Facultatea de Științe și Litere „Petru Maior”

C1-2. Stilistică, stil

Concepte, cadre descriptive
(4 ore curs; 4 ore seminar)

Stilistica, RE III

Conf. univ. dr. Luminița CHIOREAN

Pentru uz intern
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Cuprins

STILISTICA - ŞTIINŢĂ A LIMBII. SISTEMUL RETORICII ANTICE

Stilistica lingvistică
Stilistica literară
Stilistica genetică
Stilistica funcțională
Stilistica efectului
Stilistica literară. Abaterea
Stilistica lingvistică vs literară
Stilistica lingvistică românească. Direcții și reprezentanți
STILUL
Cadre de definiție
Matrice, hipogramă
Intertextualitate, paratextualitate, metatextualitate, hipertextualitate, arhitextualitate
Concluzii
Bibliografie
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 STILISTICA - Ştiinţă a limbii. Sistemul retoricii antice
Sursa: retorica antică (scientia scientiarum și ars artium) – genuri retorice: discurs judiciar (acuză vs apără); discurs
deliberativ (pro vs contra ....cetății); discurs demonstrativ (laudă vs blamează
• artă a exprimării artistice simultan petrecută cu exprimarea corectă;
• reguli şi norme relevante pentru tehnica elaborării unui discurs argumentativ (ce are ca miză persuasiunea) -
oratoria;
• compoziţional, discursul ţinea cont de tripartiţia:
• inventio (idei, 3 tipuri de argumente; ethos – starea afectivă a oratorului, pathos – emoții, pasiuni,
sentimente/ auditoriu, logos – argumentarea propriu-zisă a discursului);
• dispositio (reguli de dispunere şi ordonare a ideilor în enunţuri); părțile dispozițiunii: introducere
(exordium: principium, direct, și insinuatio, pe ocolite, digresiune), narațiune (naratio), argumentare
(argumnetatio – susținerea propriilor argumente și respingerea celor ale adversarului, moduri: analitic sau
sintetic), perorația (peroratio, epilogul)
• elocutio (reguli de folosire a mijloacelor expresive: limba şi figurile). Stiluri retorice: nobil (grave), simplu
(teuis) și mijlociu (medium); trăsături: claritatea, preciziunea, corectitudinea, puritatea, armonia.
Elocutio va rezista ca aspect fundamental al discursului, mai ales în cazul discursului oratoric, disociat de cel literar. De
aici, Aristotel făcea diferenţa între retorică (analiza şi producerea text-discursului oratoric) şi poetică (structura operei
literare/ gen şi specie literară). Ambele discipline vor avea în comun folosirea mijloacelor de expresie ale limbii, astfel
încât ambele arte vor lucra şi impune noţiunea de stil.
Notă. Retorica antică adaugă memoria și acțiunea (limbaj nonverbal) kinezica – mimica) ; fonaschia (disciplina – rețete
pentru întreținerea vocii); limbajul sunetelor: fonask – tonul discursului cu ajutorul flautului)/ neoretorica/ retorica
structurală a școlii de la Liege (Grupul μ )
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Elocutio – Inventar al figurilor (apud Pierre Fontanier, Henri Morier, les figures du discours)
Figuri de cuvinte Figuri de gândire Figuri gramaticale

Figuri destinate a reda Figuri de pasiune

faţetele concrete
ale realităţii exterioare

Metafora Descrierea Imprecația Inversiunea

Metonimia Portretul Apostrofa Hiperbatul
Sinecdoca Comparația Ironia Anacolutul
Catachereza Aluzia Sarcasmul Pleonasmul
Litota Alegoria Dubitația Repetiția
Hiperbola Antiteza Interogația retorică
Reticența Exclamația retorică

Suspensia Prosopopeea
Sentința sau maxima
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
În sec. XX, stilistica îşi definitivează domeniul şi metodele.

Charles Bally va impune stilistica lingvistică, stabilindu-i ca obiect de cercetare mijloacele de expresie
ale vorbirii (limba vorbită), iar, ca metodă, cea socio-psihologică
Bally nu se referă la stil ca obiect al stilisticii, ci la „mijloacele de expresie ale vorbirii unei comunităţi
lingvistice din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv, adică exprimarea faptelor de sensibilitate prin
limbaj şi acţiunea faptelor de limbă asupra sensibilităţii.” [Bally, Traite de stylistique française, 1961: 16]

Iorgu Iordan: „mijloacele lingvistice folosite de un scriitor pentru a obţine anumite efecte de ordin
artistic.” [Iordan, Stilistica limbii române, 1975: 11]

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Stilistica lingvistică
S. lingvistică a fost iniţiată de Charles Bally – Tratat de stilistică (1902). În concepţia lui Ballly, „S. studiază
faptele de expresie ale limbajului organizat din punct de vedere al conţinutului afectiv, adică exprimarea
faptelor de sensibilitate prin limbă şi acţiunea faptelor de limbă asupra sensibilităţii.” (CBT 1, 16) În
limbajul colocvial, există nuanţări afective exprimate direct (efecte naturale), prin medierea semanticii
cuvintelor şi a frazeologiilor sau indirect (efect prin evocare), sub forma suplimentării valorilor ataşate
sensului activat discursiv, prin medierea unor conotaţii specifice coordonatelor discursive - auctorială
(personală), temporală, spaţială, socială etc.
După Bally, obiectul S. îl constituie cunoaşterea mijloacelor de expresie de care dispune o colectivitate
pentru exprimarea unui conţinut afectiv. Prin urmare, se au în vedere identificarea şi delimitarea
caracterului afectiv al faptelor de limbă, mijloacele întrebuinţate pentru a le produce, relaţiile care apar
între ele şi sistemul pe care-l formează.
În opinia lui Bally, folosirea intenţională a unui cuvânt/ expresii sau a unei sintaxe afective cu obiective
estetice, scoate aceste fapte în afara S. În baza opoziţiei intenţional – neintenţional, Bally separă S. de
estetică (estetica literară, îndeosebi) şi de stil (CBT1, 19), prin limitarea la o „stilistică a vorbirii”. Nu se
acceptă totuşi că faptele de expresie marcate afectiv apar în discurs, în mod „spontan şi firesc” sau că, în
vorbirea colocvială (normală), lipseşte „intenţia estetizantă”.
Între lingviştii români, Iorgu Iordan a urmat direcţiile S. lui Bally, dezvoltând o stilistică a limbii române
(IIS). Aceeaşi direcţie a S., dar fără a opera tranşant distincţia „lingvistic” vs „estetic”, a teoretizat-o şi Ion
Coteanu (JCS). Cei doi concretizează tradiţia românească a studiilor de stilistică, la care contribuie
cercetători de seamă, precum: Hasdeu, Densusianu, Puşcariu, Vianu (cf MNP)
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Stilistica literară

II. S. literară. Pe baza unor premise introduse de Benedetto Croce şi Karl Vossler, se
dezvoltă un demers stilistic, care, deşi urmăreşte, ca şi Bally, stilul în limbă, operează
distincţia între „lingvistic” vs „estetic”, postulând, la început, unitatea dialectică a celor
două aspecte (inseparabilitate):
esteticul este imanent lingvisticului.
În timp, prin limitarea extensiunii, acest demers operează în special asupra text-
discursului literar considerat ca o practică individuală a valorilor (expresive) conţinute în
limbă.
Luând drept criteriu perspectiva de abordare a obiectului, S. literară cunoaşte mai multe
ramuri, diviziuni relative şi impuse de necesitatea unei prezentări sistematice.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Stilistica genetică
Apare ca reacţie împotriva excesului pozitivismului biografic şi anecdotic, impus de Charles Augustin Sainte-Beuve şi
Hippolyte Taine, care căutau originea operei literare în psihologia autorului (accidentele vieţii, rasa şi mediul –
topofilia, despre care vorbeşte mai târziu Bachelard). Or, rasa, mediul, momentul pasiunea, maladivul nu pot explica forma
şi sensul operei literare. Cauzele trebuie căutate în opera ce le dă naştere, în sinteza dintre trăire şi rostire, pe care aceasta o
gestionează. Limba, limbajul operei îi conţine implicit originea, fiindcă opera este viaţa trecută în discurs. Orice act de
discurs traduce un conţinut de „viaţă” şi, din acest motiv, limba literaturii, limbajul artistic, nu pot fi separate de limba
comună.
Pentru Leo Spitzer (LSS), reprezentant de seamă al S. genetice, aceasta constituie o premieră. Pentru el, stilul provine
dintr-o folosire particulară a limbii, care poate fi întreprinsă de un individ, dar, în acelaşi timp, în anumite limite, ea poate fi
şi rezultatul unei opţiuni colective, într-o anume secvenţă temporală.
Conform afirmaţiilor lui Spitzer, există un stil individual manifest alături de un stil al unei colectivităţi sau / şi al unei epoci.
La originea stilului operei literare se află folosirea individuală a faptelor de limbă, concretizate în detalii insolite – „abateri”
şi / sau „deviaţii”. Dinspre aceste detalii, stilisticianul coboară în centrul „sistemului solar” identificat cu opera, unde
descoperă „etimonul spiritului” ce i-a dat naştere. Fiece „sistem particular” intră în componenţa unui sistem mai vast, care
poate fi al unei autorităţi colective, al unei epoci sau al unei etnii (ex. Dumitru Caracostea a vorbit despre existenţa unui
„stil etnic” în limbajul poetic eminescian; cf DCA, 279-280).
Concepută astfel, S. poate fi asimilată unei critici literare, care, plecând de la intuiţia faptelor de stil, revelează şi descrie
originea şi evoluţia operei, reface traseul ei diacronic. În acest sens, este nevoie de competenţe critice şi estetice (simţ critic
şi estetic), în aprecierea pertinenţei stilistice a faptelor de limbă, sensibil manifestate la nivelul intuiţiilor permisive
apropierii „simpatetice” între receptor şi autor, singura care permite de fapt atingerea „etimonului spiritual al operei”.
Însumând aceste virtuţi, Leo Spitzer rămâne, în opinia unora, un stilistician şi critic valoros (D.Alonso, a.Amando, Spoerri,
Hatzfeld).
S. genetică cunoaşte şi alţi reprezentanţi, cum ar fi Gaston Bachelard, Georges Poulet (GMP) sau Charles Mauron (CMD)
şi Michael Riffaterre – dintr-oEsteperspectivă „formalistă” – în MRS, prin noţiunile de matrice şi hipogramă.
interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Stilistica funcțională
S. funcţională. Se referă la stilul considerat ca efect al unei elaborări neobişnuite, lucide şi „orientate” a mesajului.
Sub influenţa teoriei informaţiei, a lucrărilor formaliştilor ruşi şi a lingvisticii structurale (Roman Jakobson), S. îşi reconsideră
viziunea asupra textului literar şi caută soluţii adecvate interpretării. În baza unei premise fundamental lingvistice - şi anume,
textul formează un sistem de semne a cărui configuraţie generală este dată de valoarea sau, mai bine-zis, de relaţiile şi / sau funcţiile
pe care fiecare din aceste semne le deţin în cadrul sistemului -, S. funcţională postulează posibilitatea unei analize obiective a
mesajului literar. Insistând pe caracterul „construit”, „elaborat”, „ferm structurat” al mesajului literar, S. funcţională, tinde către o
poetică a textului. În contextul „metodei structurale” şi al actualizării activităţii formaliştilor ruşi, două eseuri jakobsoniene reţin
atenţia: Linguistique et poétique în RSE (209 -248) şi Les « Chats » de Baudelaire în L’Homme (I, 1962: 1-20), apud Jakobson, Roman.
1964. „Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi consideraţii de perspectivă”, în Probleme de stilistică. Culegere de articole,
Editura Ştiinţifică, București, pp. 84-97)
Literaritatea este definită ca un fenomen cu origine într-o redundanţă anormală a textului. Stilul este, în acest caz, consubstanţial
funcţiei poetice, care conform definiţiei date, presupune „alegere” şi „combinaţie”, în aceeaşi măsură.
„Funcţia poetică proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinaţiei” (RJE, 220). „selecţia” convine S., ştiut fiind
faptul că stilul provine dintr-o opţiune a subiectului locutor pentru anumite forme şi construcţii discursive. Teoria jakobsoniană
încearcă să probeze că „literaritatea” şi implicit „stilul” îşi au originea într-o redundanţă crescută a textului, voit obţinută şi
concretizată de echivalenţa elementelor sale componente.
Pornind de la acest principiu al echivalenţei, S. Levin elaborează teoria cuplajelor – ambele teorii conducând la o viziune autotelică
asupra textului literar, care, revenind asupra propriei alcătuiri, se impune destinatarului ca un tot de sine-stătător în conţinut şi
formă, aspect reproşat lui Jakobson. Astfel, prin echivalenţe excesive pe seama cărora este pusă literaritatea, textul este redus la
artefact, anulându-i dinamismul intern provenit din contrastul între scriitură şi lectură, dintre intenţiile scriitorului şi receptarea
cititorului.
Analizând textul ca obiect autotelic, Jakobson atenuează tensiunea mesajului literar şi riscă pierderea autenticului poetic prin trecerea
într-o gramatică („a poeziei”) – aspect reproşat de către M. Riffaterre („Sonetul” lui Baudelaire e transformat într-un „superpoem”
inaccesibil cititorului; e o „gramatică a poemului”). Reproşul se rezumă la întrebarea care dintre echivalenţele revelate de analiză sunt
pertinente stilistic. Singurul criteriu ar fi (după Riffaterre) reacţia cititorului.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Stilistica efectului
S. efectului
Michael Riffaterre este principalul reprezentant.
Teoria sa nu se îndepărtează mult de teoria jakobsoniană, de altfel pe care o cizelează.
La ambii, funcţia creatoare de „literaritate” este definită semănător: „funcţie poetică” la Jakobson,
respectiv „funcţie stilistică” la Riffaterre.
Diferă doar atenţia acordată de Riffaterre reacţiei cititorului în receptarea mesajului.
Dacă Jakobson pune accentul pe construcţia mesajului ca atare (poiein), Riffaterre consideră că
efectul de ”literaritate” apare doar atunci când cititorul este sensibilizat prin stil, care are ca origine
o organizare specifică a mesajului pe bază de convergenţă şi contrast, prin care se urmăreşte
obţinerea unei anumite reacţii din partea cititorului.
Premisele behavioriste ale S. efectului sunt evidente, putându-li-se reproşa un
pozitivism excesiv, care reduce stilul la un act eminamente voluntar, conştient.
S. efectului, de asemenea, operează cu noţiuni ambigui (ex. micro- / macro-context;
arhilector ca sumă de lecturi efectuate de persoane cu grad diferit de competenţă, cu un
„orizont de aşteptare” diferit.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Stilistica literară. Abaterea
Ca observaţie finală a încercării de tipologizare a S., reţinem un concept prezent în mai toate demersurile
S. literare, şi anume: abaterea, numită direct sau mascată sud denumiri precum: contrast, surpriză,
insolitare –, abaterea - un concept inevitabil.
Cu excepţia S. genetice, inspirată de idealismul lui K. Vossler şi B. Croce, toate celelalte demersuri
formulează posibilitatea de a transforma S. într-o ştiinţă pe baze obiective – obiectivitatea fiind o condiţie
necesară, dar nu-i suficientă. Dificultatea definirii S. ca ştiinţă constă în dependenţa până la un punct de
lingvistică. Nefiind autonomă, S. nu poate pretinde la statutul de ştiinţă de sine-stătătoare (cf Bureau, CBS,
34: analiză ar fi termenul indicat, şi nu ştiinţă). Şi totuşi, chiar de nu se poate desprinde de lingvistică, ea
nu trebuie confundată cu aceasta, căci analiza pur lingvistică se referă la structura gramaticală a
lingvisticului, şi nu la stil. La fel, a postula stilul doar ca element al textului literar şi a-l analiza făcând
abstracţie de lingvistică, iarăşi e imposibil.
Ca să fie definită ca ştiinţă, S. trebuie să impună legi, or, obiectul ei de studiu fiind stilul devine un paradox,
căci legea distruge stilul care e mereu o abatere de la lege. Aşa s-ar putea explica de ce stilistica e trecută în
plan secund, după poetică şi semiotica literară – dar şi ele se lovesc de aceeaşi problemă, şi anume:
caracterul unic şi ireproşabil al operei literare ce intră în contradicţie cu finalităţile şi structura modelelor
ştiinţifice.
În concluzie, stilistica se defineşte ca ştiinţă a limbii care studiază stilurile individuale şi funcţionale
(limbajele), caracteristicile, structura şi normele acestora. Obiectul de studiu îl constituie stilul, în
manifestare individuală sau colectivă. Aflată sub semnul metalimbajelor, stilistica încă mai acceptă „detalii
interpretative” în definirea ei ca ştiinţă lingvistică, căci stilistica se află la „intersecţia” mai multor
discipline. Integralismul lingvistic al lui Eugeniu Coşeriu deschide o nouă perspectivă asupra cercetării
stilistice: „[...] Stilistica este o lingvistică a textului care actualizează vorbirea într-o ambianţă specială
estetică şi istorică” (Coșeriu, 1955: 58, apud Coteanu, 1973:56)

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Stilistica lingvistică RO. Direcții și reprezentanți
În contextul culturii române actuale, în interiorul stilisticii lingvistice, există două curente sau direcţii:
stilistica „expresivităţii” de sorginte estetico-filosofică, avându-l ca reprezentat pe Ştefan Munteanu;
stilistica funcţională de natură sociolingvistică, reprezentant: Ion Coteanu.

Ştefan Munteanu: stilistica „expresivităţii” - studiul limbajului în întregimea lui, examinat din perspectiva
teoriei expresivităţii sub un dublu raport: primul, între expresia şi conţinutul cuvântului; al doilea, simultan cu
primul, privind unitatea constituită şi unitatea desemnată prin ea [apud Munteanu, 1972 122]. Din cercetările asupra
stilisticii din perspective lingvistice, Ştefan Munteanu observă generozitatea domeniului stilisticii funcţionale, şi
anume cu referire la varianta vorbită, varianta artistică a limbii şi limbajele socio-profesionale, optând pentru
varianta artistică drept obiect de interes al stilisticii „expresivităţii”.

Ion Coteanu : obiectul stilisticii este limba în acţiune (în sens larg), motivându-i astfel complinirea:
„funcţională”, în sensul deprinderilor generoase sau restrictive raportate la vorbitori, la necesităţile
particulare de folosire a ei. Stilistica funcţională e o disciplină descriptivă, constituind baza acţiunii de
cultivare a limbii.

Ambele direcţii, atât stilistica „expresivităţii”, cât şi stilistica funcţională se complinesc sau, altfel spus, în
opinia lui Mircea Borcilă [CL,1972: 309-323], sunt complementare. Criticul subliniază că Ştefan Munteanu adoptă
aceeaşi perspectivă funcţională, prin concentrarea asupra caracterului motivat, impus al întrebuinţării
semnului, dar dezvoltă teoria expresivităţii, pentru care propune o fundamentare amplă, lingvistică şi
psihologico-estetică.
Folosirea limbii gestionează adaptarea structurilor lingvistice la variantele socio-culturale întrebuinţate de
vorbitori, şi anume: limbajele şi stilurile funcţionale, stilistica le descoperă, le statuează sau defineşte cadrul de
funcţionare, le analizează, le explică şi le compară [apud Coteanu, 1973: 7-9].
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Stilistica
lingvistică vs literară
Bally, Iordan, Ivănescu, Coteanu, Munteanu, Vianu, Irimia, Borcilă
devianţă abatere (contrast, surpriză, insolitare)

S. genetică • Psihologia autorului(rasa, mediul, momentul pasiunea, maladivul ) Topofilia.

• Matrice, hipogramă.
(Sainte-Beuve, Taine, • “Etimon spiritual al operei”; “stil etnic”
Bachelard, Spitzer,
Riffaterre etc.)

• Viziunea textului literar; luciditate. “Superpoem”, “gramatica poemului”. Receptarea poetică.

Poiein
S. funcţională • Principiul echivalenţei, teoria cuplajelor. “literaritate”: funcţie poetică
(Jakobson, Levin) • S. funcţională de natură sociolingvistică (Coteanu)

• Reacţia cititorului în receptarea mesajului. Micro-/ macrocontext, arhilector. Poesis.

• “literaritate”: funcţie stilistică.
S. efectului • Convergenţă, contrast
(Riffaterre) • S. expresivității de natură estetico-filosofică (Munteanu)

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Stilul
Stilul se impune ca obiect de cercetare după apariţia stilisticii lingvistice a lui Bally.
În retorica antică, stilul era esenţial artei oratorice, fiind asimilat etapei elocutio, şi se definea printr-un
sistem de norme absolut obligatorii în redactarea unui discurs (orice tip compoziţional), sistem numit prepon,
atât de greci, cât şi de latini, considerându-l o prezenţă imperativă în arta cuvântului.
Stoicii îi adaugă semnificaţia etică, în sensul racordării mijloacelor de expresie la intenţia autorului. Se
întrevede astfel opţiunea pentru un ca ordine şi comprehensiune a ideilor organizate la nivelul discursului.
cod etic
Arta oratorică cunoaşte apogeul în perioada lui Lysias, Demostene, Tucidide, dar mai cu seamă prin
scrierile lui Cicero. Derivând din prepon (adecvarea, armonia dintre idee şi cuvânt), particularităţile stilului
oratoric, reclamate şi azi, sunt sobrietatea, claritatea, puritatea expresiei ca semne ale diletantismului şi ale
artei clasice. Mai târziu, stilul va primi emblema individualităţii: „Le style c’est moi-même” (Buffon).
„[...]Stilul aparţine unui inventar conceptual pe care istoria l-a regândit periodic” [Oancea, 1988: 11], concepte
definitorii manifestărilor spirituale ale speţei umane, individ sau colectivitate.
În sec. XX, stilul se impune ca obiect de studiu al stilisticii, ştiinţă lingvistică autonomă. În definirea
completă a stilului vor contribui de asemenea estetica şi filosofia, critica literară, sociologia etc.
În accepţiunea lui Charles Bally, stilul reprezintă aspectul individual al artei literare ce decurge din intenţia
artistului de a crea efecte de natură estetică, atitudine susţinută prin limbajul poetic ce operează cu un produs
elaborat, şi nu unul spontan al comunicării naturale.
Obiecţia lui Leo Spitzer va corecta cadrul de definire a stilului, şi anume: faptele stilistice din expresia comună
a comunicării sunt şi temelie a limbii scriitorului, iar conceptele de stil caracterizează şi stilul individual al
vorbitorului. Prin urmare, stilul este obiect de studiu pentru impunerea stilisticii ca disciplină
lingvistică.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Stilul. Cadre de definiție (1)
Karl Vossler consideră stilul ca „întrebuinţare individuală a limbii”, odată ce „orice expresie lingvistică trebuie să
fie explicată ca o creaţie liberă şi individuală (impusă) de intuiţiile individuale ale individului vorbitor”[Oancea, 1988:
114]. Se observă că Vossler pledează pentru includerea stilisticii ca ramură a esteticii.
Bazându-se, ca şi Vossler, pe concepţia idealistă şi/ sau individualistă asupra limbajului, Spitzer insistă în
definirea stilului ca domeniu comun pentru limbă şi literatură; astfel stilul este limbă interpretată ca artă [apud
Munteanu, 1972: 44].
În stilistica românească, Tudor Vianu, estetician, continuator al ideilor lui Spitzer, evidenţiază stilul ca fiind
„unitatea structurii artistice într-un grup de opere raportate la agentul lor, fie acesta artistul individual,
epoca sau cercul de cultură. Unitatea şi originalitatea sunt cele două idei [...] particulare ce fuzionează în
conceptul stilului [...] Ceea ce vom numi stilul unui scriitor va fi ansamblul notaţiilor pe care el le adaugă
expresiilor sale tranzitive şi prin comunicarea sa dobândeşte un fel de a fi subiectiv, împreună cu
interesul ei propriu-zis artistic.”[Vianu, 1968: 31; 35].
Ştefan Munteanu [1972] insistă pe sinteza termenilor „stil” şi „expresivitate”, ca şi a domeniilor cărora le aparţin,
prin folosirea sintagmei „atitudine stilistică” ca „manifestare a unei atitudini a emiţătorului mesajului care
transpare în faptele de limbă devenite astfel fapte expresive, adică fapte de stil” [Munteanu, 1972: 41] Corelată cu
„situaţia” din stilistica funcţională, sintagma „atitudine stilistică”, susţine Mircea Borcilă [în CL,1972: 312], oferă
soluţia pentru paradoxul „stilisticii fără stil”.
Pentru Munteanu, conceptul de stil îşi află funcţionalitatea în stilistica literară şi se defineşte ca organizare
textuală rezultată din selecţia mijloacelor lingvistice aduse dintr-o stare semantică potenţială şi generală (nivelul
paradigmatic) într-o stare de actualizare concretă şi individuală (nivelul sintagmatic), devenită ulterior formă a
expresiei solidară, ca modalitate de existenţă şi manifestare, cu forma conţinutului, exprimat la rându-i prin
atitudinea „înregistrată” în mesaj. Alături de expresie şi conţinut, este evidentă funcţia stilistică a limbii prin
care forma expresiei constă în efectele estetice ca rezultat al colaborării dintre semnificant şi semnificat, viziune
artistică recunoscută de „vocea critică” drept proprie scriitorului.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Stilul. Cadre de definiție (2)
Ion Coteanu apreciază stilul (limbajul) ca adecvarea schemei limbii la exprimare. Ca scheme verbale
izomorfe cu limba, stilul şi limbajul se deosebesc de limbă prin poziţia şi ierarhia elementelor constitutive,
relaţionată cu factorul socio-cultural, conform căruia se organizează în limbaje şi stiluri. Baza acestei teorii a
stilisticii funcţionale este dată printr-o pertinentă analiză critică a cercetărilor lingvistice despre stil şi factorii
avuţi în vedere în definirea stilului dintr-o „perspectivă integratoare” [apud Coteanu, 1973: 86].
În anumite condiţii, stilul este constituit din organizarea semnelor şi simbolurilor verbale directe şi a celor
derivate (orale şi scrise) în enunţuri, mesaje, texte sau discursuri, fiind o problemă de expresie.
Alteori, stilul este considerat atât ca „parte a limbii comune actualizată de un artist, rezultat şi imagine a unei
alegeri”[Antoine, apud Coteanu, 1973: 56], cât şi ca selecţie şi combinare [Jakobson, apud Coteanu, 1973: 59], ca adaos afectiv la
nucleul unei comunicări [Vianu, 1968: 199], ca „sistem de opoziţii prin care, exprimării lingvistice, procesului de
comunicare minimală i se aduc modificări expresive, precum intensificarea reprezentării, coloratura afectivă,
conotaţia estetică” [Riffaterre, apud Coteanu, 1973: 62] sau ca deviere [Valéry], definită cantitativ în raport cu o normă
[Guirraud, apud Coteanu, 1973: 66].
Stilul nu e deloc echivalentul mesajului. Stilul, în opinia lui Coteanu, este o sumă de proprietăţi ale
mesajului, suma regulilor pe baza cărora un emiţător alege, combină şi eventual modifică materialul
de limbă disponibil. Sub aspect concret, limitat şi particular al stilului, mesajul este considerat spaţiul
lingvistic, materialul care poartă în sine proprietăţile amintite.
Asumându-şi o interpretare a lingvistică a stilului, Dumitru Irimia îl defineşte ca semnificând unitatea
fundamentală a dimensiunii stilistice a enunţului ce conţine o unitate minimală supraordonată,
marca stilistică, ce are originea într-un procedeu stilistic. Stilul este considerat astfel rezultatul
interacţiunii factorilor care delimitează cele două axe ale câmpului semiotic: context-cod, emiţător-receptor.
Din punctul de vedere al conţinutului informaţional obiectiv al textului, stilul e o variabilă în funcţie de
raportul socio-individual, imanent funcţionării semnului lingvistic. De asemenea, stilul determină şi
subiectivitatea mesajului, în diferite grade [cf Irimia, 1986: 8].
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Stilul. Cadre de definiție (3)
În Dicţionarul de termeni lingvistici [Constantinescu] ,stilul (gr. stylos, lat. stilus - stilet, beţişor cu care se scria
pe tăbliţele de ceară) se defineşte ca „totalitate a particularităţilor lexicale, morfologice, sintactice, topice şi
fonetice, precum şi a procedeelor caracteristice modului de exprimare – orală şi scrisă – al unui individ, al
unei categorii sau colectivităţi de vorbitori”. Din definiţia dată, remarcăm disocierea unui stil individual
(propriu unui individ) şi a unui stil funcţional (propriu unui grup de indivizi care, având o anume formaţie
culturală, profesează în acelaşi domeniu de activitate).

În concluzie:
Retorica antică şi poetica constituie sursa definirii stilului.
Sancţionată sub aspectul normativ, retorica a revenit în actualitate mai ales ca interes filosofic – teorie a
argumentaţiei - , cu suportul în logică, adică în sfera denotaţiei prin semnificaţii, noţiuni, judecăţi,
raţionamente, depăşind această zonă logică, fiindcă intervin atitudini de tip pragmatic şi afectiv, surprinse în
conotaţia semnificaţiei [Henri Wald, în RL, 1981 / 2]. Există astfel tendinţa de impunere a retoricii ca ştiinţă
ce depăşeşte dimensiunea normativă a textului şi aspiră să devină o ştiinţă a literarităţii şi eficienţei textuale
(apud Munteanu, 1972: 116])

Stilistica se defineşte ca ştiinţă a limbii care studiază stilurile individuale şi funcţionale (limbajele),
caracteristicile, structura şi normele acestora. Obiectul de studiu îl constituie stilul, în manifestare
individuală sau colectivă. Aflată sub semnul metalimbajelor, stilistica încă mai acceptă „detalii
interpretative” în definirea ei ca ştiinţă lingvistică, căci stilistica se află la „intersecţia” mai multor discipline.
Integralismul lingvistic al lui Eugeniu Coşeriu deschide o nouă perspectivă asupra cercetării stilistice: „[...]
Stilistica este o lingvistică a textului care actualizează vorbirea într-o ambianţă specială estetică şi
istorică”[1955: 58].

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

• STILISTICA rãmâne însã în continuare o stiintã *deschisã*, aflatã sub semnul interpenetrãrii metalimbajelor,
deci sub semnul evolutiei lingvisticii (“Lingvistica integratoare” a lui EUGEN COSERIU, de exemplu, deschide
o cu totul altã perspectivã pentru cercetarea lingvisticã în general si pentru cea stilisticã în special,
perspectivã prefiguratã deja din 1955 când afirmã cã” stilistica este o lingvisticã a textului care
actualizeazã vorbirea (=la parole) într-o ambiantã specialã esteticã si istoricã”, (Eugen Coseriu,
Determinacion y entorno, în Romanistischeh Jahrbuch, IV, 1955, 58, apud Coteanu, 1973:56), iar mai târziu, în Thesen
zum Thema, Sprache und Dichtung, în Stempel, 1971, p. 184, vorbind de raportul dintre poeticã si lingvisticã,
el afirmã: “Prin urmare, limba poeticã apare nu ca o întrebuintare, între altele, a limbii, ci pur si simplu ca
limbã, ca realizare a tuturor posibilitãtilor lingvistice,”, Cf Munteanu, 1972: 40).
• Aceasta, pentru cã stilistica este o stiintã flexibilã si , asa cum afirma D.Caracostea “descoperirile se fac
acolo unde se întretaie mai multe discipline” (Ileana Oancea, 1988: 279)
• STILISTICA este o disciplină stiinţifică, aparţinând ştiinţei limbii, ce studiază stilurile individuale și
funcţionale, caracteristicile, structura si normele acestora.

• STILUL reprezintă totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice si fonetice sau textuale,
precum si a procedeelor caracteristice modului de exprimare - orală și scrisã - al unui individ, al unei
categorii sau colectivităţi de vorbitori.
• STILUL este fie individual, propriu unui individ, fie functional propriu unui grup de oameni care au o
formaţie culturală comună și acționează în acelaşi domeniu de activitate. STILUL (limbajul) este adecvarea
schemei limbii la ceea ce ar trebui exprimat. (I. Coteanu, 1973/ vol.I, : 83)
• STILUL este organizare textuală rezultată din selecția mijloacelor lingvistice aduse dintr-o stare semantică
potențială și generală (nivelul paradigmatic), în stare de actualizare concretă si individuală (nivelul
sintagmatic) și devenită formă a expresiei, solidară ca modalitate de existenţă și manifestare cu forma
conţinutului, conţinut exprimând o atitudine implicată în mesaj. (Munteanu, 1972: 38)

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Anexa la Stilistica genetică. Matrice, hipogramă
Michael Riffaterre:
Matricea rămâne în interiorul textului, fără a fi vreodată vizibilă la suprafaţă; matricea
reprezintă, de fapt, esențialul unui text; ea operează la nivel semiotic şi este, în același
timp, o structură, în sensul dat acestui termen de structuralismul clasic
Matricea unui text se sprijină, prin urmare, pe ipotezele pe care le avansează cititorul.
Însă, în teoria riffaterriană, structura matricei are drept corespondent superior o
structură intertextuală analogă, pe care cititorul este obligat să o caute în alte texte.
Trebuie precizat că intertextul operează pe planul structurii textului întreg: cu alte
cuvinte, nu este vorba despre relații intertextuale între o parte sau alta a textului primar
şi alte texte.
Hipograma (mai slab, sub scriere) este un clișeu, un loc comun preexistent. Hipograma
lui Riffaterre nu este legată însă, pe plan sintactic, de matrice; ea trimite, mai curând, la
paragrama saussuriană, care constă din fragmente dintr-un cuvânt-cheie, încorporate în
alte cuvinte din text.
Hipograma: produce o figură sau o reprezentare analogică, iconică, a nucleului tematic, a
situaţiei actanţiale de bază. Sunt evidente similitudinile cu monograma, grafia în relief.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Intertextualitate, paratextualitate, metatextualitate,
hipertextualitate, arhitextualitate (Apud Gerard Genette)
Intertextualitate (prezenţa unui text în altul prin citat, parodie, aluzie etc.)
Genette (în Palimpsestes, 1982) s-a înşelat asupra acestui punct, văzând în raporturile intertextuale studiate de
Riffaterre expresia unor microstructuri semantico-stilistice la nivelul frazei.
Pentru Riffaterre, intertextualitatea este mai mult decât un element constitutiv al literaturii, o dinamica
textuala, ca la Kristeva, ori o relație care intervine printre multe altele (ca la Genette, unde intertextualitatea este
asociata arhitextualităţii, paratextualităţii, metatextualităţii şi hipertextualităţii).

Paratextualitate (reunirea „tipurilor de semnale accesorii”, cum sunt titlul, subtitlul, prefaţa, notele marginale şi
infrapaginile, ilustraţiile).
Metatextualitate (relaţia care leagă un text de altul prin comentariu, fără să-l citeze ori să-l numească în mod
necesar) şi …
Hipertextualitate (textele derivate din textele preexistente prin transformare ori imitaţie),
Arhitextualitatea e privită ca un factor al transtextualităţii („tipul cel mai abstract şi mai implicit”, acoperind
„percepţia generică” a unui text). Arhitextualitatea uzitează uneori de o menţiune paratextuală – de exemplu:
„poezii”, „roman”, „eseu” [Genette G., Palimpsestes, Seuil, Paris, 1982, pp. 7-11].

Notă. „Vom numi intertextualitate interacţiunea care se produce în interiorul unui singur text. Pentru subiectul
cunoscător, intertextualitatea este indiciul modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea. Modul
concret în care intertextualitatea se realizează într-un text dat determină caracteristica majoră (socială, estetică)
a unei structuri textuale.” [Kristeva J., Pentru o teorie a textului, Editura Univers, Bucureşti, 1980, p. 266]

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Concluzii
Stilistica este disciplina ştiinţifică (ce aparţine ştiinţelor limbii) care studiază stilurile
individuale şi funcţionale, caracteristicile, structura şi normele acestora.

Stilul reprezintă totalitatea particularităţilor lexicale, morfologice, sintactice, topice şi

fonetice sau textuale, precum şi a procedeelor caracteristice modului de exprimare –
orală şi scrisă – al unui individ, al unei categorii sau colectivităţi de vorbitori.

Stilul este fie individual, propriu unui individ, fie funcţional, propriu unui grup de
indivizi care, având o anume formaţie culturală, profesează în acelaşi domeniu de
activitate.

Stilul (limbajul) este adecvarea schemei limbii la ceea ce ar trebui exprimat [Coteanu, 1973: 83].

Stilul este o sumă de proprietăţi ale mesajului, suma regulilor pe baza cărora un
emiţător alege, combină şi eventual modifică materialul de limbă disponibil. Sub
aspect concret, limitat şi particular al stilului, mesajul este considerat spaţiul
lingvistic, materialul care poartă în sine proprietăţile amintite.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Bibliografie
• Corniţă, Georgeta Manual de stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, 1995.
• Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, vol 1- Stil, stilistică,
limbaj.
• Dominte, Constantin, Introducere în teoria lingvistică. Antologie pentru seminarul de teorie a limbii
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/2-6.htm
• Florescu, V. , Retorica şi neoretorica. Geneză, evoluție, perspective, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.
• Fontanier, Pierr, Figurile limbajului, traducere și prefață de Antonia Constantinescu, Editura Univers, 1977.
• Galdi, Ladislau- Introducere în stilistica literară a limbii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
• Iordan, Iorgu- Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
• Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
• Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
• Jakobson, Roman. „Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi consideraţii de perspectivă” (1964), în
Probleme de stilistică. Culegere de articole, Editura Ştiinţifică, București, pp. 84-97.
• Munteanu, Ştefan, Stil şi expresivitate poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
• Oancea, Ileana, Istoria stilisticii româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
• Parpală Afana, Emilia, Introducere în stilistică, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998.
• Tohăneanu, G. I., Dincolo de cuvânt, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
• Vianu, Tudor, Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Dicționare, reviste și antologii - abrevieri
CBT1=Charles Bally, Traite de stylistique francaise, Paris, Klincksieck, 1961
CL= Cercetări de lingvistică, XVII, vol. 2, Ed. Academiei RSR, București, 1972.
http://www.inst-puscariu.ro/cercetari_de_lingvistica.html
ITL= Dominte, Constantin, Introducere în teoria lingvistică. Antologie pentru
seminarul de teorie a limbii http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/2-6.htm
MNP=Mihail Nasta și Sorin Alexandrescu (editori), *** Poetică și stilistică. Orientări
moderne, Ed. Univers, București, 1972.
SSPS = Mircea Borcilă (coord.) *** Studii de stilistică, poetică, semiotică,
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Filologie, Cluj-Napoca, 1980.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.