neogrec teatron trisilabic (te - a - tron). Adaptat în
limba română la forma teatru, forma trisilabică a acestui cuvânt a devenit bisilabică la
începutul secolului nostru: „Priveam ca la tea-tru”. (Topârceanu). Ultima formă a rezultat
prin transferul vocalei e in semivocala şi gruparea ei în relaţie cu vocala următoare, a. Însă,
la Eminescu se păstrează pronunţia trisilabică: „Privitor ca la te-a-tru tu în lume să te-nchipui
/ Joace unul şi pe patru / Totuşi, tu ghici-vei chipu-i” (M. Eminescu, Glossă). Este sinereză şi
în pronunţările: ziar - monosilabică, unde rostirea corectă e bisilabică zi-ar; so-cial, ches-tia,
a-via-ţi-e, unde corect ar fi să se respecte pronunţia în silabe diferite a hiatului i-a, aşa
încât primele două cuvinte în mod corect sunt trisilabice, în vreme ce ultimul cuvânt din
exemplele de mai sus este alcătuit din cinci silabe, şi nu din patru.
1.2.2. Contragerea (contracţia) constă în unirea într-o vocală unică a două vocale
care fac parte din cuvinte diferite sau din acelaşi cuvânt. În limba română veche: de + in >
dein > din; din + spre > dinspre; p(r)e + in > pr(e)in > prin. Avem contragere şi în cuvântul
fiica –pronunţat fica; reumatism sau romantism; a raposa, cuvânt a cărui formă corectă re
trebui să fie „a răpausa”), a cota ( în loc de „a căuta”).
1.2.3. Eliziunea - dispariţia vocalei finale a unui cuvânt sub influenţa vocalei
iniţiale a cuvântului următor, precum în exemplele:
 Ştiu că a plecat. / Ştiu c-a plecat.
 A plecat cu un tren. / A plecat c-un tren
 Dintre o … / dintr-o
 Între o … / într-o …

 Ei se au dus. / Ei s-au dus.

 Nu au înţeles. / N-au înţeles.
 Mă ajută dimineaţa la teme. / M-ajută dimineaţa la teme.

Sunt foarte dese eliziunile înaintea vocalelor a (m-aduce, c-ar face), o (de ex. “M-or
vedea că nu-s”; „A ieşit c-onoarea lezată din afacerea asta”) şi u (c-un an în urmă”; “Pentr-
un cer chemător şi necucerit” (L. Blaga ), dar ele nu au loc înainte de e, i şi t iniţial.
De exemplu: Mă examinează. / *M-examinează!!! Greşită!!
Mă imită. / *M-imită.
1.2.4. Afereza este o altă modificare fonetică prin care dispare vocala iniţială a unui
cuvânt datorită influenţei vocalei finale a cuvântului precedent. De exemplu, “Mă duc
până în centru.” Devine “ Mă duc până-n centru.” Sau “Fuge în casă” > (devine) Fuge-n
casă. În unele cazuri, formele de afereză coexistă cu cele corespunzătoare fără afereză: mult
timp, forma ‘naltă coexistase cu actuala, înalt, înaltă.
 1.2.5. Sincopa este schimbarea fonetică care constă în căderea vocalei situată de
obicei între două consoane. În mod obişnuit, cade vocala interconsonantică înconjurată
de silabe neaccentuate (în poziţie interioară). Acest tip de modificări se întâlnesc mai ales
din cauza ritmului grăbit al comunicării / vorbirii. Se aud astfel formele:
 epurele < (din) iepurele
 cânele < câinele
 cazurle < cazurile
 lelţa <leliţă
 dom’le < domnule
 văzt < văzut.
Sextil Puşcariu, Al. Graur consideră că în forme ca ţărna, lelţa etc. s-a sincopat vocala
accentuată; întâlnim la Lucian Blaga forma ţărna în poemul Catrenele fetei frumoase sau
poemul La cumpăna apelor: „De-aici luăm iarăşi drumul/ Spre ţărna şi valea, trădate-nmiit /
Pentr-un cer chemător şi necucerit”.”
1.2.6. Haplologia este schimbarea fonetică constând în suprimarea unui grup de
sunete (asemănătoare) care se repetă imediat.
De exemplu: „Îi tare buna mămăliga asta! / …măliga …
 Coana < cucoana
 Coniţă < cuconiţă
 Conaş < coconaş
 Nea < nenea
 Naş < nănaş
 Măta < mamă-ta.
Numele cu haplologii nu sunt considerate literare, însă compusul tragi-comic
rezultat din tragico-comic s-a impus.
1.2.7. Disimilaţia este schimbarea fonetică prin care un sunet este modificat de alt
sunet identic sau asemănător cu el din acelaşi cuvânt sau din cuvântul vecin. În procesul
disimilării, din 2 cuvinte identice sau asemănătoare rezultă sunete diferite. Disimilaţia se
opune astfel structural asimilaţiei. Ambele însă se produc şi se explică prin tendinţa
vorbitorilor de a rosti mai uşor cuvintele. În cazul asimilaţiei, pornim de la sunete diferite şi
ajungem la sunete identice sau asemănătoare, iar prin procesul disimilaţiei se modifică sau
chiar dispare o articulaţie care se repeta şi se recurge la sunete diferite. Dacă în unele cazuri
avem serii de disimilaţii diferite, precum în exemplele RUXANDRA, RUXANDA ori
LUXANDRA. În exemplul Ruxandra - Luxandra se observă că avem în prima formă un r iar
în a doua formă un l. Deoarece al doilea r s-a menţinut şi în a doua formă, înseamnă că aici
e sunetul motor al procesului, adică sunetul disimilator, în vreme ce primul l este sunetul
disimilat pentru a se evita repetarea aceleiaşi mişcări articulatorii. În cazul al doilea,
Ruxandra - Ruxanda se observă că sunetul care rămâne pe poziţie e primul; ca atare, acesta e
sunetul disimilator, pe când al doilea “r” dispărut în forma cu disimilaţie e sunetul
disimilat .
1. De aceea, lingviştii vorbesc şi de disimilaţie parţială şi integrală.
 Disimilaţie parţială întâlnim în exemple precum:
 Gligore < Grigore
 tutulor < tuturor
 saltar < sertar.
 Disimilaţie totală întâlnim în situaţiile în care sunetul disimilat e îndepărtat de sunetul
disimilator, ca în exemplele: fereasta < fereastra (a fost disimilat total al doilea r);
indepedenţa < independenţa (cu disimilaţia totală a celui de-al doilea n); laterna <
lanterna.
După locul lui în raport cu sunetul disimilat, lingviştii vorbesc despre:
 disimilaţie progresivă (când sunetul disimilator se află înaintea sunetului disimilat):
Ruxandra - Ruxanda –şi
 disimilaţie regresivă (când sunetul disimilator se găseşte după sunetul disimilat):
Luxandra.
După depărtarea dintre sunetul disimilator şi cel disimilat, disimilaţia poate fi la distanţă,
între sunetele implicate în proces întâlnindu-se şi alte sunete (situaţia cea mai obişnuită)
şi în contact (când sunetele implicate în proces sunt vecine). Avem
 disimilaţie la distanţă în toate exemplele date.
 disimilaţie în contact avem în exemplele:
 triunf în loc de triumf;
 îngânfat – îngâmfat prin influenţa labio-dentalei f asupra lui m;
 monumentum > monumânt > mormânt prin disimilaţia
interioară a lui m către n.
După caracterul sunetelor implicate în proces, disimilaţia poate fi:
 disimilaţie consonantică (în toate cazurile de exemple enumerate până aici) .
 disimilaţie vocalică:
  fodul în loc de fudul;
 bacalureat < bacalaureat (disimilaţie totală la cel de-al 3-lea a);
 delincvent >delicvent (tinde iar să se generalizeze forma ultimă ca
literară, mai ales pentru că este apropiat de „delict”);
 apropitar pentru proprietar avem o disimilaţie totală consonantică
progresivă la distanţă.
În cazul modificării formelor unor cuvinte, trebuie luate în discuţie mai multe
modificări fonetice de tipuri deferite.
1.2.8. Asimilaţia este schimbarea care constă în modificarea caracteristicilor
fiziologico-acustice ale unui sunet sub influenţa altor sunete din acelaşi cuvânt sau din
cuvântul vecin. În felul acesta din două sunete rezultă alte două sunete, fie identice, fie
asemănătoare; în procesul de asimilaţie, un sunet atrage total sau parţial la propria sa
articulaţie alt sunet al aceluiaşi cuvânt sau din alt cuvânt. Asimilaţia se face cu scopul de a
evita succesiunea a două modificări articulatorii diferite. De exemplu, cuvântul vorba e
pronunţat uneori „vorva”, adică a vorovi. Sub influenţa lui v iniţial, consoana b devine v.
Sunetul asimilator este v (este sunetul care învinge şi rămâne pe poziţie), în vreme ce sunetul
asimilat este b (sunetul care se schimbă); alt exemplu este boliţă rezultat din bivoliţă
Sunetul asimilator este de această dată b, iar sunetul asimilat este v.
Clasificarea tipurilor de asimilaţie
a. După poziţia sunetului asimilator faţă de cel asimilat, asimilaţia poate fi:
 progresivă - în cazul asimilaţiei progresive, sunetul asimilator se găseşte în faţa celui
asimilat (vorva < vorba, înalt < nalt),
 regresivă - iar în cazul celei regresive, sunetul asimilator este după sunetul asimilat (nisip
< năsip).
b. După gradul de modificare a sunetului asimilat, asimilaţia poate fi:
 totală (când sunetul asimilat devine identic cu cel asimilator), la fel ca în toate
exemplele date sau
 parţială (când sunetul asimilat devine numai asemănător cu sunetul asimilator,
modificându-şi numai una din trăsăturile specifice); boiar - în limba română
veche; forma „boier”- se explică prin asimilaţia parţială a lui e în a.
Datorită influenţei lui p sonor, b îşi pierde sonoritatea în cuvinte ca supsemnatu’, prin
influenţa sonantei m asupra consoanelor surde vecine a rezultat: zmulg, zmântână, bazma,
ztampilă.
 c. După distanţa care separă sunetul asimilator de cel asimilat, asimilaţia poate fi:
 de contact (când cele 2 sunete sunt vecine) boiar pentru boier, zmulg pentru smulg, un
pig pentru un pic, oraj pentru oraş, dulab pentru dulap şi
 la distanţă (când între cele 2 sunete se găsesc alte sunete neimplicate în proces): vorva
pentru vorba şi toate celelalte exemple.
d. După caracterul sunetelor implicate, asimilaţia este:
 vocalică - asimilaţiile vocalice sunt mai rare: „cinematograf” se rosteşte
prin asimilaţia vocalică a lui a de către o (cinemotograf) sau prin asimilaţia
lui o de către a: gramofon – gramafon; mulţumi – mulţămi; ciolofan-
celofan; prin influenţa asimilatorie a lui – e- asupra lui – i – Vasile -Vasele;
 consonantică: minune - mirune, fereastra - fenestra - întâlnim asimilaţii
consonatice ale lui r asupra lui n; aici intră în discuţie fenomenul de
rotacism. Rotacism avem numai în cazurile în care a trecut la r , - n -
intervocalic latin fără intervenţia asimilatorie a lui n;
 mixtă (când consoana influenţează vocala): singular schije, tovarăşe, grije
- – pronunţarea muiată a consoanelor schimbă pe ă în e. Această asimilaţie
este una mixtă pentru că asimilaţie mixtă este şi nazalizarea vocalelor de
către consoanele nazale.
În majoritatea tipurilor de modificări fonetice discutate au fost implicate nu numai
sunete din acelaşi cuvânt, ci şi sunete vecine aparţinând unor cuvinte diferite, dar din aceeaşi
sintagmă. Schimbările fonetice sunt cuprinse într-un cadru mai larg, numit fonetică sintactică
sau sandhi provenit din sanscritul „sandhi” = unire, legătură. Prin fonetica sintactică se
explică de exemplu sonoritatea lui p din un dulab mare sau căderea lui a din clas-a treia.
1.2.9. Metateza - prin metateză înţelegem inversiunea unor grupuri de sunete în
interiorul unui cuvânt sau al unei sintagme. Cauza principală o constituie evitarea rostirii
unor grupuri de sunete incomode din punctul de vedere al articulaţiei. Schimbând ordinea,
vorbitorul obţine o nouă ordine în succesiunea sunetelor, mai comodă pentru coarticulaţie.
Cauze secundare pot fi defecte de memorie sau asociaţii greşite de idei.
De exemplu:
 potropop în loc de protopop - prin schimbarea sunetelor o şi r ,
 poclon în loc de plocon;
 hodină în loc de odihnă;
 poctoavă – potcoavă;
  şuburelniţă – şurubelniţă;
 siripit – risipit.
Metateza e destul de frecventa în limbajul copiilor, deoarece mişcările articulatorii
la ei sunt mai şovăielnice; stărluci – străluci; stărnutat – strănutat;
Culj – Cluj, crastaveţi – castraveţi.
Asimilaţie şi metateză avem în exemplele: garmafon pentru gramafon. Metateza
poate fi întâlnită şi în frază în sensul că îşi inversează locul nu numai sunetele în cadrul unui
cuvânt, ci cuvinte întregi:
Am dat vaca la fân. // Am dat fân la vacă.
Am turnat lampa în gaz. // Am turnat gaz în lampă.
1.2.10. Diereza este disocierea unui diftong în elementele sale componente, în aşa
fel încât dintr-o vocală şi o semivocală rezultă două vocale, deci rezultă un hiat. Astfel,
aurifer se pronunţă au-ri-fer, cu diftong, nu cu hiatul a-e. Se rosteşte uneori deodată (cu hiat
între e şi o) nu deo-dată. Vorbitorul e constrâns de mediu ori de prozodie să rostească:
- bisilabic: ca-ut în loc de caut;
- trisilabic: te-a-tru pentru teatru.
1. 2.11. Proteza este adăugarea unui sunet la începutul unui cuvânt:
 lămâie, ridică, mirosi - alămâie, aridica, amirosi (proteza lui a);
 hăla, hălalalt - punerea lui h în faţa lui ăla, ălalalt.
Specialiştii consideră că acest fenomen fonetic s-a petrecut şi cu î din formele pronominale:
îmi, îţi, îi ş.a.
1.2.12. Epenteza este intercalarea unei vocale între sunete vecine. Între d şi r din
cuvântul adresa s-a intercalat vocala i şi a rezultat adriesa; pudra – pudura. Ceea ce este însă
de reţinut e faptul că rostirile cu epenteză sunt indicii de incultură, prin urmare sunt de evitat /
corectat. Aceleaşi vocale – i -, - u - le găsim intercalate şi în dialecte; între h şi r: hirbi – hrib;
huruba – hrub. Epenteza – i -, - e - ,- u - (între vocalele în hiat) este aproape generală, deşi
ortografia n-o include; aluziie, aviiaţie, creeaţie, neuon (pentru neon). În limbajul copiilor
găsim asemenea exemple: şurubeliniţa – şurubelniţă.
1.2.13. Epiteza constă în adăugarea unei vocale (rareori poate fi şi consoană) la
sfârşitul unui cuvânt. Astfel, avem formele: măi, aicea, pretutindenea, pururea, aievea,
asemenea (pentru asemene) – acuma.
1.2.14. Reduplicarea fonetică sau silabică ar consta în repetarea unei silabe în
acelaşi cuvânt cu sau fără variaţii în vocalism. La origine, modificarea fonetică este
afectivă şi are ca autori copiii, primele cuvinte din vocabularul fundamental aparţinând
acestora: mama, tata, lele, dada, papa. Tot prin reduplicare s-au creat unele onomatopee:
scârţ - scârţ şi unele verbe: a dârdâi, a fâlfâi, a şuşoti.

LECŢIA a II- a
Modificările fonetice (2).
2.1. Modificări fonetice cauzate de coarticulaţie şi factori psihici.
2.2. Modificările fonetice explicabili prin factori psihici.
2.3. Modificările fonetice cauzate de factori de ordin semantic

2.1. Modificări fonetice cauzate de coarticulaţie şi factori psihici.

2.1. 1. Anticiparea este pronunţarea anticipată a unui sunet într-un cuvânt. Ulterior,
sunetul anticipat e rostit şi la locul lui normal sau obişnuit. Cele mai multe anticipări nu s-au
impus în limba literară (deci nu sunt corecte), precum în exemplele:
 anticiparea lui n: indentic, indentitate, intinerar, angronom;
 anticiparea lui r: fragure (pentru fagure).
Anticiparea se explică şi prin faptul că gândirea e mai rapidă decât vorbirea: în
momentul comunicării toate sunetele se afla în mintea noastră, dar concretizarea se face
treptat. Grăbindu-se, vorbitorul le rosteşte şi mai înainte decât trebuie organele fiind dispuse
deja în vederea pronunţării următorului sunet. Unele anticipări s-au impus în limba literară,
astfel fiind rostirea lui i din diftongul îi (âi): câini, mâini, pâini se explică prin anticiparea lui
i. Ulterior, sub influenţa formei de plural s-a refăcut uneori o nouă formă de singular: câine,
pâine (în loc de cane, pane), dar nu şi în cazul mâna.
2.1.2.Propagarea este fenomenul fonetic similar anticipării prin care se înţelege repetarea
unui sunet deja pronunţat:
 prin propagarea lui – n – ori a unui timbru nazal se rosteşte:
  înfinge pentru înfige;
 Dominte pentru Domitie;
 Melinte pentru Melitie.
 propagarea lui r în forme populare ca armornica, încruntrar, turberculoza;
Explicaţia propagării e preponderent psihică, adică vorbitorul îşi închipuie din
cauza momentului mai rapid al gândirii că nu a pronunţat un sunet, astfel încât el
repetă sunetul. La această explicaţie se adaugă şi alta referitoare la dificultatea rostirii unui
sunet precum “r” în exemplul turberculoza. Vorbitorul se concentrează într-o măsură foarte
mare asupra pronunţărilor, le repetă, iar alteori le anticipează.

2.2. Modificările fonetice explicabili prin factori psihici

2.2.1. Analogia este schimbarea parţială a formei unui cuvânt după forma altor
cuvinte; de exemplu, un o accentuat din convocă a fost diftongat în oa ajungându-se la
convoacă după modelul lui ‘roagă “. Rostirea în diftong nu e corectă în cuvinte ca:
 revoacă, pedagoagă;
 -c- prefinal din cuvântul complect în locul formei corecte “complet” prin
influenţa analogică a formelor terminate în - ct corecte (intelect, perfect);
 accentuarea pe – u - în cuvântul duminica se explică prin influenţa
accentuării pe prima silabă în numele celorlalte zile ale săptămânii;
 consoana –m – în cuvântul octombrie se explică prin influenţa formei
septembrie în care m este etnologic;
 forma distrasă (în loc de distrată ) o găsim la Eminescu în versuri ca: „Ea îl
privea pe copilaş / Uimită şi distrasă” care are ca model pe rasă, participiul
formei infinitivale (a) rade.
2.2.2. Hiperurbanismul (hipercorectitudinea) este înlocuirea unui sunet considerat
dialectal prin echivalentul lui cult în cazul în care înlocuirea nu se justifică etimologic. În
forme ca: piftea, pişcăliţă, pibrit , - p - iniţial apare incorect în locul lui –k'-, etimologic simţit
ca dialectal în special în Moldova prin încadrarea greşită a acestor cuvinte în categoria:
picioare - chicioare. Dintr-un motiv similar, vom găsi dialectal consoana laringală - h - în
loc de literarul – f – în exemple precum: hiica pentru fiica sau ğ în loc de j (în Maramureş):
gioc (joc). S-a încercat înlocuirea lui – h - cu – f - şi a lui - g - cu – j - în ex. ca: arfimandrit,
arfiva, juvaier (pentru giuvaier). Dat fiind faptul că, dialectal, în Moldova după unele
consoane apare – ă – sau –i – în loc de literarele – e - sau - i - (răce, răpede) se spune şi
gredină, prejitură, brinză , griu, smintână.

2.3. Modificări fonetice explicabile prin cauze de ordin semantic

2.3.1. Etimologia populară este modificarea formei unui cuvânt (de obicei
neologism) datorită apropierii lui de alte cuvinte mai cunoscute vorbitorului sau
vorbitorilor în general, asemănătoare ca formă şi uneori ca sens. Etimologia populară
caracterizează vorbirea oamenilor inculţi şi constituie o sursa de umor ca în exemplele:
 aerogant (arogant)
 arcolada (acolada)
 boliclinica (policlinica)
 depărtat (deportat)
 frecţie (fricţie)
 pedepsie (epilepsie )
 funegru (junebru)
 gaz-metal (gaz metan)
 somnieră (somieră)
 cumpărătiva (cooperativă)
 săltat (exaltat)
 prinsonier (prizonier).
2.3.2. Contaminaţia este schimbarea fonetică ce constă în modificarea formei unor
cuvinte sau a unor construcţii gramaticale datorită fie încrucişării, fie combinării lor cu alte
unităţi lexicale asemănătoare ca sens. De multe ori contaminaţia se face conştient, din tendinţa
spre glumă sau ironie, ca în exemplele:
 nepurcel (nepot + purcel)
 a furlua (afura + a lua)
 autopasul (autobuz + pasul)
 cizmăgar (cizmă + măgar)
 cocobarza (cocor + barza)
 poimarţi (poimâine + marţi)
 am înţeles +am priceput > am înţelegut
  a vopsi + a picta > vopsează.
Există şi unele pronunţări voit ironice:
 porcaria, porcheria (porcărie)
 studenticos (student+ studios)
 mitochen
 beţiveschi
 intelectocănime (intelectuali + mitocani)
 personulitate (personalitate+ nulitate).
2.3.3. Deraierea lexicală constă în înlocuirea conştientă a părţii finale a unui
cuvânt cu partea iniţială asemănătoare ca formă a altui cuvânt, cu scopul de a surprinde
şi a şoca chiar. Vorbitorul păcăleşte pe auditor şi produce chiar şi un efect comic dacă
foloseşte expresiile de mai jos în locul celor cunoscute:
 „Dumnezeu să-l ierte!“ // “Dumnezeu să-l iepure!“
 Cât e ceapa ? // Cât e ceasul?
 Am un inel de auleu. // Am un inel de aur .
 Să-ţi fie de bat. // Să-ţi fie de bine!
În alte exemple de deraiere lexicală, tonul şi nuanţa ironică alternează cu duritatea
exprimării:
 O faci pe nervosul. // În loc de o faci pe nebunul.
 Vai de cozonacul tău. // În loc de vai de cojocul tău.
 Bani gheaţă nu are. // Bani gata (aşa a fost la început şi aşa ar fi „corectă”
exprimarea).

CONCLUZII

Toate modificările fonetice sunt posibile şi există din cauză că ele nu au rol
fonologic şi nu afectează în sine sensul comunicării. Uneori acestea sunt şi indicatori
stilistici. Cuvintele cu formele „asimidisimimetatizate” ori de alte soiuri comunică acelaşi
mesaj. Formele rezultate în urma acestor modificări s-au impus în defavoarea formelor
corespunzătoare. Nu în toate cazurile modificarea a avut loc realmente. Aceste modificări
se petrec sau nu, în funcţie de context, de vârstă, cultură, regiune, categorie socio-
profesională, ori alţi indici ai dinamicii sociale de care fenomenul vorbirii este
indispensabil legat. Dacă se petrec, ele se generalizează uneori şi chiar pot deveni cu timpul
literare, unele cuvinte dispărând din limba literară standard şi fiind înlocuite de cuvintele
modificate fonetic, ca în exemplele: cuvântul fârtat (pentru actualul frate); a pogorî (pentru a
coborî); nisip (pentru năsip) sunt acum în limba literară corecte. După ivirea variantelor
culte, formele noi au unele şanse de impunere în varianta cultă, deşi se petrec multă vreme în
limba populară. Ca şi alte modificări fonetice, şi acestea se petrec pentru că limba înseamnă o
matrice sonoră în continuă transformare, la fel ca toate fenomenele vii.