STILURILE FUNCTIONALE

Stilul functional este o varianta a limbii care indeplineste functii de

comunicare intr-un domeniu de activitate determinat

Limba romana literara actuala contine cinci stiluri functionale de baza:

oficial(administrativ), tehnico-stiintific, publicistic, colocvial si beletristic.

1. STILUL OFICIAL ( ADMINISTRATIV ) indeplineste functia de

comunicare in sfera relatiilor oficiale .

In ordinea frecventei si a importantei apar urmatoarele modalitati de

comunicare : monologul scris ( in documente si acte oficiale ) , monologul oral
( cuvantari in ocazii oficiale ) , dialogul scris ( corespondenta oficiala ) , dialogul
oral ( in relatiile oficiale dintre institutii si public ) .
Compunerile cu destinatie oficiala sunt: darea de seama, procesul-verbal,
autobiografia, cererea, raportul, declaratia, referatul, curriculum vitae, memoriul de
activitate, scrisoarea de intentie.
Caracteristicile generale ale stilului :
- stricta respectare a normelor limbii literare : corectitudinea fonetica ,
gramaticala , ortografica , lexicala si grafica ;
- caracter obiectiv , impersonal ; comunicarile ( scrise sau orale ) sunt
neutre expresiv , lipsite de incarcatura afectiva ;
- accesibilitatea , claritatea si precizia : comunicarile oficiale nu permit decat
o singura interpretare ;
- absenta oricarei nuante afective , prezenta formalismului , a exprimarii
rigide ; lipsesc lexicul afectiv , mijloacele de expresie figurata , epitetele
apreciative .
- specificitatea acestui stil o da utilizarea unor clisee lingvistice
(terminologie specifica) de tipul : ,,Subsemnatul ..... ; ,, In conformitate ...,, ;,,
Conform hotararii ...,, etc.
Caracteristicile specifice ale stilului:

a. la nivel morfologic sunt frecvente:

 -         substantivele provenite din infinitive lungi (calificare, executare etc.)
-         infinitivele cu val. de imperative (a se vedea capitolul…)
-         viitorul cu valoare de imperativ ( institutiile vor acorda fonduri…)
-         reflexivul pasiv (comitetele se aleg…)
-         forme verbale impersonale (vi se face cunoscut ca ….)
-         pluralul autoritatii (va rugam sa aprobati…)
-         preferinta pt anumite adverbe si locutiuni (in vederea, in scopul, pe
baza, in consens cu….)
-         locut. cu subst.mod ( in mod independent, in mod necesar, in mod
obligatoriu…)

b. la nivel sintactic:

-         grupuri predicative cu vb. a trebui, a putea;

-         constructii infinitivale

c. la nivel stilistic:

-         coordonarea ca mijl. principal de organizare;

-         elipsa
-         respectarea unor reguli de organizare grafica

2. STILUL TEHNICO - STIINTIFIC - indeplineste functia de comunicare

in domeniul stiintei si tehnicii .
Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in lucrari si
documente stiintifice si tehnice ) , monologul oral ( in prelegeri , expuneri , sau
comunicari ) , dialogul oral ( in cadrul colocviilor , seminariilor si dezbaterilor
stiintifice )
Compozitii pe baza textelor stiintifice: analiza stiintifica ( filozofica ,
economica , politica , botanica etc. ),studiul stiintific, comunicarea stiintifica ,
referatul stiintific ,eseul stiintific.
Caracteristici :
-         Corectitudine - in comunicare sunt preferate variantele literare la
toate nivelele limbii) ;
 -         Obiectivitate - comunicarea este lipsita de incarcatura afectiva ;
accentul cade pe comunicare de notiuni , cunostinte , idei etc. , astfel ca functia
limbajului este cognitiva ;
-         Lipsa marcilor afective - intr-un text stiintific autorul , cel care
transmite un asemenea mesaj , nu se implica in comunicare , prezinta un adevar
stiintific de necontestat , iar receptarea se face obiectiv , pentru ca se adreseaza
intelectului , gandirii abstracte , logice (exceptie: polemica stiintifica)
-         Accesibilitate - comunicarile se disting prin claritate , prin precizie si
proprietate ; formularile , frazele sunt clare , precise iar topica frazei este fireasca,
fara inversiuni ; ele sunt insotite adesea de mijloace auxiliare extralingvistice-
tabele , diagrame , schite fotografii harti etc. ;
-         Terminologie de specialitate : fiecarui domeniu ii este proprie o
anumita terminologie ( limbaje stiintifice ) . Termenii utilizati sunt
monosemantici . Lexicul stiintific include numeroase neologisme si cuvinte
derivate cu prefixe si pseudoprefixe ( antebrat , contraofensiva ) sau compuse cu
sufixoide si prefixoide ( biolog , geografie etc. ) Acestora li se adauga utilizarea
unor abrevieri , simboluri , semne conventionale , formule stereotype.

3. STILUL PUBLICISTIC este acea modalitate de comunicare prin care

publicul este informat , influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura
cu evenimentele sociale si politice , economice , artistice etc.
Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in presa si
publicatii ) , monologul oral ( la radio si televiziune ) , dialogul oral ( dezbaterile
publice ) , dialogul scris ( interviuri consemnate scris ) .
Tipuri de texte: articolul, cronica, reportajul, foiletonul, interviul,
masa rotunda, stirea, anuntul publicitar etc.
Caracteristici :
-         Contopirea celor doua componente - intelectuala si afectiva ,
tranzitiva ( obiectiva , informativa ) si reflexiva ( subiectiva , afectiva ) , in vederea
indeplinirii sarcinilor de informare si formare de convingeri ;
-         Caracterul eterogen si mobil deoarece se situeaza in mijlocul
realitatii cotidiene ; este stilul cel mai sensibil la nou, la schimbari lingvistice;
-         Apeleaza la elemente specifice celorlalte stiluri , datorita ariei
tematice foarte largi ;
-         Imprumuta diverse trasaturi proprii beletristicii : preocuparea
pentru inovatia lingvistica ( creatii lexicale proprii ) , utilizarea unor procedee
menite a starni curiozitatea cititorilor , titluri eliptice , adeseori formate dintr-un
singur cuvant , constructii retorice ( repetitii , interogatii , enumeratii , exclamatii
etc. ), utilizarea larga a sinonimelor ; tendintele de aglomerare sintactica ; tendinta
eliminarii conjunctiilor copulative , folosirea figurilor de stil, valorificarea
sensurilor figurate ale cuvintelor.
SENSURILE CUVANTULUI
Cuvântul este o structură fonică (invelis sonor, format dintr-un sunet sau
un grup de sunete care se noteaza grafic prin litere) la care se asociază un sens, şi
este capabilă să îndeplinească o funcţie în comunicare.
Numim sens lexical înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt.
Semnificaţie înseamnă actualizarea sensului. Un cuvânt oarecare, considerat
izolat, poate avea unul sau mai multe sensuri. Într-un context dat, o unitate lexicală
nu poate avea decât o singură semnificaţie. Semnificaţia rezultă din relaţiile pe care
unitatea lexicală le stabileşte cu celelalte unităţi lexicale în context.
Cuvintele care au un singur sens (şi, de regulă, realizează o singură
semnificaţie) se numesc monosemantice. Ele au înţeles unic( termenii de
specialitate, zilele săptămânii, lunile anului, numeralele).
Cuvintele care au mai multe sensuri (şi în contexte diferite realizează
mai multe semnificaţii) se
numesc polisemantice.
Atat cuvintele monosemantice, cat si cele polisemantice, au, în
general, un sens comun, folosit în mod curent, care este sensul de bază. Când
cuvântul denumeşte (denotează),el trezeşte în minte imaginea obişnuită, comuna,
independenta de context a unui obiect, a unei acţiuni.Atunci el este folosit cu
sensul propriu; ex: ochi=organ al vazului (Ma doare un ochi).Orice cuvânt al
limbii trimite la un obiect la modul general. Această relaţie directă care se
stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie, iar
sensurile respective sunt sensuri denotative.
Cuvintele polisemantice au, pe langa sensul de baza si alte tipuri de
sensuri, secundare si figurate. Ele stabilesc o relatie indirecta intre cuvant si
obiectul desemnat. Aceasta relatie se numeste conotatie, iar sensurile sunt
conotative. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context.
Acesta dirijează înţelegerea.
Sensurile derivate (secundare) ale cuvântului se întemeiază pe o
modificare a sensului de bază, cu care pastreaza o relatie tip cauza-efect, parte-
intreg, asemanare calitativa/cantitativa/formala etc.ex: ochi de geam, ochi de apa,
ochi de impletitura, ou ochi, ochi de aragaz.
Sensurile figurate sunt strict dependente de context ; prin ele, cuvântul
are alt înţeles decât cel firesc, atribuindu-i-se însuşiri ale altor obiecte sau acţiuni,
de ex.: deasupra ma pazea ochiul rece al noptii.
Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte.
Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu, apoi
cu sensurile derivate.
STILUL.CALITATI GENERALE
In vorbirea curenta, STILUL inseamna felul propriu al unei persoane de a se
exprima in scris (stil individual)
In lingvistica, termenul de STIL are mai multe acceptii:
1. Modul particular in care sunt folosite resursele limbii in diferitele
domenii ale activitatii sociale (stiluri functionale);
2. Maniera personala in care scriitorul utilizeaza anumite procedee ale
expresiei literare, creand un stil literar.
In orice act concret al vorbirii, se evidentiaza doua tipuri de trasaturi:
unele care arata apartenenta comunicarii la un anumit stil functional, si altele
care arata ca apartine unui anume vorbitor.
Vorbirea oricarui om cultivat trebuie sa indeplineasca cateva conditii
obligatorii, numite CALITATI GENERALE ALE STILULUI. Acestea sunt:
1. CLARITATEA = expunerea sistematizata, concisa si usor de inteles;
absenta claritatii in comunicare duce la obscuritate, nonsens, paradox si
echivoc;tot de nerespectarea claritatii tin si pleonasmul si tautologia.
Claritatea se realizeaza la nivel lexical prin folosirea cuvintelor cu sensuri
cunoscute, de larga circulatie, si evitarea termenilor dificili, iar la nivel sintactic
prin folosirea constructiilor firesti, in spiritul limbii si evitarea frazelor lungi,
obositoare.
2.CORECTITUDINEA = respectarea regulilor gramaticale in ceea ce
priveste sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice sunt
solecismul (dezacordul dintre subiect si predicat) si anacolutul (amestecul de
constructii sintactice).
3.PROPRIETATEA = modalitatea folosirii cuvintelor celor mai
potrivite pentru a exprima mai exact intentiile autorului;lipsa de proprietate
provine din folosirea cuvintelor/constructiilor cu sensuri nepotrivite, sau din
amestecul elementelor caracteristice unor stiluri variate.
 4.PURITATEA = folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul
limbii literare.
Sunt considerate neliterare (deci abateri de la puritate) urmatoarele grupuri
de cuvinte:
 potrivit cu evolutia limbii putem identifica arhaisme (cuvinte vechi,
iesite din uzul curent al limbii), neologisme (cuvinte recent intrate in limba, al
caror uz nu a fost inca pe deplin validat) si regionalisme, (cuvinte a caror
intrebuintare este locala, specifica unei zone).
 potrivit cu valoarea de intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care
acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica doua
categorii de termeni neliterari: argoul (un limbaj folosit doar de anumite grupuri
de vorbitori care confera cuvintelor alte sensuri decat cele de baza pentru a-i deruta
pe cei care nu cunosc codul) si jargonul (un limbaj de termeni specifici unor
anumite comunitati profesionale, folositi pentru a realiza o comunicare mai
rapida).
 mai sunt neliterare si formele cu modificari de sunete (caderi,
adaugari, inlocuiri).
NOTA: LIMBA LITERARA NU ESTE ACELASI LUCRU CU LIMBA
DIN OPERELE LITERARE (STILUL BELETRISTIC!!!!)
5. PRECIZIA = utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare
pentru intelegerea comunicarii;opuse ei sunt: stilul prolix(comunicare incarcata
de cuvinte de prisos) si digresiunile (abaterile de la ideea centrala a textului prin
paranteze sau constructii incidente).

Inafara calitatilor generale, stilul individual poate fi caracterizat si printr-o

serie de insusiri particulare. Din combinarea acestora rezulta originalitatea
exprimarii.
Cele mai cunoscute calitati particulare sunt:
1. NATURALETEA - consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o
cautare fortata a unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a epata, de a
uimi auditoriul.Opuse naturaletei sunt afectarea si emfaza.
2. DEMNITATEA  - impune utilizarea in exprimarea orala numai a
cuvintelor sau a expresiilor care nu               aduc atingere moralei sau bunei
cuviinte; ea cere sa se evite ce este vulgar, trivial, grosolan, necuviincios.
 3. ARMONIA - obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin
recurgerea la cuvinte si expresii capabile sa provoace auditoriului reprezentari
conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia.
4. FINETEA - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-
un mod indirect ganduri, sentimente, idei (subtilitate in exprimare).
5. SIMPLITATEA – reliefarea valorii sugestive a cuvintelor si expresiilor
simple. Opus este simplismul, expresie a superficialitatii  
6. RETORISMUL – folosirea unor cuvinte si structuri care imprima
comunicarii o nota entuziasta, patetica. Daca este formal, devine cusur.
7. UMORUL – sesizarea si reliefarea aspectelor ridicole ale vietii. Are o
gama foarte variata, de la umorul jovial, plin de haz , pana la umorul negru, tragic
sau absurd.
8. IRONIA – consta in evidentierea aspectelor negative ale vietii prin
disimulare.Poate fi persiflare, zeflemea, batjocura, autoironie, sarcasm etc.
9.CONCIZIA  – utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare exprimarii.
Opusa conciziei este poliloghia.    
10. ORALITATEA – folosirea particularitatilor de expresie proprii limbii
vorbite.

NOTA In cerintele de anii trecuti de la bacalaureat, am intalnit si

VARIETATEA STILISTICA, luata drept calitate particulara a stilului; aceasta
consta in amestecul de stiluri ale limbii in exprimare.
 FUNCŢIILE COMUNICĂRII

Exista şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii

comunicării(elementele situatiei de comunicare). Funcţiile limbii corespund
situării comunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre factorii
comunicării: 
·        emitator - funcţia emotivă
·        receptor – funcţia conativă
·        mesaj – funcţia poetică 
·        cod - funcţia metalingvistică
·        context (sau referent)– funcţia referenţială
·        canal de transmitere – funcţia fatică

1.Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia

EMOTIVA, care trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale,
capacităţile cognitive şi cultura emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării constă
în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Aceasta se referă, cum bine se ştie,
la capacitatea pe care o avem, ca emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de
informaţia pe care o conţine enunţul nostru.
Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii,
exclamaţii, prin lungirea emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un
rol deosebit de important în exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee:
folosirea diminutivelor şi augmentativelor, preferinţa pentru un anumit termen din
seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului.

2.Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce

serveşte la incitarea acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin
ordine, îndemnuri, rugăminţi, interdicţii, etc. Prin acesta functie se urmareste un
anumit raspuns de la receptor. Funcţia conativă se concentreaza pe strategia
lingvistică a contactării receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la
substantive, pronume, numerale şi adjective) şi imperativului (mod verbal
personal), de propoziţii imperative, exclamative, afirmative şi negative.
Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă.

3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care  limbajul se

orientează spre sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe
modul cum se spune, cum se vorbeşte, spre deosebire de limbajul ştiinţific, care
pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în
special reclamele pentru serviciile turistice. Funcţia poetică presupune modul în
care este concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie
funcţia esenţială a artei verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica, unde se
întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi funcţia referenţiala; în poezia
lirica, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă, iar în
poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda,
epistola, satira), apare şi functia conativa. În opera dramatica, se exploatează din
plin resursele oferite de funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a
comunicării, care creează atmosfera specifică.

4.Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are

în vedere înţelegerea corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii
prin care se verifică folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a
implicaţiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar să se atragă atenţia
asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze explicative (explicaţii de
genul glumesc, desigur). Funcţia metalingvistică are în vedere codul in care se
exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic,
sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. Comicul de
situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii

5.Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea

REFERENŢIALĂ. Aceasta ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a
exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere sau o idée,
aşa cum o percepe emiţătorul. Funcţia referenţială transmite informatii despre
lumea reală sau imaginară, trimite la context şi stabileşte referentul. Ea poate fi
denotativă sau cognitivă, având în vedere informarea, contextul lingvistic şi
extralingvistic (social, cultural,) al comunicării.

6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ,

interacţională. Ea serveşte la stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea
interesului pentru aceasta până la încheierea mesajului, prin verificarea
funcţionării optime a circuitului. La nivelul contactului social funcţia fatică
asigură comunicarea de succes prin amprenta lingvistică degajată.
 Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru
includerea într-un stil sau altul, este funcţia dominantă. De pildă:
·        emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice 
·       conativă  în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici,
reclame 
·        poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare
·        metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu
caracter didactic 
·        referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare,
referate, cronici 
·        fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a
mesajului telefonic 
Funcţiile limbajului

Scopul limbajului este acela de a transmite informaţii, esenţială este

funcţia sa de comunicare.
Comunicarea organizează enunţul în forme diferite, ceea ce duce la
existenţa unor diferite tipuri de mesaj, care presupun mai multe funcţii ale
limbajului.
Funcţia limbajului -relaţie între o anumită formă lingvistică şi situaţia/
contextul/ poziţia socială ori interpersonală în care această formă lingvistică este
utilizată; însumează comunicarea ideilor, exprimarea atitudinilor etc.
Fiecărei funcţii îi corespund, în procesul comunicării, forme lingvistice
specifice; chiar dacă un mesaj nu are o singură funcţie, una dintre ele predomină şi
impune un anumit uz al unităţilor lingvistice în enunţ.
Factori care intervin în procesul comunicării
FUNCTIILE CORESPUNZATOARE

Emiţător
1. Emotivă (numită şi interjecţională)
- este centrată asupra emiţătorului, are ca scop exprimarea atitudinii
vorbitorului faţă de conţinutul enunţului. Stratul pur emotiv al limbajului este
constituit din interjecţii; dincolo de emoţia pură, limba posedă însă şi alte
caracteristici formale menite să marcheze participarea afectivă a vorbitorului la
enunţ (persoana I la pronume şi verb, intonaţia* interogativă/ exclamativă,
lungimea sunetelor etc): Vai, ce tare plouă!

Destinatar(receptor)
2. Conativă (numită şi persuasivă sau retorică)
 - orientează enunţul către destinatar (receptor). Expresia gramaticală a
funcţiei conative este marcată de pers. a II-a la pronume şi verb, de vocativ la
substantiv şi de imperativ la verb; intonaţia exclamativă/interogativă caracterizează
şi ea enunţurile a căror funcţie primordială este centrată asupra receptorului:
Ascultă-mă! De ce nu mă crezi?

Referent(context)
3. Referenţială (numită şi denotativă, informativă)
- este orientată spre referentul mesajului, este funcţia primordială într-o mare
parte a enunţurilor, coexistând uneori cu alte funcţii; îi aparţin enunţuri neutru-
informative ca: Pisica este un animal domestic.

Cod
4. Metalingvistică
- este predominantă în frazele care aparţin metalimbajului, deci care transmit
informaţii despre un anumit cod*, devenit el însuşi obiect de descriere în enunţ;
distincţia care stă la baza identificării acestei funcţii se face între limbajul obiectual
(care spune ceva despre obiect, referent) şi metalimbaj (care spune ceva despre
limbaj); explicaţiile pot privi argourile, limbajul copiilor, (in)corectitudinea unei
forme gramaticale, decodificarea unui alt cod ş.a.: Nu se spune „ei este, ei face", ci
„ei sunt, ei fac"; „Şuţ" înseamnă „hoţ”; Săgeată înainte înseamnă „sens unic".

Contact
5. Fatică
- asigură menţinerea contactului dintre vorbitor şi interlocutor. Enunţul poate
cuprinde fraze care atrag atenţia destinatarului sau confirmă faptul că el rămâne în
continuare atent, atât în comunicarea directă, cât şi în cea mediată: Acum urmăriţi-
mă cu atenţie!; Alo, mai eşti pe fir?

Mesaj
6. Poetică(numită şi estetică sau literară)
- este centrată asupra mesajului, constituind funcţia predominantă a artei
verbale. Ea nu apare izolată în text, ci se combină cu celelalte funcţii, de ex. în
diversele genuri poetice: poezia epică, dominată de enunţuri expozitive formulate
la persoana a III-a. implică o participare a funcţiei referenţiale; poezia lirică,
dominată de persoana I, cuprinde enunţuri în care intervine puternic funcţia
emotivă, iar poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulată la pers. a II-a (oda,
epistola), implică funcţia conativă
 Trecerea din vorbirea directă in vorbirea indirectă

VORBIRE DIRECTA = TEXT DIALOGAT

Ex.: Dar vocea de dincolo adaogă:

- Coniţă! Uite Ionel! Vrea să-mi răstoarne maşina!… Astâmpără-te, că te

arzi!

- Ionel! Strigă iar madam Popescu; Ionel vin’ la mama!

- Sări, coniţă! Varsă spirtul ! s-aprinde!

- Ionel! Strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el.

VORBIRE INDIRECTA=TEXT NARATIV

Ex. Vocea de dincolo(servitoarea) o strigă insistent pe doamna,

adaugand că Ionel vrea să-i răstoarne maşina, apoi îi spune lui Ionel să se
astâmpere, pentru că se va arde.

Madam Popescu îl cheamă pe Ionel să vină la ea.

Si mai ingrijorata, slujnica o roagă pe stapana să îi sară în ajutor,

fiindcă Ionel varsă spirtul şi se poate aprinde ceva.

Mama îl strigă iar pe Ionel şi se ridica repede să meargă după el.

MODIFICARI SURVENITE:
► eliminarea liniei de dialog;
► transformarea persoanei I şi a-II-a a verbelor şi a pronumelor în
persoana a III-a;
► semnalarea replicilor prin verbe care exprimă acţiunea de “a spune”;
► plasarea, după aceste verbe, a unor cuvinte precum: că, să , ca să, dacă,
unde, când, care etc. (elemente de subordonare in fraza);
► reproducerea cât mai exactă a cuvintelor vorbitorului, transpunand
narativ marcile afectivitatii;
 ► transformarea modului imperativ în conjunctiv;
► transformarea cazului V în Ac sau D;
► eliminarea exclamaţiilor, interogatiilor, interjectiilor

TEXTUL LITERAR SI TEXTUL NONLITERAR

Materialul este luat de pe net, dar consider ca este foarte bine realizat si va
ajuta sa realizati diferenta literar/nonliterar, importanta in rezolvarea unor cerinte
de la proba orala a bacalaureatului.
MESAJUL poate fi structurat sub forma unui TEXT LITERAR sau
NONLITERAR, în funcţie de scopul comunicării şi modul particular de
concretizare a informaţiei transmise.

A. TEXTUL LITERAR particularizează comunicarea artistică, pentru că

în el se recunoaşte originalitatea reflectării lumii înconjurătoare de către creatorul
operei artistice (populare sau culte). În text se manifestă funcţia poetică a
limbajului, prin excelenţă reflexiv, întrucât expresivitatea conţinutului primează şi
nu informaţiile oferite.

B. TEXTUL NONLITERAR este elaborat pentru a comunica un conţinut

în care acţionează, cu precădere, funcţia referenţială. Vizează domenii diverse, de
la cele ştiinţifice şi juridico-administrative la mass-media audio-vizuală,
concretizându-se; cu ajutorul registrelor lingvistice (oral/ scris; popular/ cult;
regional, colocvial, argoul şi jargonul). Indiferent de textul funcţional reprezentat
în comunicare, emiţătorul abordează obiectiv realitatea şi foloseşte un limbaj
comun, convenţional, prin excelenţă tranzitiv (scopul principal este de a transmite
informaţii).

TEXTUL LITERAR
- caracter reflexiv
- subiectivitatea emiţătorului
- încălcarea intenţionată a normelor lingvistice
- limbaj expresiv, realizat cu ajutorul figurilor de stil şi al procedeelor
artistice
- acţionează funcţia poetică
- modalizare afectivă maximă

TEXTUL NONLITERAR
- caracter tranzitiv
- obiectivitatea emiţătorului
- respectarea normelor de redactare a textului funcţional
- limbaj specializat pe domenii de activitate
- acţionează funcţia referenţială
- modalizare afectivă minimă