Comunicarea

Funcții:
1. Emotivă / expresivă (emițătorul dezvăluie sentimente, judecți, mesajul devenind
subiectiv, căpătând valoare afectivă):
 pers. I, intejecții, exclamații, adj.adv. cre exprimă judecăți de valoare;
 repetiții cu valoare de insistitență;
 oferă informații despre personalitatea emițătorului (prin bogăția și diversitatea
vocabularului, prin felul în care selectează cuvintele, prin corectitudinea
enunțurilor, prin ritmul vorbirii, prin ton, se dezvăluie informații despre gradul
de cultură, preferințe, mediul social, temperamentul vorbitorului;
 se regăsește în: scrisori, jurnale, memorii, note de călătorie, carnete de lucru,
autobiografiile, textele lirice, comentariile literare, artistice, eseuri.
2. Funcția conativă / persuasivă / impresivă – denotă capacitate mesajului de a realiza un
contact între cei care dialoghează:
 realizată explicit prin apelative, prin indici textuali orientați spre conlocutor:
 pers. a II-a, substantive sau pronume în cazul vocativ;
 verbe la imperativ sau la alt mod cu valoare de imperativ (conjunctiv);
 propoziții nominale (adresate unei persoane) care atenționează;
 texte publicitare, discursuri politice, eligioase, pledoariile, textele didactice
(manuale), poezia militată, cuvântări prin care se urmărește înfflăcărarea unei
colectivități sau a unei persoane.
3. Funcția referențială / informativă / denotativă – denotă capacitatea nunțurilor de a
transmite informații, prin apelul la un cod cunoscut interlocutorilor;
 denotă capacitatea de a exprima ansamblul factorilor care, dincolode sensurile
structurilor lingvistice, afectează / modelează semnificația acestora (situația de
comunicare – locul, momentul – și relația de comunicare – identitatea, statutul
social al conlocutorilor, opinia fiecăruia despre celălalt, orizontul de așteptare
etc.);
 emițătorul comunică într-o manieră obiectivă un fapt, un eveniment, descrie o
situație, oferind o informașie, fără valoare afectivă;
 persoana a III-a, turnuri impersonale;
 se regăsește în texte precum: procesul-verbal, povestirea pură, rezumarea unei
opere narative (literare sau nonliterare), raportul de activitate, texte juridice,
texte științifice, evenimente prezentate în presă - fără comentarii, programele
unor reuniuri, ale unor activități, etc.
4. Funcția fatică sau de contact – denotă capacitatea conlocutorilor de a menține și
controla contactul cu partenerul de dialog; centrată pe canalul de comunicare, pe
suportul vizual sau oral al mesajulu: gest, voce, telefon, device etc.
Locutorul se asigură că situația de comunicare nu este perturbată sau întreruptă,
verificând receptarea corectă a mesajului:
 Interjecții, construcții incidente, invocații, interpelări, repetiții, formule de
politețe;
 Secvențe de tipul: ,,mă înțelegi?”, ,,Nu-i așa?”, Ei, bine...”, ,,Mai ești acolo?”;
 Se regăsește în: convorbiri telefonice, dialogul din piesele de teatru, punerea
în pagină.

1
 5. Funcția metalingvistică – centrată pe codul utilizat. Locutorul urmărște înțelegerea
corectă a mesajului, definind termenii, dând explicații, comentând:
 definiții, apoziții, explicații suplimentare (paranteze, linii de pauză);
 semne lingvistice de echivalență: în alți termeni, altfel spus, adică etc.;
 se regăsește , la nivel textual, în: definiții, analize de text, comentarii de text,
explicații științifice sau tehnice, povestiri didactice, tehnici didactice (planuri
de lecție, schițe, manuale, ghiduri etc).
6. Funcția poetică – focalizată asupra mesajului, vizând activarea valențelor expresive;
 generează valoarea estetică în comunicarea artistică, valorificând formal și
structural mesajul;
 emițătorul aduce un sens suplimentar mesajului, fi pentru a-l înfrumuseța – în
cadrul literaturii, fie pentru a servi o altă funcție a limbajului ( de exemplu, o
comparație într-un text științific servește funcția metalingvistică);
 texte literare (epice – narative / lirice – eu liric / dramatice / descriptive);
 jocuri de copii;
 texte publicitare;
 teatru (texte dramatice(comedia, tragedia, drama).
Stilurile funcționale sunt variante ale limbii literare, diferențiate între ele prin
procedee care le specializează pentru anumite domenii de activitate
Stilul tehnico-științific – reprezentat de lucrările de speciaitate al căror scop este
transmiterea exactă a informațiilor. Are următoarele caracteristici:
 este denotativ, termenii fiind folosiți cu sens propriu;
 vocabularul este specializat, predominant neologic; cuvinte cu prefixoide sau
sufixoide;
 exprimare clară, evită ambiguitatea, fiind precis și corespunzând realității
(evită orice marcă a subiectivității emițătorului, tinzând spre impersonalizare);
 se evită omonimia; (mesaj clar);
 comunicare neutră, lipsită de accente personale: preferință pentru ,,pluralul
autorului”, perss. A III-a, timp prezent (se comunică informații general-
valabile);
 se respectă toate normele gramaticale; limbaj standard (îngrijit și corect);
 se utilizează în comunicări, lucrări, dezbateri științifice și tehnice;
 compuneri specifice: descrierea științifică, referatul, comunicarea orală /
scrisă, articolul, studiul, proiectul, prospectul tehnic, sinteza, disertația,
tratatul, nota științifică / tehnică;
 texte nonliterare, cu funcție informativă;
 studiile / eseurile de istorie literară, de critică sau estetică – sunt astfel de texte
științifice în care sunt formulate aserțiuni (afirmații), judecăți de valoare
subiective, într-un discurs personalizat care valorifică resursele expresive ale
limbajului (,,Criticul postmodern nu mai vrea să stea în afara discursului său.
Refuză să mai folosească pers. a III-a sg. Sau pers. I plural. Scrie cu precădere
la pers. I singular.” – Eugen Simion, Sfidarea retoricii)

2
Stilul beletristic (artistic) – reprezentat de creațiile literare. Are următoarele carcteristici:
 este, cu precădere, conotativ, mai ales în poezie;
 inovează, încălcând uneori, normele limbii și are unicitate;
 bogat din punct de vedere lexical (toate registrele limbii române);
 are ambiguitate, expresivitate, permițând interpretări contextuale multiple;
 apare și în comunicări orale – spectacolul teatral – forma sincretică a
comunicării artistice și în comunicări scrise, în toate genurile și speciile
literare;
 activează primordial funcția poetică;
 se adresează imaginației și sensibilității;
 folosește sugestia prin imaginea artistică;
 pot apărea dislocări, inversiuni, elipse, inserții, la nivel sintactic;
 este un stil subiectiv ce permite abateri de la normele limbii literare.

Aplicații
,,Conformarea faţă de un model elaborat de o cultură nu se rezumă la înveşmântarea
formelor umane, ci împrumută şi aspectul unor intervenţii directe. Tatuajele sau inciziile,
alungirile craniului sau modificările danturii, machiajele ceremoniale şi mutilările religioase,
tunsorile sau coafurile cu semnificaţii riguroase sunt numai câteva dintre modalităţile de a
acţiona asupra corpului cu scopul de a-l remodela. Aceste intervenţii nu sunt motivate numai
de o estetică corporală consacrată de tradiţiile locale. În toate civilizaţiile, corpul este
considerat suport al forţei vitale, al sufletului, şi devine, din această cauză, obiectul unor
interpretări mitice. Tehnicile de <prefacere> a aspectului vizibil al persoanei au, de cele mai
multe ori, menirea de a corecta formele, de a le oferi semnificaţiile profunde precizate de mit.
Mărcile corporale, cu funcţii magice sau religioase, nu au numai rostul de a proteja, de a ne
neutraliza orice acţiune malefică orientată împotriva persoanei, ci constituie adevărate
sisteme de semne care compun aproape un limbaj. Ca orice limbaj, nici acesta nu are sens
decât în interiorul convenţiilor care l-au fixat şi l-au admis.” (Silviu Angelescu, Portretul
literar)
Cerinţe:
1. Formulează răspunsuri la întrebările de mai jos, referitoare la situaţia de comunicare din
textul dat:
a. Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării?
b. Cărui stil funcţional îi aparţine textul de mai sus? Motivează-ţi răspunsul.
c. Ce elemente de conţinut importante (idei, argumente, fapte, opinii)
identifici în textul dat?

3
2.Care este opinia ta despre impactul modelului asupra unei culturi? Susţine, cu argumente,
opinia prezentată.

2.,,- Citiţi mult?

– Câteodată mai mult, câteodată mai puţin.
– Dar, aşa în mijlociu…
– Hm! Cam opt, nouă ore pe zi.
– Opt, nouă ore pe zi?
– Da.
Fata îl privi uimită, ca pe un lucru rar. Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte că sunt
oameni care citesc până la zece ore pe fiecare zi. Credea că poveştile astea nu se petrec decât
prin romane. Era, de altfel, o observatoare foarte slabă şi niciodată nu şi-ar fi putut da seama
ce se petrece în afară de mediul ei.
Băiatul plecă ochii în jos, înroşindu-se până în rădăcina urechilor. Apoi, ca să se
dezvinovăţească:
– Bine, dar nu citesc întruna. Mai scriu, mai lucrez la entomologie*, mai traduc…
Apoi, am colecţie de pietre, ierbar… mă ocup şi cu chimia.
Vorbea repede, neluându-si ochii din vârful sandalelor, ca şi cum s-ar fi lepădat de o
greşeală făptuită în neştiinţă.
Fata îl privea mereu, lunecându-şi ochii pe faţa arsă de soare şi pătată cu cosi stârpiţi de
nerăbdarea aceea necăjită caracteristică adolescenţilor, care din orişice neam şi-ar trage viaţa
şi în orişice mediu şi-ar trăi zilele, în fundul sufletelor lor, doresc întotdeauna să placă.”
(Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop)

*Entomologie – s.f. Ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul insectelor

Cerinţe:
1. Formulează răspunsuri la întrebările de mai jos, referitoare la situaţia de comunicare din
textul dat:
a. Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării?
b. Ce elemente de conţinut importante (idei, argumente, fapte, opinii) identifici în textul dat?
c. Ce tip de text este acesta (narativ, descriptiv, informativ, argumentativ)? Argumentează-ţi
răspunsul.
2. Care este opinia ta despre rolul lecturii în viaţa unui adolescent? Susţine, cu argumente,
opinia prezentată.

3. Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Gazetăria eminesciană impresionează prin forţa cu care reuşeşte să îmbine –
într-un aliaj original – trăsături ale fazei romantic-generoase a începuturilor cu
habitudinile curente şi îndătinate ale ziaristului modern.
Căci, se ştie, pentru mulţi dintre scriitorii paşoptişti, actul publicistic avea o
funcţie ocazională şi oricum subordonată unei imediateţi pragmatice, fără a mai
pune la socoteală – în afara excepţiilor cunoscute – un anume amatorism, o agitaţie
de suprafaţă, potrivit dorinţei de a face câte ceva din toate […].
Articolele eminesciene se impun însă prin înaltul lor profesionalism,
poetul practicând gazetăria ca pe o autentică meserie, cu toate prerogativele de
rigoare. Se cere a se adăuga că, ştiind să facă faţă prozaicei şi istovitoarei munci de
galeră a ziarismului cotidian, el nu cedează spiritului de rutină şi de convenţionalism,
ridicând pagina tiparită la înălţimea unor probleme de constiinţă, păstrând

4
 nealterată vechea funcţie sacerdotală a cuvântului scris.
Studiul modelului pe care-1 oferă Eminescu este cu atât mai
instructiv, cu cât se constituie într-o perioadă când a încetat devălmăşia dintre
genuri, când fiecare domeniu tinde să-şi impună, cu străşnicie, statutul specific,
opunându-se imixtiunilor altor activităţi. Dacă aceasta e adevărat, într-o formulare
generală, cu atât mai mult apare în cazul antitezei – exagerată de atâţia – dintre
poezie şi gazetărie. Ne amintim de simbolul utilizat de Titu Maiorescu,
cu statuia de marmură care priveşte surâzătoare, de la înălţimea augustă a veşniciei
artei, la zgomotoasa agitare a oamenilor în politică, deci, în efemer. Iată însă că
Eminescu, fără a trăda cu nimic legile eterne ale creaţiei, în acelaşi timp, trăieşte, cu
incandescenţă, cele mai „prozaice” probleme ale actualităţii, dar de care depindea
destinul ţării. Explicaţia o cunoaştem, ţine de situarea pe poziţiile tărănimii, clasa
fundamentală a naţiunii. Această platformă spirituală îl ajută să nu rămână
prizonierul orizontului strict al atelierului său de creaţie, să aibă preocupări mai
ample, menite să cuprindă viaţa trecută şi prezentă a poporului.” (Al.
Oprea, Studiu introductiv la Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistica 1870-1877)

1. Ce se poate deduce din text despre emiţătorul mesajului (atitudine, perspectivă,

intenţii)?
2. Ce elemente importante de conţinut (idei, argumente, fapte, opinii) identifici în
textul dat?
3. Cărui stil funcţional îi aparţine textul de mai sus? Menţionează două caracteristici
formale sau de conţinut.
4. Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării?

4.Citește textul de mai jos:

,,Perspectiva narativă este punctul de vedere al naratorului, poziția din care sunt
prezentate evenimente, situațiile și întâmplările narate. Perspectiva narativă este în relație de
interdependență cu tipul naratorului și presupune folosirea unuia dintre cele trei tipuri de
raportare a naratorului la personaj. Ea denumește raportul dintre vocea narativă și evenimentele
descrise. Există perspectiva auctorială, adică descrierea evenimentelor
din perspectiva naratorului obiectiv, omniscient şi omniprezent; relatarea se face la persoana a
III-a) și cea actorială, evenimentele sunt descrise din perspectiva personajului narator,
subiectiv; relatarea se face la persoana I.” (Dicționar de termini literari – autor colectiv)

Tipurile de perspectivă narativă

Perspectiva omniscient (focalizare zero): naratorul știe totul despre personajele sale,
inclusiv gândurile și trăirile lor. Descrie și interpretează trăirile și stările personajelor.
Informațiilor date de narator sunt mai multe decât cele deținute de fiecare personaj în parte. Se
relatează evenimente exterioare și interioare, prin intermediul observației, a introspecției și a
analizei psihologice. Destinele personajelor sunt dirijate de către naratorul-demiurg.
Perspectiva internă (focalizare internă), în care naratorul adoptă punctul de vedere al
unui personaj. Realitatea este percepută și interpretată subiectiv, din punctul de vedere al
personajului (ce vede, ce aude, ce gândește eroul). Se relatează evenimente interioare, trăiri și
gânduri utilizându-se tehnici analitice directe (introspecția, monolog interior/confesiune sunt
frecvente în proza de analiză psihologică).

5
 Perspectiva externă (focalizare externă, ,,din afară”): Naratorul se situează în
perspectiva de observator imparțial, obiectiv al evenimentelor. El știe mai puţin decât
personajele, surprinzându-le doar comportamentul. Sunt narate evenimente exterioare,
utilizându-se observația comportamentală. Naratorul nu își asumă judecăți de valoare sau opinii
(Spun unii că în clipa aceea s-ar fi plâns icoana).
Focalizare multiplă (variabilă) / Pluriperspectivism sau multiplicarea
perspectivelor este generată de proliferarea „vocilor” narative a eurilor. Se trece de la un tip
de focalizare la altul, ceea ce produce o ruptură de perspectivă sau o ambiguizare prin transferul
de perspectivă (punctul de vedere al naratorului este înlocuit de perspectiva unui personaj). Se
combină, în formule diverse, perspective convergente /complementare /divergente, rezultanta
fiind o perspectivă difuză care relativizează eroii și lumea. (Patul lui Procust, Camil Petrescu,
Concert din muzică de Bach, Hortensia Papadat-Bengescu)
Perspectiva narativă mai poate fi clasificată în trei categorii:
Perspectiva narativă obiectivă, care presupune un narator care știe mai multe decât
personajele, redă întâmplările fără să se implice în acestea, este omniștient și neutru. Perspectiva
este specifică prozei realiste, cum ar fi romanul „Ion”, de Liviu Rebreanu.
Perspectiva narativă subiectivă, în care naratorul se implică în desfășurarea
evenimentelor. Se adresează la persoana I și este totodată personaj, focalizarea fiind internă. Un
exemplu sunt textele psihologice și cele memorialistice, care folosesc perspectiva narativă
subiectivă. Un exemplu este „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil
Petrescu.
Perspectiva impersonală, care se bazează pe personaje care știu mai multe decât
naratorul. În acest caz, naratorul devine doar un martor al evenimentelor. Este o perspectivă rar
utilizată.

Exercițiu

Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.

,,Costi îşi trase scaunul lângă geamuri. Auzi subt el glasuri, însă nu vedea pe nimeni.
„Trebuie să fie tante Mathilde…”, se gândi el vesel. „Cu cine vorbeşte?”. Glasul ei grav e
întovărăşit de ciripiri subţirele. Fără îndoială sunt domnişoarele lui Nacovici, care s-au întors de
la Iaşi, în vacanţa de Paşti. Spun întâmplări nostime de la şcoală. Câteodată îşi coboară glasurile,
ca să nu-i supere somnul lui.

Dar el nu doarme. Feri într-o parte ceaşca şi se plecă pe fereastră, zâmbind. Acuma le
vedea. Stăteau pe scaune de trestie, în faţa duduii Matilda. Aveau pe masă, între ele, cafeaua cu
lapte. Laurenţia privea într-o parte, c-un aer de mâhnire. Tristă i se păru şi Răţuşca, totuşi muşca
cu dinţii ei albi dintr-o felie de cozonac.
– Spune, draga mea, ce s-a întâmplat?, întreba duduia Matilda. Costi se retrase binişor la
locul lui şi întinse urechea.
– Nu vrea să spuie; i-i ruşine, zise Răţuşca.
– Ba am să spun, tresări Laurenţia.” (Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Siret)